S-ar putea crea reprezentarea că procesele despre care se relatează atunci când se vorbește de inițiere ar fi oarecum aduse în amintire prin această inițiere. Această reprezentare nu ar fi corectă, în special pentru timpul nostru. Ceea ce poate fi descris ca proces al inițierii, în special în timpul nostru, se desfășoară în interior – sau în raportul interiorului cu lumea – la marea majoritate a oamenilor prezentului; numai că noi nu știm nimic despre aceasta, pentru că se desfășoară inconștient. Iar atunci când se vorbește despre inițiere omul devine atent asupra faptului că dobândește o conștiență în legătură cu ceea ce se desfășoară inconștient în om. Așadar diferența dintre cunoscător și necunoscător constă tocmai în cunoașterea proceselor pe care le trăiesc în prezent ca de la sine oamenii, chiar dacă inconștient, sau cel puțin marea majoritate a oamenilor. De aceea, vorbind despre astfel de lucruri, vorbim în fond despre ceva care îl solicită mai mult sau mai puțin pe orice om, anume din prezent.
Eu am spus: Tocmai din descrierea acestor procese, adică din descrierea celor pe care le percepe omul atunci când urmărește cunoscând aceste procese prin știința inițiatică, se recunoaște ce transformări a parcurs omul în decursul evoluției sale, chiar și din perioada istorică. Iar noi am indicat câteva din aceste transformări, în special în privința evoluției creștinismului. În viața cotidiană exterioară se remarcă din această evoluție oarecum numai răsfrângerea exterioară care, în fond, este atât de puțin înțeleasă de omul care vrea cu adevărat să înțeleagă, care dezvoltă în sine impulsurile unei înțelegeri.
Abordați o dată, pentru a o actualiza, această răsfrângere exterioară din evoluția conceptului de Christos de-a lungul ultimelor aproape două milenii, de la Misteriul de pe Golgota încoace: Dacă vreți să mergeți mai adânc cu voința de a înțelege, veți găsi unele lucruri de neînțeles, și unele unde va trebui să vă implicați temeinic cu întrebările dacă nu vreți să rămâneți superficiali sau să acceptați orbește vreo dogmă. Urmăriți – ceea ce se poate ști, de fapt, și din istoria exterioară – că la intrarea impulsului lui Christos în lume mai exista un anumit rest puternic luminând al gnosei și că în primele secole s-a încercat să se înțeleagă impulsul lui Christos și trecerea prin Misteriul de pe Golgota cu ajutorul conceptelor dobândite prin gnosă. Acolo se spunea mult în aceste concepte, care se refereau la cu totul altceva decât conceptele ce se pot dobândi în ziua de azi din lumea exterioară, acolo se spuneau multe despre cum a evoluat Universul, cum s-a situat Christos în această evoluție a Universului, cum a ajuns El să coboare la oameni, cum a ajuns El la unirea sa cu entitatea umană. Acolo se spunea câte ceva și despre întoarcerea lui Christos în lumea spirituală, care este lumea spirituală a Pământului. Pe scurt, erau reprezentări luminoase, care luminau până departe, cuprinzătoare, moștenire a înțelepciunii primordiale a omenirii, în care se cuprinsese ceea ce voiau să spună gnosticii despre Misteriul de pe Golgota. Biserica s-a îngrijit temeinic în primele secole ca reprezentările vechii gnose să se piardă, cu excepția câtorva resturi sărăcăcioase care nu spun prea mult. Și eu v-am indicat că în ziua de azi, acolo unde se poate, oamenii chiar se străduiesc să declare eretică o concepție despre lume devenită incomodă prin aceea că afirmă că aceasta ar voi să reîncălzească vechea gnosă, crezând prin aceasta că au spus ceva cumplit de rău.
Apoi a apărut în locul acestei înțelegeri a Misteriului de pe Golgota o alta, care ținea cont de conceptele omenești primitive, și care devin tot mai primitive, care ținea cont de faptul că oamenii nu mai pot vivifia în ei nimic din reprezentările gnostice cuprinzătoare și care luminau până departe. Și eu vă spuneam că a rămas acel rest care formează începutul Evangheliei lui Ioan; acesta nu este, de fapt, nimic mai mult decât o indicație a faptului că ființa lui Christos are ceva de a face cu Logosul perceptibil suprasensibil, cu Cuvântul lumilor, că Christos ca atare este Creatorul a tot ceea ce îl înconjoară pe om, a tot ce trăiește omul. Dar în rest nu a mai rămas altceva decât povestirile din Evanghelii care, în orice caz, dacă sunt pătrunse cu mijloacele științei spirituale, conțin multe elemente gnostice, dar ele nu au fost interpretate gnostic. De fapt, ele au fost tăinuite credincioșilor în primele secole, fiind rezervate doar preoțimii. Dar din ele a fost preluată un fel de concepție despre lume care înțelegea Misteriul de pe Golgota în sine, care ținea cont de reprezentările ce deveneau din ce în ce mai abstracte ale așa-numitei lumi cultivate, și tindeau prea puțin spre spiritual. Aș spune că oamenii voiau concepte tot mai simple, pentru priceperea cărora nu trebuiau să se străduiască prea mult. De aici și acea cale particulară pe care a parcurs-o explicarea Evangheliilor. În timp ce în primele secole oamenii mai erau întru totul conștienți că Evangheliile trebuie explicate din adâncurile spirituale, ulterior s-a încercat să se priceapă Evangheliile doar ca pe niște simple povestiri ale vieții pământești ale acelei Ființe despre care nu se voia să se mai afirme nimic altceva în privința contextului său cosmic – cel puțin prin cunoaștere omenească – decât începutul Evangheliei lui Ioan și câteva abstracțiuni cum ar fi dogma Trinității, și altele asemănătoare. Acestea au fost „decojite” în formă abstractă din vechile reprezentări gnostice, care au fost însă dezbrăcate de impulsurile lor gnostice și date credincioșilor sub formă de dogme. Dar interpretările Evangheliilor au devenit tot mai primitive. Ele urmau să devină tot mai mult o simplă povestire despre o ființă despre a cărei entitate oamenilor nu le mai păsa prea mult din puncte de vedere suprasensibile înalte, despre acea ființă care a trăit aici, pe Pământ, și care era numită Christos Iisus.
Apoi a intervenit tot mai mult necesitatea de a face accesibile Evangheliile și publicului, și în felul acesta a apărut protestantismul. La început, acesta s-a mai ținut încă strâns de Evanghelii. Și atâta timp cât a mai existat o legătură, o legătură de cunoaștere cu Evanghelia lui Ioan, s-a mai putut găsi într-o anumită privință un fel de legătură care unește sufletele individuale cu înălțimile cosmice unde omul trebuie totuși să privească, dacă vrea să vorbească despre adevăratul Christos.
