Aş dori să vă vorbesc în aceste zile despre modul în care noi, oameni ai prezentului, ne situăm faţă de acea manifestare spirituală despre care putem spune că intervine ca forţă a lui Mihail în spiritualitatea Pământului şi prin aceasta şi în celelalte evenimente ce se desfăşoară pe acesta. Este necesar să pregătim azi terenul pentru problemele pe care le vom aborda pe această temă. Pentru a face accesibile înţelegerii umane intervenţiile forţei amintite, plecând de la simptomele pe care le observăm în ambianţa noastră, vom aborda diferite puncte de vedere. Dacă vrem să vorbim cu seriozitate despre lumea spirituală trebuie să observăm ceea ce se prezintă ca revelaţii ale forţelor spirituale, aici, în lumea fizică. Căutăm, într-un anumit sens, să pătrundem dincolo de vălul lumii sensibile, la ce este activ în lumea spirituală. Ce este prezent în lumea fizică poate fi observat de orice om; ce este activ în lumea spirituală serveşte pentru a da de aici soluţia enigmelor pe care le oferă lumea fizică. Este însă necesar ca aceste enigme ale vieţii fizice să fie sesizate în mod corect. În legătură cu aceste probleme, unele lucruri importante care s-au petrecut în ultimul timp trebuie să fie abordate cu maximă seriozitate. Pentru înţelegerea în profunzime nu numai a întregii umanităţi, ci chiar a întregului Univers trebuie să ne eliberăm de interesele pur personale. Se va cunoaşte cel mai bine ce are de îndeplinit personalitatea în lume şi care este valoarea sa proprie, numai atunci când ne vom elibera de ceea ce este personal în sens îngust.
După cum ştiţi, evoluţia noastră legată de etapa Pământ a fost precedată de o altă dezvoltare: este vorba, aşadar, de o dezvoltare cosmică completă. Dar această evoluţie continuă a ajuns la un punct pe care-l va depăşi, îndreptându-se spre trepte noi, mai înalte. În al doilea rând, știţi că atunci când contemplăm lumea nu avem de-a face numai cu acele fiinţe pe care le întâlnim pe Pământ, în regnurile mineral, vegetal, animal şi uman, ci şi cu fiinţe superioare acestor regnuri, pe care le-am reunit în categoria Ierarhiilor superioare. Ori de câte ori vorbim despre evoluţia totală trebuie să luăm în considerare şi aceste fiinţe aparţinând Ierarhiilor superioare. Ele parcurg o evoluţie pe care o putem înţelege dacă găsim analogii cu propria noastră evoluţie şi cu aceea a diferitelor regnuri ale Pământului. Vă rog să luaţi în considerare următoarele: oamenii au parcurs evoluţiile etapelor Saturn, Soare, Lună şi au ajuns la etapa Pământ, putând spune, aşadar, că, aşa cum ne simţim ca oameni în ambianţa terestră, am ajuns la cea de a patra treaptă a evoluţiei noastre.
Să privim spre fiinţele care se află imediat deasupra treptei umane, pe care noi le numim îngeri (Angeloi). Dacă vrem să folosim numai analogia, spunem: Aceste entităţi, chiar dacă au forme cu totul diferite de cea a existenţei umane şi sunt la început invizibile pentru simţurile umane fizice, se află pe treapta de evoluţie numită Jupiter.
Dacă vorbim de arhangheli (Arhangeloi), constatăm că au atins treapta de evoluţie Venus. Iar dacă vorbim de începătorii (Arhai), de Spiritele timpului, deci de acele spirite care irump în mod foarte special în evoluţia noastră pământeană, aceştia se află deja în etapa evolutivă Vulcan.
Există şi clasa de entităţi imediat superioară, apartinând ierarhiei aşa-numitelor Spirite ale formei (Puterile). Dacă ne întrebăm pe ce treaptă se află acestea, trebuie să spunem că ele au depăşit ceea ce considerăm a fi evoluţia noastră viitoare, etapa Vulcan. Ele au atins, aşadar, o treaptă despre care spunem: Dacă desemnăm treptele pe care le luăm în considerare ca fiind deocamdată suficiente în număr de şapte, atunci spiritele pe care le-am denumit Spirite ale formei se află pe treapta a opta. Putem spune, aşadar, că dacă noi, oamenii, ne aflăm pe a patra treaptă a evoluţiei, pe treapta a opta găsim Spiritele formei.
