Omul poate obține o conștiență adevărată, care să-i cuprindă sufletul, numai prin faptul că preia legile cele mai importante, esențiale ale evoluției umane. Noi trebuie să recunoaștem și să aducem în viața noastră sufletească ce s-a întâmplat în cursul evoluției umane. Aceasta ar fi, într-un anumit sens, sarcina omului contemporan. Dar acum se pune problema să se acorde toată importanța faptului că însăși evoluția umanității este asemănătoare evoluției ființei vii. Există o dezvoltare a întregului neam omenesc, așa cum există o creștere legică a fiecărui individ uman. Și cum prezentul este un timp în care anumite lucruri trebuie să urce în conștiență și cum omul a participat, în viețile sale terestre succesive, la variatele modelări ale istoriei evoluției umanității, este necesar să ne dezvoltăm înțelegerea pentru diversitatea dispozițiilor sufletești în diferitele etape ale evoluției. Ce numim azi istorie este, de fapt, o ficțiune acceptată din diferite motive, pentru că în această înșiruire abstractă de evenimente și în căutarea cauzei și efectului desfășurărilor istorice nu se iau în considerare metamorfozele vieții sufletești umane. Dacă am examina din acest punct de vedere diferite etape istorice, ne-am putea lămuri cât de plină de prejudecăți este credința că așa cum sunt dispuse astăzi sufletele omenești tot astfel au fost în toate timpurile care s-au succedat din vremea primelor documente istorice. Dar aceasta nu corespunde realității. Chiar și oamenii cei mai simpli, mai primitivi ai secolelor al IX-lea și al X-lea d.Hr. aveau o cu totul altă dispoziție a sufletului decât cei care au trăit după mijlocul secolului al XV-lea. Acest lucru poate fi urmărit atât în degradările morale cât și în aspirațiile spre înălțimi ale neamului omenesc. Încercați să intrați în posesia admirabilei lucrări a lui Dante despre Monarhie [ Nota 6 ]. Dacă veți citi o astfel de scriere, dar nu ca pe o curiozitate, ci cu un anumit simț al detectării cultural-istorice, veți observa lucruri care ar fi imposibil să fie exprimate de sufletul unui om contemporan. Mă voi referi la un singur exemplu.
Dante caută să ne convingă în această carte, care în intenția sa trebuia să fie o tratare serioasă a bazei juridice și politice a monarhiei, că romanii au constituit poporul cel mai important de pe Pămât. El spune că a fost un drept primordial al romanilor acela de a cuceri întreaga planetă, că această cucerire era un drept superior dreptului la independență a diferitelor popoare mici, că Dumnezeu a vrut ca romanii să domnească asupra popoarelor mici, spre binele lor. Pentru justificarea dreptului romanilor de a domni asupra lumii Dante aduce numeroase dovezi reieșite din spiritul timpului. Una din aceste dovezi este următoarea: romanii se trag din Enea. Acesta a fost căsătorit de trei ori. Mai întâi cu Creusa. Prin această căsătorie a dobândit dreptul de a stăpâni peste Asia, în calitate de fondator de neam. Apoi s-a căsătorit cu Didona, ceea ce i-a dat dreptul, ca strămoș al romanilor, de a stăpâni Africa. Apoi s-a unit eu Lavinia, obținând dreptul – de fapt, pentru romani – de a stăpâni Europa. Herman Grimm, care a discutat o dată această problemă, face următoarea remarcă îndreptățită: Ce noroc că nu fuseseră descoperite America și Australia.
Această concluzie era pentru cel mai eminent spirit al timpului lui Dante ceva de la sine înțeles. O astfel de expunere avea pe atunci valoarea unei aprecieri juridice. Acum, vă rog să vă reprezentați că un jurist actual ar ajunge la o asemenea concluzie. Nu vă puteți reprezenta așa ceva. Tot atât de puțin vă puteți reprezenta că un asemenea mod de gândire ar fi rezultatul dispoziției sufletești a unui contemporan al nostru.
