Nu voi continua astăzi în sensul în care se înțelege de obicei când se vorbește despre continuarea unor considerații, ceea ce am pus aici în discuție duminica trecută. Atunci am încercat, în măsura în care acest lucru a fost posibil într-o manieră doar schițată, să explic într-un mod preliminar formal-pedagogic cum ar trebui gândită structura unei vieți spirituale și didactice care este separată de viața de stat și cea economică; cum într-un mod diferit decât până acum, atunci când are loc o astfel de separare, așa-numitele materii individuale de predat ar trebui să fie folosite pentru alcătuirea a ceea ce profesorilor, educatorilor, ar trebui să le rezulte ca un fel de pedagogie antropologică, sau mai bine spus ca un fel de activitate eficientă antropologico-pedagogică. Am semnalat deja atunci că un lucru esențial pentru viitor ar fi formarea profesorilor și mai ales examinarea a ceea ce trebuie să arate dacă o persoană este potrivită pentru a fi profesor sau educator.
Voi rezerva continuarea directă a chestiunilor formal-pedagogice pentru o analiză ulterioară. Astăzi voi încerca să vă ofer continuarea celor precedente într-un cu totul alt mod. Voi încerca să vă arăt, așa cum trebuie să mă gândesc eu pe baza forțelor evoluției vremurilor că ar fi necesar să vorbim astăzi, să spunem de pildă la consfătuirile profesorilor sau în ocazii similare care doresc cu adevărat să slujească vremurilor. În prezentul nostru este realmente așa, că dacă vrem să ieșim din confuzie și haos, despre multe lucruri ar trebui astăzi să vorbim cu totul altfel decât ne imaginăm pe baza obișnuințelor de gândire pe care le-am moștenit.
Astăzi, și la întrunirile profesorilor, așa cum vă pot dovedi exemple evidente, oamenii continuă să vorbească, aș spune, pe vechea cale bine bătătorită, în timp ce o educație cu adevărat liberă a viitorului ar putea fi inițiată numai dacă educatorii și profesorii ar fi ridicați la acel nivel la care se obține o imagine de ansamblu a sarcinilor cu adevărat mari ale prezentului nostru imediat, într-atât încât aceste mari sarcini să poată fi apoi dezvoltate în implicațiile lor, în special pentru sistemul de învățământ și educație. Desigur, modul în care vă voi vorbi astăzi nu va unul pe care să vreau să-l prezint ca fiind decisiv sau chiar cumva exemplar. Dar aș dori să indic, ca să spunem așa, regiunea în care ar trebui să le vorbim astăzi profesorilor, pentru ca acești profesori să primească impulsul de a se angrena din proprie inițiativă într-un sistem de educație liber. Tocmai acești dascăli ar trebui să fie ridicați la sarcinile mari și cuprinzătoare ale vremii; în primul rând profesorii ar trebui să înțeleagă ce forțe se ascund de fapt în evenimentele mondiale de astăzi; care sunt forțele pe care trebuie să le știm ca provenind din cele vechi și care trebuie eradicate; care forțe ies la iveală din temeliile existenței noastre actuale și care necesită o îngrijire deosebită. Astăzi ar trebui să le fie oferită profesorilor o anumită, aș spune, în sensul cel mai bun, cel mai ideal, considerare cultural-politică, care ar putea deveni fundamentală pentru impulsurile care ar trebui să le devină proprii profesorilor. Ar trebui de exemplu, mai presus de toate să se înțeleagă că pedagogia noastră la toate nivelurile de predare și instruire este infinit sărăcită, și ar trebui să se înțeleagă care sunt cauzele acestei sărăciri. Mai presus de toate, această pedagogie și-a pierdut legătura directă cu viața. Pedagogul vorbește astăzi despre tot felul de lucruri metodice, și vorbește mai presus de toate despre marea binefacere pentru învățământ prin faptul că este sub conducerea statului. Probabil că va continua să vorbească despre aceste binefaceri, aș putea spune, aproape automat, chiar și dacă va fi înțeles deja ceva în teorie despre necesara tripartiția a organismului social. În nici un timp obișnuințele de gândire care, aș putea spune, se desfășoară automat, nu au fost atât de puternice ca în timpul nostru, și această desfășurarea automată a obișnuințelor de gândire este deosebit de evidentă în formarea ideilor pedagogice. Aceste idei pedagogice au suferit de ceva de care nu am reușit încă să scăpăm în timpurile moderne, dar de care trebuie să scăpăm. Da, există astăzi întrebări la care pur și simplu nu se poate răspunde așa încât să spui: Conform experienței trecute este posibil acest lucru sau altul. Imediat din inimi, din sufletele oamenilor va apărea ezitarea. Astăzi există nenumărate întrebări la care trebuie să răspundem în așa fel încât să ne spunem: Nu trebuie oare să se întâmple una sau alta dacă vrem să ieșim din confuzie și haos? Și atunci avem de-a face cu chestiuni de voință, în care nu își are locul în noi șovăirea intelectului, care adesea pare justificată, în așa-numita experiență. Căci o experiență are valoare numai dacă a fost prelucrată în mod corespunzător de voință. Există multă experiență astăzi – dar puțină experiență care a fost lucrată de voință în mod corespunzător. Se spun multe mai ales în domeniul pedagogiei, la care, luate numai din punctul de vedere al științei intelectuale, nici nu se poate obiecta foarte mult, care, din punctul ei de vedere, sunt chiar inteligente. Dar astăzi este vorba de a recunoaște ceea ce este de fapt important: mai presus de toate, de a recunoaște cum pedagogia noastră a devenit străină de viață.