Această succesiune de trepte ale evoluţiei nu ne-o putem însă imagina ca fiind alcătuită din elemente juxtapuse, ci trebuie să gândim că totul se întrepătrunde. Aşa cum atmosfera învăluie şi pătrunde Pământul, şi această a opta sferă a evoluţiei căreia îi aparţin Spiritele formei pătrunde sfera în care ne găsim ca oameni. Să ne fixăm atenţia exclusiv asupra acestor două trepte ale evoluţiei.
Să spunem că noi, ca oameni, ne găsim într-o sferă care a atins o a patra treaptă de evoluţie. În afară de aceasta, dacă facem abstracţie de tot restul, ne aflăm în domeniul pe care Spiritele formei îl consideră ca fiind al lor. Să luăm în considerare în mod concret omul în evoluţia sa. Noi am făcut în repetate rânduri unele distincţii, când a fost vorba de evoluţia omului, în ceea ce priveşte alcătuirea sa. Am făcut o deosebire între dezvoltarea capului omului şi restul evoluţiei umane. Această a doua etapă a evoluţiei are două părţi distincte: dezvoltarea toracelui şi aceea a masei membrelor. Vom face abstracţie pentru moment de aceste părţi componente. Ne vom situa pe poziţia de a accepta că în om există tot ceea ce ţine de dezvoltarea capului şi tot ceea ce ţine de restul evoluţiei.
Gânditi-vă la suprafaţa unei mări, la faptul că omul înaintează în apa mării astfel încât numai capul îi rămâne deasupra şi veţi avea în această imagine – care bineînţeles nu este decât o imagine – situaţia omului actual. Zona capului o putem socoti ca aparţinând celei de a patra trepte de evoluţie, iar partea corpului cu ajutorul căruia el înaintează sau înoată poate fi considerată ca fiind cea de a opta treaptă de dezvoltare. Căci este o particularitate faptul că omul şi-a dezvoltat capul din acel element în care îşi desfăşoară fiinţa lor specifică Spiritele formei (vezi fig. 1). Omul s-a emancipat într-o anumită măsură cu privire la formarea capului său din ceea ce este impregnat cu fiinţele Spiritelor formei.
Tabla 1Numai prin înţelegerea temeinică a acestui aspect se poate ajunge cu adevărat la o concepţie adecvată despre om. Numai în acest fel se va putea preciza în mod corect poziţia pe care o are omul în lume. Se va înţelege că, în măsura în care omul trebuie să resimtă o anumită influenţă creatoare din partea Spiritelor formei, acest lucru nu se va realiza nemijlocit prin capacităţile capului său, ci prin intermediul a ceea ce este exercitat de restul organismului ca acţiune asupra capului. Se ştie că respirăm şi că respiraţia este în legătură cu circulatia noastră sangvină, dacă vorbim din punct de vedere fiziologic exterior. Dar sângele ajunge şi în zona capului. Din această cauză, se află în strânsă legătură, într-un context organic viu, cu restul organismului. El este hrănit şi primeşte viaţă de la restul organismului.
Trebuie făcută o deosebire netă între două aspecte: 1. capul se află în relaţie nemijlocită cu lumea exterioară; 2. când vedeţi un lucru îl percepeţi prin ochii dumneavoastră. În acest caz există o legătură directă între lumea înconjurătoare şi capul dumneavoastră. Dacă însă luaţi în considerare activitatea capului, aşa cum este ea întreţinută prin procesul respirator şi circulator, atunci veţi constata că sângele năvăleşte din restul organismului în cap şi puteţi afirma că nu există o legătură directă a capului cu ambianţa, ci una indirectă.
Desigur, nu trebuie făcută în mod pedant afirmaţia că aerul pe care-l respirăm este aspirat prin gură şi, în consecinţă, respiraţia aparţine tot capului. Din această cauză, am spus că este numai o imagine. Organic, ceea ce pătrunde în organism prin gură nu aparţine de fapt capului, ci restului organismului.
