Corespunde întru totul unei necesități elementare a fiecărui suflet omenesc să-și îndrepte, în ziua în care încheie anul, gândurile asupra aspectului trecător al vremelnicului. Și omul privește, pornind de la această necesitate elementară, verificând, cercetând, recunoscându-se pe sine, înapoi, la ceea ce s-a apropiat de sufletul său în anul scurs, ca viață exterioară a sa. El privește înapoi și la progresul pe care l-a făcut în viață, la roadele experiențelor care au rezultat pentru el prin viață. Dacă se face o asemenea retrospectivă, atunci, din această retrospectivă va cădea un fel de lumină asupra acelui sentiment care face ca viața omenească să ne apară mai mult sau mai puțin valoroasă, mai mult sau mai puțin problematică sau mai mult sau mai puțin satisfăcătoare. Noi nu suntem niciodată în măsură să ne considerăm viața doar așa cum o ducem noi ca individualități umane separate. Ne simțim constrânși să ne considerăm viața în legătură cu întregul lumii și cu întregul om. Dacă practicăm cu seriozitate o concepție spiritual-științifică despre lume, atunci se va impune sufletului nostru în special necesitatea de a ne considera raportul nostru cu lumea mereu și mereu la acest punct de răspântie al anului, la încheierea unui an și începutul celuilalt an.
Dar dacă această considerare are loc acum, în acest interval temporal în care atât de multe au trecut prin fața sufletului nostru, în care în fața sufletelor noastre a stat în primul rând ceea ce a parcurs omenirea în ultimii patru ani și jumătate, și dacă, în calitatea noastră de oameni de știință spirituală luăm în considerare relația noastră cu lumea și cu omenirea pe fundalul incomparabilelor evenimente mondiale din ultimii ani, atunci tocmai retrospectiva acestui an face excepție într-un mod absolut deosebit.
Episodic, aș spune că, acordați pe tot ceea ce tocmai am abordat eu acum, ieșind din cadrul nostru obișnuit, pot fi preluate de dumneavoastră acele gânduri pe care aș dori să vi le expun astăzi. Aspectul trecător, schimbarea timpului și evenimentele acestui timp, așa cum se apropie ele de sufletul omenesc, acestea stau în această clipă în fața privirii noastre spirituale. Dar ca oameni de știință spirituală noi nu vom uita faptul că, dacă vom privi la timpul scurs, la experiențele pe care le-am făcut în acest timp scurs, se vor manifesta și anumite dificultăți ale examinării. Dificultăți de apreciere a lumii sunt în primul rând cele care se apropie de acea fire care se dăruiește cu seriozitate și cu toată demnitatea gândurilor spiritual-științifice.
Dumneavoastră cunoașteți cu toții acel fenomen caracteristic ce îi afectează pe oamenii care nu au călătorit suficient de des cu trenul. Aceștia privesc afară pe fereastră și li se pare că întregul peisaj s-ar mișca, de parcă întregul peisaj ar veni în întâmpinarea lor. Ei nu simt că ei înșiși se află în mișcare în tren, ci atribuie mișcarea peisajului prin care trec cu trenul. Abia treptat, prin obișnuințele vieții, se pierde această iluzie și se stabilește ceea ce este corect și pentru privirea obișnuită care li se oferă atunci când privesc pe fereastră. În fond, față de ceea ce impulsionează lumea ne aflăm mereu în situația în care se află un astfel de om în tren, numai că într-un mod ceva mai complicat. Acest om se amăgește în privința repaosului și a mișcării celor ce se află afară, în peisaj. Omul trece în grabă prin evenimentele lumii, prin aceea că este încadrat în corporalitatea sa fizic-eterică, ce îi este dată ca un vehicul, atunci când pășește din ținuturile spirituale în existența fizică dintre naștere și moarte. Prin instrumentele acestui vehicul fizic, în care se grăbește el pe parcursul vieții sale fizice, el examinează lumea. Și în această examinare a lumii, majoritatea lucrurilor îi apar într-un mod iluzoriu. Astfel încât putem într-adevăr îndrăzni să facem următoarea comparație. Noi vedem lumea la fel de fals ca acela care, neobișnuit cu mersul cu trenul, vede peisajul de afară despre care crede în mod greșit că acesta trece în goană pe lângă el. Și corectarea acestei concepții iluzorii despre lume căreia i se dăruiesc oamenii nu este la fel de ușoară ca aceea a privirii pe fereastra trenului.
Un astfel de gând poate veni în sufletele dumneavoastră de Ajunul Anului Nou tocmai al acestui an, în decursul căruia am avut de relatat despre reprezentările curente față de lume. Dumneavoastră știți cum v-am vorbit despre experiențele pe care le-am face dacă am parcurge conștient viața, așa cum o parcurgem inconștient din copilărie până la o vârstă înaintată. Eu v-am spus cum omul abia la o anumită vârstă devine matur să știe din sine însuși una sau alta. Cu privire la aceste diferite stări de maturizare a vieții, omul trebuie să se dăruiască unor iluzii, din motivele pe care tocmai le-am indicat acum.
Există două tipuri de iluzii cărora le suntem supuși în viață, înainte de toate, iluzii care se cufundă chiar în simțirea noastră atunci când facem în Ajunul Anului Nou o privire retrospectivă asupra anului scurs sau o privire anticipativă asupra anului care urmează; două iluzii care provin din faptul că noi nu avem nicio presimțire în conștiența obișnuită, despre faptul cum ne situăm noi față de lumea exterioară în privința anumitor raporturi. Această lume exterioară nu este numai o sumă de lucruri ordonate spațial, ci această lume exterioară este un parcurs de evenimente. Dumneavoastră observați prin simțurile dumneavoastră evenimentele exterioare ce se desfășoară în jurul dumneavoastră, în măsura în care aceste evenimente sunt fenomene ale naturii. Dumneavoastră examinați tot așa și fenomenele naturii din regnul uman. Lumea se află în devenire, lumea este cuprinsă în procese. În mod obișnuit, oamenii nu se gândesc la asta, totuși așa este! Aceste procese se desfășoară cu o anumită viteză. Orice se desfășoară cu o anumită viteză. Apoi puteți privi dinspre aceste procese la ceea ce se desfășoară în dumneavoastră înșivă. Dumneavoastră știți că în dumneavoastră se desfășoară procese conștiente și procese inconștiente. Dumneavoastră nu vă situați față de lume numai ca ființă spațială încheiată, ci vă situați față de lume în așa fel încât sunteți înăuntrul unui proces continuu, în fața unei deveniri continui, în procese continue, și acestea se desfășoară din nou cu o anumită viteză.