Aș dori să fac și aici o remarcă personală. La Berlin în urmă cu aproximativ douăzeci și trei de ani, a fost înființată o asociație pentru pedagogia universitară. Președintele acestei asociații pentru pedagogia universitară era astronomul Wilhelm Förster [Nota 11]. Am făcut și eu parte și din această asociație. A trebuit să ținem o serie de conferințe în această asociație. Cele mai multe dintre aceste conferințe au fost ținute în așa fel încât te făceau să crezi că era necesar doar să cunoști anumite lucruri formale despre tratarea diferitelor științe și gruparea științelor individuale în facultăți sau altele asemenea. Eu am încercat – dar și la vremea aceea a fost puțin înțeles – să atrag atenția asupra faptului că o universitate nu ar trebui să fie altceva decât o porțiune din viața generală; că, mai presus de toate, cei care vor să vorbească ceva despre pedagogia universitară trebuie să pornească de la întrebarea: În ce situație a vieții, din punct de vedere al istoriei lumii, ne aflăm în prezent în toate cele mai diverse domeniile și ce avem de observat ca impulsuri din cele mai diverse domenii ale vieții, pentru a le lăsa să radieze în universitate, astfel încât să putem face dintr-o universitate o porțiune din viața generală? Dacă astfel de lucruri nu sunt puse în aplicare în abstract, ci în mod concret, atunci reies cele mai variate puncte de vedere pentru limitarea, să spunem, a timpului care urmează să fie dedicat uneia sau alteia dintre așa-numitele discipline; atunci rezultă și modul în care una sau alta din discipline poate fi tratată. În momentul în care se vrea să facă o astfel de limitare doar din ceea ce lucrează pedagogia adesea astăzi, în acel moment totul eșuează; instituțiile de învățământ în cauză sunt concepute pentru a nu fi nimic altceva decât instituții de formare pentru oameni străini de lume.
Dar care sunt motivele cu totul interioare, motivele interioare profunde, că toate acestea au devenit așa? Cu cât s-a ridicat în timpurile moderne marea dezvoltare a gândirii orientate științific, cu atât această gândire științifică, care, da, pe de o parte a ajuns într-un mod magnific să înțeleagă omul absolut ca ființă naturală, totuși a tăiat practic orice cunoaștere reală a omului; acea cunoaștere a omului despre care am vorbit recent ca fiind cea mai necesară pentru pedagogul autentic; acea cunoaștere a omului care recunoaște omul viu în întreaga sa existență, dar nu așa cum este atât de des prezentat astăzi, doar formal, ci conform esenței sale interioare, mai cu seamă conform esenței sale evolutive. Există un simptom, pe care l-am menționat adesea și aici, al acestei enorme înstrăinări de om a pedagogiei moderne. Dacă spui astfel de lucruri astăzi, s-ar putea să fii învinuit de un paradox. Dar ele trebuie rostite astăzi, pentru că sunt absolut necesare. Din pierderea cunoașterii cu adevărat vii a omului s-a născut acea tendință dezolantă, sterilă, care astăzi se afirmă ca o ramură a așa-numitei psihologii experimentale – împotriva căreia, per se, nu am nimic. Așa-numitele examinări ale celor capabili – o adevărată imagine de groază a ceea ce este cu adevărat fructuos în domeniul educației. Poate v-am descris adesea [Nota 12] cum prin modalități experimentale exterioare, memoria, chiar și mintea și alte lucruri din om trebuie să fie testate, astfel încât să se poată afla prin mijloace exterioare de înregistrare dacă cineva are o memorie bună sau rea, un intelect bun sau slab. Într-un mod pur mecanic, prezentându-i propoziții și lăsându-l să le completeze, sau procedând într-un alt mod similar, încearcă să-și facă o idee despre ce capabilități are în el un om în devenire. Acesta este un simptom al faptului că orice relație directă de om la om, singura care poate fi fructuoasă, a fost uitată în cultura noastră. Este simptomul a ceva dezolant care a putut să se dezvolte, și care acum este admirat ca un progres deosebit, această testare a capabilităților care a răsărit din așa-numitele laboratoare psihologice ale noilor universități. Până când nu vom înțelege cum trebuie să ne întoarcem la o cunoaștere intuitivă a ființei umane, în special a ființei umane în devenire, cunoaștere ce se dobândește pornind în mod nemijlocit de la om, până când nu vom depăși această dezolantă instaurare și în acest domeniu a unei prăpastii între om și om, nu vom putea înțelege ce înseamnă să creezi o pedagogie plină de viață pentru o viață spirituală liberă. Ar trebui să fie măturată din instituțiile noastre de învățământ toată experimentarea cu omul pentru a afla ceva pedagogic. Ca bază pentru o psihologie rezonabilă, consider psihologia experimentală ca fiind de valoare; dar așa cum s-a strecurat astăzi în pedagogie, chiar și în sălile de judecată, ea este distrugere pentru ceea ce trebuie să se dezvolte ca sănătos: oameni pe deplin dezvoltați, care nu sunt separați printr-o prăpastie de alți oameni pe deplin dezvoltați. Am adus lucrurile până acolo încât am exclus din aspirația noastră culturală tot ceea ce este omenesc. Trebuie să o aducem să includă din nou acest omenesc. Și trebuie să ne adunăm curajul să facem un front energic împotriva multor lucruri care tot mai mult au fost admirate în timpurile moderne ca o mare realizare; altfel, nu vom înainta niciodată. Prin urmare, acei oameni care astăzi ies din universități ca profesori pentru ca apoi să educe oameni sunt adesea înzestrați cu cele mai greșite viziuni asupra ființei umane, deoarece nu primesc viziuni reale, deoarece viziunile reale au fost înlocuite cu ceva atât de superficializat, de lipsit de profunzime ca această determinare experimentală a capabilităților. Acest lucru ar trebui recunoscut ca un simptom al decăderii. Trebuie să căutăm în noi posibilitatea de a evalua capabilitățile unui om, pentru că el este om și noi înșine suntem oameni. Și ar trebui să înțelegem că orice altă metodă este dezastruoasă pentru că stinge capacitatea de a fi plin de înțelegerea nemijlocită, vie a omului, care este atât de necesară dacă vrem să progresăm într-un mod salutar.
Aceste lucruri nu sunt văzute deloc astăzi. Ele trebuie mai presus de toate să fie văzute dacă dorim să mergem mai departe. Cât de des s-a vorbit și aici despre aceste lucruri. Uneori s-a zâmbit la aceste sucituri, întoarse cu sus-n jos. Însă nici măcar nu s-a bănuit că lucrurile care au fost spuse, au fost spuse pentru ca ele să devină cu adevărat o parte integrantă a vieții spirituale de astăzi. Dar astăzi important este nu să asculți ceva ca pe un foileton, astăzi important este să înveți să distingi între ceea ce este doar, aș spune, remarcă plină de spirit și observare, și ceea ce poate conține în sine germeni pentru acțiune. Toată strădania așa-numitei antroposofii, care se cultivă aici, culminează în ultimă instanță cu construirea ideii de om, cu furnizarea cunoașterii omului. De aceasta avem nevoie. De ea avem nevoie pentru că din cerințele vremurilor trebuie să depășim o situație tripartită care ne constrânge. Sunt trei tipuri de constrângere rămase din vremurile vechi. În primul rând, cea mai veche constrângere, care doar se maschează în diferite moduri în prezent, ca constrângere din partea preoților. S-ar progresa în examinarea situației timpului nostru dacă s-ar recunoaște mascarea, în ideile și impulsurile de stat ale Europei și Americii și, de asemenea, ale Asiei, mascarea modernă a vechii constrângeri preoțești, care a dispărut astăzi în privința faptelor exterioare, dar, din păcate, continuă încă să trăiască în ceea ce privește gândirea umană.