Dacă vreţi să păstraţi aceste notiuni fundamentale în centrul atenţiei, dacă vreţi să vă fixaţi ideea că ne aflăm în acea sferă în care am fost aduşi de faptul că am parcurs evoluţia în etapele Saturn, Soare şi Lună, aflându-ne acum în etapa Pământ, aşadar pe a patra treaptă a evoluţiei, dacă luaţi în considerare faptul că, în afară de aceasta, ne aflăm într-o sferă care aparţine Spiritelor formei la fel cum ne aparţine nouă Pământul, care însă pătrunde întregul nostru Pământ şi nu ocoleşte decât capul nostru, astfel încât noi ne aflăm cu restul organismului, cu tot ce nu este perceptie senzorială, în această a opta sferă, dacă focalizaţi toate aceste lucruri, v-aţi creat o anumită bază pentru a înţelege cele ce urmează.
Totuşi, eu doresc să mai creez o bază de înţelegere şi prin alte noţiuni. Dacă vrem să luăm în considerare viaţa noastră cu toate aceste influenţe, nu putem s-o facem decât observând acele entităţi care coacţionează cu evenimentele lumii şi pe care le-am amintit în repetate rânduri: entităţile luciferice şi cele ahrimanice. Să observăm mai întâi aspectele exterioare ale acestor entităţi. Ele ocupă aceleaşi sfere în care ne aflăm şi noi, oamenii. Ne putem reprezenta toate entităţile luciferice ca posesori ai acelor forţe pe care le resimţim atunci când tindem să devenim fantezişti, când ne dăruim în mod unilateral fantaziei, exaltării, fanatismului, când – pentru a mă exprima figurativ – vrem să ieşim cu fiinţa noastră peste capul nostru. În acest caz este vorba de forţe care joacă un anumit rol în organizarea noastră integrală, care sunt însă forţele universale ale acelor fiinţe pe care le numim luciferice. Gândiţi-vă la fiinţe formate în întregime din ceea ce se străduie să iasă peste capul nostru; acestea sunt forţe luciferice care se află într-o anumită relaţie cu lumea noastră umană. Gândiţi-vă, dimpotrivă, la tot ce ne apasă spre Pământ, ne face să fim făţarnici şi îngâmfaţi, ne determină să dezvoltăm mentalităţi materialiste, ne pătrunde cu ceea ce numim raţiune aridă etc.; acestea sunt forţele ahrimanice.
Tot ceea ce am exprimat acum mai mult sufleteşte poate fi spus şi mai concret: omul se află, de fapt, întotdeauna într-un fel de poziţie centrală între ce vrea pentru el sângele său şi între ce vor pentru el oasele sale. Oasele vor să ne facă să înaintăm spre încremenire, cu alte cuvinte, vor să determine ahrimanizarea corpului nostru. Sângele ar vrea să ne împingă în sus. Vorbind în limbajul patologiei: sângele poate deveni febril, şi atunci omul este împins în domeniul fanteziei; oasele îşi pot extinde acţiunea asupra întregului organism, şi atunci omul se osifică, se sclerozează, aşa cum se întâmplă într-un anumit fel oricărui om la bătrâneţe. Astfel el poartă în sine elementul care omoară: aceasta este esenţa ahrimanică. Se poate spune că tot ce se află în sânge are înclinaţie spre luciferic, tot ce se află în oase are înclinaţie spre ahrimanic, iar omul este starea de echilibru între cele două categorii de entităţi, aşa cum, din punct de vederc sufletesc, trebuie să fie în starea de echilibru între entuziasmul fanatic şi raţionalismul înfumurat şi lucid.
Putem însă caracteriza aceste două entităţi şi într-un mod mai profund, pentru a vedea ce interese au entităţile luciferice în existenţa cosmică. Vom constata că, înainte de orice, entităţile luciferice au interesul de a răscula lumea, şi anume lumea umană, faţă de entităţile spirituale pe care trebuie să le concepem ca fiind cele care au creat omul. Entităţile luciferice nu ar vrea altceva decât ca lumea să se răscoale, s-ar putea spune, împotriva entităţilor divine; nu neapărat în sensul că entităţile luciferice ar avea intenţia de a-şi însuşi lumea. Puteţi deduce din multe lucruri pe care le-am spus deja despre entităţile luciferice că principalul lor scop este de a elibera lumea de entităţile pe care omul le poate resimţi ca pe entităţile sale divine.
Entităţile ahrimanice au altă intenţie. Intenţia lor este aceea de a aduce regnul uman şi prin aceasta şi restul Pământului în stare de dependenţă faţă de sfera puterii lor. Primul pas l-ar constitui dominarea treptată a oamenilor.