Dar se poate spune că s-a pierdut tot mai mult nu numai înțelegerea, ci și înclinația spre Evanghelia lui Ioan. Consecința a fost că noul protestantism, creștinismul gânditor, a pierdut adevărata legătură cu impulsul lui Christos, cu acea entitate care a trăit în trupul lui Iisus. Conceptul de Christos a dispărut tot mai mult prin aceea că interpretarea a fost mai întâi limitată la destinul pământesc, povestit omenește, al lui Christos Iisus. A dispărut pe deplin posibilitatea ca oamenii să mai aibă conceptul de Christos, pentru că ei au adus lucrurile tot mai mult pe făgașul materialist: a mai rămas Iisus cel omenesc. Și așa au fost Evangheliile tot mai mult considerate drept o simplă descriere a vieții omenești a lui Iisus. Și de această descriere s-a legat într-o formă foarte abstractă credința în nemurire, în entitatea divină, ș.a.m.d. – eu am vorbit ieri despre conceptul de credință. Nu e nicio minune că, treptat, oamenii au știut să spună tot mai puține atunci când era abordată reprezentarea lui Christos Iisus. S-a considerat oarecum pe de o parte conceptul de Christos, pe de altă parte, acela de Iisus, ca sinonime, drept ceva având aceeași semnificație. Și care a fost consecința, consecința care nu se putea să nu intervină? Consecința a fost că, în final, această descriere a simplei vieți pământești a unui Iisus, din care dispăruse conștiența legăturii cu Christos, că această descriere a pierdut chiar și ființa lui Iisus, și, în general, orice legătură cu începuturile creștinismului. Căci pe măsură ce se mai recurgea la Evangheliile doar materiale, la nimic altceva decât aceste Evanghelii materiale, s-a ajuns chiar la așa-numita criticare a Evangheliilor. Iar aceasta nu a putut duce la alt rezultat decât că realitatea Misteriului de pe Golgota și a tot ceea ce este legat de el nu se pot dovedi din punct de vedere istoric, deoarece Evangheliile nu sunt documente istorice. În final s-a pierdut chiar legătura cu însuși Iisus. Așa cum se gândește în știința contemporană despre dovezi, nu s-au putut aduce dovezi. Și pentru că oamenii au vrut să rămână la știința modernă, chiar dacă erau sau sunt teologi, s-a pierdut treptat și conceptul de Iisus, deoarece nu există documente care să-i ateste istoric existența.
Harnack [Nota 1], care este un teolog creștin, chiar unul dătător de ton în prezent, a spus: Tot ceea ce se poate scrie din punct de vedere istoric despre Iisus, în afara Evangheliilor, care nu sunt documente istorice, încape pe o foaie in-cvarto. Dar ceea ce poate fi scris pe o foaie de hârtie in-cvarto, atitudinea lui Iosif ș.a.m.d., nu rezistă în fața științei moderne de cercetare a istoriei, astfel încât de fapt nu mai rămâne nimic pentru a dovedi punctul de pornire al creștinismului. Aceasta este, pentru aceia care au urmărit evoluția creștinismului cu gândirea modernă, ceva ce nu putea decât să vină; este calea ce a dus în fine omenirea departe de Christos Iisus, chiar și de Iisus, și care arată clar tocmai necesitatea de a căuta o altă cale, o cale a cunoașterii suprasensibile, în modul în care se poate tinde doar prin viața spirituală modernă. Doar am trăit în timpul nostru ciudatul fapt grotesc că unii pastori creștini, în orice caz protestanți, și-au văzut sarcina în a nega Misteriul de pe Golgota ca faptă istorică în general și de a reduce nașterea creștinismului la anumite reprezentări care s-au format din situația socială generală a omenirii timpului cu care începe cronologia noastră. Astfel, preotul Kalthoff [Nota 2] din Bremen, în ciuda faptului că era preot creștin, a predicat în așa fel încât la baza concepției sale despre lume, a interpretării vieții nu se afla nici un Christos istoric. El era de părere că s-ar fi format doar o reprezentare despre o asemenea statură în capetele oamenilor, din premisele care se aflau pe atunci – în timpul în care începe cronologia noastră – în capetele oamenilor. Preoții creștini fără credință într-un adevărat Christos Iisus sunt rezultatul necesar al criticii moderne a Evangheliilor. Nici nu se putea să fie altfel, pentru că aceasta depinde de toate impulsurile evolutive despre care v-am vorbit în aceste zile, în special ieri.
Trebuie reținut că drumul înspre Christos Iisus trebuie să devină în timpul nostru unul suprasensibil, că el nu poate fi parcurs decât de acea știință care caută ea însăși metode suprasensibile, dar ține cont de conștiința științifică a concepției moderne despre natură.
Va fi mereu bine, pentru acest mod modern de găsire a unei căi suprasensibile și către Christos, să-și clarifice cum s-au desfășurat, cum s-au derulat până în zilele noastre transformările științei inițiatice. Și din acest motiv aș dori să mai indic încă o dată ceea ce am indicat aici, în acest loc, cu câtva timp în urmă, numai că dintr-un alt punct de vedere. Noi știm că în privința acestor lucruri trebuie înțeleasă marea schimbare, pe care istoria exterioară o trece sub tăcere, care s-a desfășurat în evoluția contemporană către secolul al XV-lea și chiar în secolul al XV-lea. Însă ea s-a pregătit deja mai înainte. Noi știm că această schimbare constituie pentru noi apariția celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteene, care o înlocuiește pe cea de-a patra, perioada de cultură greco-latină.
Or a devenit o problemă chiar și pentru știința exterioară, în orice caz numai pentru unii învățați mai înțelegători, cum se explică ceea ce se numește de obicei perioada Renașterii – dar cu aceasta lucrurile nu sunt caracterizate decât extrem de superficial –, așadar ceea ce s-a desfășurat începând din secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea și până în secolul al XV-lea cu o forță elementară în lumea cultă. Un impuls ciudat, un dor ciudat – învățații au exprimat deja acest lucru – trăia în oameni și nu putea fi explicat prin motive exterioare. Se vede că în oameni se agită și freamătă ceva elementar și îi aduce la o anumită stare sufletească.