Ca o a doua constrângere, dezvoltată ceva mai târziu în evoluția istorică a omenirii și care astăzi apare tot sub diferitele deghizări, avem constrângerea politică.
Și în al treilea rând, ca relativ cea mai târziu adăugată constrângere, avem constrângerea economică.
Omenirea trebuie să-și croiască calea de ieșire din aceste trei impulsuri coercitive; Aceasta este sarcina ei imediată în prezent. Poate ieși numai dacă, mai presus de toate, vede clar unde sunt reziduurile, unde sunt rămășițele a ceea ce sub diferite deghizări trăiește astăzi printre noi, măștile acestor trei impulsuri coercitive ale umanității.
Mai înainte de toate, în ziua de azi privirea pedagogului trebuie să fie ridicată la acel nivel unde astfel de lucruri pot fi discutate, unde cu lumina pe care o primești prin astfel de lucruri poți lumina în dezvoltarea contemporană, unde poți vedea pretutindeni cum o relație sau alta coercitivă este vârâtă într-un fapt sau altul contemporan. Abia atunci vor avea oamenii curajul avea să-și spună în ziua de azi: Întrucât pedagogia s-a izolat, ca să spunem așa, s-a retras în școală, a ajuns acolo că aduce idei atât de sucite – ceea ce este doar un simptom – ca testarea iscusințelor umane prin experimente. Dar oriunde astăzi se vorbește despre metoda pedagogică generală sau specială, vedem consecința acestei retrageri în interiorul zidurilor școlii în care statul a băgat cu forța, a înghesuit pedagogia, și această îndepărtare de viață. Niciodată nu poate una dintre ramurile principale ale vieții: spirituală, juridică sau politică, și economică să se dezvolte pe deplin în prezent – spun în mod expres în prezent, și mai ales în regiunea noastră – dacă aceste trei ramuri nu sunt așezate pe propriul lor teren. Pentru Occidentul îndepărtat, pentru America și pentru Orientul îndepărtat este ceva diferit, dar tocmai pentru că este diferit, această chestiune trebuie recunoscută aici. Trebuie până la urmă să ajungem să gândim concret, să nu mai gândim abstract; altfel, cu privire la ceea ce este spațial, vom ajunge la o teorie de a face fericită omenirea întregului Pământ, ceea ce este un nonsens, sau la o situație stabilă de o mie de ani în ceea ce privește evoluția istorică, care este din nou un nonsens. A gândi concret în acest domeniu înseamnă a gândi pentru un anumit spațiu și pentru un anumit timp. Despre aceasta vom mai avea astăzi multe de discutat.
Privirea pedagogului trebuie să fie îndreptată spre aceste mari fenomene ale lumii, trebuie să poată cuprinde cu privirea, să poată înțelege ce se găsește în viața spirituală a prezentului, și ce trebuie să se schimbe în această viață a prezentului prin educarea a ceva cu totul diferit în oamenii în creștere față de ceea ce a fost cultivat în timpurile recente. Ceea ce a fost cultivat în ultima vreme a dus, în special în domeniul pedagogic la cei care urmau apoi să activeze în munca pedagogică, la o specializare teribilă. Întâlnești foarte adesea în special la discursurile festive și la congresele oamenilor de știință și alte adunări academice, imnuri de slavă aduse specializării. Desigur, aș fi un neghiob dacă nu aș fi în stare să văd necesitatea acestei specializări în domeniul științei; dar ea are nevoie de o echilibrare, altfel vom crea prăpăstii între om și om, și nu vom mai sta plini de înțelegere ca om față de om, ci vom sta unii în fața altora neajutorați ca specialist față de specialist, neavând niciun alt mijloc de a crede în specialist decât faptul că el este într-un fel sau altul ștampilat de instituțiile existente. Dar eram pe calea de a introduce acest specialism din școală și în viață. Dacă confuzia prezentului ne va feri de nenorocirea ca, pe lângă tot felul de alți experți în sala de judecată să fie chemați, așa cum ar dori unii, și psihologi care să își desfășoare experimentele lor pe criminali – la fel cum se fac experimente pe tineri – aceasta rămâne de văzut. Spun aceste lucruri mai puțin împotriva lucrurilor în sine, ci împotriva modului în care s-au introdus în viața prezentului.
Așa stau lucrurile în domeniul pedagogiei, al educației școlare și în domeniul statului.
După scurtul timp în care s-a vorbit, indiferent dacă conținutul era contestabil sau nu, despre dreptul întemeiat lăuntric al omului – la acea vreme se numea drept natural – după acest timp relativ scurt a venit epoca în care oamenii au început să se jeneze să vorbească despre acest drept natural. Erai, desigur, un diletant dacă vorbeai despre acest drept natural, adică atunci când presupunei că existența omului ca individ uman este ea însăși ceva care stabilește ca atare dreptul, erai în acest caz un diletant și profesionist era doar să vorbești despre dreptul istoric, adică despre ceea ce s-a dezvoltat istoric ca drept. Oamenii nu au avut curajul să consimtă la dreptul real; prin urmare, s-au limitat să supună considerării numai așa-numitul drept istoric. Acest lucru însă, îndeosebi pedagogul ar trebui să-l cunoască astăzi. Pedagogul ar trebui să fie introdus cu exactitate, mai ales în consfătuirile profesorilor, în desfășurarea evenimentelor din secolul al XIX-lea, cum s-a pierdut conceptul de drept natural sau cum continuă el să trăiască cel mult în măști în dreptul de astăzi, și cum o anumită șovăială, șovăială interioară a oamenilor a rămas agățată de ceea ce este doar istoric. Cel care cunoaște situația, știe că impulsul principal – care nu se mai observă în zonele sale periferice, unde se strecoară în pedagogie – astăzi merge încă în direcția dreptului istoric; că oamenii își dau osteneala – ca să folosesc cuvintele lui Goethe – să nu vorbească despre dreptul care se naște odată cu noi. În conferințele pe care le-am ținut aici am subliniat adesea că în ziua de azi trebuie să facem în mod deschis și onest bilanțul, socoteala cea mare, nu cea mică. Prin urmare, nu trebuie să ne dăm înapoi de la a caracteriza în modul corect ceea ce trebuie eradicat, deoarece niciodată nu se poate construi din nou dacă nu avem o înțelegere clară a ceea ce a corupt obișnuințele umane de gândire și simțire.