Să considerăm acum propria noastră viteză cu care parcurgem lumea, în raport cu viteza pe care o au evenimentele naturii. Știința exterioară a omului nu dă atenție faptului că există o deosebire uriașă între propria noastră viteză, cu care mergem prin lume, și viteza evenimentelor naturii. Dacă acea parte a vieții noastre care este legată de observarea senzorială a lumii exterioare și care își extrage experiențele din observarea sensibilă a lumii exterioare, dacă această parte a conținutului vieții noastre, pe care îl datorăm simțurilor, în privința devenirii sale, în privința curgerii sale, o comparăm cu fenomenele naturii exterioare, asupra cărora sunt îndreptate aceste simțuri, atunci constatăm că noi mergem cu mult mai încet prin curentul timpului decât evenimentele naturii. Este important să avem acest lucru în vedere. Evenimentele naturii se desfășoară relativ repede; noi mergem încet. Dumneavoastră știți că atunci când am ținut aici, în vecinătate, la Liestal, conferința Viața omenească din punctul de vedere al științei spirituale [Nota 1], eu am indicat aceste diferențe. Noi, oamenii, avem nevoie din momentul în care ne-am născut și până la schimbarea dentiției, pentru formarea trupului nostru fizic, de șapte ani, apoi, din nou, pentru formarea trupului nostru eteric, de alți șapte ani. Dacă vom compara cu noi înșine regnul vegetal, pe care îl putem considera reprezentativ în această privință, de exemplu relativ la trupul nostru eteric, ne spunem: Regnul vegetal, așa cum este el la plantele anuale, străbate în decursul unui singur an întreaga evoluție pe care o poate parcurge el în trupul eteric. Noi avem nevoie de șapte ani pentru ceea ce parcurge o plantă anuală într-un an. Ceea ce înseamnă: Natura de afară, în măsura în care se revelează în lumea vegetală, se grăbește de șapte ori mai mult ca noi. Și multe sunt supuse aceleiași legități ca ceea ce se dezvăluie în lumea vegetală, anume totul, în măsura în care este supus lumii eterice.
Ajungeți să realizați ce importanță are acest fapt dacă reflectați cum stau lucrurile, de exemplu, atunci când sunteți într-un tren care se deplasează încet, pe lângă un alt tren care merge în aceeași direcție, dar mai repede. Viteza acestui tren nu vi se va părea la fel de mare atunci când dumneavoastră înșivă mergeți mai încet, decât atunci când stați pe loc; sau atunci când nu mergeți cu un tren foarte lent, ci cu unul care să meargă ceva mai repede, însă totuși mai încet decât trenul accelerat, atunci vi se va părea că acceleratul merge mai încet. Dar dacă mergeți la fel de repede ca și acceleratul, veți rămâne mereu alături de accelerat. Vedeți că modul în care percepeți celălalt tren se modifică în funcție de faptul că dumneavoastră înșivă vă deplasați cu o anumită viteză.
Acum, viteza despre care vorbim aici, viteza cu care lăsăm să se desfășoare propria noastră viață eterică, conține cu mult mai mult decât simplele relații spațiale; ea conține întreaga noastră judecată, întreaga noastră simțire, întreaga noastră stare față de lumea de afară. Omul de știință spirituală care vrea să cerceteze acest lucru spune: Cum ar fi, de fapt, dacă noi, oamenii, am fi altfel organizați, dacă, de exemplu, am fi organizați în așa fel încât de la schimbarea dentiției până la pubertate am avea nevoie doar de un an, adică am avea exact aceeași viteză cu ceea ce este supus afară, în natură, trupului eteric, așadar dacă pe parcursul primului an de viață am primi a doua dentiție iar după desfășurarea celui de-al doilea an am fi ajuns atât de departe, pe cât suntem la pubertate, la vârsta de paisprezece-cincisprezece ani? Atunci am fi încadrați întru totul cu întreg parcursul vieții noastre în parcursul fenomenelor naturii, în măsura în care acestea sunt supuse trupului eteric. Atunci nici nu ne-am putea diferenția de natură. Căci noi ne diferențiem de ea esențialmente prin aceea că avem o altă viteză de mers înainte prin curentul timpului. Am avea în plus părerea, în mod absolut firesc, că aparținem naturii. Și înainte de toate trebuie spus: Dacă am fi interconectați în acest mod în aceeași viteză ca evenimentele exterioare ale naturii, nu ne-am putea niciodată îmbolnăvi pornind din interior. Căci orice boală care poate apărea la om din interior provine în întregime din aceea că noi avem viteze diferite față de viteza evenimentelor naturii exterioare, în măsura în care acestea sunt supuse trupului eteric. Așadar cu totul altfel ar fi viața noastră omenească dacă nu ne-am deosebi de lumea exterioară prin aceea că trăim de șapte ori mai lent decât trăiește natura exterioară.
Astfel, în Ajunul Anului Nou noi privim înapoi asupra unui an și nu ne gândim că, de fapt, în acest an am ieșit cu propria noastră trăire din viața Universului. De aceasta devenim conștienți abia după ce vom fi organizat în mod repetat într-adevăr în mod serios – după ce vom fi dobândit un anumit parcurs solid al vieții – asemenea considerații de Anul Nou. Oamenii care pot decide în această privință îmi vor da dreptate în cazul în care privirea retrospectivă a devenit obișnuită pentru ei, că deja din experiența exterioară, absolut obișnuită, de viață, dacă de exemplu am ajuns la vârsta de cincizeci de ani și am cultivat mereu asemenea priviri retrospective, trebuie să ne spunem: De fapt, noi suntem așa încât nu am extras niciodată din parcursul unui an ceea ce poate fi extras. Noi lăsăm de fapt nefolosită experiența pe care am putea-o face, care ne-ar îmbogăți. Învățăm de șapte ori mai puțin decât am putea învăța de la natură dacă ne parcurgem propria viață de șapte ori mai încet decât natura. Și de fapt – așa ne spunem când am ajuns la vârsta de cincizeci de ani – dacă ai fi folosit fiecare an în așa fel încât să fi absorbit din acel an ceea ce a vrut să îți dea anul, atunci ai fi avut nevoie să ai doar șapte sau opt ani, sau cel mult zece sau doisprezece ani, și ai fi absorbit în acești zece sau doisprezece ani tot ceea ce ai absorbit abia după decenii.
Dar mai are loc și altceva. Noi nu am putea niciodată ajunge la concepția că lumea este materială, dacă ne-am deplasa cu aceeași viteză ca și ea. Prin aceea că nu ne mișcăm cu aceeași viteză, lumea de afară, care merge mai repede, ne apare substanțială, materială iar propria noastră viață ne apare ca sufletesc-spirituală. Diferența apare datorită vitezelor diferite ale vieții. Dacă noi ne-am mișca cu aceeași viteză ca natura exterioară, nu ar fi nicio deosebire între spiritual-sufletescul nostru și cursul naturii exterioare, noi ne-am socoti ca făcând parte din natura exterioară, și am simți totul ca fiind spiritual-sufletesc și având aceeași importanță cu noi. Atunci am fi, așadar, cu totul altfel conectați în lume. Faptul că avem propria noastră viteză, care este cu mult mai lentă decât viteza lumii, ne amăgește atunci când, de Ajunul Anului Nou, privim asupra anului scurs. Căci noi privim înapoi, dar multe aspecte ne scapă din această privire retrospectivă, aspecte care nu ne-ar scăpa dacă am avea aceeași viteză cu lumea. Aceasta ar trebui să străbată, din motive spiritual-științifice, oarecum ca un ton fundamental, acea dispoziție lăuntrică ce se cuvine într-o asemenea privire retrospectivă omului care se dedică științei spirituale. Aceasta ar trebui să ne spună că noi, ca oameni, ar trebui să căutăm alt acces la lume decât acela pe care îl putem avea din parcursul exterior al vieții, care ne transpune așadar în iluzie.
