Astăzi, este extrem de important ca interdependențele mai profunde din cadrul ordinii sociale a omenirii să fie văzute cu adevărat. Vremurile au adus cu ele faptul că, în multe privințe, oamenii s-au mulțumit cu ceea ce aș vrea să numesc viziune de suprafață, viziuni care au fost dobândite la suprafața existenței și care au condus apoi la faptul ca un lucru să fie considerat corect, sau mai bine spus, ca cineva să considere că ceva este corect, altcineva că este incorect, dar atunci cu aceste opinii despre bine și rău nu te poți apuca de nimic. Nu poți să faci nimic cu ele din motivul că, ce-i drept, îți poți forma gânduri care se află la suprafață, dar nimic judicios nu se poate întâmpla vreodată, dacă transpui astfel de gânduri în realitate. În cazul realității nu merge așa ușor cu examinări de suprafață precum în cazul lucrurilor din capul omenesc. Aici însă se află o boală distructivă a timpului nostru. Și o încă altă boală distructivă este că oamenii nu vor să facă efortul acelei introspecții care le-ar spune la momentul potrivit: Aceste lucruri se fac toate din interesul nostru cel mai personal, nu avem dreptul să le deghizăm ca să le dăm un sens social; nu avem dreptul să spunem, atunci când vrem să facem ceva în interesul nostru personal, că aceasta este o ramură a vreunei activități sociale. În această privință ai parte de multe experiențe. Multe lucruri au luat proporții astăzi față de ceea ce este prezent de ani de zile: că tot mereu ceea ce se dorește aici, se transpune din acest loc în altă parte în interesul personal al unor cercuri individuale, și apoi se spune că aceasta ar fi o consecință, o urmare a ceea ce se dorește de aici. Spun asta pentru a atrage atenția asupra faptului că astăzi ar trebui să existe buna voința de a privi mai adânc în lucruri, de a depăși viziunea de suprafață.
Nicăieri nu este necesară mai mult decât în domeniul pedagogic această depășire a viziunilor de suprafață, și nicăieri nu lipsește mai mult buna voință pentru acest lucru decât tocmai în acest domeniu pedagogic. Deoarece în acest domeniu pedagogic, dacă este să gândim cu adevărat social, este necesar să ne îndreptăm atenția până și asupra celor mai elementare lucruri. Poate ați văzut deja aceasta din cele două conferințe anterioare despre pedagogie; dar aș vrea în mod special astăzi să o păstrați în minte, ca ceva care să străbată parcursul întregii ascultări a conferinței mele.
Ce trăiesc astăzi oamenii, copiii mici, începând de la cele mai de jos niveluri școlare? Când copilul mic este condus la școală, atunci pentru ceea ce se întâmplă acolo, aproape orice altceva servește drept criteriu decisiv, în afară de nevoile, impulsurile omului care se dezvoltă. Și odată cu avansrea de la o clasă la alta, devine din ce în ce mai rău. Deja la o vârstă care nu suportă câtuși de puțin astfel de lucruri, se întâmplă de exemplu următoarele: Copilul merge la școală pentru prima lecție a dimineții. În această primă oră de clasă, probabil din confortul corpului didactic, este pusă, să zicem, matematica, aritmetica. Apoi poate urmează latina, apoi poate urmează o oră de educație religioasă. Și apoi poate urmează muzica sau cântatul, sau poate nici măcar aceasta, ci poate urmează geografia. Nu poți ruina din temelie partea sufletească umană într-un mod mai puternic decât îngrijindu-te ca puterea de concentrare a tânărului om să fie distrusă în modul cel mai temeinic. Lucrul de la care ar trebui să se înceapă să se socializeze în domeniul învățământului este mai presus de toate orarul, acest dușman de moarte pentru tot ceea ce este pedagogie autentică. Orarul, care apoi își va afla continuarea prin toate nivelurile școlare, acesta este lucrul care trebuie astăzi să fie combătut în primul rând.
Este necesar, dacă oamenii se vor gândi totuși la însănătoșirea sistemului nostru de învățământ, ca în viitor omul în creștere să poată să rămână la un singur subiect atâta timp cât este necesară zăbovirea concentrată asupra unui singur subiect conform stărilor de dezvoltare ale omului. Astfe încât, de exemplu, ar trebui să găsim cercetând cu băgare de seamă, că pentru o anumită vârstă este necesar să-l învățăm pe omul în creștere, să spunem, noțiuni matematice și fizice. Atunci ar trebui să nu fie aleasă cea mai proastă cale pentru aceasta, adică una, trei sau cinci ore de școală săptămânale să fie rezervate pentru aceasta, ci însușirea acestor acestor materii ar trebui să devină o epocă în omul în creștere, adică el ar trebui să se concentreze asupra unui singur lucru pentru o anumită perioadă a vieții sale, fără a fi întrerupt în mod constant de alte lucruri. Aceasta înseamnă că, pe baza unei antropologii pedagogico-psihologice reale, ar trebui să ne fie clar, de exemplu, la ce vârstă a omului trebuie să-l învățăm noțiuni de aritmetică. La acea vârstă, principalul lucru ar trebui să fie aritmetica; la acea vârstă, întreaga zi ar trebui să fie folosită pentru îndreptarea atenției principale asupra aritmeticii. Desigur, nu vreau să spun că tânărul om trebuie să facă matematică de dimineața până seara, dar vreau să o spun în sensul în care am fost eu forțat să o fac o dată când am primit să educ un copil de unsprezece ani cu tulburări de creștere și dezvoltare [Nota 20]. Atunci am încercat să procedez într-un mod economic: din toate persoanele care erau responsabile de educația copilului am rezervat pentru mine dreptul ca în momentul în care voiam să concentrez sufletul în mod deosebit asupra unui anumite lucru, trebuia să întocmesc întregul plan pentru tot ceea ce se făcea cu copilul: atât timp avea voie să câte la pian, atât timp avea voie să cânte (vocal) și așa mai departe. Nu este vorba pur și simplu de a-i umple sufletul cu vreun material didactic, ci să organizăm întreaga dezvoltare în așa fel încât sufletul să se poată concentra de la sine asupra unui anumit lucru într-o anumită epocă a vieții, și că, înainte de a trece la ceva diferit, îl aducem într-adevăr până acolo că a ajuns la o anumită finalizare într-o anumită ramură a educației umane. Să spunem așadar: Avem de chibzuit cât de multă aritmetică trebuie să-l învățăm pe un om într-o anumită epocă a vieții, apoi această epocă a vieții trebuie să se încheie cu faptul că tânărul copil care se dezvoltă, poate avea sentimentul: Acum am atins un nivel în această materie. – Abia atunci putem trece la o altă materie.