De aici rezultă cum trebuie să privim transformările sufletului omenesc. Neînțelegerea acestor lucruri a dăinuit întru câtva până în timpurile actuale, dar în prezent acest lucru nu mai este posibil și mai ales nu va mai fi posibil în viitor. Aceasta pentru că până în prezent, sau cel puțin până la revoluția franceză (sfârșitul secolului al XVIII-lea), de când lucrurile s-au mai schimbat, deși au continuat să existe rămășițe ale vechilor stări sufletești, omenirea avea anumite instincte, din care ea putea dezvolta o conștiență care era suport al sufletului. Însă deoarece omenirea s-a aflat în continuă transformare, aceste instincte au dispărut, iar omul a trebuit să realizeze în mod conștient legătura cu întreaga umanitate. Aceasta este de fapt semnificația profundă a problemei sociale actuale. Ce se afirmă în diferite moduri în cadrul partidelor nu este decât o formulare superficială. Ce tălăzuiește, de fapt, în străfundurile sufletelor oamenilor nu se exprimă prin astfel de formule. Din aceste străfunduri reiese că fiecare om ar trebui să realizeze în mod conștient relația cu întreaga omenire, adică să-și însușească un impuls social.
Acest lucru nu se poate realiza fără a analiza cu adevărat legea evoluției. Să facem din nou aceasta. Să luăm ca exemplu perioada dintre secolele IV și XVI d.Hr. Vedem cum se răspândește creștinismul în Europa civilizată (despre aceasta am mai vorbit). În această perioadă se acordă multă atenție înțelegerii tainelor de pe Golgota cu ajutorul reprezentărilor și conceptelor umane transmise de cultura greacă. Începe apoi o altă etapă a evoluției. Ea se face simțită chiar ceva mai devreme, la mijlocul secolului al XV-lea, dar devine evidentă abia în secolul al XVI-lea. Atunci începe gândirea orientată spre științele naturii să cuprindă mai întâi omenirea superioară, continuând să se răspândească tot mai mult.
Să examinăm această gândire orientată spre științele naturii din perspectiva uneia din trăsăturile ei. Este vorba de faptul că un reprezentant tipic al acestei direcții de gândire nu o scoate la capăt cu dilema: necesitate naturală–libertate umană. Gânditorul naturalist al vremurilor noi concepe omul ca pe un element al naturii, văzută ca un flux de cauze și efecte strâns înlănțuite. Desigur, azi mulți oameni știu că libertatea, trăirea libertății este un fapt al conștienței umane. Ceea ce nu ne împiedică să rezolvăm problema atunci când ne integrăm în configurația specială a gândirii naturaliste. Dacă înțelegem entitatea umană așa cum o cer științele naturale, nu putem face joncțiunea dintre această gândire și gândirea asupra libertății omenești. Unii tratează simplu libertatea umană, sentimentul responsabilității umane. Am cunoscut un profesor de drept penal care își începea de fiecare dată prelegerile astfel: „Domnii mei, eu am sarcina de a vă expune dreptul penal. Începem aceasta prin acceptarea ca axiomă a faptului că ar exista libertate și responsabilitate. Căci dacă acestea nu ar exista, nu ar putea exista nici dreptul penal. Există însă un drept penal, căci eu trebuie să-l predau. Așadar, există și libertate și responsabilitate”. Această argumentație este simplistă și ne arată cât de greu pot să explice în prezent oamenii care este legătura dintre necesitatea naturală și libertate. Cu alte cuvinte, aceasta nu înseamnă altceva decât că omul a fost constrâns, datorită evoluției ultimelor secole, să gândească despre o omnipotență a necesității naturale. Ce este această omnipotență a necesității naturale?
Gânditorii actuali cred că actionează sau, mai mult, gândesc fără prejudecăți, pur științific, atunci când afirmă că omul este alcătuit din trup și suflet. Până la pretinsul mare filosof Wilhelm Wundt (de fapt, mare numai prin grația editorului său, spun oamenii), a gândi liber de prejudecăți însemna a distinge în om trupul și sufletul, dacă sufletul mai este pus în vreun fel în valoare. Cu multă timiditate se face încercarea de a spune că omul este alcătuit din trup, suflet și spirit. Filosofii care cred că omul este format din trup și suflet nu știu, de fapt, că acest lucru este rezultatul unui proces istoric, care își are originea în al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, unde biserica catolică a negat spiritul, ridicând la rang de dogmă faptul că dreptcredinciosul creștin trebuie să considere componente ale omului trupul și sufletul, și că acesta din urmă are și unele însușiri spirituale. Este vorba de o poruncă bisericească. Filosofii nu știu că susținând acest lucru ascultă numai de porunca bisericească, ei cred că fac știință lipsită de prejudecăți.