Aceasta este una dintre iluzii. În măsura în care ne situăm față de lume cu simțurile noastre, noi mergem mut mai lent prin lume decât natura exterioară. Dar mai există încă o iluzie, și aceasta ne întâmpină atunci când cumpănim tot ceea ce ne înflăcărează gândirea, ne înaripează gândirea în măsura în care această gândire urcă din propriul nostru lăuntru, dacă luăm în considerare reflectarea gânditoare ce depinde de voința noastră. Lumea sensibilă exterioară nu ne oferă după voia noastră ceea ce ne poate da, ci noi trebuie să pășim mai întâi în fața lucrurilor. Evenimentele ne întâmpină. Și este altceva decât atunci când noi ne formăm conceptele, ideile care licăresc din propria noastră voință. Acestea au, din nou, o altă viteză. Dacă cuprindem cu privirea acea viață sufletească ce este într-adevăr o viață de gândire, dar este legată de voința noastră, de poftele noastre, de dorințele noastre, atunci aici se află din nou o altă viteză decât viteza lumii pe care noi, ca oameni, o străbatem între naștere și moarte. Și aici, dacă cercetăm lucrurile spiritual-științific, se arată aspectul curios: cu gândurile noastre, în măsura în care acestea depind de voința noastră, noi ne mișcăm cu mult mai repede decât cursul exterior al lumii.
Așadar gândiți-vă că prin tot ceea ce depinde de simțurile noastre noi ne mișcăm cu mult mai lent, prin tot ceea ce este legat de gândirea noastră ne mișcăm cu mult mai repede decât cursul exterior al vieții. Cu gândurile noastre, în măsura în care acestea sunt dominate de voința noastră, de dorurile noastre, de dorințele noastre, ne deplasăm cu mult mai repede decât cursul exterior al vieții. De fapt, cu gândurile noastre, în măsura în care acestea sunt dominate de voința noastră, de dorurile noastre, de dorințele noastre, ne mișcăm atât de repede încât putem avea sentimentul, chiar inconștient – pe care îl are fiecare – că de fapt anul este prea lung. Pentru interpretarea noastră senzorială este de șapte ori mai scurt. Pentru interpretarea noastră cognitivă, în măsură în care gândurile depind de dorințele și de dorurile noastre, omul are inconștient, în adâncurile sale, sentimentul: anul este prea lung. El ar vrea ca anul să fie mai scurt, pentru că este convins că poate forma într-un timp cu mult mai scurt gândurile pe care le formează din propriile sale dorințe și din propria sa voință. În adâncurile sufletului fiecărui om se află ceva pe care el nu îl aduce în conștiență, dar care acționează în întreaga simțire, în întreaga dispoziție sufletească, care nuanțează tot ceea ce avem în viața noastră interioară subiectivă. Este ceva care ne spune: Nouă ne-ar ajunge anul în privința gândurilor pe care le formăm, dacă am avea numai duminici și nu am avea deloc zilele săptămânii. Căci în privința acestui tip de gânduri omul trăiește în așa fel încât de fapt nu vrea să trăiască decât duminicile. Despre zilele săptămânii el gândește, chiar dacă nu aduce aceasta în conștiență: că acestea nu fac decât să îl rețină; că acestea se încadrează în viață doar ca ceva de care, de fapt, nu are nevoie pentru a înainta cu gândurile sale. În privința gândurilor care depind de voința noastră, de dorurile și dorințele noastre terminăm repede, ne mișcăm repede. Acesta este unul din motivele egoismului nostru. Și acesta este unul dintre motivele pentru care suntem atât de încăpățânați în privința gândurilor noastre.
Dacă nu ați fi organizați așa cum am caracterizat eu acum, dacă ați urma cu gândurile dumneavoastră într-adevăr cursul exterior al lumii, dacă aici dumneavoastră nu v-ați mișca cu mult mai repede, de șapte ori mai repede decât cursul exterior al vieții, dacă nu ați lua în considerare doar duminicile, atunci ați fi acordați sufletește față de lume în așa fel încât părerea dumneavoastră nu ar fi niciodată mai importantă decât părerea altcuiva. Ați putea accepta întotdeauna ușor părerea altcuiva. Dar gândiți-vă că pe aceasta se bazează o mare parte a ființei noastre omenești, că noi susținem întotdeauna că părerea noastră este, totuși, cea mai valoroasă. Noi gândim, măcar dintr-un punct de vedere: Celălalt nu are niciodată dreptate, sau cel puțin are dreptate doar atunci când ne simțim împuterniciți să îi dăm dreptate.
Dar noi, ca oameni, suntem ființe remarcabil de scindate. Pe de o parte ne mișcăm cu mult mai încet decât cursul exterior al vieții în măsura în care suntem oameni ai simțurilor; în gânduri ne mișcăm cu mult mai repede decât cursul exterior al lumii, în măsura în care suntem oameni volitivi. Aceasta ne întunecă privirea atunci când privim în lumea exterioară. Noi nu știm, pentru că atunci ne dedăm întotdeauna iluziei că am fost eliminați din natură, și prin aceasta avem posibilitatea de a ne îmbolnăvi și de a dobândi datorită acestui fapt reprezentări materialiste despre lume. Aceste reprezentări sunt incorecte, așa cum este incorectă reprezentarea că peisajul de afară se deplasează în direcția contrară deplasării trenului, și aceste reprezentări materialiste există doar pentru că noi ne mișcăm de șapte ori mai lent decât lumea. Și noi nutrim dorința tainică: Dacă ar fi mereu numai duminică! – pentru că, vorbind comparativ, zilele săptămânii ne apar de fapt inutile în privința a ceea ce voim noi să reprezentăm din lume, pur exterior din dorințele noastre, din voința noastră. Această dorință tainică se află în orice om. Constituția sufletească a omului nu a fost întotdeauna caracterizată atât de potrivit ca în cele ce urmează. Bismarck [Nota 2] a spus cândva despre acel împărat [Nota 3], care a fost ultimul din familia Hohenzollern, niște cuvinte remarcabile. Atunci când și-a exprimat reflecțiile în privința a ceea ce va veni asupra Germaniei datorită acestui împărat, el a spus: Acest om vrea să trăiască ca și cum în fiecare zi ar fi ziua lui de naștere; dinspre partea noastră e o bucurie, când a trecut ziua lui de naștere, deoarece el își încetează dorințele și toate tulburările pe care le semnifică ziua de naștere; însă el vrea să fie în fiecare zi ziua lui de naștere! Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit cândva, plin de griji, Bismarck, la începutul anilor 90 ai secolului al XIX-lea pentru caracterizarea împăratului. Acum, ziua de naștere evidențiază egoismul omenesc atât de puternic, încât el o diferențiază foarte limpede de celelalte zile; omul nu-și dorește chiar să fie mereu ziua lui de naștere, dar dintr-un anumit punct de vedere își dorește să fie mereu duminică, căci astfel ar ști suficient. Și multe din dispoziția noastră sufletească lăuntrică, și care se maschează într-un cu totul alt mod, se bazează pe aceea că de fapt nouă ne plac doar duminicile.