Vedeți așadar: ceea ce constituie acum baza predării noastre până la cele mai înalte niveluri ale învățământului superior, poartă totodată în sine elementele care produc cele mai profunde deteriorări ale sistemului nostru educațional. Cu greu poate exista ceva mai fără noimă decât atunci când un student merge la facultate – așa cum, de exemplu, am trăit eu experiența la vremea mea – și aude ceva de genul:
De la ora 7 la 8 dimineața filozofie practică,
de la ora 8 la 9 dimineața istorie,
de la ora 9 la 10 dimineața istoria literaraturii,
de la ora 10 la 11 dimineața drept public și așa mai departe.
Toate acestea nu au la bază intenția care ar trebui să se afle la bază: să nu facă un talmeș-balmeș în omul care se dezvoltă, ci la bază stă numai intenția de a servi tuturor comodităților instituției școlare. Acest lucru trebuie privit fără prejudecăți.
Aceasta este una dintre cele mai eminente sarcini care ne stă în față astăzi. Aceasta este o sarcină despre care însă cu greu poți să crezi că în cele mai largi cercuri, având în vedere obișnuințele de gândire de astăzi, există o înclinație de a se ocupa serios de ea. Aceasta este, de asemena, la ce mă refer când spun în repetate rânduri: Astăzi nu este timpul pentru socoteli mici, ci pentru socotelile mari. Oamenii cred deseori că timpul marii socoteli este slujit prin rostirea unor cuvinte mari. Dar va fi slujit numai dacă ne apucăm de marile schimbări cu curaj interior, și dacă nu ne pierdem curajul de a înfrunta tot ceea ce stă în calea unor schimbări atât de mari.
Un alt lucru este acela care în ziua de azi este considerat aproape indispensabil în cercurile cele mai largi și care are o mare importanță în special pentru nivelurile inferioare de învățământ: aceasta este supravegherea, ținerea sub controlul a școlilor de către stat. Nu poate fi nimic mai ruinător pentru o dezvoltare cu adevărat adecvată a vieții spirituale decât o astfel de supraveghere oficială sau semioficială a școlilor. Ceea ce este necesar pentru viața spirituală în sistemul școlar – și cel care privește înăuntrul lucrurilor ar putea ști aceasta – ceea ce este necesar pentru o dezvoltare mai departe cu adevărat prosperă, cere luarea în considerare a fiecărui moment în parte care rezultă din însăși învățătura vie. Acest lucru nu poate și nu trebuie să fie niciodată judecat de vreun inspectorat școlar extern. Pentru un om căruia odată, luându-se toate măsurile de precauție necesare pentru aceasta, i s-a acordat încrederea de a administra autonom viața spirituală pentru a-i educa sau învăța pe oameni într-un anumit loc, atât timp cât el este în postul său nimeni nu se poate amesteca în metodele sale sau în altele de acest gen. Acesta este un lucru pe care mulți oameni astăzi încă nu îl înțeleg; dar, cu această lipsă de înțelegere, ei nu înțeleg în același timp una dintre condițiile de bază ale oricărei vieți spirituale care se maturizează cu adevărat. Vedeți din aceasta în ce mod radical trebuie să procedăm cu toate cele pe care oamenii de astăzi le iau ca ceva de la sine înțeles, și, da, chiar cer întărirea lor. Căci aproape că nu există, să spunem, nici chiar și un program social care să vină din gândirea de partid și să nu aibă niște puncte despre supravegherea școlară oficială sau semioficială. Prin acesta nu este făcut un reproș cuiva, nici nu este făcut un reproș unui partid, ci pur și simplu este indicat ceea ce a rezultat tocmai din viața spirituală anapoda, care a apărut treptat.