Cam tot așa stau lucrurile și cu necesitatea naturală. Dacă analizăm în detaliu evoluția spirituală a secolelor IV–XVI, ajungem la concluzia că din gândirea umană s-a cristalizat un concept foarte special despre Dumnezeu care culminează cu sintagma: Dumnezeu atotputernicul. Foarte puțini sunt cei ce știu că pentru omul dinaintea secolului al IV-lea d.Hr. nu ar fi avut nici un sens să vorbească despre Dumnezeu atotputernicul. Noi nu vehiculăm adevăruri ale catehismului; acolo se spune că Dumnezeu este atotputernic, atoateștiutor, preabun etc. Toate acestea sunt lucruri care nu au de-a face cu adevărul. Înainte de secolul al IV-lea, cei care ar fi înțeles aceste lucruri, care ar fi fost în mijlocul lor nu s-ar fi gândit să considere atotputernicia o calitate esențială a ființei dumnezeiești, deoarece mai exista postacțiunea conceptelor grecești. Și dacă era vorba de esența divină, nu s-ar fi spus Dumnezeu atotputernicul, ci Dumnezeu atotînțeleptul.
Înțelepciunea îi era atribuită ca o calitate fundamentală Ființei divine. Noțiunea de atotputernicie a pătruns treptat, începând din secolul al IV-lea, în ideea de Ființă divină. Aceasta continuă să evolueze. Este părăsită noțiunea de personalitate, iar predicatul este transferat pur și simplu ordinii naturale, reprezentată din ce în ce mai mult într-un mod mecanic. Și noțiunea mai nouă de necesitate a naturii, atotputernicie a naturii, nu este nimic altceva decât rezultatul noțiunii de Dumnezeu existentă între secolele IV și XVI. Nu s-a făcut altceva decât au fost respinse calitățile ce țin de personalitate și a fost preluat în structura gândirii naturaliste ce s-a luat din noțiunea de Dumnezeu.
Adevărații oameni de știință, naturaliștii de azi, s-ar apăra desigur cu strășnicie dacă li s-ar spune așa ceva. Așa cum unii filosofi cred că gândesc în mod liber de prejudecăți despre om, prezentându-l ca fiind alcătuit din trup și suflet, când de fapt ei nu fac decât să aplice hotărârile celui de-al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, așa cum acești filosofi sunt dependenți de un curent istoric, toți adepții lui Haeckel, ai lui Darwin, până la fizicieni, cu ordinea lor naturală, sunt dependenți de acea orientare teologică care s-a desăvârșit în perioada care se întinde de la Augustin până la Calvin [ Nota 7 ]. Aceste lucruri trebuie văzute în fundamentul lor. Căci este o caracteristică a oricărui curent evolutiv faptul că el cuprinde o evoluție, dar și o involuție sau devoluție. Și, în timp ce s-a încetățenit sintagma „Dumnezeu atotputernicul”, în sferele subconștiente ale vieții sufletești umane era prezent un curent inferior, care a devenit apoi curentul dominant, dătător de ton: necesitatea naturală (vezi fig. 11, culoarea roșie). Iar din secolul al XVI-lea există din nou un curent care se pregătește să devină dominant, chiar în vremea noastră (vezi fig. 11, culoarea albastră).
Tabla 8Caracteristica timpului lui Mihail este faptul că ce s-a pregătit sub forma unui curent inferior, al necesității naturale, va trebui să devină un curent superior. Dar trebuie înțeles spiritul interior al evoluției terestre, dacă vrem să ajungem la înțelegerea a ceea ce trebuie să vină.