Acum, este interesant și important să ne aducem următoarele înaintea ochilor: în secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea mai avem de a face cu perioada greco-latină ce se încheie. Apoi vine schimbarea. Așadar în acest loc trebuie să se arate ceva deosebit. Iar ceea ce a stabilit pe cale de informații știința exterioară este tocmai ceea ce se arată aici. Știința exterioară a luat mai puțin în considerare această schimbare, dar ea a luat foarte mult în considerare stingerea treptată a acelei stări sufletești care a fost caracteristică pentru cea de a patra epocă de cultură postatlanteană, și și-a pus diferite probleme-enigme în privința acestei stingeri din secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea. În timpul Renașterii, a cărei descriere obișnuită rămâne cantonată de obicei la amănunte exterioare, în starea sufletească a omenirii europene, dacă se privește mai amănunțit, se desfășoară ceva extraordinar de important. Este așa încât se simte: Ceva trebuie să se stingă. Omul trăiește în sufletul său anumite lucruri pe care, după un timp, trebuie să le trăiască din nou, altfel. Omul trebuie oarecum să se grăbească – dacă e să țină pasul cu evoluția – să mai trăiască aceste lucruri, pentru că mai târziu, după schimbare, omenirea nu le va mai putea trăi. Este ceea ce am indicat la începutul considerațiunilor de azi. Ceea ce se desfășoară în inconștient, ceea ce, dacă este recunoscut, este proces de inițiere, este ceva care, după cum am spus, se desfășoară la marea majoritate a oamenilor. Unii ajung prin urmarea lui „Cunoaște-te pe tine însuți!” să aducă într-adevăr aceste lucruri în conștiența lor. Este o mare deosebire între acest proces și ceea ce s-a desfășurat în cea de-a patra epocă postatlanteană ca viață misterială în sufletele omenești, o mai mare deosebire decât față de ceea ce s-a desfășurat, de exemplu, în cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană. Eu v-am caracterizat întru câtva cu câteva zile în urmă ceea ce s-a desfășurat în cea de-a treia epocă postatlanteană, prin aceea că omul trecea prin Poarta omului, apoi prin cel de-al doilea grad, apoi prin Poarta morții, ș.a.m.d., până devenea un Christofor. Și așa cum v-am descris eu aceste lucruri, așa se desfășurau ele în inconștient și puteau fi ridicate prin inițiere în conștiență la marea majoritate a oamenilor celei de-a treia perioade de cultură postatlanteene. Dar întregul proces era deja modificat la oamenii celei de-a patra perioade de cultură postatlanteene. Ele nu erau chiar atât de modificate în prima treime a acestei epoci a patra de cultură postatlanteană, care a precedat Misteriul de pe Golgota – în 747 î.Ch. începe cea de-a patra perioadă de cultură postatlanteană, Misteriul de pe Golgota încheie oarecum prima treime. Și apoi începe un timp în care Misteriul de pe Golgota avusese deja loc, în care intervine o modificare considerabilă și pentru ceea ce se desfășoară în subconștientul omului și poate deveni apoi conștient prin știința inițiatică. Aproximativ până la Misteriul de pe Golgota – făcând abstracție de câteva excepții – se poate spune că drumul necesar pentru a ajunge la inițiere era acela ca omul să fie ales de unul dintre înțelepții preoți aparținători misteriilor, care alegea dintr-o anumită cunoaștere oamenii pe care-i putea sorti pentru inițiere, pentru parcurgerea gradelor. Această necesitate a dispărut treptat după ce s-a desfășurat Misteriul de pe Golgota, deși inițierea, orientată înspre vechile misterii, era organizată conform noilor raporturi. Astfel de misterii au existat întotdeauna, misterii care au trecut apoi în recentele societăți secrete unde se imită, numai că mai mult în simboluri abstracte, vechile ceremonii de inițiere și procese de inițiere, care nu mai pătrund până în om, în timp ce adevărata inițiere este tot mai puțin atinsă în astfel de societăți secrete, deoarece oamenii nu răzbat până la trăirea celor ce se desfășoară simbolic sub ochii lor. Dar au avut loc, într-o măsură tot mai mare, inițieri – și, în mod caracteristic, tocmai la sfârșitul celei de-a patra epoci de cultură postatlanteene –, inițieri care, aș spune, au fost conduse de însăși lumea spirituală, așadar în care respectivul nu era ales de preotul inițiator, ci unde alegerea era făcută chiar de lumea spirituală însăși. Din punct de vedere exterior lucrurile apar ca și cum ar fi fost o auto-inițiere, deoarece conducătorul ei este un spirit și nu un om; un om este și el spirit, dar dumneavoastră știți ce am eu în vedere. În special spre sfârșitul celei de-a patra perioade de cultură postatlanteene a fost intens cazul ca inițierile să aibă loc sub o asemenea conducere spirituală directă. Și eu am indicat deja, după cum am spus, cu câtva timp în urmă, că trebuie înțeleasă drept o adevărată inițiere cea pe care a aflat-o într-un astfel de mod învățătorul și maestrul lui Dante [Nota 3], Brunetto Latini [Nota 4].
Povestit în mod exterior, ceea ce descrie Brunetto Latini ca pe ceva deosebit de important, apare ca un fel de nuvelă, în orice caz o nuvelă cu caracter legendar. Brunetto Latini vrea să-și descrie inițierea. El o descrie oarecum în modul următor, și din acest mod veți recunoaște cum au acționat apoi trăirile inițierii lui Brunetto asupra întregii compoziții și configurări fanteziste a celui mai mare poem al lui Dante, «Divina Commedia». Brunetto Latini, care era trimis diplomatic al orașului său natal, Florența, la regele Castiliei, povestește că a trebuit să facă o călătorie, înapoi de la postul său de trimis diplomatic, și cum, atunci când era deja în apropierea orașului său natal, Florența, a aflat că partidul său velf, fusese învins și că, așadar, tot ceea ce l-a legat cu Florența era acum subminat, că în legătură cu relațiile exterioare el nu-și mai simțea, dintr-o dată, pământul sub picioare. Atunci când auzi descrise astfel de lucruri de către un om din epoca lui Dante, nu trebuie să te gândești la relațiile actuale, la interpretările actuale. Căci, nu-i așa, dacă cineva află, în ziua de azi, în Elveția, că, de exemplu, orașul Köln, de care el a depins vreme îndelungată, a ajuns într-o cu totul altă structură a lumii, că este condus dintr-o cu totul altă parte, acel om nu se simte, ca om actual, ca și cum i s-ar fi sustras pământul de sub picioare, cel puțin lăuntric nu se simte așa. Dar reprezentările pentru acel timp nu trebuie luate din această stare sufletească. Pentru un om ca Brunetto Latini aceasta a fost ca un fel de prăbușire a lumii. În privința încadrării sale în lume era dependent de relațiile din orașul său natal. Or acestea dispăruseră, și asta a aflat el apropiindu-se de orașul său natal Florența: că lumea în care lucrase el, pur și simplu nu mai exista. Acum el povestește mai departe, după ce a atras atenția asupra acestei circumstanțe, asupra acestui fapt, cum a fost condus într-o pădure, cum din acea pădure a fost îndrumat prin conducere spirituală pe un munte înconjurat de întreaga creație, în măsura în care aceasta îi era cunoscută.
Recunoaștem imediat ce anume vrea să indice Brunetto Latini. El a fost condus prin viață în așa fel încât într-un anumit moment în fața sufletului său a intervenit un eveniment atât de cutremurător, încât spiritual-sufletescul s-a eliberat de corporalul-fizic, încât el a ieșit din trupul său fizic. El a viețuit spiritualul. Aveți aici intervenția unui conducător spiritual, care îl conduce în lumea spirituală pe acest om, în conformitate cu karma sa, în clipa în care el este atât de frapat, atât de zguduit spiritual, încât această zguduire poate separa spiritual-sufletescul său de corporalul-fizic. Acum Brunetto Latini descrie cum se întinde creația în jurul muntelui, cum îi apare pe munte o statură feminină uriașă, la ale cărei cuvinte această creație din jurul muntelui se schimbă și se transformă, preluând alte forme. Și așa cum vorbește Brunetto Latini, recunoaștem că el vorbește despre această statură feminină așa cum se vorbea în vechile inițieri misteriale despre Proserpina [Nota 5]. Numai că reprezentarea Proserpinei a parcurs o transformare din vechea perioadă greacă până la încheierea epocii greco-latine. Brunetto Latini nu o descrie pe Proserpina așa cum o descriu vechii poeți greci; el o descrie așa cum trăia ea în sufletele omenești la încheierea epocii greco-latine. Și cu toate acestea: ceea ce auzea vechiul egiptean când se familiariza cu descrierea lui Isis prin inițiere, ceea ce auzea grecul când se familiariza cu descrierea Persefonei prin inițiere, poate fi comparat cu ceea ce povestește Brunetto Latini despre această statură feminină, la porunca și cuvintele căreia se transformau făpturile creației. Și veți găsi mari asemănări. Cel care consideră lucrurile doar superficial, va spune: De fapt, e același lucru, ceea ce spune Brunetto Latini despre statura sa feminină cu ceea ce spuneau cei vechi despre Proserpina. – Nu e același lucru, căci dacă privești mai amănunțit, observi: la vechii greci, atunci când vorbeau despre Proserpina, sau la egipteni, atunci când vorbeau despre Isis, era mai mult vorba de descrierea a ceea ce trăiește în tot ce se odihnește, în tot ceea ce durează, se menține, ceea ce străbate tot ceea ce durează. La Brunetto Latini se pune problema de a descrie cum un anumit impuls de forță – impulsul lui Isis, impulsul Proserpinei, ca impuls al „Naturii”, așa se numește statura la Brunetto Latini – străbate totul, dar pune totul în mișcare, transformându-l continuu. Aceasta este marea deosebire.
