Explicațiile pe care o să le dau astăzi vor fi de natură pedagogică privind învățământul primar și secundar, și în așa fel încât ceea ce stă la baza lor să poată servi vremii, timpului nostru atât de grav. Cred că veți fi văzut că ceea ce a putut fi dat doar ca indicații în cartea mea Punctele centrale ale problemei sociale în necesitățile vitale ale prezentului și viitorului [Nota 1], are multe substraturi și, mai presus de toate, multe consecințe privind faptele noii configurări a lumi. Astfel încât propriu-zis din tot ceea ce trebuie spus astăzi în această direcție și înainte de toate pentru care trebuie date impulsuri, la început pot fi date doar linii directoare individuale în loc de ceva exhaustiv.
Dacă ne uităm la timpul nostru de astăzi – și trebuie să facem acest lucru, pentru că trebuie să înțelegem acest timp – trebuie să ne sară în ochi ce hău există între ceea ce trebuie numit o cultură în declin și ceea ce trebuie numit o cultură care încă funcționează haotic, dar care este ascendentă. Aș dori să atrag atenția în mod expres asupra faptului că astăzi intenționez să mă ocup de un singur capitol foarte specific și prin urmare vă rog pe dumneavoastră să examinați acest capitol în îmbinarea sa cu întregul pe care îl pun în discuție în prezent cu diferite ocazii.
De la ce aș dori să pornesc este: să vă atrag atenția că realmente se observă limpede cum o cultură al cărei purtător era ordinea socială burgheză se află într-un declin rapid; cum, pe de altă parte, o altă cultură își face apariția în zorii ei, dintr-o bază care de multe ori încă nu este înțeleasă, al cărei purtător astăzi este tocmai proletariatul. Dacă vrei să înțelegi aceste lucruri – le poți simți fără aceasta, dar rămân neclare – trebuie să le înțelegi în simptomele lor. Simptomele sunt întotdeauna aspecte individuale, și vă rog să țineți seama de acest lucru în considerațiile mele de astăzi. Bineînțeles, voi fi obligat de subiectul în sine să extrag aspecte individuale dintr-un întreg, dar mă străduiesc să configurez această simptomatologie în așa fel încât să nu poată acționa într-un sens agitator sau demagogic, ci să fie într-adevăr configurată din starea de lucruri. În această direcție poți fi adesea greșit înțeles astăzi, însă trebuie să te expui riscului acestor neînțelegeri.
De-a lungul anilor v-am atras adesea atenția asupra faptului că pe baza viziunii noastre asupra lumii poți fi în primul rând un adevărat susținător și apărător al orientării științifice moderne în privința lumii. Cât de des am citat tot ce se poate spune în apărarea acestei orientări științifice. Dar nu am omis niciodată să spun ce laturi întunecate enorme are această orientare științifică. Chiar recent am atras atenția asupra faptului că acest lucru devine imediat evident atunci când, prin ceea ce numim aici abordarea simptomatologică, indicăm cazuri speciale individuale, adică procedăm empiric. A trebuit să vă laud, pronind de la alte corelații, o lucrare eminentă contemporană de Oscar Hertwig [Nota 2], eminentul biolog, „Devenirea organismelor; o refutarea a teoriei hazardului a lui Darwin”; și a trebuit, pentru ca să nu existe neînțelegeri, să atrag imediat atenția – după ce Oscar Hertwig a publicat o a doua cărticică – că acest om a pus alături de o mare carte științifică o lucrare asupra condițiilor sociale de viață care este cu totul inferioară. Acesta este un fapt semnificativ al prezentului. Acest lucru arată pe ce bază, chiar ca însăși eminenta bază a orientării științifice asupra lumii, nu poate apărea ceea ce este necesar mai presus de toate pentru înțelegerea prezentului: o cunoaștere a impulsurilor sociale care există în timpul nostru.
Astăzi vreau să vă arăt un alt exemplu în care veți putea vedea cum, pe de o parte, educația burgheză se îndreaptă spre declin și va putea să se salveze numai într-un anumit fel; cum, pe de altă parte, există ceva ascendent pe care trebuie doar să-l prețuim și să-l cultivăm într-un mod plin de înțelegere și corect, caz în care va fi punctul de plecare pentru cultura viitorului.
Ca produs simptomatic, tipic al burgheziei în declin, am aici în față o carte care a apărut imediat după Războiul Mondial, care se numește, oarecum pretențios, „Sfeșnicul, viziune asupra lumii și mod de viață” [Nota 3]. – Acest sfeșnic este de-a dreptul potrivit pentru a lăsa să radieze cât mai mult întuneric posibil în privința a tot ceea ce este atât de necesar astăzi ca educație socială și fundamentele sale spirituale. S-a reunit un grup deosebit de oameni, care în articole individuale scriu lucruri ciudate despre așa-numita reconstruire a organismului nostru social. Desigur, nu pot cita decât câteva pasaje din această carte cam voluminoasă. În primul rând este un naturalist, Jakob von Uexküll [Nota 4], cu adevărat un om de știință bun, tipic, care, și acesta este lucrul important, nu numai că și-a însușit cunoștințe în științele naturii – el nu este doar un om care are cunoștințe temeinice, ci un cercetător desăvârșit al prezentului – dar care se simte de asemenea obligat, așa cum fac și alții care s-au extins dincolo de terenul lor științific, să-și prezinte concluziile sale pentru configurarea socială a lumii. El a învățat despre așa-numitul „stat celular”, așa cum organismul este adesea numit în cercurile științifice. El a învățat să-și dezvolte organismul gândirii și cu acest organism al gândirii instruit observă el acum viața socială. Vreau să vă dau câteva pasaje din care puteți vedea modul în care acest om privește structura socială de astăzi, putem spune, nu din știința naturii, ci din modul de gândire științific în esență întru totul corect, dar din punct de vedere al vieții, total lipsit de sens. El își îndreaptă privirea către organismul social și către organismul natural, și găsește că armonia într-un organism natural poate fi uneori perturbată de procese de boală, și acum spune în privința organismului social următoarele:
„Orice armonie poate fi perturbată prin boală. Numim cea mai teribilă boală a corpului uman «cancer». Caracteristica sa este activitatea nelimitată a protoplasmei, care nu se mai îngrijește să întrețină instrumentele corpului, ci generează doar celule protoplasmtice libere. Acestea iau locul structurii corpului, dar nu pot face nici o muncă ele însele, deoarece lor le lipsește structura.