Putem spune: În special în cultura noastră central-europeană este deosebit de vizibil cum o idee cu adevărat pozitivă a statului s-a prăbușit de la început. Oamenii au încercat să o înfăptuiască încă de la începutul secolului al XIX-lea; ea a pierit sub influența formațiunilor istorice care și-au exercitat impulsurile lor. Și fără ca oamenii care au fost implicați în ea să observe, în timp ce credeau că se îndeletnicesc cu știința fără prejudecăți, s-a ajuns la punctul în care ceea ce se practica se făcea numai în slujba statului sau a intereselor economice. Nu numai în administrarea științei, ci și în conținutul științei, și mai ales în tot ceea ce a devenit știință practică, s-a revărsat ceea ce a venit prin influența statului. Acesta este motivul pentru care astăzi nu avem aproape nici o știință economică, deoarece gândirea liberă, lăsată în voia ei, nu s-a putut dezvolta. De aceea ne aflăm astăzi tocmai cu privire la cele mai importante legi ale vieții economice într-o asemenea poziție încât oamenii nu înțeleg deloc atunci când li se vorbește despre legi economice autentice. Și această influență se vede îndeosebi în modul în care pedagogia a ajuns în neorânduială, pedagogia la scară largă, care nu stă în viață, ci s-a retras din viață în sala de clasă. Niciodată se nu poate realiza o considerare vie, reală a unui lucru dacă doar se indică ceea ce trebuie aflat din afară și nu modul în care trebuie aflat. Ceea ce s-a dezvoltat în timpurile moderne, venerarea simplei experiențe exterioare, nu duce decât la confuzie mai ales atunci când se face în mod riguroas. Lucrul de care avem nevoie este să fim în stare să dezvoltăm și impulsurile interioare, care ne conduc la locul potrivit unde trebuie să facem experiența.
Vă amintiți că vinerea trecută [Nota 13] am atras atenția – într-un mod care, ce-i drept, nu a putut fi decât pe scurt în cadrul acestor conferințe – cum printr-un studiu al condițiilor economice europene de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, s-ar putea obține o clarificare deplină asupra modul în care ar trebui organizate în viitor cooperativele, care urmează să fie formate pornind din impulsuri de producție și consum. Dar spre acest unghi de considerare fundamental pentru întreaga viață europeană, care pornește de la ceea ce se poate afla atât de clar în vremea marii cotituri a timpurilor moderne în toate domeniile de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, ne putem îndrepta numai dacă dobândim marile puncte de vedere dintr-o considerație antroposofică fundamentală. Prin aceasta nu se falsifică faptele, ci suntem îndreaptați către acele puncte ale evoluției în care simptomele semnificative dezvăluie ceea ce rămâne mai mult sub curentul de la suprafață al evoluției și care trebuie privit ca elementul motric propriu-zis. Liniile directoare științifico-metodologice interioare, pentru a vedea aceste lucruri, i-au fost necunoscute pedagogiei și didacticii științifice de astăzi; pedagogia și didactica au fost mai mult sau mai puțin la voia întâmplării; întâmplarea i-a îndreptat spre o zonă sau alta. De aceasta avem nevoie, să primim linii directoare, firele conducătoare interioare care să ne îndrepte spre acele adevăruri care sunt cele mai importante: liniile directoare care pot fi dobândite din viziunea lui Goethe asupra lumii, prin care multe, multe pot fi cunoscute. Acest lucru nu are voie să fie construit, nu are voie să fie căutat în mod intelectual, trebuie căutat dintr-o împletire interioară a omului cu lumea, lucru pe care l-am pierdut complet, ceea ce se vădește tocmai în faptul că vrem să descifrăm omul individuală într-un mod atât de exterior, așa cum se petrece prin ramura pedagogică colaterală a psihologiei experimentale.
Mai presus de toate, ar trebui să li se deschidă ochii celor care au copii de educat, despre nervul fundamental al dezvoltării timpurilor moderne. Și fiindcă ne aflăm într-un punct în care direcția principală a vieții trebuie schimbată, este necesară înainte de toate cunoașterea a ceea ce s-a petrecut până acum în evoluția umană. Mai întâi a pierit impulsul elementar pentru viața de stat care nu este legată de economie; apoi, în ultima treime a secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, mai ales în Europa Centrală, am călcat în picioare viața noastră spirituală, transformând-o într-un simplu parazit al existenței. Cât de mult s-a revărsat în această viață spirituală pe care vrem să o avem astăzi din, de exemplu, marele impuls al goetheanismului? Nimic, aproape nimic! Se vorbește în mod exterior despre Goethe; din imensitatea conținută în modului lui Goethe de a privi lumea, nimic nu a trecut în conștiența generală. Așa cum am spus adesea, Societatea Goethe din Weimar a fost suficient de lipsită de conștiință încât să nu se gândească să pună în fruntea ei pe cineva care înțelege ceva despre Goethe, ci pe un fost ministru de finanțe prusac. Am menționat adesea că această alegere ar putea fi privită ca umoristică prin faptul că prenumele său este Kreuzwendedich [Cruce, întoarce-te] [Nota 14].
Astfel, am ajuns să nu mai luăm în seamă trecutul nostru spiritual. Nicăieri în conștiența contemporană nu există ceea ce tocmai prin perspectiva goetheană a dat vieții spirituale germane amprenta ei caracteristică. Toate acestea au fost eradicate, au fost transformate într-un parazit. S-a publicat ediție Goethe după ediție Goethe – nicăieri n-a pătruns spiritul lui Goethe. Cel care pătrunde cu privirea lucrurile trebuie să spună astăzi: În sfera economică este rău, în sfera politică este rău, dar în sfera spirituală este cel mai rău dintre toate. Astfel, mai întâi ne-am ruinat conștiența politică; după aceea ne-am ruinat legătura cu propria noastră viață spirituală. Nu spun acest lucru din pesimism, ci spun acest lucru pentru motivul că din înțelegerea a ceea ce s-a petrecut trebuie să reiasă ceea ce trebuie să se petreacă mai departe.