Dar cu aceasta lui i se dă impulsul – prin aceea că privește cum se transformă totul, prin aceea că privește această creație care se transformă la poruncile zeiței Natura – să exercite acum în modul nou cunoașterea de sine. El nu o exercită, desigur, așa cum o descriu misticii comozi în ziua de azi, ci o exercită în amănunte concrete. Brunetto Latini descrie cum privește el lumea simțurilor omenești acum, după ce a privit această creație care se transformă. El învață să cunoască treptat omul din afară. Este o diferență dacă omul privește și descrie lumea exterioară, pe care o percep pur și simplu simțurile în conștiența obișnuită, sau dacă descrie ce se petrece în simțuri, așadar deja înlăuntrul omului. Căci prin conștiența obișnuită nu se ajunge înlăuntrul simțurilor: atunci nu s-ar vedea lumea. Căci atunci când privești simțurile în interior, nu poți descrie lumea exterioară; atunci nu vezi lumea exterioară.
Acordând lucrurile la timpul prezent – vom vorbi imediat despre aceasta – eu am încercat să las să acționeze această contemplare a lăuntrului omului, atunci când se află în regiunea simțurilor, la pictarea marii cupole [Nota 6] de aici din clădire. Aceasta vă va da oarecum o reprezentare a ceea ce este avut în vedere cu acest „Cunoaște-te pe tine însuți”, în măsura în care omul se află în regiunea simțurilor. Veți percepe, de exemplu, limpede, când veți contempla marea cupolă, cum am încercat să reținem lăuntrul ochiului, microcosmosul care se revelează înlăuntrul ochiului pe de o parte, pe partea din vest. Nu ceea ce vede ochiul, nici partea fizică a ochiului, ci ceea ce este trăit lăuntric atunci când ești înlăuntrul ochiului cu vederea spirituală, ceea ce se poate, desigur, numai atunci când te-ai separat în sens obișnuit de folosirea ochilor ca instrumente ale percepției senzoriale exterioare, așadar dacă privești lăuntrul ochiului așa cum privești în rest exteriorul cu ochii.
Brunetto Latini nu a viețuit lucrurile așa cum a trebuit să le expunem astăzi, ci întru câtva altfel – el atrage pe scurt atenția asupra acestui fapt. Apoi, el pătrunde în continuare din afară înăuntru, în omenesc; el ajunge atunci la cele patru temperamente. Acolo nu învață să cunoască numai cum este omul în interiorul regiunii simțurilor, ci cum este el, în măsura în care interacționează impulsurile, melancolic, coleric, flegmatic, sanguin, cum se diferențiază oamenii în afară prin aceea că unul dintre aceste patru impulsuri dobândește supremația. Prin regiunea simțurilor, se ajunge mai departe în interiorul omenesc, la regiunea temperamentelor. Deosebirea între observarea regiunii simțurilor și observarea temperamentelor este că dacă se observă regiunile simțurilor, regiunile individuale ale simțurilor se diferențiază foarte puternic una de cealaltă. La temperamente se coboară deja mai adânc în omenesc; acolo se dezvăluie deja mai mult din natura universală a omului.
Aș spune că am încercat să reținem măcar un element component al acestei contemplări, doar un singur element, cu orientare în anumite direcții, dar acordat din nou la contemplarea actuală, la pictarea micii cupole [Nota 7].
Așa trebuie să răzbată omul, în acest mod. Dumneavoastră vedeți că Brunetto Latini își descrie inițierea pe porțiuni. La baza ei se află o conducere spirituală. Apoi el ajunge deja într-o regiune în care omul nu se mai poate diferenția bine de lumea exterioară. Atunci când omul își observă regiunea simțurilor și regiunea temperamentelor, el se mai poate diferenția încă foarte bine de lumea exterioară, dar apoi el ajunge într-o regiune în care se mai poate diferenția doar puțin de aceasta, în care, ca să spunem așa, ființa sa confluează cu lumea exterioară: el ajunge în regiunea celor patru elemente. Acolo omul își trăiește urzirea în cadrul Pământului, Apei, Focului și Aerului, așa cum trăiește el împreună cu acestea în Univers. El nu se mai deosebește prea mult în privința subiectivității sale de obiectivitatea exterioară. El mai viețuiește puternic cel mult diferența față de pământesc, dar în privința elementului apos, fluid, se simte deja înotând, într-un fel, împreună cu totul. Mai există numai o deosebire între subiectiv și obiectiv, dar atunci când se observă temperamentele, ea este cu mult mai slabă decât la organele solide de simț, la care se știe: ele trăiesc numai în om, înlăuntrul lumii fizice, ele nu trăiesc și în afară.
Apoi el descrie cum ajunge mai departe, în regiunea planetelor, cum trece prin regiunea planetelor și cum apoi, după ce a trecut prin regiunea planetelor, rătăcește pe ocean, atingând în ocean locul pe care cei mai diverși mistici îl numesc Coloanele lui Hercule. Apoi el trece dincolo de coloanele lui Hercule și este pregătit – după ce acest „Cunoaște-te pe tine însuți” l-a mânat până la coloanele lui Hercule – să preia o cunoaștere despre lumea suprasensibilă. Coloanele lui Hercule sunt pentru mistic – în special pentru misticii timpului despre care vorbesc eu acum – acea trăire prin care omul iese și mai puternic din sine însuși decât este cazul la cele patru elemente sau la planete, și pășește în lumea spirituală exterioară, care se arată în entitățile sale concrete abia pe cea de-a treia treaptă de inițiere. Dar pășește în ea ca într-un ocean care se întinde, ca într-o spiritualitate generală, la acel grad întâi pe care îl descrie Brunetto Latini aici. El descrie apoi în continuare cum – ceea ce trebuia să se întâmple, pentru că ajunsese atât de departe – cum are parte de o ispitire puternică. El descrie foarte obiectiv această ispitire. El descrie că este transpus în necesitatea de a-și forma noi reprezentări despre Bine și Rău, tocmai pentru că se pierde ceea ce l-a luminat în privința Binelui și Răului, atâta timp cât s-a aflat în lumea simțurilor. El descrie apoi cum dobândește într-adevăr aceste noi reprezentări despre Bine și Rău, și cum prin aceea că a parcurs toate acestea, a devenit oarecum un alt om, un participant la lumea spirituală. Se vede foarte exact din descrierea lui Brunetto Latini cum intră în lumea suprasensibilă cineva care este condus chiar de o entitate spirituală, în această vreme de sfârșit al epocii greco-latine.