Aceeași boală o cunoaștem în comunitatea umană, când lozinca poporului: libertate, egalitate și fraternitate, ia locul lozincii statului: constrângere, diferențiere și subordonare.”
Ei bine, acolo aveți un gânditor științific tipic. El consideră a fi un cancer al corpului poporului atunci când din popor sunt stabilite impulsurile de libertate, egalitate și fraternitate. El vrea ca în locul libertății să pună constrângerea, în locul egalității diferențierea, în locul fraternității subordonarea. Aceasta a învățat el să adopte de la statul celular ca mod de a privi lucrurile, și aceasta transferă el în consecință asupra organismului social. Nici în rest dezbaterile sale nu sunt tocmai nesemnificative dacă le privim simptomatologic. El ajunge să găsească ceva în organismul social și care să corespundă circulației sângelui în organismul natural, dar nu așa cum l-am prezentat eu în diverse conferințe, ci așa cum i se arată lui. El ajunge să vadă aurul ca pe acest sânge care circulă pe bună dreptate în organismul social și spune: „Dar aurul are și capacitatea de a circula independent de circulația bunurilor, și apoi ajunge în băncile mari ca puncte centrale colectoare (inima de aur).” – Așadar naturalistul ajunge să caute ceva pentru inimă în organismul social și găsește pentru aceasta marile bănci ca puncte centrale de colectare, „care pot exercita o influență majoră asupra întregii circulații a aurului și bunurilor”.
Acum aș dori să să subliniez în mod expres că nu vreau să ridiculizez nimic, ci vreau doar să vă arăt cum un om, care pe această bază a educației are și curajul să gândească lucrurile până la consecințe, este de fapt nevoit să gândească. Dacă mulți oameni se amăgesc astăzi că în ultimele trei până la patru secole am ajuns la o dezvoltare care face ca o astfel de gândire să fie inteligibilă, aceasta arată tocmai faptul că acești oameni dorm cu sufletul lor, că se complac în narcotice, narcotice culturale, care nu le permit să se uite cu un suflet treaz la ceea ce este de fapt vârât în așa-numita educație burgheză. Vedeți, v-am arătat un simptom care luminează acest „sfeșnic”, luminează baza educației contemporane, în măsura în care aceasta înțelege viața socială din punct de vedere științific. – Aș dori, de asemenea, să vă arăt cu un alt exemplu cum funcționează ceea ce te întâmpină în domeniul spiritual.
Printre acei oameni care sunt uniți în acest grup se numără și Friedrich Niebergall [Nota 5], care se află pe un teren mai spiritual. Ei bine, acest Friedrich Niebergall poate fi menționat din motivul că el, față de anumite lucruri care sunt valoroase pentru noi, este chiar de-a dreptul binevoitor. Dar aș dori să spun că important este tocmai cum este el binevoitor dintr-o astfel de parte, față de anumite lucruri. Dacă ne uităm la „cum”, nu apreciezi prea mult această bunăvoință, dacă, bineînțeles, nu eșt egoist, ci te uiți la marile impulsuri sociale; și ar fi bine să nu ne amăgim în privința unor astfel de lucruri. Știm – cel puțin unii dintre noi ar putea să știe: Ceea ce este cultivat aici ca așa-numita știință spirituală, ca știință spirituală orientată antroposofic, a fost de mult timp gândită aici la noi că ar trebui să fie baza cu adevărat spirituală a ceea ce este în ascensiune astăzi. Aici, ce-i drept, de obicei se ciocnesc între ele extremele maxime. Și a trebuit să trăiesc tot mereu experiența cum cei care participă la străduințele noastre spiritual-științifice cotesc către alte lucruri pe care ei le simt „întru totul înrudite”, dar care se deosebesc de aceste străduințe spiritual-științifice prin faptul că sunt cele mai rele fenomene ale declinului burghez, în timp ce știința spirituală a fost dintotdeauna în cea mai ascuțită luptă cu acest punct de vedere al declinului burghez. Și astfel găsim amestecate împestrițat una în alta, de către cineva – cum este Niebergall – care nu poate vedea aceste două curente, pe de o parte un fenomen care se dovedește a fi un rezultat caracteristic al culturii noastre de decadență, Johannes Müller, și pe de altă parte, imediat după aceea – dumneavoastră știți că nu spun astfel de lucruri din vreo aroganță stupidă – veți găsi scris numele meu. Acolo chiar sunt spuse tot felul de lucruri drăguțe despre ceea încerc eu să realizez, de-a dreptul multe lucruri drăguțe. Dar dumneavoastră știți că întregul meu efort merge întotdeauna înspre a solicita rațiunea omenească sănătoasă pentru tot ceea ce a fost prezentat în cadrul acestei așa-numitei științe spirituale și tocmai de a combate în cel mai tăios mod întregul misticism nebulos, toate așa-numitele chestii mistic-teosofice. Acest lucru se poate face numai purtând în cele mai înalte tărâmuri ale cunoașterii înțelegerea clară, ideile clare, spre care te strădui tocmai atunci când în științele naturii ai învățat nu orientarea științifică de astăzi, ci gândirea adevărată.
După ce domnul în cauză a explicat cât de frumoase sunt multe în antroposofie, el adaugă apoi: „Acest adevăr practic de bază este apoi înconjurat de o învălmășeală încâlcită de pretinse cunoștințe din viața sufletului, a umanității și a cosmosului, așa cum cum a fost cândva cazul în sistemele cuprinzătoare ale gnosticismului, care ofereau înțelepciune tainică din Orient unui timp care căuta în mod similar profunzimea și pacea sufletească”. Desigur, nu se poate spune nimic mai inexact decât acest lucru. Căci faptul că autorul descrie aceasta ca pe o învălmășeală încâlcită are la bază nimic mai mult decât că el nu are voința de a-și asuma metoda matematică a acestei științe spirituale. Această voință nu o au de cele mai multe ori cei care vor doar să-și facă ceva idei din felul de cunoaștere în declin. Și astfel, exact ceea ce s-a obținut ca disciplinare a experienței interioare prin matematică, îi apare ca o învălmășeală încâlcită. Dar această „învălmășeală încâlcită” care duce la o asemenea claritate matematică, într-adevăr poate chiar prozaism matematic, aceasta este lucrul esențial, care ferește ceea ce este de făcut aici, de orice misticism care bate câmpii, de orice teosofie nebuloasă. Și fără această așa-zisă învălmășeală încâlcită este absolut imposibil să se obțină o bază reală pentru viața spirituală viitoare. Desigur, a trebuit să ne luptăm – din moment ce până în prezent ne puteam ocupa cu această știință spirituală doar în cele mai înguste cercuri din cauza circumstanțelor noastre sociale – a trebuit să ne luptăm cu ceea ce apare foarte des prin faptul că de cele mai multe ori acei oameni care au acum timp, nu au nimic altceva decât timp pentru aceste lucruri spiritual-științifice, încă au obișnuințele vechi, în declin, de gândire și simțire. Și de aceea trebuie să te lupți atât de teribil cu sectarismul care se răspândește atât de ușor în aceste cercuri, care bineînțeles în realitate este opusul a ceea ce trebuie de fapt să fie cultivat, și cu tot felul de necontenite certuri personale, care apoi, desigur, duc de la sine la acele calomnii sistematice care au răsărit din abundență ca bălăriile tocmai pe terenul acestei mișcări spiritual-științifice.