Aceste întoarceri cu susu-n jos ale vieții spirituale le putem studia mai ales atunci când ne uităm la nivelurile școlare superioare. Cum s-a dezvoltat de fapt sistemul nostru de învățământ superior? Acest lucru putea fi observat chiar și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La urma urmei, toți acei oameni care în cadrul vieții spirituale germane au reușit într-un fel sau altul să realizeze ceva care are o anumită semnificație mondială, au crescut până la maturitate pe vremea când noul sistem încă nu distrusese baza unei dezvoltări cu adevărat spirituale. Goethe deja s-a plâns din plin de obstacolele care i-au fost puse în fața în timpul educației sale școlare. În primul rând, ar trebui să ne dăm seama cât de diferit ar fi arătat ceea ce este scris despre profesorul Ludwig și alții în «Dichtung und Wahrheit» (Poezie și adevăr) a lui Goethe, dacă Goethe ar fi fost forțat la vârsta de optsprezece, nouăsprezece sau douăzeci de ani, să intre în constrângerea unei universități de astăzi. La aceste lucruri cu siguranță trebuie să ne uităm astăzi.
Ce a fost de fapt eradicat, încetul cu încetul eradicat? Vedeți dumneavoastră, pe când gimnaziul [școală de învământ secundar superior], care astăzi este ceva înfricoșător când te gândești la cerințele vremii, era singurul loc pregătitor pentru instituțiile de învățământ superior, pe când era încă de tipul vechiului gimnaziu mănăstiresc, care, desigur, pentru vremea sa nu era deloc atât de rău, atunci avea încă o ultimă rămășiță din ceea ce ar putea fi caracterizat cam așa: Omul asimilează ceva care îl aduce la nivelul unei viziuni generale asupra lumii. Figura în programa școlară a gimnaziilor așa-numita propedeutică filozofică. A fost însă practicată doar în ultimii doi ani de școală. Ce s-a făcut de cele mai multe este ca ceea ce aparținea celui de-al doilea an să fie luat în primul, iar ceea ce aparținea primului să fie luat în al doilea. Dar, cel puțin exista ceva: era o rămășiță care continua să existe a acelui lucru de care se avusese grijă în școlile superioare mai vechi, faptul că primii ani pe care omul îi petrece la școala superioară dădeau fiecăruia posibilitatea de a asimila ceva din viziune generală asupra lumii, de a asimila ceva din ceea ce, abia aceasta, îi poate da îndreptățirea să urmeze studiile superioare pentru o anumită profesie.
Căci în realitate nimeni nu poate fi apt pentru studiile pentru o anumită profesie dacă nu a dobândit, printr-o instruire propedeutică, pregătitoare, posibilitatea de a-și forma o judecată judicioasă, sensibilă asupra problemelor umane generale. Astăzi este considerat de prisos să-l înveți pe om un ceva concepte logice, ceva concepte psihologice într-o formă adevărată. Dar nimeni care nu a trecut prin astfel de reprezentări logice și psihologice, care nu și-a dobândit mai întâi prin aceasta, ca să spunem așa, îndreptățirea interioară de a face acest lucru, nu poate studia în mod profitabil vreo ramură a vieții spirituale superioare. Toate aceste lucruri au fost absolut eradicate de viața spirituală a cultuii moderne. Aceasta nu mai vrea deloc să se uite la oameni; această viața spirituală a cultuii moderne vrea să dreseze viața spirituală din impulsuri cu totul străine vieții spirituale.
Dar acest lucru a dus la faptul că ceea ce este conținut în activitatea noastră spirituală generală nu mai poartă pecetea unei culturi unitare. Ne-a îmbucătățit și nu a reușit până acum să stăpânească ceea ce trebuie să stăpânim. Cine are experiență în acest domeniu știe ce nenumărate elogii s-au adus principiului specializării oamenilor al timpurilor moderne. S-a subliniat că viața noastră culturală s-a extins într-o asemenea măsură încât omul nu poate stăpâni în mod productiv și util decât o singură ramură particulară. Prin aceasta s-a indicat ceva care pe de o parte este, aș spune, de la sine înțeles. Dar în același timp, din comoditate interioară, oamenii s-au dăruit acestui lucru de la sine înțeles, cu adevărată voluptate. Pentru că tot ce ai nevoie acum este să te încapsulezi într-o specialitate și tocmai prin încapsularea într-o specialitate devii un om de cultură deosebit de competent pentru timpul prezent. Desigur, cel care prețuiește cultura nu poate spera și nici nu poate dori ca specializarea să fie schimbată cu un diletantism atotdominant; dar ceea ce trebuie să ne străduim este ca întreaga educație, întregul sistem școlar, să fie organizat pentru om în așa fel încât el, aș spune, într-un strat mai de jos al conștienței sale, să aibă întotdeauna posibilitatea ca de la specialitatea sa să tragă fire pline de înțelegere la întreaga cultură. Acest lucru nu se poate întâmpla altfel decât dacă oferim fiecărei universități o bază de educație umană generală. Pedanții vor obiecta: Bine, dar ce facem atunci cu educația de specialitate? – Ar trebui doar să examinăm în mod real cât de economic s-ar putea proceda cu pregătirea de specialitate atunci când încep specialitățile, dacă putem lucra asupra oamenilor care au educație generală, asupra oamenilor care au cu adevărat în ei ceva care corespunde omenescului. Astăzi din cauza condițiilor noastre culturale pervertite, am ajuns din păcate până acolo că un om poate fi extrem de dezvoltat în specialitatea sa, și poate fi prost ca noaptea în ceea ce privește toate marile probleme ale umanității, și nu poate înțelege nimic despre ele. Astăzi avem în fața noastră fenomenul curios că cel care a urmat doar o școală primară și secundară, sau poate nici măcar nu a urmat-o în mod corespunzător, dar care s-a hârșâit prin viață, are lucruri mai bune de spus despre condițiile umane generale decât cel care a urmat studii superioare și a devenit un om remarcabil în domeniul său.