În acest fel, în Cosmosul nostru, în care suntem întreţesuţi ca oameni, există o luptă între entităţile luciferice, care tind permanent spre libertate, spre libertatea universală, şi entităţile ahrimanice, care urmăresc permanent puterea şi forţa. Această luptă, în mijlocul căreia ne aflăm, pătrunde totul. Este lucrul pe care vă rog să-l retineţi ca pe a doua idee importantă pentru expunerile noastre ulterioare. Lumea în care ne aflăm este pătrunsă de entităţi luciferice şi ahrimanice, şi astfel ia naştere această opoziţie puternică între tendinţa eliberatoare a entităţilor luciferice şi tendinţa entităţilor ahrimanice care se străduie să obţină puterea.
Dacă focalizaţi întreaga problemă, veţi spune: De fapt nu pot înţelege lumea decât dacă o raportez la treime. Căci avem de o parte tot ceea ce este luciferic, de cealaltă parte tot ceea ce este ahrimanic, în mijloc este situat omul care, ca un al treilea element aflat în echilibru între primele două, trebuie să-şi resimtă divinitatea. Nu poţi ajunge la capăt cu înţelegerea lumii decât dacă pui la bază această treime, încât să fie evident că viaţa umană este ca un braţ de balanţă (vezi fig. 2). Într-o parte ceea ce este luciferic, care trage în sus. De cealaltă parte ceea ce este ahrimanic, care trage în jos. Păstrarea braţului balanţei în echilibru constituie esenţa omului. Cei care erau iniţiaţi în asemenea taine, au subliniat mereu în cursul evoluţiei spirituale că existenţa lumilor în care este implantat omul nu poate fi concepută în structura sa de bază decât în sensul treimii. Astfel încât ne este îngăduit să spunem: În existenţa Universului avem de-a face cu lucifericul, care reprezintă un taler, cu ahrimanicul, care-l reprezintă pe celălalt, şi cu starea de echilibru, care reprezintă impulsul hristic.
Tabla 2Acum puteţi gândi că este întru totul în interesul forţelor ahrimanice şi luciferice să ascundă această taină a treimii. Căci pătrunderea corectă a acestei taine conferă omenirii facultatea de a stabili starea de echilibru între forţele luciferice şi cele ahrimanice. Aceasta înseamnă, pe de o parte, să se folosească orice tendinţă spre libertate, ceea ce este luciferic, în vederea unui scop cosmic util, iar pe de altă parte, să se facă acelaşi lucru cu ceea ce este ahrimanic. Starea spirituală cea mai normală pentru om constă în transpunerea sa în această structură a lumii, în măsura în care la baza ei se află treimea.
A existat şi mai există o tendinţă puternică de a deruta omul cu privire la semnificaţia treimii în tot ceea ce are influenţă asupra vieţii spirituale şi culturale – mâine şi poimâine vom mai discuta despre sursele acestei tendinţe. Putem vedea foarte clar în cultura mai nouă a umanităţii cum structura tripartită este acoperită printr-o împărţire dihotomică. Gândiţi-vă că pentru a putea înţelege corect Faustul lui Goethe, aşa cum am discutat în mai multe rânduri, trebuie să ştii că până şi în acest poem cosmic grandios se reflectă confuzia cu privire la tripartiţie. Dacă Goethe ar fi putut să intuiască exact cum stau lucrurile de fapt, nu ar fi reprezentat ca adversar al lui Faust, ca forţă care-l trage în jos, numai forţa mefistofelică, despre care ştim că este identică cu forţa ahrimanică, ci ar fi opus acesteia forţa luciferică şi Lucifer şi Ahriman ar apărea ca două personaje distincte în Faust. Am spus acest lucru în mod repetat. Dacă se studiază figura lui Mefistofel, aşa cum îl prezintă Goethe, se poate constata cum autorul a reunit de-a valma în caracterizarea lui elementele luciferic şi ahrimanic. Nu este o figură unitară, ci amalgamată, în sensul arătat. Am discutat mai pe larg aceste aspecte în cărticica mea Spiritualitatea lui Goethe.
Această confuzie care se reflectă, aşadar, până şi în Faustul lui Goethe, are ca fundament exclusiv faptul că după o anumită direcţie – în timpurile mai vechi lucrurile stăteau altfel – în evoluţia mai nouă a umanităţii s-a manifestat ideea greşită de a pune în locul treimii, atunci când privim structura lumii, doimea: principiul bun, de o parte, şi principiul rău de cealaltă parte, Dumnezeu şi diavolul.