Iluziile care provin de la aceste lucruri au fost corectate în vremurile mai vechi ale evoluției lumii în modurile cele mai variate prin clarvederea atavică. În epoca noastră ele sunt cel mai puțin corectate. Dar ceea ce le corectează și ar trebui să vină, și pe care vă rog să-l preluați în ziua de azi în sufletele dumneavoastră ca pe un fel de impuls social, este că, dacă ne adâncim în știința spirituală, așa cum este ea avută aici în vedere, astfel încât să nu o preluăm ca pe o teorie, ci în acel mod viu, despre care eu am vorbit adesea, am avea atunci în această știință spirituală posibilitatea de a corecta lăuntric, în mod corespunzător sufletului, iluziile care provin din aceste două surse de greșeli. Știința spirituală – să ne clarificăm aceasta în special la răspântia anului – este ceva care, pe de o parte, ne îngăduie să trăim afară în lume în conformitate cu realitatea ceea ce nu trăim în mod realist, deoarece mergem prea încet prin lume. Într-adevăr totul depinde de modul în care ne raportăm noi înșine la lucruri. Gândiți-vă o dată câte nu depind de modul în care ne raportăm noi înșine la lume! Pentru a ne clarifica astfel de lucruri trebuie uneori să ne aducem în fața sufletelor gânduri ipotetice, imposibile. Gândiți-vă că fizicianul vă spune: Anumite sunete, C (do), D (re), E (mi) ale unei anumite octave au atâtea și atâtea oscilații, ceea ce înseamnă că aerul execută atâtea și atâtea oscilații. Dumneavoastră nu percepeți nimic din oscilații, dumneavoastră percepeți sunetul. Dar gândiți-vă că dacă ați fi organizați în așa fel – este desigur un gând imposibil, dar pe baza lui ne putem clarifica ceva –, astfel încât să percepeți fiecare oscilație individuală a aerului, atunci nu ați putea auzi sunetele. Viteza pe care o are viața dumneavoastră depinde exclusiv de modul în care percepeți ceva. Lumea arată așa cum trebuie să arate în funcție de viteza pe care o avem noi înșine față de lume. Dar știința spirituală ne atrage atenția asupra acelei realități care există, făcând abstracție de relația noastră cu lumea.
În știința spirituală se spune că Pământul nostru s-a format treptat, parcurgând la început o perioadă Saturn, apoi Soare, Lună, ajungând apoi la acest stadiu de Pământ. Dar desigur că toate se mai află încă aici. În existența pe care o trăim noi acum ca existență a Pământului își pregătesc alte lumi existența lor de Saturn, alte lumi își pregătesc existența lor de Soare. Aceasta poate fi observată spiritual-științific. Existența de Saturn mai există și acum aici. Noi știm numai că Pământul nostru a depășit acest stadiu; alte lumi se află abia în acest stadiu al lui Saturn. Aici se poate observa cum se prelungește el. Dar faptul de a putea observa acest stadiu de Saturn depinde de aceea de a ne modifica mai întâi viteza cu care urmărim evenimentele, pentru că altfel nu-l putem vedea. Așadar știința spirituală ne aduce într-o anumită privință conviețuirea cu adevărata realitate, cu ceea ce se desfășoară într-adevăr în lume. Și dacă preluăm în mod viu această știință spirituală, despre care eu am vorbit ca fiind revelația Spiritelor personalității, care intervin din nou în calitate de creatori, dacă noi nu o considerăm ca simplă operă umană pentru timpul nostru, ci, după cum am spus, ca fiind revelată din înălțimi cerești, dacă preluăm în noi în mod viu impulsurile acestei științe spirituale, atunci ele ne duc – ceea ce este atât de necesar pentru vremea noastră – dincolo de iluziile cauzate de faptul că viteza noastre e diferită de cea a lumii, atunci ele ne reunesc cu lumea, în așa fel încât noi putem corecta măcar în simțirea noastră câte ceva cu privire la lume.
Și atunci se prezintă pentru noi și consecința acestor strădanii spiritual-științifice. Eu am indicat chiar în cursul acestui an câteva consecințe ale acestor strădanii. Astăzi, în retrospectiva de Ajun de An Nou, aș dori să vă indic doar ceea ce am spus deja, dintr-un alt punct de vedere: Știința spirituală, preluată în mod viu, îl menține pe om într-un anumit mod tânăr, nu îl lasă să îmbătrânească așa cum îmbătrânește de altfel. Aceasta este una din consecințele științei spirituale și pentru timpul actual, ea constă în aceea ca noi să putem fi într-adevăr în stare, chiar dacă suntem la o vârstă de-a dreptul matură, să putem învăța ceva, așa cum am învățat când eram copii. Dacă am ajuns la vârsta de cincizeci de ani, de obicei, din punctul de vedere al conștienței obișnuite ne simțim destul de bătrâni. Întrebați-i numai pe contemporanii dumneavoastră dacă au mare tendință ca la cincizeci de ani să mai învețe multe! Și chiar dacă spun că da, verificați dacă o și fac, dacă o fac în realitate. Faptul de a prelua în mod viu concepte și idei spiritual-științifice îi poate transpune pe oameni într-adevăr în posibilitatea de a învăța și în anii maturi așa cum au învățat cândva, pe când erau copii, chiar și lucruri pe care nu le-am învățat în calitate de copii, să preia cumva în sine un mereu alt om. Ea aduce oamenii în situația de a se simți sufletește mereu tineri, dar nu pur și simplu abstract, așa cum se face adesea, ci în așa fel încât să poată într-adevăr învăța ceva, în mod asemănător celor care învățau când aveau opt sau nouă ani. În felul acesta se compensează într-un anumit mod ceea ce este provocat în om datorită vitezei lui diferite de cea a lumii. Datorită acestui fapt noi suntem, desigur, maturi la o anumită vârstă, dar sufletul nostru nu ne lasă să fim bătrâni, sufletul nostru ne determină într-un anumit sens să fim copii, să ne comportăm față de lume ca niște copii. Atunci, dacă am ajuns la vârsta de cincizeci de ani, ne spunem: Prin aceea că ai trăit mai lent decât cursul lumii exterioare, tu ai preluat în tine numai ceea ce ai fi preluat în șapte sau zece ani, dacă ai fi trăit la fel de repede ca și cursul exterior al lumii. Dar dacă omul a rămas proaspăt, atunci păstrează și posibilitatea de a se comporta în așa fel cum s-ar comporta dacă ar fi viețuit numai șapte, opt, nouă, zece ani. Aceasta este o compensare deplină: anume că și viteza mai mare, acele gânduri arbitrare, acele dorințe de duminică pe care vi le-am caracterizat, sunt oprimate într-un anumit mod, omul își creează și posibilitatea de a nu voi să aibă numai duminici, ci să folosească exhaustiv și zilele săptămânii pentru învățat, să facă din întreaga viață o școală.