Să reținem această descriere, care a avut loc și în exterior, în evoluția omenirii, acel efect atât de rodnic încât l-a stimulat pe Dante, discipolul lui Brunetto Latini, să scrie «Divina Commedia». Dacă reținem că aceasta a fost o inițiere tipică, reprezentativă, pe care a descris-o acest Brunetto Latini, că el descrie într-adevăr ceea ce se desfășoară în subconștientul omului tocmai în acel timp și ceea ce poate fi dobândit, cunoscut printr-o asemenea inițiere adevărată, avem dinaintea noastră tocmai ceea ce se află drept stare sufletească în cea de-a patra epocă postatlanteană pe cale de a se stinge.
Acum ne poate interesa deja ca fiind importantă întrebarea: Cum s-a schimbat aceasta în ultima vreme? Nu-i așa, au trecut câteva secole de la ceea ce am descris. Cum s-a modificat în ultima perioadă scurtă de timp ceea ce parcurge omul în subconștient și care pătrunde la inițiere în conștiență? Desigur că pe măsură ce omul atinge trepte de inițiere tot mai înalte, aș spune, cu atât mai mult dispare pentru privirea sa spirituală ceea ce intră chiar foarte mult în considerare la primele trepte. Dar la primele trepte omul trebuie să privească într-adevăr înspre ceea ce este de fapt cel mai important. Căci aceste prime trepte reprezintă tocmai ceea ce se desfășoară realmente în marea majoritate a sufletelor omenești, chiar dacă oamenii nu o știu, chiar dacă ei nu catadicsesc să ridice la cunoaștere prin știința spirituală, sau chiar prin inițiere, ceea ce se desfășoară de fapt mereu inconștient în adâncurile lor. Aici este foarte important să se aibă în vedere următorul exemplu. Eu am spus: Brunetto Latini descrie cum este el condus de zeița Natura. Apoi el pășește prin anumite trepte: simțurile, temperamentele, elementele, planetele, oceanul, unde, așadar, se află deja în afară, unde pășește la granița omenescului, la coloanele lui Hercule în ceea ce se extinde în afară, unde nu mai intră în considerare nici măcar ceea ce era cazul la elemente, astfel încât el nu poate face diferența unde anume s-a pierdut pe sine însuși și plutește în marea existenței.
Aceste coloane ale lui Hercule joacă apoi un mare rol în simbolistică drept Coloanele lui Joachim și Boas [Nota 8], unde este de remarcat că aceste coloane nu mai pot fi înălțate în mod corect în actualele societăți secrete, și nici nu ar mai trebui înălțate, pentru că această înălțare corectă se arată abia la inițierea viețuită corect lăuntric. În afară de aceasta, ele nu pot fi în spațiu așa cum se arată ele înălțate în realitate, atunci când omul își părăsește trupul.
Cu aceasta aveți oarecum, dacă îmi este îngăduit să mă folosesc de această expresie searbădă, schema celor trăite la răspântia dintre secolele al XII-lea și al XIII-lea, trăite și de un astfel de om care și-a parcurs inițierea, ca învățătorul lui Dante, Brunetto Latini. Aceasta poate fi comparată cu ceea ce se petrece în ziua de azi în străfundurile sufletului omenesc. O diferență foarte mare nu există. Dar dacă în ziua de azi omul ar voi să pășească la această primă treaptă de inițiere direct sub conducerea acestei staturi feminine uriașe ce există și în ziua de azi, zeița Natura, în fața Creației pe care i-o arată ea, abia atunci începe, în Creație, calea suprasensibilă pentru el.
Dacă omul ar voi să pășească în ziua de azi în fața simțurilor, sau să pătrundă în ele, el s-ar expune pericolului de a fi considerabil în întuneric în cadrul regiunii simțurilor. El ar trebui să zăbovească oarecum fără iluminarea obișnuită în regiunea simțurilor și atunci să nu poată diferenția nimic obișnuit în această regiune a simțurilor. Anume în ziua de azi este necesar ca înaintea acestei regiuni a simțurilor să mai fie parcursă și o altă trăire. Abia parcurgerea acestei alte trăiri îl pregătește pe om în mod corect să poată pătrunde în această regiune a simțurilor. Și eu v-am expus dumneavoastră deja ieri această trăire. Este pur și simplu posibilitatea de a vedea spiritual-idealul ca realitate exterioară în metamorfoza formelor. Așadar înainte ca omul să vrea să pătrundă în regiunea simțurilor, el trebuie să se străduiască să urmărească metamorfoza formelor în lumea exterioară. Goethe a oferit doar elementele, dar metoda poate fi găsită deja la el. Eu am spus deja: Ceea ce a găsit Goethe pentru plante, pentru scheletul animal, se prezintă configurat în metamorfoză mai departe în așa fel încât capul nostru indică viața pământească anterioară, organismul extremităților noastre indică viața ulterioară. Așadar faptul de a fi transpus în posibilitatea de a nu aborda lumea ca pe o configurare încheiată, statică, ci de a vedea în înfățișarea ce se oferă nemijlocit indicația înspre o altă înfățișare, transpunerea în această posibilitate, este deja o treaptă premergătoare necesară a inițierii prezente.
Găsiți descrise puncte de sprijin relative la această concepție în modul în care poate fi absolvită cel mai corect de către omul actual chiar la începutul cărții mele Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?. Aceasta se obține deja dacă se urmează în mod corect indicațiile acestei cărți, anume că atunci când întâlniți un om, din capul său țâșnește ca un fel de reprezentare a încarnării sale trecute. Nu puteți proceda altfel decât să-i resimțiți capul drept ceva configurat din încarnarea trecută. Dacă mergeți în urma lui și vedeți cum pune picioarele pe pământ, cum își leagănă brațele, sau dacă stați în fața lui și îi observați restul gesturilor făcute cu brațele și mâinile, atunci dobândiți un sentiment cum va fi el configurat în următoarea sa încarnare cu înfățișarea sa. De aceea am spus eu adesea în conferințele publice, pe măsură ce am indicat aceasta deja cu mulți ani în urmă: în privința vieților pământești anterioare nu este deloc rău faptul că materialismul a trebuit să se apere întru totul împotriva lor. Dacă s-ar fi înțeles chiar și numai puțin din forma omenească, atunci viețile pământești repetate nu ar fi câtuși de puțin ceva împotriva cărora să trebuiască materialismul să se împotrivească, pentru că ele sunt evidente. Și dacă, de exemplu, dumneavoastră nu sunteți frenologi formați de manuale, ci prin înțelegerea viețuită, atunci prin craniu dumneavoastră cercetați de fapt configurarea încarnării trecute, este evident încarnarea trecută! Așadar trebuie să extindem, desigur, această metamorfoză a înfățișării, această concepere a metamorfozelor vieții până în această regiune. Trebuie să ne însușim oarecum – eu am vorbit despre această însușire din puncte de vedere sociale – un interes atât de puternic pentru om, încât din craniul său să ne sară continuu în față ceva din simțirea încarnării sale anterioare, deoarece craniul este omul transformat, într-o anumită privință, din încarnarea anterioară, anume în privința fizionomică și a configurării formației capului. Dobândim astfel o concepție care nu rămâne la înfățișarea individuală, ci trece de la o înfățișare la alta, care cuprinde cu privirea transformarea înfățișărilor.