Gânditi-vă că dacă cineva vrea să analizeze structura Universului el trebuie să recunoască treimea, faptul că în el există, ca forţe opuse, elementele luciferic şi ahrimanic şi că divinitatea înseamnă a ţine echilibrul între acestea două. Acestei concepţii trebuie să-i opunem prejudecata care s-a infiltrat în evoluţia spirituală a omenirii privind dualitatea Dumnezeu-diavolul, ideea că forţele divin-spirituale sunt sus şi forţele diavoleşti jos. Este ca şi cum am elimina într-un anumit sens omul, l-am scoate din poziţia de echilibru, dacă îi ascundem că adevărata înţelegere a Universului constă în perceperea corectă a treimii şi dacă îl vom face să considere că structura Cosmosului este condiţionată de dualitate. Cu toate acestea, chiar şi strădania umană cea mai bine intenţionată a căzut pradă acestei erori.
Dacă vrem să cercetăm acest aspect, trebuie s-o facem fără nici un fel de prejudecată, trebuie să ne transpunem cu adevărat într-o sferă fără prejudecăţi, să discernem foarte clar între nume şi lucruri. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de părerea că dacă dăm unei entităţi un anumit nume acea entitate este deja resimtită de om în mod corect.
Dacă luăm în considerare acele entităţi pe care omul trebuie să le resimtă ca entităţile sale dumnezeieşti, trebuie să spunem: Omul poate resimţi în mod corespunzător aceste entităţi numai dacă le gândeşte ca fiind cele care acţionează în sensul echilibrului dintre principiul luciferic şi cel ahrimanic. El nu va putea percepe niciodată în mod corect ceea ce trebuie să resimtă ca dumnezeiesc pentru el, dacă nu pătrunde în această treime. Studiaţi din acest punct de vedere un poem ca Paradisul pierdut de Milton sau ca Mesia de Klopstock, care a fost scris sub influenţa lui Milton [ Nota 1 ]. Nu veţi găsi aici nimic dintr-o adevărată înţelegere a unei structuri tripartite a Cosmosului, ci doar o luptă între un aşa-zis Bine şi un aşa-zis Rău, dintre Paradis şi Infern. În aceste scrieri aveţi iluzia dualităţii pătrunse în evoluţia spirituală a umanitătii. Aveţi ceea ce este în varii forme înrădăcinat în conştienţa populară ca opoziţie iluzorie între Cer şi Iad, introdusă în două poeme cosmice mai noi.
Nu serveşte la nimic faptul că Milton şi Klopstock numesc fiinţele din Cer fiinţe dumnezeieşti. Ele ar fi fiinţe dumnezeieşti, aşa cum trebuie să le resimtă omul, numai dacă la bază s-ar găsi structura tripartită a existenţei cosmice. Atunci s-ar putea spune: Aici are loc o luptă între principiul bun şi principiul rău. Aşa cum stau însă lucrurile, se acceptă o dualitate, unuia dintre membrii acestei structuri i se atribuie ce este bun, i se găseşte un nume care se asociază fiinţelor care provin de la divinitate, iar de cealaltă parte se aşază ce este diabolic, elementul antidumnezeiesc. Ce s-a realizat prin aceasta? Faptul că ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc a fost eliminat din conştienţă, iar elementului luciferic i se aplică numele dumnezeiesc, încât în realitate avem în faţa noastră o luptă între Lucifer şi Ahriman, numai că lui Ahriman i se atribuie calităţi luciferice, iar regatului lui Lucifer calităti dumnezeieşti.
Înţelegeţi ce amploare uriaşă are, de fapt, o astfel de cercetare! În timp ce oamenii cred că într-o astfel de înfruntare cum o întâlnim în Paradisul pierdut al lui Milton şi în Mesia de Klepstock avem de-a face cu elementele dumnezeieşti şi ale Infernului, în realitate nu este vorba decât de elementele luciferice şi ahrimanice. Despre elementul cu adevărat dumnezeiesc nu găsim nici o conştienţă, dimpotrivă, elementului luciferic i se asociază nume dumnezeieşti.