Apoi, a venit ceea ce se numește Războiul Mondial. După prăbușirea politicului, care a fost sfărâmat, dar încă menținut în mod artificial, după prăbușirea interioară a vieții spirituale, a venit prăbușirea economică, despre a cărei putere și magnitudine oamenii de astăzi încă nu au nici o idee, pentru că ei cred că suntem la sfârșitul sau în mijlocul acestui colaps, pe când noi suntem abia la început. Acest colaps economic, îl puteți studia pretutindeni în ceea ce a devenit catastrofă mondială. Dacă am studia cum se cuvine astăzi ce s-a petrecut în așa-numita problemă a căii ferate de la Bagdad [Nota 15] înainte de războiul mondial, acolo am vedea cea mai nefericită îmbinare de viață politică și economică. Dacă urmărim etapele individuale ale negocierilor privind calea ferată de la Bagdad, de care nefericitul Helfferich este deosebit de legat [Nota 16], vedem iar și iar, pe de o parte, capitalismul economic formând combinație după combinație, pe de altă parte intervenția mașinațiunilor național-politice șoviniste; mașinații care sunt diferite în funcție de faptul că acționează din Est sau Vest. În Germania se observă o conștiență a faptelor pierdută întrucât viața spirituală s-a pierdut, o conștiență a faptelor pierdută întrucât viața statului s-a pierdut, o restrângere la viața pur economică. Din Vest, pretutindeni aspirații economico-politice intră în joc, care apar sub masca economico-politicului, sub masca șovinismului, sau a naționalismului; din Est, spiritual-politicul, care la rândul său se maschează în cele mai diverse moduri. Toate acestea se unesc într-un ghem care inevitabil duce apoi la absurditate, la imposibilitate în problema feroviară de la Bagdad. În această problemă, în întreaga ei desfășurare, se află pur și simplu dovada imposibilității unei dezvoltări mai departe a vechiului imperialism, a imposibilității dezvoltării mai departe a vechiului sistem politic. Ceea ce se vădește astfel într-o mare problemă a politicii mondiale, în voința de a construi această cale ferată, se vădește și în cazurile individuale din timpul războiului. Doar că oamenii nu au privit niciodată lucrurile în așa fel încât încât cu ajutorul firelor conducătoare conforme cu realitatea să ajungă în punctul în care evenimentele externe pot trăda conexiunile interioare. Vedeți dumneavoastră, Kapp [Nota 17] a țipat, Bethmann Holhveg [Nota 18] s-a plâns furios, iar reprezentanții spirituali ai Germaniei au rămas tăcuți. A fost într-adevăr o astfel de situație. Kapp, reprezentantul agriculturii, a țipat pentru că în toată economia de război nu mai știa ce să facă cu agricultura. Bethmann Hollweg, cea mai apolitică minte, s-a plâns furios pentru că nu știa să spună ceva rezonabil despre această chestiune. Iar liderii spirituali ai Germaniei au rămas tăcuți pentru că se retrăseseră complet în chestiuni formal-scolastice și nu știau nimic despre viață, nu aveau nici o idee cum ar trebui tratate lucrurile vieții.
Nu știu câți dintre dumneavoastră vă amintiți aceste lucruri. Ceea ce vă spun nu este în niciun fel exagerat, ci într-adevăr așa a fost situația, Kapp a țipat, Bethmann Hollweg s-a plâns furios în Reichstag de felul teribil cum a fost el, bietul om, atacat iar cei care ar fi trebuit să știe ceva despre lucruri, au tăcut sau au spus ceva care este tot ca și cum cu ar tăcea, ceva care era departe de viață. Absurditatea naturii dezvoltării economice nu putea fi demonstrată decât printr-un fapt mondial major, vizibil. Și felul cum am decăzut și în privința statul, acest lucru mulți oameni nu l-au observat. Aveau Hohenzollernii, Habsburgii, țarismul. Faptul că în interiorul țarismului, al Imperiului Hohenzollern și al Imperiului Habsburgic, era deja în sensul cel mai categoric germenul disoluției – pentru că imposibilul era legat de acestea –, putea fi ascuns, pentru că un cadru nenatural ținea laolaltă ceea ce era deja în plină disoluție din cauză că nu mai era niciun impuls statal în ele.
Astăzi, partea socialistă subliniază adesea că statul trebuie să înceteze. Nimeni nu a condus mai mult la a pune capăt unui stat rezonabil decât dinastiile Europei din secolul al XIX-lea. Viața spirituală, prin amăgiri și prin tot felul de narcoze, oamenii au putut ignora că am călcat-o în picioare în ceea ce privește realizările ei din secolul al XIX-lea. În cazul vieții economice acest lucru nu a mers. Vedeți dumneavoastră, când statul flămânzește, se consolează cu faptul că oamenii se încântă la festivități, unde dinastiile sunt omagiate cu flori de hârtie. Nu este un basm, ci un fapt adevărat, demonstrabil că, de exemplu, femei frumos îmbrăcate pe podurile din Hamburg s-au aruncat cu adevărată furie pe mucurile de țigară, pe care Wilhelm al II-lea le-a aruncat, pentru a le păstra ca suveniruri. Dar nu este un basm nici că William al II-lea nu s-a îndepărtat cu dezgust de o asemenea lingușire, ci i-a gâdilat vanitatea; l-a încântat.
Așadar în cele din urmă în sfera vieții economice am avut experiența fenomenului remarcabil, care nu putea fi caracterizat altfel decât că agricultura țipa, politica se plângea furioasă, industria se freca pe burtă de plăcere, inclusiv muncitorii la început – în măsura în care au primit și ei o mică cotă de la industrie – până când au ajuns pe front și au văzut lucrurile altfel și apoi au răspândit alte opinii când s-au întors acasă. Cine spune astăzi că prăbușirea a început acasă minte desigur. Prăbușirea a început de pe front, pentru că oamenii de acolo nu mai puteau îndura situația.
Astfel de lucruri trebuie să fie cunoscute mai ales de cel de astăzi care vrea să educe poporul. De acum înainte el nu are voie să stea într-un colț și să nu înțeleagă nimic despre viață, ci trebuie să știe ce trebuie să se întâmple. Mult mai important decât lucrurile formale care se transmit de la o generație la alta la consfătuirile profesorilor, ar fi în ziua de azi ca, în special în fața celor care educă tineretul, să se vorbească minuțios despre acest fenomen cultural-istoric, și, de asemenea, să fie dezvăluit ceea ce este vizibil atât de clar în domeniul vieții economice capitaliste.