Desigur că eu vă expun acum un fel de ideal strict spiritual-științific. Dar probabil că unii dintre dumneavoastră au simțit deja Ajunul Anului Nou din ultimii patru ani mai grav decât pe cele precedente. Dar cel care privește ceva mai adânc în evenimentele lumii, va considera Ajunul Anului Nou din acest an ca fiind cea mai gravă, și în comparație cu zilele de Ajun de An Nou din cei patru ani scurși. Ea ne solicită deja să privim adânc în ceea ce se desfășoară în lume, și să unim acest gând cu ceea ce putem dobândi drept reprezentări în privința a ceea ce este necesar în lume în prezent și în viitorul apropiat. Prin știința spirituală noi trebuie oarecum să ne trezim față de evenimentele lumii, noi trebuie să devenim oameni treji, care veghează. O privire fugară îi poate învăța astăzi pe oameni cât de mult este răspândit somnul. Comparați numai viața de azi cu viața epocilor anterioare, atunci veți observa cât s-a schimbat viața tinerilor și a celor în vârstă. Cum acționează asupra tineretului, preponderent în ziua de azi, timpul materialist? Atât de proaspete, de luminoase, de vii cum erau idealurile tineretului în epocile anterioare, nu mai sunt astăzi. Tineretul a devenit pretențios. Tinerii nu prea vor să folosească în dispoziția lor sufletească ceea ce le oferă tinerețea pentru a privi spre viața viitoare, pentru a-și zugrăvi în depărtare idealuri luminoase și de a avea o viață înălțată de la aceste idealuri; ei vor să consume deja din tinerețe ceea ce au ca viață. Dar aceasta necesită o vârstă care nu poate prelua ceea ce ar fi trebuit preluat tocmai cu timpul. Tineretul nostru își consumă forțele, iar cei de vârsta noastră lasă comorile vieții să zacă pe drum. Tineretul nostru nu mai speră suficient; cei de vârsta noastră sunt esențialmente resemnați. Tinerii noștri nu se mai îndreaptă spre bătrâni, pentru a-i întreba: Se adeveresc visele de tinerețe care, desigur, izvorăsc din inima mea? Cei de vârsta noastră abia dacă ar fi în măsură să spună: Da, se împlinesc. Cei de vârsta noastră spun adesea mai mult sau mai puțin astfel: Și eu am visat asta, dar, din păcate, visele de tinerețe nu se împlinesc. – Oamenii devin deziluzionați prin viață.
De toate aceste lucruri este legată nefericirea timpului nostru. De toate aceste lucruri se leagă, totuși, ceea ce zguduie adânc omenirea de astăzi. Însă apoi, dacă dumneavoastră veți privi asupra acestor lucruri, atunci vă veți putea înscrie adânc în suflet și necesitatea impulsurilor spiritual-științifice. Căci în aceste zile de schimbare a anului trebuie să te întrebi, dacă vrei să fii treaz: Cum se prezintă, de fapt, acest timp? Ce poate fi în viitor? Ce poate rezulta din ceea ce a ieșit până în ziua de azi din confuziile ultimilor ani, pentru omenirea civilizată? – Dacă îți pui aceste întrebări în calitate de om treaz, se naște considerabil altă întrebare, o întrebare foarte adânc legată de toate speranțele noastre posibile pentru viitorul omenirii. Astfel de speranțe, sau, aș putea spune, astfel de griji, au apărut unora adesea în ultimii ani, în special atunci când oamenii își îndreptau privirile asupra acelor ființe omenești care au astăzi patru, cinci, șase, șapte, opt ani. Noi, cei mai în vârstă, avem o anumită experiență, care poate influența dispoziția noastră sufletească în privința a ceea ce vine. Noi avem câte ceva în urma noastră, care ne-a adus chiar bucurie, pe care nu o pot avea cei care au astăzi cinci, șase, opt, nouă ani. Dar nimic nu este absolut în lume, nici măcar atunci când faci privirea retrospectivă în Ajunul Anului Nou. Tot ceea ce ne apare atunci ni se pare iluzoriu, pentru că, pe de o parte, noi mergem prea încet, pe de altă parte, prea repede față de cursul lumii. Nimic nu este absolut, totul este relativ. Și apare în fața noastră întrebarea, care nu este pur teoretică, ci este o întrebare reală, după cum veți vedea imediat: Cum poate de fapt să arate sufletul unui om care nu s-a apropiat de reprezentările științei spirituale, atunci când acest om își pune întrebări despre viitorul omenirii? Oamenii pot dormi, ceea ce înseamnă să nu fie onești față de progresul omenirii, chiar dacă sunt inconștient neonești. Dar ei pot și să fie treji, și ar trebui să fie treji. Atunci poate apărea această întrebare, în special relativ la constituția generală a omenirii din timpul nostru: Cum apare viitorul oamenilor în sufletele omenești, atunci când aceste suflete omenești nu sunt în măsură să se apropie de știința spirituală? Numai că astfel de oameni sunt foarte numeroși în prezent în această lume. Nu îi am în vedere numai pe materialiștii uscați, vanitoși, ci îi am în vedere pe nenumărații oameni care există în ziua de azi, care au o anumită teamă față de adevăratul spiritual și care, totuși, în felul lor, ar vrea să fie idealiști. Sunt idealiști abstracți, care vorbesc de tot felul de lucruri frumoase, despre: Iubiți-vă dușmanii –, vorbesc despre frumoasele reforme sociale, dar nu pot ajunge la o înțelegere concretă a lumii. Din slăbiciune, ei sunt idealiști, dar nu văzători spirituali. Ei nu vor să vadă spiritul, ei se țin departe de spirit.
Această întrebare aș dori să o pun acum, ca întrebare de la răspântia anului: Dacă există un astfel de om onest care crede că trăiește pentru spirit, care crede și că este convins prin credința sa de urzirea și ființarea spiritului în lume, dar care nu are curajul să treacă la acel spiritual concret, la acea realitate spirituală care vrea să se reveleze oamenilor în ziua de azi prin știința spirituală, dacă într-un astfel de om se conturează în mod onest ansamblul lumii actuale sau numai o parte a ei, ce fel de imagine ia naștere? Eu nu vreau să vă dau o descriere abstractă, eu aș vrea să vă ofer o descriere care trece actualmente prin ziarele răspândite în lumea întreagă și care provin de la un om, pe care eu l-am menționat și într-un alt context, de la un om care se ține departe de adevărata intrare în știința spirituală din motive pe care le-am dezbătut acum, de la un om care crede că poate dobândi idei sociale fără știința spirituală, care crede că poate vorbi despre progresul omenirii și entitatea omenească fără să vrea să intre în știința spirituală, dar un om care este onest din acest punct de vedere al său. Eu am menționat adesea numele lui Walther Rathenau [Nota 4], am menționat câteva puncte hotărât slabe ale lui; dar dumneavoastră vă amintiți că eu am menționat cândva și «Critica timpului» a sa, recunoscând ceea ce este valoros în ea. Acesta este un tip de om, și anume unul dintre cele mai bune tipuri de oameni din vremea noastră care sunt idealiști, care au și credința că un spiritual urzește și trăiește în lume, dar care nu pot găsi spiritualul concret, acel spiritual, singurul care poate aduce mântuire în toate aceste daune care cutremură acum lumea. De aceea este util să ne întrebăm ce își spune un astfel de om care stă departe de știința spirituală, dar este onest, care examinează din locul său cursul actual al lumii. Căci răspunsul este întotdeauna plin de învățătură. De aceea aș dori să las să apară și aici, în fața sufletelor noastre – deoarece probabil nu le-ați citit cu toții –, acele cuvinte pe care le-a adresat zilele acestea Walther Rathenau către întreaga lume [Nota 5]. El spune:
„Un german se adresează tuturor națiunilor. Cu ce drept? Cu dreptul aceluia care a vestit războiul care a urmat, care i-a prevăzut sfârșitul, care a recunoscut catastrofa, care s-a împotrivit ironiei, batjocurii și îndoielii și i-a sfătuit timp de patru ani pe deținătorii puterii în direcția concilierii. Cu dreptul aceluia care a purtat ani de-a rândul în sine presentimentul prăbușirii adânci și care știe că prăbușirea este mai profundă decât o presimt oamenii, prieteni și dușmani. Cu dreptul aceluia care nu a trecut niciodată sub tăcere pentru poporul său nici măcar o nedreptate și căruia îi este îngăduit să intervină acum pentru drepturile poporului său.