Acum oricine se uită, pe baza unor astfel de simptome, la ceea ce este viața spirituală astăzi, va ajunge cu ușurință să-și spună: Noi creații sunt deosebit de necesare, mai ales în domeniul strădaniei spirituale. Vedeți dumneavoastră, chemarea la configurarea vieții sociale se aude într-un timp în care oamenii sunt de fapt înzestrați cu imbolduri antisociale și instincte antisociale în sensul cel mai cuprinzător. Aceste imbolduri antisociale și instincte antisociale ies la iveală în mod deosebit și în relațiile private ale oamenilor. Ele ies la iveală în ceea ce oamenii manifestă astăzi față de oameni, sau mai bine zis în ceea ce nu manifestă. Ele ies la iveală în faptul că o caracteristică majoră este că oamenii gândesc unul pe lângă altul, vorbesc unul pe lângă altul și, în cele din urmă trec unul pe lângă altul fără să se ia în seamă unul pe altul. O capacitate instinctivă de a dori cu adevărat să înțelegi persoana pe care o întâlnești este ceva extraordinar de rar în timpul nostru. Și un fenomen însoțitor al acestei rarități a instinctului social este apoi și raritatea celuilalt lucru: posibilitatea pentru omul prezentului de a fi convins de ceva în care nu este înșurubat prin naștere, prin educație, prin situația socială. Astăzi există cea mai mare dificultate de a-i face pe oamenii să se entuziasmeze de ceva, să se lase stimulați de ceva, nici măcar de cele mai frumoase gânduri. Oamenii de azi trec cu gândirea pe lângă tot ce este mai bun, fac abstracție de tot ce este mai bun. Aceasta este o caracteristică de bază a timpului nostru. Și ca o consecință reală a acestui fapt – știți, am vorbit recent despre logica faptelor, care este unul din cele mai importante lucruri pentru prezent, spre deosebire de simpla logică a gândirii – astăzi există o dorință în oameni de a nu procesa activ interior lucrurile, ci de a se lăsa în voia autorităților și a instanțelor din domeniul simțirii. Oamenii care vorbesc atât de mult astăzi despre libertatea față de autoritate sunt de fapt cei care cred cel mai mult în autoritate, sunt oameni care își doresc intens să se supună autorității. Și astfel vedem astăzi – nu se observă numai din cauză că atât de mulți oameni dorm sufletește – o pornire îngrijorătoare în rândul celor care se află înăuntrul culturii declinului și nu găsesc nicio cale de ieșire din această cultură a declinului: pornirea de a se întoarce în sânul vechii Biserici Catolice. Dacă oamenii ar ști astăzi ce se află sub suprafața acesei porniri de a reveni în sânul Bisericii Catolice, ar fi foarte uimiți. Dar dacă acest pornire s-ar răspândi mai departe, atunci mai ales în condițiile de astăzi ar trebui în viitorul nu prea îndepărtat să ne confruntăm cu o puternică trecere a maselor mari de oameni în sânul Bisericii Catolice. Cel care este capabil să observe puțin particularitățile culturii noastre actuale știe că ne amenință așa ceva.
De unde au venit toate aceste lucruri? Aici trebuie să vă atrag atenția asupra unui fenomen fundamental al vieții noastre sociale actuale. Este o particularitate deosebită a ceea ce s-a răspândit în ultimele secole și a căpătat dimensiuni din ce în ce mai mari, și se va tot răspândi în continuare în acele țări care vor rămâne ca țări civilizate în urma haosului de astăzi: aceasta este nuanța tehnică a culturii, nuanța tehnică particulară pe care cultura a primit-o în ultima vreme. Ar fi să vorbesc îndelung despre acest capitol, și o voi și face cândva, ca să arăt toate detaliile a ceea ce acum pot doar menționa în treacăt. Anume, această cultură tehnică are o caracteristică foarte specifică: ea este conform esenței ei în întregime o cultură altruistă. Aceasta înseamnă: tehnologia se poate răspândi într-un mod favorabil umanității numai dacă oamenii care lucrează în cadrul tehnologiei dezvoltă altruismul, opusul egoismului. Cultura tehnică face din ce în ce mai necesar – fiecare nou avânt al culturii tehnice o arată celor care pot observa astfel de lucruri – ca în organizarea și conducerea tehnică să se poată lucra doar fără egoism. Contrar acesteia s-a dezvoltat în același timp ceea ce s-a născut din capitalism, care nu trebuie neapărat să fie legat, sau să rămână legat, de cultura tehnică. Capitalismul, când este capitalism privat, nu poate lucra în niciun alt mod decât egoist, pentru că esența sa constă în a lucra egoist. Astfel, în vremurile recente s-au întâlnit două curente care sunt diametral opuse unul față de celălalt: tehnologia modernă care cere oameni liberi de egoism, și capitalismul privat venit din vremuri mai vechi, care nu poate prospera decât prin afirmarea instinctelor egoiste. Acest lucru, vedeți dumneavoastră, ne-a împins în situația prezentului și numai o viață spirituală care are curajul să o rupă cu tot felul de lucruri vechi ne va scoate din ea.