Paradisul pierdut şi Mesia sunt creaţii ale spiritului care se degajă din starea de conştienţă mai nouă a umanităţii. În aceasta a pătruns ideea greşită a dualităţii şi a fost înlăturat adevărul treimii. Ceea ce omul a produs în timpurile mai noi, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere el consideră a fi una din cele mai mari creaţii ale sale este o maya culturală, o iluzie izvorâtă din marea rătăcire a umanităţii. Tot ce acţionează în această rătăcire este, de fapt, creaţie a influenţei ahrimanice. Această influenţă se va concentra cândva în încarnarea lui Ahriman, despre care am mai vorbit. Căci această rătăcire în mijlocul căreia ne aflăm nu este decât rezultatul acelei contemplări greşite a Universului, care pentru omul culturii mai noi, al civilizaţiei mai noi răsare pretutindeni în lume prin faptul că se opune Cerul şi Infernul. Cerul este privit ca dumnezeiesc, iar iadul ca ceea ce este diabolic, în timp ce în realitate este vorba, pe de o parte, de lucifericul numit ceresc, iar pe de alta, de ahrimanicul numit infernal.
Trebuie să ne gândim la interesele care sunt active în acest domeniu în ştiinţa spiritului. Chiar şi tripartiţia organismului uman sau a fiinţei umane în totalitate a fost eliminată, pentru civilizaţia europeană, de cel de al VIII-lea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, în anul 869 [ Nota 2 ]. A fost ridicat la rangul de dogmă faptul că în credinţa crestinismului entitatea umană nu are o structură tripartită, ci una duală. A fost interzisă credinţa în trup, suflet şi duh, iar teologii şi filosofii evului mediu, care ştiau multe lucruri despre adevăr, au făcut mari eforturi pentru a-l ocoli, căci aşa-numita trihotomie, articularea omului în trup, suflet şi duh fusese declarată erezie. Ei trebuiau să propovăduiască dualitatea: omul nu ar fi alcătuit decât din trup şi suflet. Unii oameni ştiu foarte bine ce importanţă uriaşă are pentru viaţa spirituală umană înlocuirea tripartiţiei cu o dualitate.
Spre asemenea profunzimi trebuie privit când vrei să înţelegi corect de ce în numărul din noiembrie al revistei „Stimmen der Zeit” („Voci ale timpului ”) [ Nota 3 ] se arată că unul din decretele mai noi ale Sfântului Oficiu din Roma interzice catolicilor, sub pedeapsa de a nu primi dezlegarea păcatelor la spovedanie, de a citi sau a poseda scrieri teosofice sau de a se implica în vreo problemă teosofică. Acest lucru este interpretat de preotul iezuit Zimmermann în „Stimmen der Zeit”, revistă care înainte s-a numit „Stimmen aus Maria-Laach”, în sensul că interdicţia s-ar aplica mai cu seamă antroposofiei mele, că acei catolici care vor să fie consideraţi credincioşi adevăraţi de către Roma nu trebuie să se ocupe de literatura antroposofică. Ca unul din motivele principale a fost invocat faptul că în antroposofie entitatea umană este diferenţiată în trup, suflet şi duh, că se propovăduieşte, aşadar, ceva eretic în timp ce adevăratul credincios deosebeşte în om numai trupul şi sufletul.
V-am mai spus că această concepţie a fost adoptată, fără ca ei să ştie, şi de filosofii moderni, care spun că fac ştiinţă lipsită de prejudecăti, crezând cu adevărat că omul ar fi alcătuit din trup şi suflet. În realitate, nici ei nu urmăresc decât ceea ce a pătruns prin acea dogmă în noua evoluţie spirituală. Ce este considerat astăzi ştiinţă este, în fond, complet dependent de astfel de lucruri, aşa cum au fost transpuse în lume în cursul mai nou al evoluţiei omului. Să nu credeţi că prin unele cuvinte bune pe care le adresaţi celor care acuză antroposofia de erezie îi puteţi aduce pe aceştia pe calea cea bună sau că-i puteţi converti la o anumită bunăvoinţă faţă de aceasta. Antroposofia trebuie să-şi asigure intrarea în lume prin ea însăşi, nu prin protecţia unor forţe oarecare, oricât de creştine ar fi considerate ele. Antroposofia nu-şi poate împlini menirea pe care o are în lume decât prin forţa ei proprie.