Împotriva acestui fenomen avem de luptat astăzi, dacă ne gândim totuși să trimitem în profunzime acele impulsuri care numai ele pot duce la îmbunătățire, care nu duc la a se lua doar măsuri de suprafață, așa cum doresc oamenii, măsuri care nu merg acolo unde realitatea cere să meargă, dacă este ca ceva chiar să se întâmple. Desigur, astăzi am dus deja răul atât de departe încât nu mai avem persoanele potrivite pentru fundamentul universității, suntem în situația îngrozitoare de a nu avea deloc profesori pentru o educație umană generală. Pentru că am reușit să facem ca universitățile noastre să-și petreacă timpul dormit la marginile cele mai îndepărtate ale culturii. Se poate observa că în universitățile noastre o știință sau alta în ora în care este programată, este citită cu voce tare de către un profesor din caietul cu notițele cursului, că studentul ascultă chestiunea, că apoi își cumpără niște notițe pentru a se instrui pentru examen. Este chiar un proces destul de comun. Dar ce înseamnă aceasta în realitate? În realitate, aceasta înseamnă că tânărul și-a pierdut întreg timpul pe care l-a petrecut acolo ascultând; pentru că ceea ce s-a întâmplat cu adevărat este numai faptul că el a învățat notițele. Dacă ar fi făcut doar aceasta, ar fi făcut cu adevărat tot ceea ce este o realitate în această chestiune. Aceasta înseamnă: faptul că profesorul se urcă pe podium și își citește notele de curs, este un lucru complet inutil, este absolut de prisos.
Acum se poate spune cu ușurință: Iacă, avem așadar în fața noastră un primitiv care cere desființarea cursurilor universitare! Nu, nu este cazul. În mod sigur nu solicit desființarea cursurilor universitare, ci doar atrag atenția asupra faptului că astăzi cursurile universitare sunt citite fără a se lua în considerare faptul cultural-istoric că arta tiparului a fost inventată, că ceea ce profesorul doar citește cu voce tare, realmente intră mai bine în țeastă dacă este citit într-o carte scrisă cum trebuie. Dar subliniez de asemenea că tot ce poți obține dintr-o carte bine scrisă, abia dacă poate fi o zecime din ceea ce, din personalitatea nemijlocită a profesorului, vine în așa fel încât să ia naștere o legătură spirituală între cel care predă și cel căruia i se predă. Dar acest lucru se poate întâmpla numai într-o viață spirituală care stă pe propriile picioare, care se autoguvernează, unde individualitatea se poate dezvolta pe deplin, unde nu domnesc de secole tradițiile, cum este cazul universităților sau al altor școli superioare, ci unde individul are posibilitatea să fie el însuși până în cel mai individual aspect. Atunci, tocmai din predarea orală va veni lucrul despre care se poate spune: Am împins laoparte tot ceea ce vrea să vină în umanitate prin arta tiparului, prin arta ilustrației și așa mai departe. Dar tocmai pentru că am rupt-o cu acest lucru, am obținut posibilitatea de a dezvolta capacități de predare cu totul noi, care sunt încă adormite în umanitatea de astăzi. Aceste lucruri țin de asemenea, și chiar sunt pe primul loc, de problemele sociale ale prezentului. Pentru că numai atunci când vom avea inimă și minte pentru aceste lucruri, vom putea să și aprofundăm ceea ce este necesar astăzi.
Să ne uităm la ceea ce din învățământul superior întors cu susul-n jos, rezultă pentru situația socială generală. Ieri a trebuit să subliniez chiar și în conferința publică pe care am ținut-o [Nota 21], că nu avem practic nici o reflectare a condițiilor sociale reale, nici în economia politică a burgheziei, nici în economia politică a proletarismului, pentru că pur și simplu nu am avut puterea să ajungem la o știință socială reală. Ce a apărut în rândul burgheziei în locul științei sociale? Ceva de care oamenii sunt foarte mândri, pe care nu se plictisesc niciodată să-l laude iar și iar: aceasta este sociologia modernă. Ei bine, această sociologie modernă este cel mai fără sens produs cultural care ar fi putut apărea. Întrucât această sociologie păcătuiește împotriva tuturor necesităților elementare pe care ar trebui să le aibă o știință socială. Această sociologie își caută măreția în faptul că face abstracție de tot ceea ce ar putea duce la voința socială, la impulsul social, că ea doar înregistrează istoric și statistic așa-numitele fapte sociologice, astfel încât aparent furnizează dovada că omul este un fel de animal social, că omul trăiește în cadrul societății. Această dovadă pe care a furnizat-o, deși inconștient, chiar puternic această sociologie, a furnizat-o prin faptul că a scos la lumină nimic altceva decât cele mai banale judecăți sociologice, adică cele care sunt generale, care sunt cunoscute de toată lumea, platitudini. Dar nicăieri nu există vrerea de a găsi cunoașterea legilor societății în modul în care trebuie ele să intre în voința socială umană. Prin acest lucru, însă, în această sferă forța vieții spirituale este paralizată. Trebuie să admitem că în toate straturile neproletare de astăzi nu avem nici o voință socială. Voința socială lipsește cu desăvârșire întrucât tocmai acolo unde ar fi trebuit cultivată, în predarea universitară, sociologia a luat locul științei sociale; sociologia neputincioasă în locul științei sociale care stimulează oamenii, îi face să pulseze de voință.