Poporul german este nevinovat. Nevinovat a comis el nedreptatea. Nevinovat a slujit, dintr-o veche dependență copilărească, stăpânului său și posesorilor puterii. El nu a știut că acești domni și deținători ai puterii, aparent neschimbați, s-au schimbat lăuntric. El nu a știut nimic despre propria responsabilitate a popoarelor. El nu a cunoscut nici o revoluție. El a îndurat militarismul și feudalismul, s-a lăsat condus și organizat. El s-a lăsat ucis și a ucis, atunci când i s-a poruncit. El a crezut ceea ce i-au spus conducătorii săi înnăscuți. Nevinovat a înfăptuit nedreptatea de a crede.
Nedreptatea noastră va apăsa greu asupra noastră. Nevinovăția noastră va fi recunoscută de Puterile care privesc în inimi.”
Vedeți așadar că el este un om ce indică asupra a ceea ce arată iudaismul și creștinismul, asupra Providenței, care este însă cuprinsă în forme abstracte.
„Germania se aseamănă cu acele ținuturi artificial roditoare, care înverzesc atâta timp cât le irigă o rețea de canale. Dacă se frânge însă un singur stăvilar, moare întreaga viață, țara se usucă până la a deveni deșert.
Avem hrană pentru jumătate din oamenii noștri. Cealaltă jumătate trebuie să presteze pentru alte popoare servicii plătite, să cumpere materii prime și să vândă mărfuri. Prin munca cea mai extremă de care este capabil un popor, am economisit cinci-șase milioane pe an. Acestea au fost folosite la construirea de unelte și ateliere, la crearea de căi ferate și porturi, la practicarea de cercetări. Aceasta ne-a dat posibilitatea să rămânem capabili de muncă și să ne înmulțim în mod firesc. Ni se iau coloniile, Alsacia și Lorena, minereurile și vapoarele, și devenim o țară nevoiașă, lipsită de putere. Fie și așa, treacă-meargă, și strămoșii noștri au fost săraci și lipsiți de putere și au slujit mai bine decât noi spiritului Pământului. Ni se limitează schimburile de bunuri, ni se ia, după cum suntem amenințați, împotriva spiritului stipulărilor lui Wilson, de trei ori sau de patru ori daunele belgiene și cele din Franța de nord, care se ridică la circa douăzeci de miliarde: ce se întâmplă? Economia noastră va deveni nerentabilă. Muncim ca să trăim mizerabil, fără să facem economii. Nu putem întreține nimic, înnoi nimic, extinde nimic. Țara, clădirile sale, străzile, instituțiile decad, se prăpădesc. Tehnica devine retrogradă, cercetarea încetează. Avem de ales: lipsă de fertilitate, exodul sau pustiul cel mai adânc.
Este distrugerea.
Noi nu vom acuza prea mult, ne vom lua destinul asupra noastră și vom merge în tăcere la nimicire. Cei mai buni dintre noi nu vor emigra și nu se vor sinucide, ci vor împărtăși soarta fraților lor. Cei mai mulți încă nu își cunosc soarta, nu știu că ei și copiii lor sunt jertfiți. Nici popoarele Pământului încă nu știu că este vorba de viața unui popor. Probabil că nu o știu nici măcar aceia cu care am luptat. Unii zic: dreptate. Alții zic: răsplată. Există și unii care spun: răzbunare. Știți dumneavoastră că ceea ce ei numesc dreptate, răsplată, răzbunare, este crimă?
Noi, cei care ne împlinim destinul, muți, dar nu orbi, să ne mai ridicăm o dată vocile, astfel încât lumea să ne audă și să ne plângem. Popoarelor Pământului, celor neutre, și celor care ne-au fost prietene, statelor libere de dincolo de mare, tinerelor formațiuni statale, nou formate, națiunilor dușmanilor noștri de până acum, popoarelor care există și celor care vor veni după noi, cu o profundă durere solemnă, în melancolia despărțirii și în acuzație înflăcărată, invocăm aceste cuvinte în sufletele lor:
Vom fi nimiciți. Trupul și spiritul viu al Germaniei vor fi ucise. Milioane de germani vor fi împinși în mizerie și la moarte, în de-patriere, sclavie și disperare. Unul dintre cele mai spirituale popoare de pe cuprinsul Pământului se stinge. Mamele sale, copiii săi, cei nenăscuți ai săi sunt atinși de moarte.”
Acestea nu sunt spuse la modul pasional, ci sunt calculate, calculate cu rațiunea cea mai rece. Sunt afirmate de cineva care, deși este materialist, poate calcula cu o rațiune rece adevăratele raporturi, cineva care nu se dăruie iluziilor, ci mărturisește onest adevărul, tocmai din punctul său de vedere materialist. Acestea rezultate afirmate sunt obținute prin calcul, nu constituie ceva care poate fi contrazis prin câteva cuvinte sau sentimente provenite din simpatie sau antipatie, ci sunt calculate prin rațiunea rece de către un om care a putut spune decenii de-a rândul: va veni aceasta – și care a avut și curajul să afirme lucrurile în timpul războiului.
În acest caz, a făcut-o fără scop; eu am inserat mereu în conferințele mele de la Berlin și din alte locuri ale Germaniei, ceea ce tocmai spusese Rathenau în această direcție.
„Vom fi nimiciți, știind și văzând, de către oameni care știu și văd ce fac. Nu ca popoarele confuze ale Antichității, care erau conduse în exil și sclavie fără să o presimtă și abrutizate, nu de către slujitorii fanatici ai idolilor, care să creadă că îl divinizează pe Moloch. Vom fi nimiciți de popoare fraterne de sânge european, care îl mărturisesc pe Dumnezeu și pe Christos, a căror viață și constituție se bazează pe moralitate, care invocă omenia, cavalerismul și civilizația, care jelesc sângele omenesc vărsat, care vestesc pacea, dreptatea și alianța popoarelor, care poartă răspunderea față de destinul sferei Pământului.
Vai aceluia și sufletului său, care îndrăznește să numească tribunalul pentru criminalitate dreptate a sângelui, să-l numească dreptate. Aveți curajul de a o exprima, numiți-o pe nume: se numește răzbunare.