Sunt mulți oameni astăzi care se gândesc: Cum ar trebui să fie de acum înainte educația publică, învățământul primar și secundar, cum ar trebui să fie formarea profesională a oamenilor de acum înainte și așa mai departe? Acestor oameni trebuie înainte de toate, să le fie pusă întrebarea, mai ales când ne uităm la capitolul educației publice: Ei bine, dacă aveți cea mai bună voință să educați întregul popor printr-un învățământ public, o puteți face dacă rămâneți în condițiile educaționale și spirituale de astăzi? Aveți materialul pentru aceasta? Ce puteți face de fapt? Pe baza principiilor dumneavoastră, care sunt probabil principii socialiste bune, puteți înființa școli pentru cele mai largi mase, puteți înființa instituții pentru educarea sau formarea post-școlară*. Puteți organiza tot ce ați organiza din buna dumneavoastră voință. Dar aveți materialul necesar pentru ca ceea ce doriți să răspândiți cu bună credință să faceți să fie cu adevărat un bun cultural, spiritual al poporului? Ne spuneți: Înființăm biblioteci, spectacole de teatru și muzică, expoziții, serii de prelegeri, centre de educație. Dar trebuie să vă întrebați: Ce cărți puneți în bibliotecile voastre? Ce fel de știință furnizați în seriile de prelegeri? Puneți în bibliotecile voastre acele cărți care au fost scrise din educația burgheză în declin. De la oameni care provin din educația burgheză lăsați să fie furnizată știința în instituțiile pentru educația post-școlară. Reformați formal sistemul de învățământ, dar turnați în noile forme ceea ce preluați ca vechi. De exemplu, spuneți: Ne străduim de mult timp să configurăm democratic educația și învățământul public. Până acum, statele au manifestat o atitudine mai degrabă negativă față de acest lucru, pentru că au vrut să educe oamenii să fie buni slujbași ai statului. – Da, dezaprobați să educați oamenii să fie buni slujbași ai statului, dar lăsați pe acești slujbași ai statului educe oamenii, pentru că până acum nu aveți altceva înspre care să vă îndreptați atenția decât acești slujbași ai statului ale căror cărți le puneți în bibliotecile voastre, al căror mod științific de gândire îl prezentați în seriile de conferințe, a căror întreagă obișnuință de a gândi vă inundă universitățile. – Puteți vedea de aici: problema trebuie abordată mult, mult mai profund în aceste timpuri serioase, mult mai profund decât este abordată astăzi dintr-o parte sau din alta.
* Volkshochschulen – instituții publice de educație extrașcolară, ulterioară învățământului secundar (inferior sau superior), de pregătire generală sau formare/calificare profesională pentru tineri și adulți.
Să ne uităm la detalii pentru a clarifica câteva lucruri. Să începem cu ceea ce numim școala publică [primară și secundară]. Socotesc ca ținând de școala publică tot ceea ce poate fi învățat omul atunci când a depășit simpla educație familială și când la această educație familială trebuie adăugată școala ca instituție de învățământ și educație. Pentru cel care cunoaște natura umană este clar că pentru nici un om în devenire, această școlarizare nu ar trebui să intervină în sistemul de dezvoltare umană mai devreme decât aproximativ momentul în care schimbarea dinților s-a încheiat. Aceasta este o lege la fel de științifică ca și alte legi științifice. Dacă, în loc să urmăm șabloane, am urma natura omului, atunci am lua ca regulă că odată cu încheierea schimbarii dinților trebuie să înceapă educația școlară a copiilor.
Și atunci se pune problema după ce principii să se desfășoare această instruire școlară a copiilor. Trebuie să avem în vedere că cei care sunt cu adevărat capabili să gândească și să se străduiască cu dezvoltarea culturală ascendentă nu pot face astăzi în niciun alt fel decât să recunoască ceea ce se află în însăși natura umană ca fiind principiile care trebuie să se aplice în educația școlară și în instruirea școlară. Cunoașterea naturii umane de la schimbarea dinților la maturitatea sexuală trebuie să stea la baza tuturor principiilor educației primare și secundare. Din aceasta și multe lucruri similare veți putea vedea că dacă porniți de la această bază atunci nu poate rezulta altceva decât o școală unitară pentru toți oamenii; pentru că este de la sine înțeles că aceste legi, care se desfășoară în dezvoltarea umană între aproximativ al șaptelea și aproximativ al patrusprezecelea până la al cincisprezecelea an, aceste legi sunt aceleași pentru toți oamenii. Și nimic altceva nu ar trebui să fie pus în discuție privind educația și instruirea decât să răspundem la întrebarea: Cât de departe trebuie să aduc un om ca om în al 14-lea sau al 15-lea an al său? Numai aceasta înseamnă să gândim pedagogic în educația primară și secundară. Dar numai aceasta înseamnă totodată să ne gândim la sistemul de învățământ într-un sens cu adevărat modern. Dar atunci rezultă că astăzi nu vom putea niciodată să ignorăm necesitatea de a o rupe cu vechiul sistem școlar într-un mod temeinic, radical, că va trebui să ne apucăm serios să organizăm conform cu dezvoltarea omului în devenire*, ceea ce va fi să-i învățăm pe copii în anii indicați. Pentru aceasta va trebui creată o anumită bază – ceva care, dacă există bunăvoință socială, nu va fi o idee nebuloasă despre viitor, ci poate fi abordat imediat în mod practic. Mai presus de toate, baza pentru acest lucru va trebui să fie creată prin a schimba total întregul sistem de examinare și instruire pentru profesorii înșiși. Când profesorul este testat în ziua de azi este așa că adeseori doar se constată dacă el știe lucruri pe care, dacă este puțin priceput, chiar dacă nu le știe le poate citi mai târziu în enciclopedie sau în manual. Acest lucru poate fi lăsat complet la o parte în examinarea cadrelor didactice. Prin aceasta însă va fi eliminată cea mai mare parte a ceea ce este acum conținutul examinării cadrelor didactice. Căci în ceea ce trebuie să ia locul examinărilor de astăzi, va fi de constatat dacă persoana care are de-a face cu educarea și învățarea oamenilor în devenire, poate stabili o relație personală activă cu acești oameni în devenire care să fie fructuoasă pentru oamenii în devenire, dacă poate cu întreaga sa mentalitate – dacă vreau să folosesc cuvântul foarte la modă – să se cufunde în sufletele și în întreaga ființă a oamenilor în devenire. Atunci, el nu va fi un învățător sau profesor de citire, profesor de aritmetică, profesor de desen și așa mai departe, ci atunci el va putea fi adevăratul formator al oamenilor în devenire.