Aceste lucruri ajung până în profunzimile vieții culturale. Acolo trebuie ele căutate, altfel nu vom putea nicidecum să le venim de hac niciodată. Gândiți-vă doar cât de diferită ar fi atitudinea oamenilor în viață dacă s-ar îndeplini ceea ce a fost afirmat aici într-o considerație anterioară. În loc ca oameniilor să le fie întoarsă privirea înspre cele mai vechi epoci ale civilizației, care și-au primit structura în cu totul alte condiții sociale, ar trebui tocmai la vârsta când sufletul senzației sau sensibilității intră în existență vibrând subtil, de la al paisprezecelea sau al cincisprezecelea an în sus, omul să fie introdus în mod nemijlocit în viața actuală din imediata noastră apropiere. Ar trebui să dobândească cunoștințe despre ce se întâmplă pe ogor, despre ce se întâmplă în producția meșteșugărească, despre diferitele relații comerciale. Toate acestea ar trebui să și le însușească omul. Și imaginați-vă cum ar intra el atunci într-un cu totul alt fel în viață, cum ar fi un om independent și cum nu ar lăsa să i se bage pe gât ceea ce astăzi este adesea lăudat ca cea mai înaltă realizare a culturii, dar care nu este altceva decât cea mai dezolantă manifestare a decadenței.
Numai pe baza unei vieți spirituale care se autoguvernează poate, de exemplu, să înflorească arta adevărată. Și arta adevărată este o chestiune publică, care privește întregul popor; arta adevărată este eminamente ceva social. Cel care studiază stilurile arhitecturale grecești, romanice și gotice în sensul care se face adesea astăzi, știe de fapt foarte puțin despre ceea ce intră în considerare. Abia acela știe ce se află în stilurile arhitecturale grecești, romanice și gotice, care știe cum întreaga structură socială a timpului în care aceste stiluri predominau, putea fi văzută în forme, în liniile de contur, în reprezentări în cadrul acestor stiluri, cum arta vibra mai departe în sufletele oamenilor. Ceea ce făcea omul în viața de zi cu zi, până la mișcarea degetelor, era o vibrare în continuare a ceea ce vedea când privea aceste lucruri, care îi ofereau posibilitatea de a absorbi în sine esența cu adevărat reală a unui stil arhitectural. Avem nevoie în ziua de azi să instituim căsătoria între artă și viață, care însă poate înflori numai pe solul unei vieți spirituale libere. Ah, ce păcat, dragii mei prieteni, că copiii noștri sunt duși în săli de clasă care sunt o ambianță cu adevărat barbară pentru tinerele lor suflete! Imaginați-vă fiecare sală de clasă – nu amenajată artistic în modul decorativ care este adesea gândit astăzi, dar imaginați-vă că este amenajată de un artist în așa fel încât acest artist a armonizat formele individuale cu cele pe care ar trebui să cadă ochiul în timp ce copilul învață tabla înmulțirii.
Gândurile care sunt menite să acționeze social nu pot acționa social decât dacă, în timp ce aceste gânduri se formează, într-un curent secundar al vieții spirituale este absorbit în suflet ceea ce vine dintr-o ambianță care este realmente corespunzătoare vieții. Pentru aceasta însă, artiștii necesită un curs complet diferit al vieții decât li se acordă astăzi în timpul creșterii. Astăzi, tocmai cei care simt în ei imboldul artistic nu au deloc ocazia să se apropie de viață. Dacă simte în el, să spunem, imboldul de a deveni pictor, atunci viața îl împinge să picteze de cât mai timpuriu niște kitschuri, pentru că el crede că important este să creeze ceva care oferă satisfacție interioară. Bineînțeles că este important; dar se pune problema dacă imboldul pentru această satisfacție interioară și-a găsit mai întâi drumul afară, în viață, astfel încât cea mai mare satisfacție interioară să fie simțită atunci când persoana respectivă întreabă mai întâi viața: ce este de creat? și dacă simte întotdeauna datoria, obligația de conștiință, să nu ia nimic din viață pe care nu îl dă pe de altă parte înapoi. Prin faptul că astăzi, să spunem, pictorii produc peisaje pentru acei oameni care nu înțeleg mare lucru din ele, nu este sprijinită arta, ci arta este aruncată în abis. Avem o astfel de artă de lux inutilă alături de un design barbar al mediului nostru de viață. Să ne imaginăm că are loc starea de lucruri pe care cartea mea despre problema socială [Nota 22] se străduiește să o facă să se realizeze, stare de lucruri în care, pentru simplul motiv că orice mijloc de producție poate costa ceva numai atât timp cât încă nu este terminat, după finalizare el trece în structura socială fără să mai aibă un preț [Nota 23]. Să ne imaginăm cum ar dispărea orice interes individual egoist, cum cu totul de la sine, instinctiv, intuitiv, ar germina în fiecare om care creează, tendința de a crea pentru întreaga omenire, și cum ar căuta această posibilitate de a crea pentru întreaga omenire, în loc de ceea ce se petrece acum în cazul multora, că ei nu creează funcție de ceea ce este de necesitate, ci pentru beneficiul capitaliștilor. Aceasta este, mai presus de toate, sarcina: să socializăm în așa fel încât să nu fie distrusă toată viața spirituală de către socializare. În acest punct, cercurile noastre conducătoare încă nu au nici măcar cel mai de început impuls să vadă ce este corect. Astăzi aceste cercuri se scandalizează astăzi de spartaciști, bolșevici și așa mai departe. Desigr, spartaciștii, bolșevicii nu s-au făcut singuri. Cine i-a făcut? Cercurile noastre conducătoare! Pentru că nu au simțit nici un impuls în ei înșiși să întemeieze o adevărată cultură populară. Nu ar exista bolșevism și spartacism dacă cercurile conducătoare și-ar fi făcut datoria. În afară de faptul că spartacismul și bolșevismul nu sunt așa cum oamenii din cercurile conducătoare de astăzi și-i închipuie, pentru a prezenta lumii povești de groază și a-și justifica atacurile. Aceasta e doar în subsidiar.