Gândiţi-vă că impulsul lui Hristos nu poate fi înţeles decât dacă-l privim ca pe un impuls de echilibrare a ceea ce este luciferic şi ahrimanic, decât dacă ştim să-l plasăm în mod corect în treime. Ce trebuie făcut – aşa se poate pune întrebarea – dacă vrem să inducem oamenii în eroare în legătură cu impulsul hristic? Trebuie să-i abatem de la ideea structurării cosmice după tiparul tripartit şi să-i conducem la ideea greşită a dualităţii, care nu-şi găseşte justificarea decât acolo unde este vorba de forma de manifestare, nu însă când este vorba de a ajunge la ceea ce se află dincolo de forma de manifestare şi care se află în sfera adevărului.
Trebuie să ne fie limpede că în probleme ca aceasta trebuie să ajungem dincolo de simple cuvinte, de nume. Prin faptul că numim Hristos ceva anume nu înseamnă că L-am găsit pe Hristos. Şi poate fi împiedicată ajungerea la Hristos prin numele lui Hristos, dacă se înlocuieşte tripartiţia prin dualitate. Dacă cineva ar vrea să abată omul de la obţinerea unei noţiuni corecte despre Hristos, nu ar avea nevoie decât să înlocuiască trinitatea cu dualitatea. Şi, dimpotrivă, dacă ar trebui să se facă referire la impulsul hristic ar fi de ajuns să se opună dualităţii trinitatea. Nu este necesar să deveniţi osânditori de eretici alături de alţii. Nu trebuie să consideraţi că Paradisul pierdut şi Mesia sunt scrieri diavoleşti, afurisite; vă puteţi bucura în continuare de frumuseţea şi măreţia lor. Dar trebuie să înţelegeţi că în asemenea scrieri, în măsura în care ele sunt florile civilizaţiei populare mai noi, nu este câtuşi de puţin vorba despre Hristos, ci că ele sunt rezultatul ideii eronate că tot ceea ce nu aparţine evoluţiei umane poate fi trecut unilateral în categoria diabolicului şi că de partea cealaltă se află dumnezeiescul. Nu, obţinem pur şi simplu numai ce este luciferic, şi dacă scriem Paradisul pierdut descriem în realitate izgonirea omului din domeniul lui Lucifer în domeniul lui Ahriman şi nostalgia sa nu după ceea ce ţine de Dumnezeu, ci după Paradisul pierdut, dar aceasta înseamnă după regatul lui Lucifer. Putem întâlni nostalgii umane după domeniul lui Lucifer atât în Paradisul pierdut, cât şi în Mesia; aceasta trebuie să vedem în ele, căci aceasta sunt ele.
Ar fi de revizuit multe reprezentări intrate în umanitatea mai nouă. Prin strădania de a gândi antroposofic ne aflăm nu în faţa unor decizii mărunte, ci a unor mari decizii. Suntem astfel în situaţia de a accepta cu toată seriozitatea o expresie folosită deseori de Nietzsche. Este vorba de revalorizarea anumitor valori; această expresie trebuie să fie luată în serios. Producţiile umane ale timpului mai nou trebuie să fie temeinic revalorizate.
Prin aceasta nu trebuie să devenim şi osânditori de eretici. Noi reprezentăm mereu scene din Faust şi eu însumi am dedicat decenii studiului lui Gcethe. Dar din mica mea scriere Spiritualitatea lui Goethe puteţi constata că acest lucru nu m-a orbit în faţa caracterului neveridic care transpare din figura lui Mefistofel creat de Goethe. Ar fi ipocrizie să spunem: Mefistofelul lui Goethe este neadevărat, afară cu el! Atunci ne-am comporta ca anumiţi osânditori de eretici. Ca oameni moderni nu ne este îngăduit să ne situăm pe o astfel de poziţie. Dar nici nu ne este îngăduit să ne mulţumim cu acceptarea comodă a ceea ce parcă a trecut din viaţa spirituală mai nouă în carnea şi sângele marii mase a oamenilor. Omenirea va trebui să înveţe enorm; în multe privinţe va trebui să procedeze la revalorizări.
Toate acestea sunt legate de misiunea lui Mihail faţă de acele Ierarhii superioare cu care se află legat la rândul său. Mâine şi poimâine vom vorbi despre modul în care putem ajunge să înţelegem acele impulsuri care radiază în existenţa noastră umană de la entitatea lui Mihail.