* În aceste conferințe Rudolf Steiner folosește preponderent exprimarea „der werdende Mensch” = „omul în devenire” în loc de termenii uzuali de „copil” sau „elev” – n.tr..
Acest lucru va fi de văzut în toate așa-numitele examinări viitoare, care vor fi diferite de examinăririle de astăzi, că personalul didactic poate fi cu adevărat formator al omului în devenire. Aceasta înseamnă că profesorul va ști: Eu trebuie să îl învăț în așa sau așa fel pe om, dacă este ca el să învețe să gândească; eu trebuie să îl învăț în așa sau așa fel pe om dacă este ca el să dezvolte lumea sentimentelor, care de altfel, este intim legată de lumea memoriei, lucru pe care foarte puțini oameni îl cunosc astăzi pentru că majoritatea savanților de astăzi sunt cei mai proști psihologi. Profesorul trebuie să știe ce trebuie să îl învețe pe om dacă este ca voința să se dezvolte în așa fel încât din germenii pe care omul îi asimilează între al 7-lea și al 15-lea an să poată rămâne puternică pentru întreaga viață. Formarea voinței se realizează atunci când tot ceea ce înseamnă exerciții fizice și artistice practice, se fac în așa fel încât să fie adaptate la entitatea în devenire a omului. Omul va fi cel asupra căruia trebuie îndreptată scrupulozitatea celui care este învățătorul, profesorul oamenilor în devenire.
Și așa se va vădi cum putem folosi tot ceea ce este cultura umană convențională: limbi, citit, scris. Acest lucru poate fi folosit cel mai bine în acești ani (între 7 și 14 ani), pentru a dezvolta gândirea omului în devenire. Gândirea este cel mai exterior lucru la om, oricât de ciudat ar suna astăzi, și trebuie să fie dezvoltată tocmai de ceea ce ne plasează în organismul social. Gândiți-vă doar că omul nu aduce pe lume prin nașterea sa aptitudinea pentru citit și scris, ci că acest lucru este bazat pe viața în comun a oamenilor. Și astfel, tocmai pentru dezvoltarea gândirii va trebui să înceapă relativ devreme predarea rezonabilă a limbilor străine; desigur, nu acele limbi care au fost vorbite în timpuri vechi, ci acele limbi pe care le vorbesc popoarele civilizate de astăzi cu care trăim împreună. Predarea limbilor străine într-un mod rezonabil, nu urmând nebunia gramaticală care se practică astăzi în școlile secundare, predarea limbilor străine trebuie să se facă începând de la cel mai de jos nivel școlar.
Apoi va fi important ca predare să se facă într-un mod conștient, care merge pe simțire și memoria legată de ea. În timp ce tot ceea ce se referă la aritmetică și geografie – și copiii pot asimila extraordinar de mult în această privință, dacă o faci în modul corect – se află la mijloc între ceea ce este de genul gândirii și ceea ce este de genul simțirii, asupra a ceea ce este de genul simțirii acționează tot ceea ce poate fi asimilat prin memorie. Așadar, tot ceea ce este de predat de exemplu ca lecții de istorie, ceea ce avem să-i învățăm spunându-le fabule, povești și așa mai departe. Nu pot decât să sugerez câteva lucruri.
Apoi însă se pune problema să ne ocupăm de o cultură specială a voinței în acești ani. În acest scop trebuie folosit tot ceea ce este exercițiu fizice și artistic. În această chestiune vom avea nevoie de ceva complet nou în acești ani. Începutul s-a făcut în ceea ce numim euritmie. Astăzi vedeți multă cultură fizică în decadență, în declin, dar multora le place. Acolo vrem să punem ceva – pentru care am avut până acum doar ocazia să îl arătăm lucrătorilor din Waldorf-Astoria, prin tratarea plină de înțelegere a acestei chestiuni de către dragului nostru domn Molt [Nota 6] – vrem să punem ceva acolo care dacă este predat omului în devenire, este nu doar simpla gimnastica fizică, ci cu adevărat cultura fizică însuflețită [Nota 7]. Numai aceasta poate genera o astfel de voință, care-i rămâne omului apoi de-a lungul vieții, în timp ce toate celelalte culturi ale voinței au particularitatea că în cursul vieții sunt slăbite prin diferitele incidente și experiențe de viață. În special în acest domeniu va fi necesar să se procedeze eficient. Vom crea conexiuni în sistemul de predare la care nimeni nu se gândește astăzi, de exemplu lecții de desen cu geografie. Ar fi de o importanță imensă pentru omul în creștere dacă, pe de o parte, ar primi lecții de desen cu adevărat judicioase, dar în aceste lecții de desen ar fi instruit să deseneze, să spunem, globul din cele mai diverse părți, să deseneze configurația pământului cu munții și râurile sale și apoi pe de altă parte să deseneze din punct de vedere astronomic, sistemul planetar și așa mai departe. Bineînțeles, va trebui să introduceți acest lucru la vârsta potrivită, nu începând cu copilul de 7 ani; dar înainte de a ajunge la 14-15 ani nu numai că este posibil, ci este un lucru care acționează extrem de binefăcător pentru omul în devenire, dacă se face în mod corect, poate începând din al 12-lea an.
Pentru dezvoltarea puterilor sufletești care țin de sentimente și dezvoltarea memoriei va fi atunci necesar să se dezvolte deja în cel mai tânăr om o viziune vie asupra naturii. Această viziune vie asupra naturii, știți cum am vorbit adesea despre ea și cum am rezumat multe considerații în cuvintele: Din păcate, există astăzi mulți oameni în rândul populației urbane care dacă sunt conduși afară pe câmp, nu pot deosebi un grâu de o secară. Nu contează numele, ci contează relația vie cu lucrurile. Pentru cel care are o privire de ansamblu asupra naturii umane este ceva enorm ceea ce pierde omul dacă nu învață la timpul potrivit – iar dezvoltarea capacităților umane trebuie să se petreacă întotdeauna la timpul potrivit – dacă nu învață astfel de distincții la timpul potrivit, dacă nu învață – știți că o spun doar în sens simptomatologic – să distingă bobul de grâu de bobul de secară. Ce am în vedere aici cuprinde desigur foarte, foarte multe lucruri.