Astăzi, mai ales în cercurile conducătoare, ar fi necesară o introspecție clară și sinceră. Puțină, puțină înclinație există pentru a face acest lucru.
Vedeți dumneavoastră, înzestrarea necesară pentru a aduce sufletul într-o stare mai bună, dezvoltarea umanității încă nu a smuls-o din acest suflet, ea ar fi încă acolo; acest lucru chiar ar fi acolo, și chiar într-o măsură deosebită în poporul german. Dar acest popor german de multă, multă vreme în mod constant s-a abținut să dezvolte în sine însuși forțele germinative ale propriilor gânduri, ale propriilor sentimente, ale propriilor impulsuri. Și de la cel mai de jos nivel al școlii au fost inoculate impulsurile care fac din omul german, care este atât de magnific dotat, o mașinărie a autorităților; o mașină care urmează orbește autoritățile. Este o legătură între tot ceea avem în fața ochilor noștri atât de groaznic astăzi și această educație falsă, această educație care nu îl face pe om liber și independent, pentru că ea însăși nu este liberă și independentă. Această educație, care se simte cu atât mai bine cu cât poate fi mai mult încorsetată în stat, astfel încât să poată continua să se simtă bine atunci când în nenumărate adunări se poate adopta rezoluția: Avem deplină încredere în guvern, care acum face ceea ce este necesar la Versailles pentru a ne distruge. În nenumărate adunări se iau deciziile: Susținem ferm acest guvern. În timp ce în realitate nu există aproape nimeni în acest guvern care să-și aibă locul acolo, în timp ce primele cerințe ar fi să mărturisească deschis și liber: Tot ceea ce se întâmplă acolo este doar continuarea dezastrului care a avut loc în regiunile germane în nefericitul an 1914. În aceste lucruri se revarsă erorile sistemului nostru educațional. Și aceste erori ale sistemului nostru educațional i-au tăiat omului orice posibilitate de a avea capacitatea să evalueze evenimentele vieții.
Așa cum v-am descris astăzi că, pe de o parte, un sistem școlar judicios, care pune mai mare preț pe concentrare, nu pe un orar infam, ar aduce în om putere de a gândi și judeca independent și judicios, tot așa îmbibarea reală a societății noastre cu artă socială, pornind deja de la educaţie, ar crea o veritabilă cultură a voinței. Căci nimeni nu poate voi, dacă nu a fost educat în sensul voinței printr-o educație artistică autentică. A recunoaște acest secret al legăturii artei cu viața și îndeosebi cu elementul voinței omului, este una dintre primele cerințe ale pedagogiei psihologice viitoare, și toată pedagogia viitoare trebuie să fie psihologică. Creatorii acestei psihologii cu greu pot fi, așa cum stau lucrurile acum când toată psihologia a fost alungată din preocupările oamenilor, alți oameni decât artiștii care au încă puțină psihologie în sânge, pe când altfel psihologia a dispărut din instruirea noastră. În instruirea științifică, de asemenea, nu a mai rămas nici cel mai mic atom din ea. O astfel de introducere în viață ar fi posibilă dacă unul ar lucra pentru toți și toți pentru unul [Nota 24], pentru că atunci forțele de producție ar fi folosite în așa fel încât ar fi disponibil timpul pentru o astfel de educație. Pentru că oamenii n-ar avea deloc nevoie să spună multele prostii care se spun astăzi, dacă ar dori să se vorbească serios și deschis, dacă ar realiza ceea ce ar putea fi de folos și vieții spirituale, ca munca manuală și munca spirituală să se împleteaască, lucru spre care ar trebui să tindem în viitor. Atunci, pe întreg Pământul, dacă fiecare – ei bine, nu va putea fi chiar fiecare, dar poate avea loc o anumită aproximare a idealului – ar îndeplini partea sa de muncă manuală, nici un om nu ar fi necesar să facă muncă manuală mai mult de trei până la patru ore pe zi. Cel puțin aceasta rezultă dintr-un calcul aproximativ. Ceea ce se lucrează manual peste trei sau patru ore nu este cauzat de necesitățile evoluției umane, este produs – acest lucru se poate spune astăzi fără pasiune, fără agitație, ca fapt complet obiectiv – care este cauzat de faptul că printre noi se găsesc nenumărați trândavi și epicurieni care trăiesc din rente. Dar aceste lucruri trebuie neapărat privite în ochi în mod cinstit și deschis. Întrucât corectarea acestor condiții nu depinde numai de faptul că ceva se schimbă aici sau acolo la scară mică, ci depinde de faptul că ne organizăm educația, pedagogia publică, în așa fel încât oamenii prin educație, prin sistemul școlar să obțină capacitatea de a evalua just lucrurile în viață.