V-am atras nu de mult atenția asupra faptului că evoluția omului se realizează într-o linie descendentă. Omenirea etapei Pământ și însăși evoluția Pământului se află în decadență. V-am mai spus că, în prezent, acesta este deja un adevăr geologic, iar acei geologi care merită a fi luați în serios acceptă că scoarța Pământului este deja atinsă de procese de decădere. Însăși omenirea se află într-un proces de decădere prin acțiunea unor forțe care sunt, de fapt, terestre, sensibile. Și procesul umanității trebuie să continue astfel, încât omenirea să preia impulsuri spirituale care acționează împotriva decadenței. Pentru aceasta, în omenire trebuie să pătrundă o viață spirituală conștientă. Este necesar să înțelegem că am depășit deja punctul de vârf al evoluției terestre. Pentru ca evoluția Pământului să poată continua trebuie să fie preluate elementele spirituale.
Acest lucru pare a fi o problemă abstractă, însă pentru cercetătorul spiritual lucrurile nu stau astfel. Știți că evoluția a ceea ce a devenit mai târziu Pământ o urmărim de-a lungul stadiilor Saturn, Soare, Lună și apoi Pământ. În etapele amintite omul a parcurs o pregătire, un stadiu premergător. Abia pe Pământ s-a atins cu adevărat entitatea umană, omul integrându-și Eul, și în această entitate va urma cursul stadiilor de evoluție următoare ale Pământului.
Știm că pe aceeași treaptă de evoluție pe care se află omul, în prezent, se aflau – chiar dacă în cu totul altă înfățișare – în stadiul Saturn așa-numitele Începătorii (Arhai), astăzi Spiritele personalității sau Spiritele timpului. În cărtile mele am spus că ce numim Arhai au parcurs stadiul de om în perioada Saturn, ce numim Arhangheli l-au parcurs în stadiul Soare, Îngerii au fost oameni în stadiul Lună. În stadiul Pământ, noi suntem oameni.
Desigur, ne-am dezvoltat într-un stadiu pregătitor. Dacă ne întoarcem la stadiul lunar, observăm că atunci au fost oameni Îngerii; nu cu înfățișarea noastră, căci aici existau cu totul alte condiții. Dar în afara Îngerilor, a oamenilor lunari, ne-am dezvoltat și noi într-un stadiu premergător, foarte avansat, astfel încât eram deja luați în seamă de către îngeri; când evoluția lunară era deja în declin, eram luați în seamă de către îngeri. Același lucru ni se întâmplă în perioada declinului evoluției pământene, când vin din urmă alte entltăți. Aceste observații sunt un rezultat al cercetărilor făcute de știința spiritului, căruia trebuie să i se acorde toată atenția; am remarcat, în stadiul evoluției pământene, ființe care pe Jupiter (stadiul următor al evolutiei terestre) vor îmbrăca alte forme, comparabile cu ființele omenești.
Noi vom fi altfel de ființe pe Jupiter. Dar acești oameni jupiterieni sunt deja prezenți, cum eram noi pe Lună. Ei sunt invizibili exterior; dar nu de mult v-am spus ce înseamnă să fii vizibil exterior și că și omul este o ființă suprasensibilă. Din punct de vedere suprasensibil, aceste entități sunt chiar foarte prezente.
Subliniez încă o dată faptul că se fac remarcate anumite entități care trăiesc în jurul oamenilor. Acest lucru se întâmplă de la mijlocul secolului al XV-lea. Asemenea ființe au dezvoltat mai întâi impulsul unei forțe asemănătoare forței voliționale a omului, a acelei forțe pe care v-am descris-o ca existând în straturile profunde ale conștienței. Aceste entități invizibile sunt înrudite cu ce rămâne necunoscut conștienței obișnuite, dar ele se fac de pe acum simțite în evoluția umanitătii actuale.