Ceea ce am explicat acum în mod didactico-pedagogic pentru instrucția școlară publică va avea, conform logicii faptelor, drept consecință ceva foarte precis și anume că nimic nu va juca un rol în predare care să nu se păstreze într-o formă sau alta pentru întreaga viață, în timp ce astăzi de regulă joacă un rol doar ceea ce se condensează în capabilități. Ceea ce face cineva în învățarea cititului se condensează în capabilitatea de a citi; ceea ce se face în învățarea aritmeticii se condensează în capabilitatea de a calcula. Dar gândiți-vă cum este în privința lucrurilor care merg mai mult pe sentiment și memorie: în acest caz copiii de astăzi învață de fapt extrem de mult doar pentru a-l uita, doar pentru a nu-l avea în viață. Aceasta va fi ceea ce va caracteriza în mod deosebit educația în viitor, că toate lucrurile care sunt predate copilului vor și rămâne în om pentru toată viața.
Am ajunge apoi la întrebarea ce să facem cu omul odată ce el a depășit învățământul secundar unitar și urcă mai departe în viață. Vedeți, despre acesta este vorba, că trebuie depășite toate aspectele nesănătoase ale vechii vieți intelectuale, care tocmai pornind de la educație cască teribila prăpastie dintre clasele de oameni.
Grecii, romanii, au putut dobândi o educație care era luată din viața lor, care de aceea îi și conecta la viața lor. În zilele noastre, nu există nimic care să ne conecteze pe noi, oamenii, în cei mai importanți ani la viața noastră care este de un alt gen; ci mulți oameni, care apoi ajung în poziții de conducere, de cârmuire a vieții, învață astăzi ceea ce au învățat grecii și romanii; prin aceasta ei sunt rupți de viață. Și, pe deasupra, acestea sunt din punct de vedere spiritual lucrurile cele mai neeconomice care pot exista. Și astăzi am ajuns la un punct în evoluția omenirii – numai că oamenii nu știu acest lucru – în care este absolut netrebuincios pentru relația noastră cu antichitate ca noi să mai fim educați mai cu seamă în această antichitate; căci ceea ce are nevoie omenirea la nivel general din antichitate a fost de mult încorporat în educația noastră în așa fel încât ni-l putem însuși chiar dacă nu suntem instruiți de-a lungul multor ani să trăim într-o atmosferă care ne este străină. Ceea ce ar trebui să avem de la greci și romani mai poate fi încă desăvârșit, a și fost desăvârșit și în ultima vreme, dar aceasta este o chestiune pentru erudiți, nu are nimic de-a face cu educația socială generală. Dar ceea ce este de preluat din antichitate pentru educația socială generală a fost adusă atât de mult până la capăt prin munca spirituală a timpului trecut, este atât de mult prezentă încât este suficient să iei corect ceea ce este acolo, nu ai nevoie să înveți greaca și latina astăzi pentru a te adânci în antichitate; nu ai nevoie și nu te ajută la lucruri importante. În această privință amintesc doar că am fost nevoit să spun, ca să nu apară neînțelegeri grave în acest domeniu, că domnul Wilamowitz [Nota 8] este cu siguranță un expert foarte însemnat în greacă, dar că a tradus dramele grecești în așa fel încât este oribil, îngrozitor, în timp ce, desigur, toată publicistica și erudiții prezentului admiră aceste traduceri.
Acest lucru va trebui să îl învățăm: în prezent să-l lăsăm pe om să ia parte la viață; și veți vedea că dacă în prezent creăm educația în așa fel încât omul să poată lua parte la viață și totodată suntem capabili să procedăm economic, eficient cu predarea, atunci poate fi cazul că îi dăm omului cu adevărat o educație vie. Și acest lucru va face de asemenea posibil ca cei care înclină înspre munca manuală să participe și la această educație pentru viață, care trebuie să înceapă după vârsta de 14 ani. Trebuie să fie creată posibilitatea ca cei care se îndreaptă de timpuriu către meserii sau meșteșuguri să poată participa și la ceea ce duce la o capacitate de a înțelege viața. În viitor, înainte de vârsta de 21 de ani, va trebui să nu îi fie predat omului nimic din ceea ce este doar rezultat al cercetării, care vine numai din specializarea în domeniul științific. Până atunci, trebuie inclus în lecții ceea ce este procesat până la capăt, ceea ce a fost aprofundat. Atunci putem ajunge să lucrăm extrem de economic. Numai că trebuie să avem o idee clară în pedagogie despre ce înseamnă economie didactic-pedagogică. Mai presus de toate, nu poți fi leneș dacă vrei să lucrezi economico-pedagogic. V-am atras de mai multe ori atenția asupra experiențelor pe care le-am avut eu personal. Mi s-a dat un tânăr oarecum slab la minte care avea 11 ani [Nota 9]. Prin economie pedagogică am reușit după doi ani să-l aduc dincolo de ceea ce ratase până în al unsprezecelea an, când încă nu putea face nimic. Dar am reușit atunci acest lucru numai prin faptul că am luat în considerare trupescul și sufletescul în așa fel încât lecţiile au fost desfăşurate în cel mai economic mod imaginabil. Acest lucru a fost adesea realizat petrecându-mi eu însumi trei ore de pregătire, pentru a-i preda omului în așa fel încât ceva care altfel în cazul lui ar fi luat ore întregi, să-l pot face să învețe într-o jumătate de oră sau un sfert de oră, pentru că aceasta era necesar pentru starea sa trupească. Gândind social, se poate adăuga: am fost obligat la acea vreme să fac toate acestea pentru un singur băiat, alături de el mergând alți trei, care nu erau de tratat în acest fel. Dar gândiți-vă, dacă am avea un sistem de educație socială făcut într-un mod înțelept, ar fi posibil să ne ocupăm așa de mulți astfel de oameni; căci nu este nici o diferență dacă să tratezi în acest mod economic unul sau patruzeci de băieți. Nu m-aș plânge de numărul de elevi din școală; dar acest a nu mă plânge este legat de principiul economiei în predare. Dar trebuie să știi: Până în la vârsta de 14 ani, omul nu judecă, iar dacă îi ceri să judece, îi distrugi creierul. Mașina de calcul de astăzi, care pune judecata în locul învățării aritmeticii pe bază de memorie, este un lucru dăunător în pedagogie; distruge, face creierul omenesc decadent. Judecata omului o putem cultiva abia de la vârsta de 14 ani. După aceea trebuie să intre în lecții acele lucruri care face apel la judecată. Atunci pot așadar fi introduse toate acele lucruri care se referă de exemplu la înțelegerea logică a realității. Și veți vedea că atunci când în viitor ucenicul tâmplar sau ucenicul mecanic va sta împreună în instituțiile de învățământ cu cel care poate va deveni el însuși profesor, atunci va fi ceva care este o școală specializată, dar cu toate acestea tot este una unitară. Numai în această școală unitară va fi tot ceea ce trebuie să fie înăuntrul ei pentru viață. Altfel, dacă nu ar fi înăuntrul ei, am intra în dezastrul social chiar mai mult decât suntem acum. Întreaga instrucție trebuie să ofere cunoștințe pentru viața practică. Va fi de predat la grupa de vârstă de la 15 la 20 de ani, dar într-un mod rezonabil, eficient, tot ce intră în tratatarea subiectelor de agricultură, meșteșuguri, industrie, comerț. Niciun om va avea voie să treacă prin această perioadă de vârstă fără să-și facă o idee despre ceea ce se întâmplă în agricultură, comerț, industrie și meșteșugărie. Aceste lucruri vor trebui să fie fundamentate ca discipline care sunt infinit mai necesare decât multe din lucrurile care acum umplu orele de curs ale acestor ani de viață.