Eu am încercat să evoc simțirea unei astfel de transformări a formelor, prin aceea că am căutat să rețin această transformare a formelor în arhitectura sculpturilor noastre în lemn, la trecerea de la un capitel la altul și capitelurile următoare, la configurarea exterioară a arhitravelor, unde totul este clădit pe acest principiu al metamorfozei. Astfel încât acela care va vedea succesiunea coloanelor noastre împreună cu cele ce aparțin de ele, în acest Goetheanum al nostru, va dobândi o reprezentare a modului în care omul trebuie să se raporteze la lumea exterioară cu mobilitatea stării sale sufletești. Dacă omul vrea să absolve această treaptă premergătoare, care este necesară pentru omul actual – și va mai fi necesară încă vreme îndelungată pentru omul viitorului –, și se adaptează la înțelegerea lăuntrică a modului în care provine cea de a doua coloană cu soclu, capitel și arhitravă din cea dintâi, cea de-a treia din cea de-a doua, ș.a.m.d., atunci el găsește în această adevărată înțelegere un punct de sprijin pentru a pătrunde în conformitate cu posibilitățile actuale în interiorul regiunii simțurilor. Astfel, în partea de jos a regiunii coloanelor a fost reținut ceva care se află deja în legătură cu actualul principiu de inițiere. Și, mai departe, în regiunea cupolelor veți găsi altceva care este legat de actualul principiu de inițiere; aici lucrurile sunt întru câtva modificate.
Așadar în epoca lui Brunetto Latini omul mai putea fi încă cruțat de ceea ce putem numi aici metamorfozele vieții (vezi schema de mai jos), din care se ajunge apoi în regiunea simțurilor. Dacă am vrea să ne actualizăm schematic lucrurile, am putea spune: În epoca lui Brunetto Latini se mai putea – dacă luăm ochiul ca reprezentant – pătrunde direct în ochi și resimți ochiul ca prima regiune. În ziua de azi trebuie considerat mai întâi ceea ce îl învăluie pe om. În acest ceva care îl învăluie pe om, care se păstrează în exterior, în fața regiunii simțurilor, aici se reliefează metamorfozele vieții, în fața simțurilor. Și acest ceva trebuie străbătut conștient.
Și în ziua de azi se trece prin regiunea simțurilor, a temperamentelor, a elementelor, a planetelor. Apoi este însă necesar, înainte ca omul să treacă prin coloanele lui Hercule, în oceanul liber al spiritualității, să se petreacă din nou o intercalare. Așadar aici (vezi schema de mai jos) se depune ceva, aici are loc o intercalare. Pe timpul lui Brunetto Latini ea nu trebuia încă să fie trăită. Această intercalare nu se lasă ușor descrisă, deoarece aceste lucruri fac, desigur, parte din regiunile intime și subtile ale trăirii omenești. Dar probabil că putem totuși oferi o descriere în modul următor, tocmai prin aceea că-l indicăm pe Brunetto Latini. Ca prim semn al conducerii sale de o entitate spirituală, Brunetto Latini a viețuit ceea ce i s-a comunicat, anume că orașul său natal este subminat pentru el. Acesta este un eveniment care a intervenit în omul Brunetto Latini care, totuși, prin conținutul său faptic, era încă exterior, a intervenit din lumea exterioară. Acest eveniment, care l-a zguduit atât de puternic încât a ieșit cu spiritual-sufletescul său din corporalitate, a fost descris de el drept ceva care a intrat în viața sa, care s-a desfășurat în viața sa. Se poate spune că acest eveniment nu este descris de el conștient, ci ca pe ceva care i se întâmpla ca un eveniment al destinului.
Un asemenea eveniment, sau, de fapt, unul asemănător – veți găsi indicația în acest sens într-un pasaj al cărții mele Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? – trebuie să parcurgă în ziua de astăzi cel care urmează să fie inițiat într-un mod absolut conștient. Dar la el trebuie să fie trăire interioară, care să nu fie ca la Brunetto Latini în legătură cu lumea exterioară, ci pe care o parcurge lăuntric: ceva care acționează lăuntric asupra omului, transformându-l puternic. Asemenea trăiri există deja în viața marii majorități a oamenilor, numai că oamenii abia dacă le dau suficientă atenție. Cine își cuprinde viața cu privirea va putea vedea deja că în viață intervin evenimente – dacă îmi este îngăduit să spun așa, deși sună trivial – de prim rang, și în special un eveniment de prim rang. Încercați să priviți măcar o dată nu atât la importanța exterioară, cât la cea a transformării lăuntrice pe care o produce în om un asemenea eveniment din viață. Atunci veți deveni atenți la ceea ce trebuie să fiți de-a dreptul atenți: deveniți atenți la faptul că tocmai astfel de evenimente nu sunt considerate suficient de profund în viața oamenilor. Ele ar putea fi considerate în viață infinit mai profund, adică într-un mod cutremurător, remarcabil, decât se petrece în ziua de azi. Unele lucruri pot fi resimțite mai profund în viață printr-o anumită interioritate general-umană, dar comparativ cu ceea ce poate fi trăit ca evenimente de prim rang, nu se va putea trece de o anumită superficialitate dacă se rămâne numai la omenescul obișnuit. Căci astfel de evenimente cum am eu în vedere nu se lasă de fapt recunoscute în conștiența obișnuită în deplina lor importanță. Mai întâi trebuie parcurse celelalte trepte. Apoi se arată că dacă omul a parcurs metamorfozele vieții, regiunea simțurilor, a temperamentelor, a planetelor și a ajuns aici (vezi schema de mai jos), că tocmai o asemenea trăire poate fi observată într-o nouă înfățișare și că acum, dacă omul a devenit un om puternic transformat, el pătrunde în adâncurile sale propriu-zise prin aceea că s-a cunoscut pe sine ca aparținând nu numai acestui Pământ, ci și lumilor cerești, regiunii planetare. Abia apoi poate recunoaște omul importanța unor asemenea trăiri de prim-rang. Abia atunci îi devine limpede ce poate însemna o asemenea trăire pentru el și pentru Univers. Și dacă omul trece prin acestea, trebuie să ajungă la cel mai important eveniment al vieții sale.