Dar vă întreb pe voi, oameni spirituali din toate popoarele, preoți ai tuturor confesiunilor, savanți învățați, oameni de stat și artiști; pe voi vă întreb, muncitori, proletari, cetățeni ai tuturor națiunilor; te întreb pe tine, venerabile Părinte și cel mai înalt domn al Bisericii catolice, pe tine te întreb în numele lui Dumnezeu:
Este îngăduit ca, de dragul răzbunării, un popor al acestui Pământ să fie nimicit de popoarele sale fraterne, chiar dacă acesta ar fi cel din urmă și cel mai mizer dintre toate popoarele? Este îngăduit ca un popor viu de oameni europeni spirituali să fie răpit din existența sa spirituală și corporală, condamnat la muncă silnică, eliminat din cercul celor vii?
Dacă se petrece această monstruozitate, față de care cel mai înspăimântător război nu a fost decât un preludiu, măcar să știe lumea ce se întâmplă, să știe ce este pe cale să facă. Ca nimănui să nu-i fie îngăduit vreodată să spună: noi nu am știut-o, noi nu am vrut-o. Ci ei să rostească în fața chipului lui Dumnezeu și în fața răspunderii veșniciei, liniștit și rece: Noi o știm. Și noi o vrem.”
Și el, Rathenau, vrea ca omenirea să se trezească, să vadă.
„Miliarde! Cincizeci, o sută, două sute de miliarde – ce este aceasta? E vorba așadar de bani?
Banii, bogăția și sărăcia unui om înseamnă puțin. Fiecare dintre noi va fi sărac cu bucurie și mândrie, dacă țara va fi salvată. Totuși, în limbajul trist al gândirii noastre economice nu avem o altă expresie pentru forța vie a unui popor, decât conceptul sărăcăcios al miliardelor. Noi nu măsurăm forța vieții unui om după cele patru mii de grame de sânge pe care le are în sine, noi nu putem măsura forța vieții unui popor altfel decât în funcție de cele două-trei sute de miliarde pe care le posedă. Pierderea averii nu înseamnă aici numai sărăcie și mizerie, ci sclavie, și anume dublă pentru un popor care trebuie să cumpere jumătate din cele necesare subzistenței sale. Acum nu mai este sclavia arbitrară, personală, crudă sau blândă a antichității, ci munca forțată anonimă, sistematică, științifică, de la popor la popor. În conceptul abstract al celor o sută de miliarde nu se află numai bani și bunăstare, ci sânge și libertate. Cerința nu este cea a comerciantului: plătește-mi banii, ci este somația lui Schylock: dă-mi sângele trupului tău. Nu este bursă, ci, după mutilarea corpului statal prin cedarea pământului și a puterii, este viața. Cine va păși peste douăzeci de ani în Germania…”
Iar ceea ce vine acum este din nou calcul, făcut cu o rațiune rece. Și el nu este rostit așa cum observă alți oameni, adesea dormind, evenimentele lumii!
„Cine va păși peste douăzeci de ani în Germania, pe care a cunoscut-o drept una dintre țările cele mai înfloritoare ale Pământului, se va scufunda de rușine și durere. Marile orașe ale Antichității, Babilon, Ninive, Teba, au fost construite din lut moale; natura le-a făcut să se distrugă, și a netezit pământul și colinele. Orașele germane nu vor fi ca niște ruine, ci ca niște blocuri de piatră pe jumătate moarte, locuite încă, parțial, de oameni nevoiași. Câteva cartiere vor fi locuite, dar orice strălucire și orice veselie vor fi pierit. Tovarăși obosiți se deplasează pe pavajul putrezit, speluncile sunt luminate. Șoselele sunt strivite, pădurile tăiate, pe câmpuri încolțește o recoltă sărăcăcioasă. Porturile, căile ferate, canalele prăpădite și peste tot se află, triste avertizări, clădiri deteriorate din timpurile mărețe. De jur-împrejur înfloresc mai intens, vechi și noi țări în strălucirea și viața tehnicilor noi și a forței, hrănite de sângele țării moarte, slujită de fiii săi alungați. Un popor pe care Dumnezeu l-a creat pentru viață, care în ziua de azi mai este încă tânăr și puternic, trăiește și este mort.
Există francezi care spun: Acest popor să moară. Noi nu vrem să mai avem niciodată un vecin puternic. Există englezi care spun: Acest popor să moară. Noi nu vrem să mai avem niciodată un rival continental. Există americani, care spun: acest popor să moară. Noi nu vrem să mai avem niciodată un concurent în privința economiei. Sunt acești oameni adevărații reprezentați ai națiunilor lor? Niciodată. Toate națiunile puternice vor nega vocile celor temători și invidioși. Sunt cei însetați de răzbunare adevărații reprezentanți ai națiunilor lor? Niciodată. Această pasionalitate înspăimântătoare nu este de durată la oamenii morali.
Și, cu toate acestea, dacă cei temători, cei invidioși și cei însetați de răzbunare dobândesc victoria într-un singur ceas, în ceasul deciziei, și îi antrenează cu sine pe cei trei mari bărbați de stat, destinul s-a împlinit.
Atunci, din bolta Europei se fărâmițează piatra cândva cea mai puternică, atunci granițele Asiei ajung până la Rin, iar Balcanii până la Marea de Nord. Atunci, în fața porților civilizațiilor occidentale se va afla o hoardă de oameni disperați, un spirit economic ne-european care amenință națiunile asigurate nu prin arme, ci cu molipsirea.
Niciodată nu poate lua naștere din nedreptate, dreptate și fericire.
Noi ispășim nedreptatea dependenței și neautonomiei sale, cu care Germania s-a încărcat fără de vină, așa cum nu a fost niciodată ispășită o nedreptate. Dar atunci când națiunile occidentale ucid lent Germania dintr-o reflectare liniștită și rece, din precauție, interes sau sentiment de răzbunare și numesc această faptă dreptate, prin aceea că vestesc popoarelor o nouă viață, o pace veșnică de conciliere și o uniune interstatală, atunci dreptatea nu va mai fi niciodată ceea ce este, și omenirea nu va mai redeveni niciodată bucuroasă, în ciuda tuturor triumfurilor. O greutate de plumb va zăcea pe planetă, iar neamurile viitoare vor fi născute cu o anumită conștiință, care nu mai este liberă. Lanțul vinei, care mai poate fi întrerupt acum, va fi neîntrerupt în viitor, și va înconjura la nesfârșit trupul Pământului. Vrajba și discordia epocilor viitoare vor fi mai amare și mai scindate decât înainte deoarece sunt îmbibate de sentimentul nedreptății comune. Niciodată nu a mai apăsat o asemenea putere și o asemenea răspundere pe fruntea unui triumvirat. Dacă istoria omenirii, care a voit ca un singur ceas să decidă, prin hotărârea a trei bărbați, asupra unor secole întregi pe Pământ și asupra unei omeniri de milioane de oameni, atunci, dacă a voit așa, atunci trebuie pusă o singură întrebare de mărturie națiunilor civilizate victorioase și religioase.
Această întrebare este: omenie sau forță, conciliere sau răzbunare, libertate sau supunere?
Oameni ai tuturor popoarelor, reflectați asupra ei! Acest ceas nu decide numai în privința noastră, a germanilor, ci în privința noastră și a voastră, a noastră a tuturor.