Apoi, la această grupă de vârstă, vor trebui să fie introduse toate acele lucruri pe care aș dori să le numesc acum o chestiune de viziune asupra vieții. Aceasta va include, mai presus de toate, cunoștințe istorice și geografice, tot ceea ce se referă la cunoașterea naturii, dar întotdeauna cu referire la om, astfel încât omul să învețe să cunoască omul pornind din Univers.
Printre oamenii instruiți în acest fel se vor număra și cei care, dacă sunt mânați de celelalte condiții sociale să devină lucrători cu spiritul*, pot fi instruiți în toate domeniile posibile în școlile speciale de muncă cu spiritul. Vedeți dumneavoastră, în aceste instituții, unde astăzi oamenii sunt pregătiți ca specialiști, se procedează extrem de neeconomic. Știu că mulți nu vor fi de acord cu acest lucru, dar se procedează într-un mod extrem de neeconomic și, mai presus de toate, se afirmă cele mai curioase concepții care decurg din viziunea în declin asupra lumii. Am tăit eu însumi experiența că oamenii s-au entuziasmat pentru înlocuirea cursurilor cu seminare la disciplinele care țin de istorie și istoria literaturii din universități, iar astăzi încă mai putem avea experiența că se spune: cursurile ar trebui să ocupe cât mai puțin spațiu, dar ar trebui să existe multe seminare. Aceste seminare le cunoaștem. Se adună împreună adepți fideli ai conferențiarului, care învață strict conform instrucțiunilor acestui conferențiar să lucreze științific. Ei își fac munca acolo și sunt instruiți spiritual, „dresați”, în mod corespunzător. Și omul trăiește apoi consecința acestei instruiri spirituale. Tinde întotdeauna înspre acea instruire spirituală.
* În limba germană cuvântul „geistig”=„spiritual” și substantivului „Geist” =„spirit”, se folosesc în mod uzual și pentru ceea în română denumim „intelectual” și „intelect”. „Geistesarbeiter” = „lucrător cu spiritul” se referă la orice fel de muncă în care se lucrează cu spiritul (incluzând ceea ce înțelegem în romana prin munca intelectuală, munca cu intelectul sau cu mintea) – n.tr.
Este cu totul altceva atunci când omul în acei ani de viață în care urmează o educație de specialitate ascultă în mod liber cele expuse în prelegere într-o manieră rezonabilă și apoi are ocazia să se angajeze într-o discuție liberă în legătură cu ceea ce a fost prezentat în prelegere. Pot urma desigur exerciții, dar accentul exagerat pe seminare trebuie să înceteze. Este doar ceva rămas din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a mers pe dresare și nu pe dezvoltarea liberă a omului.
Mai presus de toate, însă, atunci când vorbim despre acest nivel de educație, trebuie spus că o anumită educație de bază trebuie să fie același pentru oamenii din toate clasele. Dacă este să devină medic, jurist, profesor la un Gimnaziu sau la o Școlală reală – aceste instituții desigur nu vor mai exista în viitor – aceasta ține de un aspect; în același timp, fiecare trebuie să asimileze ceea ce este educația generală a omului. Trebuie să ai posibilitatea de a dobândi acest lucru, fie că devii medic sau constructor de mașini, sau arhitect, sau chimist, sau inginer; trebuie să ai ocazia de a dobândi aceeași educație generală, fie că devii lucrător spiritual sau lucrător manual. Acest lucru a primit puțină atenție până în prezent. Cu toate acestea, la unele școli superioare s-au îmbunătățit multe lucruri în comparație cu vremurile anterioare. Când eram la Viena, la Școala Superioară Tehnică, un profesor ținea prelegerei despre istoria generală. Începea în fiecare semestru să conferențieze despre această istorie generală; după a treia sau a cincea prelegere se oprea – atunci nu mai rămăsese nimeni prezent acolo. Apoi era un profesor de istorie literară la acea Școală Superioară. Acestea erau mijloacele ca pe lângă ceea ce era tehnic să asimilezi și ceva general uman. La aceste cursuri despre istoria literaturii, care, atunci când au apărut, erau urmate de exerciții de vorbire, de prezentare orală – așa cum, de exemplu, încă făcea Uhland – la acest curs de literatură, a trebuit mereu să tărăsc pe cineva cu mine, pentru că era ținut doar dacă erau prezente două persoane. Nu îl puteai face să continue decât aducând la curs încă o persoană; era aproape întotdeauna una diferită. În afară de acestea erau prevăzute practic, pentru ceea ce are nevoie omul pentru condițiile generale de viață, doar prelegeri de drept constituțional și statistică. După cum am spus, lucrurile de genul acesta s-au îmbunătățit; dar nu s-a îmbunătățit încă ceea ce ar trebui să fie prezent ca impuls în întreaga noastră viață socială. Va fi însă mai bine dacă se creează posibilitatea în privința a tot ceea ce ar trebui să educe într-un mod general-uman, să nu fie configurat în așa fel încât să fie inteligibil doar pentru cei care au o bază tehnică specifică, ci așa cum este inteligibil în mod general-uman. M-am întrebat adesea de ce oamenii îmi ponegresc așa conferințele antroposofice. Pentru că dacă oamenii ar fi mers pe partea pozitivă, ar fi putut spune: Ei bine, ce antroposofie este acolo, nu ne pasă de asta, dar tot ce spune el cu privire la lucrurile științifice, lucruri pe care oamenii le lăudă enorm atunci când sunt prezentate de oameni de știință, aceasta este în fond suficient. Pentru că dumneavoastră știți cu toții că aceste conferințe au fost