Pentru cel care ia în serios cercetarea spiritului, aceasta este o problemă de mare importanță, care mi s-a înfățișat cu mare forță, aș spune chiar provocator – am exprimat atunci acest lucru sub diferite forme – unora dintre prietenii noștri – în 1914 când a izbucnit războiul catastrofal. Erai obligat atunci să-ți pui întrebarea: Cum s-a dezlănțuit asupra omenirii europene un eveniment ale cărui urmări sunt practic de necomparat cu evenimentele istorice anterioare. Pentru cei care știu însă că în chestiunile hotărâtoare în Europa au fost implicați în anul 1914 cel mult 30–40 de oameni și care cunosc dispoziția sufletească în care se aflau majoritatea acestora, trebuie să spunem că cei mai mulți dintre acești oameni, oricât ar suna de ciudat, în prezent, acest lucru, aveau o conștiență tulburată, întunecată. În ultimii ani, mai cu seamă, s-a discutat mult despre ce poate rezulta dintr-o conștiență tulburată. În anul 1914, tocmai dintr-o întunecare a minții, la sfârșitul lui iulie și începutul lunii august au fost luate deciziile cele mai importante, de asemenea, și de-a lungul anului, până în prezent. Dacă cercetăm aceste lucruri cu ajutorul științei spiritului, putem spune că stările de conștiență întunecată au fost porțile prin care forțe ale unor entități au pus stăpânire pe conștiența oamenilor și au acționat prin propria lor stare de conștiență. Dar ce fel de entități sunt aceste ființe care au luat conducerea și care sunt ființe încă subumane? Aceasta este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem cu toată seriozitatea.
Noi ne-am întrebat care este originea inteligenței umane, comportamentul inteligent al omului care, simplu vorbind, are ca unealtă proprie capul său. Și am constatat că această structură inteligentă a sufletului nostru își are originea în fapta lui Mihail, Arhanghelul, reprezentată simbolic ca o cădere, aruncarea balaurului. Este de fapt un simbol foarte comun. Căci dacă-ți reprezinți corect lucrurile trebuie să înțelegi că ființa Mihail și balaurul sunt, de fapt, tot ce intră în așa-numita noastră rațiune, în inteligența noastră. Mihail nu prăvălește cetele potrivnice lui într-un abis, ci în capetele umane (vezi fig. 12). Aici, acest impuls luciferic trăiește în continuare. Am apreciat că inteligența umană este un impuls luciferic. Putem spune, așadar, că, privind în urmă la devenirea Pământului, găsim fapta mihailică de care se leagă luminarea omului cu ajutorul rațiunii.
Tabla 9Entitățile subumane care conțin un impuls care corespunde în foarte mare măsură forței de voință umană se ridică din adâncuri, în timp ce forțele sau cetele prăvălite de Mihail vin din sfere superioare. Și în timp ce acestea au luat în stâpânire capacitatea de reprezentare umană, primele pun stăpânire pe forța de voință umană, se unesc cu aceasta și sunt generate de domeniul lui Ahriman (vezi fig. 13).
Prin intermediul acestor stări de conștiență întunecate au acționat influențe ahrimanice. Atât timp cât aceste forțe nu vor fi considerate forțe existente obiectiv în lume, ca și ceea ce se numește azi magnetism, electricitate etc., nu se va putea înțelege acea natură care cuprinde, potrivit poeziei lui Goethe, imnul său în proză [ Nota 8 ] și omul. Căci natura pe care și-o reprezintă cercetarea actuală nu cuprinde în ea omul, ci numai învelișul fizic al acestuia.
Noi trebuie să constatăm apariția în cadrul evoluției omului a entității care reprezintă o înălțare a forțelor ahrimanice, așa cum la începutul existenței Pământului a avut loc căderea esenței luciferice; aceste ființe realizează o influențare a forței umane de voință, așa cum cele luciferice realizau o influențare a puterii de reprezentare. Trebuie să ne fie clar că aceste ființe își vor face apariția și să ne bazăm pe o concepție despre natură care cuprinde la început numai omul. Regnul animal va fi implicat abia mai târziu în evoluția Pământului; asupra animalelor aceste entități nu au încă nici o influență. Dacă nu vom acorda atenție acestor ființe nu vom putea înțelege umanitatea. Iar aceste ființe care sunt, se poate spune, împinse de la spate – căci în spatele lor se află esența ahrimanică de la care ele obțin forța voluntară, forțele de orientare etc. – sunt, în sine, entități subumane. Ele sunt însă stăpânite de spirite ahrimanice superioare și prin acest fapt posedă ceva care depășește cu mult natura și entitatea lor proprie. Datorită unei asemenea situații, chiar dacă-l subjugă pe om, ele acționează mult mai puternic decât cel slab, dacă acesta nu se fortifică cu ajutorul spiritului. Așa cum cetele luciferice prăvălite de Mihail au acționat pentru iluminarea omului, pentru elaborarea rațiunii umane, tot astfel celelalte cete de care am vorbit se ocupă de impregnarea voinței umane. Și ce vor ele? Ele scormonesc în stratul cel mai profund al conștienței, unde omul doarme în prezent, chiar și atunci când se află în stare de veghe. El nu observă cum ele pătrund în ființa sufletului său, și în ființa trupului său. Aici atrag cu forțele lor tot ce a rămas luciferic, ce nu a fost încă pătruns cu impulsul hristic. Este ceea ce ele pot atinge, pot lua în stăpânire.