Dacă veți decide împotriva noastră, noi ne vom purta destinul și ne vom îndrepta spre nimicirea pământească. Voi nu veți auzi acuzațiile noastre. Cu toate acestea, ele vor fi auzite acolo unde nu a răsunat încă niciodată neauzită vreo plângere din pieptul omenesc.”
Eu v-am expus dumneavoastră aceste considerații provenite din calculul rațional cel mai lucid, într-adevăr nu dintr-o judecată șovinistă, dar care constituie o judecată a gândirii materialiste, eu v-am expus această judecată deja din motivul că noi trăim în mijlocul unei lumi în care oamenii nu au tendința să gândească cumva că lucrurile sunt serioase. Așa cum nenumărați oameni vor sărbători astăzi Ajunul Anului Nou, așa cum nu l-au sărbătorit numai în ultimii patru ani, ci așa cum l-au sărbătorit înainte de aceste evenimente catastrofale! Și nenumărați oameni vor simți o prejudiciere a sufletelor lor lipsite de griji, dacă li se atrage numai atenția asupra faptului că este în joc așa ceva. Ah, atât de rău nu va fi – chiar dacă oamenii nu rostesc această frază, înlăuntrul lor simt așa, căci altfel s-ar raporta altfel la judecarea timpului.
Câți oameni există care recunosc ceea ce a trebuit să spunem mereu în acești ani, în care s-a auzit atât de des: Dacă este iarăși pace, atunci va fi ca mai înainte, atunci va fi precis așa și așa – ș.a.m.d. –, câți oameni există care să fi devenit conștienți de cele care au trebuit să fie spuse despre imposibilitatea unei astfel de stări, cum e cea pe care și-o imaginează oamenii?
Este vorba de o situație rezultată din calcul. În orice caz, lucrurile se prezintă altfel, în funcție de faptul că sunt calculate cu un spirit materialist sau dacă se ia legătura cu ceea ce poate rezulta din impulsurile spiritual-științifice. Considerate exterior, lucrurile rămân corecte. Nu există nicio perspectivă de a nu se face cu bună știință ceea ce Walther Rathenau vrea să devieze în ultima clipă, apelând la conștiința oamenilor. Da, acest apel la conștiință!... Putem pune doar puncte, puncte… Lucrurile nu vor fi deturnate! Din punct de vedere exterior, lucrurile se vor înfăptui așa. Nu există decât o posibilitate, dacă privim la ceea ce a fost aranjat de trecut – aranjat într-adevăr nu de un popor sau altul, aranjat de întreaga omenire civilizată a Pământului – există numai o posibilitate: să privim ca într-o mare contemplare cosmică de Ajun de An Nou la cele pe care le-a trăit omenirea până în prezent și apoi să devenim conștienți că într-un anumit sens omenirea era matură să ajungă la un sfârșit și că a pășit în ceea ce vor să aducă noile Spirite ale personalității din înălțimile cerești pe Pământ. Dar aici se întâlnesc înțelegerea și voința. Ceea ce vor să reveleze Spiritele personalității ca noi creatori va putea veni în lume numai dacă va găsi în inimile omenești și în sufletele omenești, în firile omenești un teren rodnic, dacă oamenii vor găsi drumul către impulsurile spiritual-științifice. Ceea ce spune un spirit materialist lucid despre impulsurile materiale care pot acționa aici, se potrivește deja. Trebuiau ascultate o dată din partea unui spirit lucid astfel de lucruri, care vorbesc în ziua de azi dintr-un punct de vedere mai frivol decât cel a lui Walther Rathenau, despre ceea ce va deveni din timpul nostru! Pe când oamenii erau în deplin entuziasm și visătorie, în cazul în care priveau doar puțin înspre viitor – obicei de care s-au dezobișnuit temeinic acum, sau cel puțin o parte a omenirii – se putea auzi că din acest război ar rezulta un nou idealism, o nouă religiozitate. Oh, eu am auzit aceasta adesea! Și în special profesori, și chiar profesori de teologie au scris mereu acest lucru: nici nu trebuie să mergeți prea departe: dacă nu e chiar duminică, în zece minute puteți ajunge la acești profesori de teologie, care au vestit și ei asemenea înțelepciune profetică. Acum oamenii vorbesc deja altfel. Cei care au ajuns la înălțime spun: Acum va veni o vreme de ateism sănătos, omenirea va fi vindecată de jocurile religioase pe care le-au practicat în special poeții și literații în ultima vreme. – Astfel de judecăți apar deja la suprafață. Aceste judecăți pot fi găsite la aceia care ar trebui să asculte puțin ceea ce le spune un om care poate calcula lucid cum se configurează realitatea.
Față de aceasta se poate spune doar: Dacă acționează numai impulsurile materialiste exterioare în lume și în capetele oamenilor și în inimile oamenilor, atunci așa va fi! Atunci într-adevăr nu numai Germania, Țările centrale și Rusia vor fi împrejmuite cu un lanț cumplit de sclavie, ci întreg Pământul civilizat va fi împrejmuit treptat cu un lanț cumplit de sclavie, și nu va mai fi niciodată bucurie. Căci prin ceea ce vine numai din vechime, a ajuns lumea la un sfârșit! Noul nu vine de acolo. Noul trebuie să vină din lumea spirituală. Dar el nu vine dacă omul nu vrea să se apropie de el, dacă omul nu vrea să-l primească în liberă voință. Salvare poate veni numai dacă se găsesc suflete omenești care să meargă în întâmpinarea spiritului, care vrea să se reveleze în mod nou prin Spiritele personalității, care vor să devină din simple Spirite ale timpului, Creatori. Nu există o altă cale de ieșire. Onest poți fi doar în două feluri: fie vorbești ca Walther Rathenau, fie indici necesitatea înclinării spre lumea spirituală.
Aceasta din urmă va fi obiectul considerațiilor noastre de Anul Nou.
Considerațiile de Ajun de Anul Nou trebuie să fie, pentru orice om treaz, astfel încât el să nu treacă în mod confortabil în noul an; ele trebuie să creeze în el o dispoziție lăuntrică gravă, ele trebuie să-i aducă înaintea ochilor ceea ce se află în pântecele timpului, dacă în acest pântece al timpului nu se naște copilul spiritului. Să încercăm o dată, de azi până mâine, să ne acordăm grav în sufletele noastre! Nu mi-a fost îngăduit să închei astăzi altfel decât cu indicația gravă, pe care nu am vrut să o dau eu însumi în această privință. Am vrut să atrag atenția cum se prezintă această considerare de Ajun de An Nou în sufletul unui om care este onest, care privește lumea, dar găsește că au valoare doar puterile materiale. Așa trebuie ea să arate în capetele, în inimile, în firile, în sufletele – dacă sunt oneste – ale celor care nu vor să devină spirituali; ceilalți, care sunt și ei materialiști, nu sunt onești, și ei dorm, pentru ca să nu fie nevoie să-și mărturisească lipsa de onestitate.
Aceasta este perspectiva trecutului, aceasta este dispoziția de Ajun de An Nou!
Mâine vrem să vedem cum poate fi simțită din contemplarea lumii spirituale perspectiva viitorului, dispoziția de Anul Nou.