Și dacă omul ajunge aici înainte de a păși în vastul ocean al spiritualității, nu se poate, în măsura în care nu este un egoist foarte mare și mai cunoaște și altceva în lumea asta mare decât pe sine însuși, să nu devină atent asupra acestui eveniment, în timp ce parcurge treptele anterioare. Înainte ca omul să pășească în oceanul spiritualității, acest eveniment pășește cu toată intensitatea în fața sufletului său. Dar el se intercalează. Iar acest eveniment înseamnă extraordinar de mult în acest loc al trăirii interioare. El înseamnă că de fapt abia acum poate omul ieși din sine însuși în oceanul nesfârșit al spiritualității; el înseamnă că prin această trăire s-a dobândit un anumit centru de greutate. Aș spune: dacă omul ar vrea să navigheze pe oceanul spiritualității pur și simplu după ce s-a recunoscut drept cetățean al lumii planetare, atunci ar ajunge într-o mare de valuri, nu s-ar simți nicăieri sigur, ar fi zvârlit încoace și încolo de toate trăirile spirituale posibile, nu ar avea un centru de greutate lăuntric. Acest centru de greutate lăuntric trebuie găsit deja prin aceea că omul trăiește cu adevărat profund lăuntric un asemenea eveniment de prim rang, care, de regulă, nu se va desfășura niciodată în regiunea egoismului, ci va avea o importanță general-umană, și se va viețui profund lăuntric și pe sine în el. În ziua de azi se poate spune, exprimând absolut exact starea de fapt: la coloanele lui Hercule trebuie, înainte ca omul să treacă de aceste coloane ale lui Hercule, ca cea mai importantă trăire să apară înaintea lui, să devină trăirea cea mai aprofundată a sa. Atunci omul simte în acest loc al trăirii sale o aprofundare absolut deosebită a ființei sale. Atunci lui i se întâmplă ceva despre care se poate spune că poartă lumea obiectivă în interiorul său. I se întâmplă omului ceva, dacă ajunge până aici – având însușirile pe care tocmai le-am descris – și trece prin coloanele lui Hercule, ceva care poate fi descris în felul următor: Dacă omul recade, desigur, din nou, cu o ocazie sau alta, în ceea ce se desfășoară în lumea conștienței sale obișnuite, chiar dacă are aceste trăiri, dacă el nu poate menține la fiecare pas al vieții sale oarecum această dispoziție sufletească ce se creează aici, totuși, dacă această dispoziție sufletească a fost parcursă o dată, vor exista mereu momente și vor exista momente care se repetă mereu, legate de această dispoziție sufletească. Pentru că nu ar fi deloc bine dacă omul ar ieși total din această dispoziție sufletească după ce a viețuit-o. Ce anume am în vedere cu această dispoziție sufletească se poate caracteriza în modul următor.
La astfel de lucruri trebuie spus întotdeauna – cu mâna pe inimă, dragii mei prieteni –: pentru conștiența obișnuită rămâne totuși , chiar dacă omul este atât de altruist, ca cel mai important pentru el, cel puțin relativ cel mai important din ceea ce se petrece înlăuntrul pielii sale. Totuși, mai important este, de regulă, pentru conștiența obișnuită, ceea ce se petrece înlăuntrul pielii, decât ceea ce se petrece în afara ei. Dar aceasta este tocmai o dispoziție sufletească ce trebuie produsă tocmai aici, la pășirea în ocean, pentru ca ea să poată fi menținută măcar în momentele importante ale vieții: că pentru om pot exista lucruri exterioare care nu îl solicită deloc din punct de vedere subiectiv, dar pe care le trăiește la fel de puternic ca pe acele lucruri care îl solicită subiectiv. În ziua de azi omul are din belșug posibilitatea să se pregătească bine, dacă o vrea, pentru această dispoziție sufletească, ce va fi viețuită la momentul descris. Căci dacă el nu admite o cunoaștere subiectivă a naturii sau altele asemănătoare, ci o adevărată cunoaștere a naturii, anume atunci când omul încearcă să pornească de la o astfel de cunoaștere a naturii, se produce deja mult din această dispoziție, dar ea trebuie educată pe acea treaptă în modul în care l-am descris eu. Apoi, dacă omul poate avea această dispoziție, dacă el poate afla cel mai important eveniment al vieții sale, dacă îl poate afla aprofundat, atunci primește, cel puțin în multe momente ale vieții această dispoziție de obiectivitate pe care am descris-o, în care exteriorul poate fi la fel de important pentru el ca și interiorul. Mulți oameni afirmă una sau alta; dar acestea nu sunt adevărate, ei se amăgesc în privința lucrurilor. Dar cu aceasta omul a atins un centru de greutate, aș spune, poate mai bine, o direcție, o busolă, prin care el are posibilitatea să navigheze cu adevărat pe oceanul vieții spirituale. Aici (vezi schema de mai jos) trebuie să intervină, așadar, ceea ce se poate numi înarmarea cu instrumentul direcției. Omul pășește așadar între coloanele lui Hercule și este dotat cu instrumentul orientării, cu busola. Abia apoi, adică după ce a trăit mai multe, omul modern poate naviga în afară, în spiritualitate.
Vedeți din exemplele pe care vi le-am descris acum referitoare la inițierea lui Brunetto Latini și transformarea acestei inițieri până în zilele noastre – și aceasta va mai fi valabilă încă vreme îndelungată – că natura omenească poate fi descrisă ca fiind în transformare chiar și în intervale temporale mai scurte, dacă încercăm să o descriem cu știința inițiatică. Pe toate acestea, care se descriu astfel, le poartă omul cu adevărat în sine. Aceasta caracterizează transformarea pe care o parcurge dispoziția sufletească omenească în decursul secolelor. Numai că în mod obișnuit oamenii nu devin atenți la aceste lucruri și ele se exprimă tocmai în viața exterioară și în reflexul lor. În epoca lui Brunetto Latini, al cărui discipol a fost Dante, omul era creștin așa cum era Dante. Pe atunci, prin sufletul omenesc mai trecea încă întreaga lume cerească, prin aceea că omul se simțea într-adevăr creștin. În epoca noastră s-a dat acest imbold înapoi, noi ne mișcăm doar puțin în afară, astfel încât să parcurgem o regiune în fața simțurilor, înainte să ieșim în afară din nou, pentru ca acum să nu intrăm în același mod în regiunea cu care noi deja dinainte am făcut cunoștință din afară, ci, ca înainte de a ne desprinde mai departe de trup, să pășim în ea schimbați, orientându-ne cu un nou instrument. În epoca noastră aceasta așa s-a preschimbat la exterior într-un ecou palid, încât oamenii care gândesc cel mai mult, care se înarmează tocmai cu conștiința științifică a timpului nostru, care însă nu are această busolă – într-adevăr nu o au – l-au pierdut pe Christos Iisus. Nu se poate dovedi mai mult cu mijloacele care sunt numite în ziua de azi științifice, și religia însăși, religia creștină a căzut pradă materialismului. Ea și tinde foarte puternic spre materialism. Unul dintre cele mai puternice exemple ale tinderii spre materialism în cadrul catolicismului a fost stabilirea dogmei infailibilității [Nota 9], o măsură pur materialistă. Eu am vorbit deja despre aceasta cu câtva timp în urmă.
Acum ați putea spune: Și cu toate acestea, dacă privim înlăuntrul omului, se arată acest imbold! – Omul se află cu ființa sa întru câtva în afara regiunii simțurilor; în schimb are un fel de cavitate, unde cel mai important eveniment al întregii sale vieți dobândește – inconștient – influență asupra întregului său organism, astfel încât el poate trăi apoi așa cum am descris. Căci aceasta are deja influență asupra omului, chiar dacă el nu știe nimic despre aceasta, dar aceasta se poate manifesta în cele mai diferite moduri, dacă se desfășoară în inconștient. Unul devine, poate la șapte ani de când a parcurs acest eveniment cel mai important, un individ insuportabil, sau face tot felul de lucruri scandaloase, un altul se îndrăgostește – nu trebuie să o facă imediat, îndrăgostirea însăși poate reprezenta acest eveniment cel mai important –, un al treilea face pietre la bilă, ș.a.m.d. Când evenimentul rămâne în inconștient, lucrurile se pot manifesta în existența omenească în modurile cele mai diferite. Așa arată înlăuntrul omului ceea ce pătrunde în conștiența sa așa cum am descris. În exteriorul omului lucrurile se prezintă astfel că, printre multe altele – eu am menționat un singur aspect – omul îl pierde pe Christos Iisus.