În ziua de azi situația este așa încât sistemul nostru educațional crește plante umane care nu au nici cel mai mică capacitate de a judeca lucrurile care se întâmplă în jurul nostru. De aceea, sunt toate știrile care vin de la Versailles, de exemplu, atât de lipsite de sens, pentru că nimeni nu are nici o judecată despre ce greutate are un lucru sau altul, care sunt motivele pentru cum judecă un popor sau altul, ce este o necesitate pentru un popor sau altul pe baza naturii lui umane. De aceea nici nu ești înțeles când vorbești despre astfel de lucruri. Dacă chiar și numai o străfulgerare din esența organismului social tripartit ar putea intra în înțelegerea umană, oamenii ar vedea cum ceea ce ne amenință din Vest este inundarea întregii vieți politice și spirituale cu viață economică; și cum ceea ce vine la noi din Est, inclusiv din Rusia, este strigătul omenirii pentru salvarea vieții spirituale, eliberarea ei din viața economică. Doi poli se opun unul altuia, Vestul și Estul, iar noi, la mijloc, avem sarcina de a privi spre Vest și de a nu lăsa ca daunele sale să apară la noi; să privim spre Est și să cultivam în noi înșine ceea ce altfel el, nu după secole, ci după decenii ar trebui să ne impună, pentru că omenirii trebuie să i se impună ceea ce nu își impune ea însăși. Noi avem sarcina, aici, în mijlocul Europei, de a cultiva ceea ce poate fi cultivat numai din cele trei membre ale organismului social. Dacă astăzi ar apărea o supremație a culturii din Est, atunci Pământul ar fi inundat de misticism nebulos, ar fi inundat de o teosofie străină de realitate. Dacă supremația ar apărea în Vest, atunci pământul ar fi inundat, tiranizat de viața exclusiv materială. Această sarcină am avea-o noi: să împiedicăm să se producă două vătămări teribile ale umanității, să le împiedicăm printr-o tripartiție judicioasă a organismului social, prin faptul că facem viața economică și viața spirituală să fie independente și îi luăm statului posibilitatea de a împinge aceste lucruri atât de departe încât de la Vest și Est prăbușindu-se grămadă peste noi, să vină căderea noastră.
O privire obiectivă către Vest ne arată astăzi înainte de toate cât de mult ar trebui să fim atenți la tot ceea ce vine de la popoarele romanice. Pentru că nimic nu ar putea fi mai periculos pentru noi decât să ne lăsăm pradă iluziilor, să ne înșelăm în privința faptului că din temelii foarte, foarte adânci în primul rând Franța lucrează la căderea noastră. Dacă împiedicăm Franța să facă acest lucru, atunci putem surmonta cu ușurință ceea ce ne amenință din partea engleză. Dar acest lucru cere capacitate de discernământ, capacitate de a judeca lucrurile. Este necesar, mai presus de toate, să înțelegem că, poate cu puține excepții, toți cei care negociază astăzi din partea Germaniei soarta Germaniei la Versailles – nu știu cum să spun pentru a nu răni pe nimeni – nu sunt folosiți pentru nimic mai mult decât instrumente pentru aceste negocieri. Acestea sunt lucruri care ar trebui văzute astăzi într-un mod sincer, nedisimulate, care trebuie văzute astăzi, dragii mei prieteni, în așa fel încât să nu facem deloc concesii, nici măcar în judecata noastră interioară. Dacă înțelegem acest lucru astăzi, atunci printr-o astfel de înțelegere primim primul impuls de care avem nevoie în special pentru educația publică; atunci vedeam ce a adus la suprafață educația publică de până acum în ceea ce privește oamenii, lucru care acum formează soarta omenească.
Desigur, este mai comod să alipim cele mai banale judecăți la ceea ce se are în vedere de fapt aici, decât ca pornind de la sugestiile care sunt date să ne uităm la diferitele câmpuri de activitate umană astfel încât să poată fi găsit lucrul potrivit de făcut în aceste diferite domenii umane. Când, cu mai mult timp în urmă, am vorbit în clădirea noastră din Dornach despre tripartiția organismului social, a trecut atunci ceva timp și apoi s-a ivit un plan foarte ciudat. Cred că pot cita acest plan ca un exemplu grotesc al modului în care sunt educați astăzi oamenii. Acolo este clădirea, la clădire lucrează unii oameni, și de ea sunt legați alții care nu au nimic de făcut și care locuiesc în zonă. S-a discutat despre tripartiția organismului social. Ei bine, în unele capete a apărut ideea, care astăzi este, aș spune, de la sine înțeleasă, că trebuie să se înceapă de undeva. Și voiau atunci să înceapă să socializeze undeva, luând în considerare în cel mai sălbatic mod sectar o zonă mică și lăsând în această mică zonă să încolțească cele mai sălbatice plante ale egoismului, și apoi să spună că au început undeva cu socializarea. Așadar, în primul rând, ceea ce era grupat ca omenire în jurul clădirii trebuia să socializeze, să pună în scenă organismul social tripartit. S-au întocmit planuri cum să pună în scenă cei de la Dornach organismul social tripartit. Nu puteai face nimic altceva decât să le spui oamenilor: Ce ar trebui să însemne de fapt aceasta? Să presupunem că luați în serios această chestiune: Atunci pe primul loc ar fi independența vieții economice. Da, atunci bineînțeles ar trebui înainte de toate să vă cumpărați și să mulgeți vaci și să faceți tot ceea aparent poate crea o oază economică. Și atunci, întrucât cu această oază economică trebuie să se afle în relație alți oameni din exterior, ați putea deveni cei mai drăguți paraziți ai economiei, pentru că orice astfel de închidere sectară nu este nimic altceva decât parazitism economic. Într-o zonă închisă economic nu poți decât cultiva egoismul din punct de vedere social; dacă închizi ceva față de restul, trăiești pe spezele celorlalți. Este de-a dreptul cel mai sălbatic capitalism. Și viața juridică: ei bine, aș vrea să văd, considerând că înființați o instanță, atunci când cineva comite ceva și pronunțați o sentință pentru el, aș vrea să văd ce ar spune atunci statul elvețian, dacă ați avea această tripartiție! Și viața spirituală: de când avem o mișcare antroposofică exact pentru viața spirituală ne-am străduit, împotriva tuturor rezistențelor, pentru ceea ce înseamnă independență din toate părțile. Acest lucru îl facem de când existăm și nu vedeți deloc că ne-am apucat imediat de aceasta. Atât de puțină înțelegere a acestui lucru există încât se crede că și acest lucru ar mai trebui să fie înființat.