Știți afirmația – dintr-o parte susținută, din cealaltă parte contestată –, care este atribuită unei anumite societăți: „Scopul scuză mijloacele”. În viața economică aflată sub influența capitalismului, în timpul așa-numitei catastrofe mondiale, un alt impuls s-a arătat și anume: Scopul a profanat mijloacele. Pentru că peste tot, cu scopurile, cu obiectivele care au fost stabilite – și exact acest lucru îl dezvăluie și problema căii ferate de la Bagdad – mijloacele au fost profanate, sau, iarăși mijloacele au profanat și scopul și rostul.
Aceste lucruri trebuie să fie cunoscute, și trebuie să fie privite astăzi fără reticențe. În acest sens socotesc considerația mea ca fiind pedagogică, deoarece cred că poate nu în felul, dar din acea regiune din sunt spuse lucrurile de mine astăzi, ar trebui să se vorbească în primul rând profesorilor de toate nivelurile. Trebuie să depășim ceea ce a împiedicat până acum ca dascălilor de diverse niveluri să li se vorbească despre marile evenimente ale lumii. Ca urmare, trăim astăzi dezolarea totalei lipse de școlire politică a unei mari părți a populației noastre. Întâlnești astăzi oameni – nu pot fi politicos în acest caz, pentru că nici măcar nu pot spune: „cei prezenți sunt excluși”, cel puțin nu toți – întâlnești astăzi oameni care nu știu ce se petrece de zeci de ani, nici măcar și în cele mai exterioare înfățișări de exemplu în mișcarea muncitorească; care n-au habar sub ce forme specifice luptă proletariatul de zeci de ani. Ei bine, un mod de a educa oamenii, care îi introduce pe oameni în lume în așa fel încât să treacă unul pe lângă celălalt și să nu știe nimic unul despre celălalt, trebuie să ducă cu siguranță la colaps. Căci nu sunt astăzi burghezi care nu știu mai nimic altceva despre muncitor în afară de faptul că este îmbrăcat diferit de ei și alte asemenea, care nu știu nimic despre strădania care trăiește în chestiunile sindicale, în cele cooperatiste, în partidele politice, care nu și-au dat osteneala să cerceteze ce se întâmplă în jurul lor? De unde vine aceasta? Pentru că oamenii nu au învățat niciodată să învețe de la viață, pentru că ei mereu învață doar să știe asta sau cealaltă. Cineva se gândește: eu știu asta, eu sunt specialist în acest domeniu; tu știi asta, tu ești specialist în acel domeniu. Oamenii s-au deprins cu acest lucru, dar nu au ajuns niciodată la altceva decât că au preluat cunoștințe în școlile lor și au privit însușirea acestor cunoștințe ca pe un ideal, în timp ce important este a învața să înveți – a învăța să înveți în așa fel încât indiferent cât avansezi în vârstă să poți rămâne până în anul morții tale un elev al vieții. În ziua de azi, chiar și când au urmat o facultate, oamenii de regulă au terminat de învățat la douăzeci și ceva de ani. Ei nu mai pot învăța nimic de la viață, ci doar învârtesc ceea ce au absorbit până în acel moment. Cel mult manifestă un pic de perspicacitate ici și colo. Cei care sunt altfel fac parte astăzi din excepții. Este important să găsim o pedagogie în care oamenii învață să învețe, să învețe din viață de-a lungul întregii lor vieți. Nu există nimic în viață din care să nu poți învăța. Am avea un alt teren sub picioare noastre astăzi, dacă oamenii ar fi învățat să învețe. De ce suntem atât de neajutorați social astăzi? Pentru că au apărut fapte cărora oamenii nu sunt capabili să le facă față. Ei nu pot învăța din fapte, pentru că trebuie să rămână întotdeauna la aparențele exterioare. Nu va exista nici o pedagogie în viitor care să poată fi rodnică dacă nu depunem efortul să ne ridicăm la marile puncte de vedere ale evoluției omenirii.
Cel care observă lumea astăzi cu câteva din principiile antroposofice despre care s-a vorbit atât de des aici știe să gândească concret despre ceea ce este acolo. El privește spre Vest, privește spre Est și își poate stabili sarcini pe baza observației concrete. El privește spre Vest, spre acea lume anglo-americană în care de multe decenii, poate chiar de mai mult timp, se desfășoară marile impulsuri politice, care nouă central-europenilor ne-au devenit dăunătoare, care însă sunt de mare anvergură. Da, toate acele mari impulsuri care sunt în viața politică a timpurilor moderne, au pornit de la populația anglo-americană, pentru că ei au știut întotdeauna să ia în calcul forțele istorice. Când, în timpul războiului, am încercat să-i învăț pe unii oameni acest lucru și le-am spus: Putem rezista forțelor care provin de acolo, numai cu forțe similare extrase din impulsurile istorice, ei au râs de mine, pentru că la noi oamenii nu cred că există mari impulsuri istorice.
Cel ce înțelege cum să studieze corect Vestul, în măsura în care acest Vest este anglo-american, va găsi acolo o sumă de instincte umane, de impulsuri, care provin din viața istorică. Toate aceste impulsuri sunt de natură politico-economică. Există impulsuri elementare, semnificative în cadrul anglo-americanismului, care toate au un colorit politico-economic, care toate gândesc politic în așa fel încât se gândește politic în privința economiei. Dar acum există acolo următoarea particularitate. Dumneavoastră știți că atunci când noi vorbim despre economic, cerem ca în sfera economică în viitor să domnească fraternitatea; ea a fost alungată din aspirația politico-economică imperialistă occidentală. Fraternitatea tocmai că a fost lăsată deoparte, a fost eliminată. Prin urmare, ceea ce trăia acolo a căpătat un puternic caracter capitalist.
Fraternitatea s-a dezvoltat în Est. Cel ce studiază Estul în întregul său mod sufletesc-spiritual știe că din oameni izvorăște realmente simțul fraternității. Și astfel, particularitatea în Vest a fost avântul vieții economice în condiții de nefraternitate, prin urmare tinzând spre capitalism. În Est, fraternitate fără economie; cele două au fost ținute separate de Europa Centrală, de noi. Noi avem sarcina – și acesta este lucrul pe care ar trebui să-l știe profesorul mai presus de toate – avem sarcina de a îmbina sintetic fraternitatea din Est cu modul de a gândi nefratern, dar economic al Vestului. Atunci socializăm într-un sens global, dacă putem realiza acest lucru.