Aici puteți spune: Ceea ce se prezintă înlăuntrul omului, din trupul său, până la un anumit grad ca acest reflux are așadar un rezultat aparent puțin îmbucurător! – Dar acesta este numai aparent. Orice are în lume două aspecte. Aproximativ pe la mijlocul secolului al XIX-lea și chiar și în ultima sa treime a existat materialismul teoretic: grasul Vogt din Geneva, Moleschott sau Ludwig Büchner [Nota 10], cu toții au fost materialiști teoreticieni. Clifford [Nota 11] s-a exprimat că orice creier secretă gânduri așa cum secretă ficatul fierea, așadar Clifford vedea un proces pur material în formarea gândurilor: așa cum vine bila din ficat, tot așa vin gândurile din creier. Această epocă materialistă privea doar la materie, dar oamenii gândeau, totuși, asupra materiei, și puteau privi două aspecte: În această epocă se pot citi cărțile lui Clifford, Ludwig Büchner, din partea mea și ale lui Auguste Comte [Nota 12], ale grasului Vogt din Geneva, ș.a.m.d.; apoi omul, dacă dezvolta încă simpatie și antipatie la o astfel de lectură, se poate supăra cumplit că oamenii văd în dezvoltarea gândurilor doar o secreție a creierului. Cineva poate simți amărăciune la aceasta. Păi frumos! Dacă omul nu este materialist, poate face asta. Dar lucrurile pot fi privite și altfel. Se poate spune: Ceea ce au spus Clifford, Auguste Compte, Vogt din Geneva despre lume, eu le văd drept aiureli, acestea nu mă interesează pe mine. Dar eu vreau să privesc acum eu însumi la ceea ce se petrece în gândirea propriu-zisă a lui Vogt, a lui Clifford, a lui Auguste Comte. Acest mod de a gândi, că gândurile sunt doar secretate din creier ca bila de ficat, este drept că este aiureală, și eu nu mă voi orienta după ceea ce spune Vogt, ci după felul cum gândește.
Dacă puteți face aceasta, se dovedește ceva ciudat. Atunci se dovedește că modul de a gândi pe care l-au dezvoltat oamenii este germenul unei spiritualități foarte vaste. În substanța lor proprie, gândurile sunt – deoarece ele sunt numai imagini oglindite, cum v-am spus alaltăieri – atât de cumplit de subțiri, ele sunt mai subțiri decât subțiri, pentru că sunt doar imagini, sunt atât de subțiri încât trebuie ca omul să folosească o spiritualitate uriașă pentru a mai gândi de fapt, pentru a împiedica gândurile să se scufunde și să fie cuprinse de aspectul pur material al existenței. Ele și sunt astăzi foarte frecvent cuprinse de aspectul material al existenței, se scufundă, iar eu sunt de-a dreptul convins că majoritatea oamenilor care încă gândesc materialist în ziua de azi, dacă nu ar fi fost instruiți în școală și n-ar fi tocit la universități pentru a-și lua examenele, dacă nu ar fi absorbit materialismul, pentru că profesorul l-a pretins ca fiind concepția corectă despre lume, și-ar fi cruțat gândirea, care trebuie folosită în concepția materialistă despre lume! Cel mai mult le-ar place să nu gândească! Majoritatea lor ar prefera să meargă pe terenurile de duel studențesc sau la întrunirile cu chefuri ale asociațiilor studențești, decât să-și aducă gândirea la activitate; sau repetă ce au spus alții. Dacă ați face o dată încercarea, la toți indivizii care, în calitatea lor de membri ai societăților moniste, cum se numesc în ziua de azi într-un mod ceva mai nobil materialiștii, merg prin lume ținând discursuri lungi, să studiați „înțelepciunea”, care se referă pur și simplu la materie, dacă ați studia ce anume au gândit, ați găsi înspăimântător de puțin! Ei repetă, în majoritatea cazurilor, ce au spus alții. De fapt, materialismul nu a fost fondat decât de câteva autorități; ceilalți repetă ce au spus aceștia. Și asta deoarece, pentru a nutri gândurile natural-științifice moderne, este de fapt nevoie de o puternică încordare a spiritului! Această încordare este o încordare spirituală, care realmente nu este secretată de creier precum bila de ficat. Acesta este un efort spiritual, o bună pregătire pentru a urca tocmai la spiritual. Să fi gândit onest materialist, dar să fi gândit onest tu însuți, este o bună pregătire pentru pătrunderea în lumea spirituală.
Eu am exprimat cândva aceasta într-o conferință de la Berlin, prin aceea că am spus: Cine doar citește cărțile lui Haeckel [Nota 13], va recunoaște ușor, desigur, în Haeckel – dacă nu cuprinde cu privirea unele lucruri care se pot, totuși, remarca printre rânduri – un materialist autentic pur. Dar tocmai atunci când vorbești cu Haeckel observi că întreaga sa gândire, în măsura în care este materialistă, preia această înfățișare doar datorită prejudecăților timpului, dar ea tinde deja – așa cum este el acum, acest Haeckel – spre spiritual. De aceea spuneam eu într-o conferință de la Berlin [Nota 14]: Îl cunoaștem pe Haeckel în mod corect atunci când ne este limpede că el are teoretic oarecum acest suflet materialist, dar că el are și un alt suflet, care tinde spre spiritual. – Pentru noi pot spune: care se va naște absolut precis în următoarea încarnare cu o puternică spiritualitate. Stenograful care era pe atunci angajat oficial de noi, un adevărat stenograf profesionist, a scris că eu aș fi spus că în ciuda materialismului său, Haeckel ar avea un suflet spiritist.
Așadar aceasta voiam să indic, anume că putem combate, fără îndoială, ceea ce apare aici ca mod de gândire materialist, că el poate fi combătut dar nu cu suficientă acuitate, căci în combatere se află tocmai continuarea dezvoltării spre spiritual, înlăuntru se află forța spiritualității. Iar sufletele care au ajuns în ziua de azi prin influența teologiei exterioare la un concept de Christos întru totul exterior sau de-a dreptul mincinos, își dezvoltă pe căi spirituale capacitățile care le duc la a căuta acest concept de Christos în viitor. Aceasta nu trebuie să fie o invitație spre comoditate, omul nu trebuie să spună ceva de genul: Na, atunci concepția spirituală va veni și ea, căci grasul Vogt, Clifford ș.a.m.d. au pregătit-o doar bine! – Aici trebuie să conlucreze faptul ca acela care știe ce întuneric înseamnă materialismul, să lupte împotriva materialismului! Pentru că forța care acționează în aceste lupte este necesară pentru ca să se formeze în materialiștii teoreticieni predispoziția la spiritualitate.
Dar dumneavoastră vedeți cât de complicate sunt lucrurile, cum ele prezintă diferite aspecte. Apoi, dacă încercăm să pătrundem în adâncurile Universului prin știința inițiatică, abia atunci ajungem la o cunoaștere aprofundată a omului, atunci pătrundem la ceea ce acționează în adâncurile naturii omenești.