Nu aceasta este important, ca cineva să spună astăzi: Da, trebuie să începem de undeva. – Prin acest început oamenii intenționează de cele mai multe ori doar o individualizare capitalistă sălbatică, și acest lucru trebuie desigur să înceapă cu aceea că mai întâi înființează în mod capitalist o astfel de colonie. Cu aceasta oamenii sunt foarte departe de ceea ce se poate intenționa cu gândurile cu adevărat sociale. Dar ceea ce spun nu este menit să fie o critică la adresa persoanelor individulale; căci eu sunt ultimul care să subestimeze dificultățile pe care le are cel care vrea în ziua de astăzi să se angajeze în marile sarcini ale timpului. Dar aș vrea să vă recomand călduros altceva: să nu vă adormiți cu iluzii, ci dacă doriți să faceți ceva, conform nevoilor dumneavoastră, în mod capitalist atunci recunoașteți-vă acest lucru. Din cauza circumstanțelor de astăzi încă sunteți forțați să lucrați în mod capitalist pentru bunăstarea dumneavoastră. Vă rog să vă mărturisiți adevărul, pentru că adevărul va fi cel de la care va trebui să pornească și toată viața socială. Adevărul să nu fie tăgăduit în nimic din ceea ce spunem. Ar trebui să nu ne prezentăm niciodată cu un neadevăr în fața omenirii, nici măcar în formularea propozițiilor.
Circulă astăzi un strigăt prin țară: Învățământul să fie gratuit. – Da, dar ce înseamnă de fapt aceasta? Căci strigătul care ar putea străbate țară este numai: Cum să socializăm astfel încât toată lumea să aibă posibilitatea de a-și aduce contribuția echitabilă la sistemul școlar? Gratuitatea sistemului școlar nu este nimic mai mult decât o minciună socială, pentru că fie se ascunde în spatele ei faptul că oamenii trebuie mai întâi să furnizeze plusvaloarea în buzunarul unei mici clici pentru ca aceasta să poată întemeia sistemul ei școlar, prin care obține controlul asupra oamenilor, fie se aruncă tot nisipul în ochi, astfel încât oamenii să nu știe că printre bănuții pe care îi scot din portofele trebuie să fie și cei prin care sunt susținute școlile. – Vedeți că deja în formularea propozițiilor noastre trebuie să fim atât de scrupuloși încât să ne străduim pentru adevăr.
Sarcina este mare, dar măreția sarcinii ar trebui să nu o piardă nimeni din vedere. Ceea ce a fost prezentat ca un ideal în antroposofie în cadrul unei mici mișcări de zeci de ani, dragii mei prieteni, bineînțeles, nu toată lumea îl poate îndeplini: unul trebuie să-și ia în considerare funcția, celălalt trebuie să-și ia în considerare soția, altcineva trebuie să-și ia în considerare soțul ei, altul trebuie să țină cont de creșterea copiilor săi. Acest lucru ar trebui să și-l recunoască fără rezerve fiecare din noi, astfel încât să poată obține o imagine de ansamblu asupra a cât de puțin îndeplinește cele despre care este vorba. Căci într-adevăr, idealul antroposofic este de așa natură încât necesită implicarea întregii ființe umane. Aceasta desigur, mulți nu o pot face astăzi. Dar ei ar trebui să nu se ducă de nas cu iluzia că au făcut deja destul, ci ar trebui să-și mărturisească adevărul despre ei înșiși. Dar, pe de altă parte, ei ar trebui să fie pătrunși de faptul că astăzi este o chestiune de a sta în picioare sau de a cădea, mai ales în cultivarea unei vieți spirituale cu adevărat adecvată din punct de vedere cultural. Și nu poate ajunge la viziunile corecte asupra a ceea ce îi este necesar vieții spirituale și, prin urmare, vieții sociale, niciun om care nu îndrăznește să-și mărturisească cu curaj: radicalismul trebuie să meargă până la modificarea odiosului orar al lecțiilor, până la multe lucruri mărunte; pentru că din aceste lucruri mărunte se dezvoltă acei bulgări de zăpadă, care apoi cresc până ajung avalanșe, care astăzi sunt prezente ca marile daune culturale.
Vă rog să chibzuiți asupra acestui lucru. Vrem să mai vorbim apoi despre aceasta la o dată viitoare.