Și din nou să privim spre Est urmând firul conducător corespunzător. Acolo avem începând din timpuri imemoriale o viață spirituală înaltă. Că astăzi Rabindranath Tagore ar fi deja perimat poate fi spus doar de cineva care nu-l înțelege. Omul acolo trăiește o viață spiritual-politică. Aceasta este în Est. Unde este polul opus ei? Acesta este iarăși în Vest. Întrucât acestei vieți spiritual-politice din Est îi lipsește ceva: libertatea. Este o dependență, o servitudine care merge până la renunțarea la sine a omului în Brahma sau Nirvana. Este opusul oricărei libertăți. Libertatea a fost în schimb cucerită în Vest. Noi suntem la mijloc și trebuie să le unim sintetic. Putem face acest lucru numai dacă facem o distincție clară între libertate și fraternitate în viață, și le ținem în echilibru. Sarcina noastră trebuie să o înțelegem nu în sensul că ceea ce se potrivește pentru unul s-ar potrivi pentru toată lumea. Căci este ruinarea oricărei strădanii pentru realitate, dacă gândim abstract. Acei oameni ruinează orice gândire conformă cu realitatea, care cred că este posibil să se stabilească un ideal abstract uniform pe întregul Pământul, sau să se determine pentru prezent o astfel de ordine socială care care ar fi etern valabilă. Acest lucru nu este numai un nonsens, ci o păcătuire împotriva realității, pentru că fiecare parte a spațiului și fiecare parte a timpului are propria sarcină, pe care trebuie să o recunoaștem. Dar atunci nu trebuie să fim prea leneși ca să arătăm raporturile umane cu adevărat concrete. Apoi, trebuie să ne recunoaștem sarcina prin aceea că înțelegem cum să studiem faptele în mod corespunzător sensului lor. Pedagogia mai nouă din învățământul public ne-a îndepărtat din ce în ce mai mult de un astfel de studiu corespunzător al faptelor. Ea nu vrea să știe nimic despre o astfel de abordare concretă a fenomenelor. Pentru că de aici începe regiunea unde oamenii se simt nesiguri astăzi. Oamenii în ziua de azi vor să definească în loc să caracterizeze. În ziua de azi ei ar vrea să preia în ei configurații ale faptelor, în loc să accepte aceste configurații ale faptelor ca simple simptome a ceea ce se manifestă în impulsurile aflate la un nivel mai profund.
Eu vorbesc astăzi în așa fel încât ceea ce vorbesc să fie luat din regiunea din care ar trebui să vorbim pedagogic în ziua de azi. Și acei oameni care sunt cei mai capabili să pătrundă considerațiile asupra unei astfel de regiuni, sunt cei mai buni educatori și profesori de astăzi, nu cei care sunt întrebați dacă știu cutare sau cutare din această materie sau alta; aceste lucruri le pot citi în manual sau se pot pregăti pentru lecție din enciclopedie. Ceea ce sunt ei ca oameni este ceea ce ar trebui luat în considerare pentru examinările viitoare. O astfel de viață spirituală într-o schimbare de direcție pedagogică, face necesar prin însăși natura sa, ca omul să nu fie pregătit pentru viața culturală doar într-un anumit mod unilateral, ci ca omul să fie implicat ca lucrător spiritual în toate cele trei ramuri ale ființei umane. Nu mă codesc să afirm că cel care nu a lucrat niciodată cu mâna sa nu poate vedea adevărul în mod corect, că nu se află niciodată în mod corect înăuntrul vieții spirituale. Aceasta este exact ceea ce trebuie să se realizeze, că omul merge încolo și încoace în cele trei domenii ale organismului social tripartit; că leagă relații reale cu toate trei membrele acesteia; că el lucrează, chiar lucrează, în toate trei. Posibilitățile de a face acest lucru, oh, vor apărea. Dar simțul, înțelegerea și interesul pentru acest lucru trebuie să intre în capetele în special ale viitorilor educatori de tineret.
Atunci se va mai trezi și un alt interes: interesul de a merge dincolo de specializare, la ceea ce am încercat să creăm prin ceea ce se numește aici antroposofie. Trebuie să se ajungă ca niciodată să nu se rupă firul unei observații umane generale, al unei pătrunderi cu înțelegerea în ceea ce este omul cu adevărat; ca niciodată să nu te înneci în specialitate, în ciuda faptului că poți fi la înălțime în specialitatea ta. Dar acest lucru necesită o viață mult mai activă decât le place de multe ori oamenilor astăzi.
Am avut adesea experiența unei note extraordinar de discordantă la tot felul de întruniri academice și de specialitate. Acolo oamenii se reunesc cu scopul expres de a-și promova specialitatea. Ei bine, aceasta fac ei și ore întregi, uneori foarte sârguincios. Dar atunci am auzit adesea o expresie ciudată, expresia «Fachsimpelei» [discuții profesionale duse în particular]. Oamenii voiau să găsească și orele în care să nu mai aibă discuții profesionale, să nu mai vorbească despre ceea ce este de fapt specialitatea lor. În cea mai mare parte atunci se vorbesc tot felul de fleacuri, cele mai plictisitoare lucruri, dar nu mai sunt discuții profesionale; se discută alte lucruri, poate uneori chiar mai bune – dar acest lucru nu este deloc văzut cu ochi buni – pe scurt, oamenii sunt fericiți când sunt în afara discuțiilor profesionale. Într-adevăr, nu dovedește aceasta cât de puțin sunt oamenii legați de ceea ce fac și trebuie să facă pentru omenire, dacă sunt fericiți când pot scăpa de ea? Și acum vă întreb: Oamenii de frunte, care încearcă să scape cât de repede posibil de domeniul lor de activitate, vor fi vreodată capabili să înțeleagă o populație muncitoare manual căreia îi place să muncească? Când ei vorbesc astăzi prezumțios despre relele care există în rândul populației care lucrează efectiv manual, atunci să nu puneți sub semnul întrebării această populație care lucrează manual, ci puneți sub semnul întrebării burghezia, pentru că aceasta a cauzat relele; acolo, pretutindeni, sunt ele de găsit mai întâi. Cei care sunt înhămați ca muncitori manuali într-un capitalism pustiitor chiar nu pot ajunge la o ordine în care munca lor să le aducă bucurie, dacă deasupra lor se află pătura care mereu ar vrea să scape cât mai repede posibil de acel lucru în care ar trebui să stea cu bucurie. Acestea sunt efectele secundare etice ale pedagogiei noastre de până acum. Aceasta este ceea ce trebuie văzut mai presus de toate, ceea ce trebuie mai presus de toate să se schimbe. Sunt multe în obișnuințele de gândire ale profesorilor și educatorilor, care în viitor trebuie să fie altfel decât au fost până acum.