de fapt mereu presărate cu popularizări ale cunoștințelor naturale. Dar pentru mulți oameni nu este vorba de a accepta pozitivul, ci de a ponegri ceea ce ei nu și-au dorit. Dar ceea ce ei nu doreau tocmai că era potrivit, prin formarea gândirii, prin întregul mod de a fi tratat, inclusiv de exemplu, tot ceea ce este necesar din punct de vedere științific, să ia cu ei pentru o cunoaștere umană generală educativă, astfel încât lucrătorul manual să o poată avea la fel de bine ca și savantul; astfel încât era inteligibilă în general și ca știință naturală. Uitați-vă la celelalte strădanii înspre o viziune asupra lumii. Credeți că, de exemplu, la întâlnirile moniste oamenii pot înțelege ceva dacă nu au o bază științifică? Nu, ei doar trăncănesc atunci când nu o au. Ceea ce s-a făcut aici ca antroposofie este ceva care poate transforma cunoștințele naturale, inclusiv cunoștințele istorice, astfel încât să poată fi înțelese de toată lumea. Gândiți-vă cât de ușor de înțeles poate fi pentru toată lumea ceea ce eu am dezvoltat mereu istoric ca fiind un mare salt la mijlocul secolului al XV-lea. Cred că acest lucru poate fi de înțeles pentru toată lumea. Aceasta însă este baza fără de care nu se poate înțelege deloc întreaga mișcare socială a prezentului. De aceea oamenii nu o înțeleg, pentru că nu știu cum a devenit omenirea începând de la mijlocul secolului al XV-lea. Când dezvolți astfel de lucruri, oamenii vin și îți spun: Natura nu face salturi; deci, greșești să consideri un astfel de salt în dezvoltare în secolul al XV-lea. – Această propoziție stupidă, „natura nu face salturi”, este preluată și redată iar și iar. Natura face continuu salturi: saltul de la frunza verde la sepala în formă diferită, saltul de la sepală la petală. La fel este și dezvoltarea vieții umane. Cine predă istoria nu în conformitate cu minciuna convențională lipsită de sens a istoriei, ci în conformitate cu ceea ce sa desfășurat cu adevărat, știe că întreaga constituție mai fină a omului la mijlocul secolului al XV-lea a devenit altfel decât era înainte. Și ceea ce se petrece astăzi este desfășurarea a ceea ce omenirea a cuprins în centrul ei începând de atunci. Dacă se vrea să se înțeleagă ce este mișcarea socială astăzi, trebuie să se recunoacă astfel de legi în dezvoltarea istorică.
Nu trebuie decât să vă gândiți la felul în care tratăm lucrurile aici și vă veți spune: Nu necesită cunoștințe speciale, sau în sensul vechi să fii o persoană educată pentru ca să le înțelegi; toată lumea le poate înțelege. Exact aceasta va fi cerința pentru viitor, aceea de a nu dezvolta filosofii, viziuni asupra lumii care pot fi înțelese numai de cei care au trecut printr-o anumită formare de un nivel înalt. Luați astăzi ceva filosofic în mâinile dumneavoastră, să spunem de Eucken, Paulsen [Nota 10] sau altceva din care vreți să vă instruiți, sau una dintre acele texte universitare de psihologie. Dacă iei în mână aceste cărți de groază, le vei lăsa repede din mână, pentru că cei care nu sunt instruiți profesional pe această specialitate nu înțeleg nici măcar limbajul care este folosit acolo. Acesta este un lucru care poate fi realizat ca formă educativă la nivel general numai dacă reorganizăm temeinic întregul sistem de educație și instruire în sensul pe care am încercat să îl indică astăzi.
După cum puteți vedea, și pentru acest domeniu se poate spune: Marea socoteala avem de încheiat aici, nu o socoteală mică. Ceea ce trebuie să se întâmple este ca în predare, în educație, să fie dezvoltate imbolduri sociale, sau mai bine spus instincte sociale, astfel încât omul să nu treacă pe lângă om ignorându-l. Atunci se vor înțelege oamenii pe deplin – astăzi profesorii ignoră elevii și elevii ignoră profesorul – astfel încât să se dezvolte o relație viabilă. Dar aceasta se poate întâmpla doar dacă tragi o linie sub ceea ce este vechi. Și se poate face. Nu este deloc imposibil pe baza faptelor, ci este respins doar pe baza prejudecăților umane. Oamenii nu-și pot deloc imagina că lucrurile se pot face și altfel decât până acum. Oamenii au o teamă colosală că ar putea pierde ceva din cele vechi tocmai în domeniul vieții spirituale. N-ai crede ce frică îngrozitoare au oamenii față de aceasta. Desigur, ei nu pot nici cuprinde cu vederea lucrurile. De exemplu, ei nu pot cuprinde cu privirea ceea ce se poate realiza prin predarea economică. Am spus-o de multe ori: în trei-patru ore – trebuie doar să alegi vârsta potrivită –, în trei până la patru ore poți conduce tinerii de la începutul geometriei, linia dreaptă și unghiul, la teorema – numită odinioară cheia problemelor – lui Pitagora. Și ar trebui să vedeți câtă bucurie au oamenii când li se clarifică dintr-o dată, ca urmare a trei-patru ore de lecții, teorema lui Pitagora! Dar gândiți-vă cât nonsens se face adesea în lecțiile de astăzi înainte ca oamenii să ajungă la această teoremă! Ideea este că am irosit enorm de multă muncă spirituală, iar acest lucru se vădește apoi în viață, radiază asupra întregii vieți și radiază până în cele mai practice domenii ale vieții. Astăzi este necesar ca oamenii să se decidă să regândească aceste lucruri până în temelii. Altfel, ajungem doar mai departe în declin, dar niciodată la ascensiune.
Ei bine, sper ca despre aceste lucruri să vă pot vorbi din nou în viitorul apropiat.