Ce am vrut să vă explic în aceste expuneri? Ei bine, am vrut să vă clarific cât de radical trebuie să subliniem astăzi ce trebuie să se întâmple. Cum este absolut necesar să ieșim din meschinăria, din meschinăria teribilă în care ne-am forțat să intre conținutul gândirii, în care ne-am forțat să intre întreaga noastră viață de simțire și voință. Căci cum ar prospera o voință – și avem nevoie de această voință în viitor – dacă este să stea în lumina acestor obișnuințe de gândire mici, de cel mai mic calibru, și a obișnuințelor de simțire de cel mai mic calibru?
Ce nu avem astăzi și trebuie să avem în viitor? Trebuie să avem o adevărată psihologie a omului. Trebuie să știm ce este în om pe măsură ce crește. Această cunoaștere am eliminat-o. În schimb, am căpătat o metodă de testare care face tot felul de experimente cu oamenii, deoarece nu poate pătrunde intuitiv la particularități. Se consideră că tot felul de aparate ar dezvălui ce fel de capacități au oamenii. Și nu ne încumetăm să indicăm aceste lucruri astăzi. De ce? Pentru că nu ne trezim interesul pentru aceste lucruri. Pentru că trecem prin lume cu un suflet adormit. Sufletul nostru trebuie să se trezească. Trebuie să ne uităm la lucruri. Atunci vom vedea că multe pe care noi le venerăm astăzi ca mari progrese sunt absurdități. Acest biet dascăl al școlii publice, este trimis astăzi ca un iepure uman domesticit, astfel încât să nu poată vedea deloc ce trăiește de fapt în lume. Și el îi educă pe oameni, care atunci sunt educați în așa fel încât trec pe lângă semenii lor și nu au nicio idee ce trăiește în sufletele acestor semeni. Acum este așa – în afară de faptul că multe cercuri ale burgheziei nu au, bineînțeles, nici o dorință să aprofundeze marile probleme și impulsuri contemporane –, că cei care au o dorință nu prea sunt de folos astăzi, pentru că ei nu știu absolut nimic despre toate acestea care sunt este necesare; pentru că au petrecut dormind întreg timpul în care proletariatul, aș spune, zi de zi de zeci de ani s-a școlit deja politic. Și în ziua de azi – trebuie să o spun – foarte rar să găsești proletari care obiectează în mod repetat, atunci când este vorba de a discuta astăzi despre marile probleme ale timpului, că nu au timp să o facă, că sunt prea ocupați; ei își fac timp. Dar dacă bați la ușa vreunui grup burghez, toți au atât de multe de făcut încât nu au timp să se îndeletnicească cu problemele contemporane; toți sunt atât de ocupați. Dar nu aceasta este problema. Nici măcar nu au idee cu ce ar fi să se îndeletnicească. Ei nu sunt capabili să le apuce de undeva pentru că nu au fost educați să facă acest lucru.
Acesta, iarăși, nu este un fel de a privi pesimist; nici nu este menit să fie o filipică, ci este pur și simplu constatarea unui fapt. Așadar, am văzut că acolo unde viața însăși i-a forțat pe oameni să se școlească, ei s-au școlit singuri. Acolo unde oamenii s-ar fi putut școli pornind din impulsurile lor, acolo școlirea a fost omisă, acolo a rămas complet nefăcută. De aceea suntem în mizerie astăzi, și de aceea auzim despre tot ceea ce se încearcă astăzi, nu numai despre ceea ce se vorbește din rea-voință, care există deja din abundență, ci despre toate lucrurile ignorante care provin pur și simplu din necunoașterea vieții: pentru că nicio școală nu s-a îngrijit vreodată să-i învețe pe oameni să învețe. Desigur, cunoștințele individuale s-au infiltrat întotdeauna prin zidurile comodității și le-au fost băgate în cap oamenilor, dar modul în care sunt abordați oamenii în școală nu are ca rezultat ca omul să se confrunte cu fenomenele vieții cu simțurile și mintea deschise.
Multe, multe se pot vedea din faptele triste din ziua de azi, de asemenea și de pe acele pagini unde oamenii continuă încă să vorbească în vechiul mod, și unde apare ca și cum arcul mecanismulului de ceasornic al creierului a fost odată armat și trebuie să continue să ticăie. Întrunirile externe decurg și astăzi tot așa cum au decurs ele înainte de această catastrofă a războiului. Oameni în mare parte puțin au învățat din aceste evenimente teribile, tocmai din cauză că nu au înțeles cum să învețe. Acum vor trebui să învețe prin lipsuri și greutăți ceea ce nu au învățat prin oroare. Cu ceva timp în urmă v-am citat aici cuvintele unui foarte modest și cultivat observator al vieții, Herman Grimm, citat care se găsește și în cartea mea Punctele centrale ale problemei sociale. Omul a spus deja în anii nouăzeci ai secolului trecut: Dacă te uiți la viața din jurul nostru astăzi referitor la direcția înspre care se repede, mai ales cu înarmărille necontenite pretutindeni, ai putea crede că o omorâre reciprocă generală trebuie să se împlinească în viitorul nostru apropiat; atunci te gândești dacă nu ar fi mai bine să desființăm viața umană printr-o hotărâre comună și să stabilim o zi oficială pentru sinucidere [Nota 19]. – Atât de dezolant arată această viață. Însă oamenii doreau să trăiască în visătorie și iluzii; cei care se denumesc practicanți, cel mai mult dintre toți. Astăzi, însă, este necesar să ne trezim. Iar cel care nu se trezește nu va putea participa la ceea ce este necesar astăzi, necesar pentru fiecare om în parte. Mulți oameni nici măcar nu știu unde să pună mâna pe pârghie în aceste chestiuni.
Aceasta am vrut să vă spun oarecum ca un fel de discuție așa cum ar trebui să se facă astăzi mai ales la adunările profesorilor; ele ar trebui dezvoltate mai ales în fața oamenilor care au de educat tineri. Pentru că ei vor trebui să se uite înspre ceea ce trebuie să se întâmple. Când vom continua aceste considerații, vom intra mai mult în detalii despre lucruri pedagogice specifice, pedagogia privind învățământul public.