Aceste lucruri sunt actuale! Am vorbit despre un fenomen care este important într-un sens cultural-istoric superior și despre care scriu tot felul de oameni, începând cu Theobald Bethmann până la Jagow; Clemenceau și Wilson vor scrie și ei. Este cât se poate de interesant pentru un om care gândește în spiritul timpului său să urmărească modul în care scriu oameni ca Tirpitz și Ludendorff [ Nota 9 ]. Prin conținut, ei sunt foarte departe unul de celălalt, căci nu se puteau suferi și aveau păreri cu totul diferite. Dar nu dorim să vorbim aici despre părerile lor, ci despre configurația lor spirituală. Cărțile sunt concepute în germana actuală, dar sunt scrise în așa fel – trebuie să ai înțelegere pentru aceste lucruri, altfel transpui o astfel de carte pe care scrie anul 1919 în prezent – încât te întrebi: De fapt, ce fel de formare a gândirii este aceasta? Mi-am pus cu toată seriozitatea această întrebare când am cercetat două volume ale lui Tirpitz și Ludendorff. Privite din exterior ele sunt scrise în germană, dar de fapt reprezintă numai o traducere, căci gândurile aparțin epocii împăratilor romani. Exact același mod de gândire pe care-l întâlnim la Caesar.
Tocmai când ai obținut o înțelegere a metamorfozei omenirii ca cea pe care am descris-o, observi cât de rămase în urmă sunt astfel de suflete, căci ele nu au parcurs metamorfoza. Cărțile lui Triptiz și ale lui Ludendorff nu tratează decât ocazional evenimente actuale; ele ar putea vorbi tot atât de bine despre campaniile lui Caesar. Acest lucru poate fi dovedit de cel care deține metoda corespunzătoare unei astfel de demonstrații. Cu alte cuvinte, creștinismul a trecut pe lângă acești oameni, ei nu au nimic creștinesc. Desigur, în cuvinte da – poate că în tinerețe s-au rugat în biserici creștine, poate, nu știu, despre Tirpitz nu cred, și nici despre Ludendorff, nu cunosc prea multe, dar nici acest fapt n-ar spune mare lucru –, dar adevăratul impuls hristic ei nu-l au în inimă, în suflet. Au rămas pe o treaptă de evoluție timpurie a umanității. Spiritele despre care am vorbit se pot apropia de acest fel de configuratie a reprezentărilor, pe acestea le pot atrage, le pot lua în stăpânire. Prin aceasta ele urmăresc să-și întemeieze stăpânirea. Astfel, intră însă în joc un element străin, un element al lumii spirituale care acum este pus în valoare în hotărârile acestor oameni. În cazul lui Ludendorff un asemenea lucru poate fi pus în evidență direct, deși în prezent nu se practică încă o psihopatologie istorică – aceasta se va face într-un viitor nu prea îndepărtat. La 6 august a avut loc cucerirea localității Lüttich. Pe una din străzile orașului s-a adunat întregul corp de armată, avându-l în mijlocul lui pe Ludendorff, pe atunci purtând gradul de colonel. Lui i-a revenit toată puterea de decizie. În urma hotărârii sale rapide s-au desfășurat lucrurile. Prin aceasta însă s-a pierdut normalitatea stării sale de conștiență și el a ajuns la starea caesareică a vieții sufletești, la care se adaugă întunecarea stării de conștientă, ceea ce constituie o poartă pentru lumea ahrimanică.
Timpul ne pune, în prezent, asemenea probleme. Ca oameni, nu ne mai este îngăduit să trecem pe lângă ele. Desigur, nu este un lucru simplu, căci a devenit comod să gândești altfel despre oameni, adică să nu gândești deloc, să nu te apropii de ei. Și nici nu este lipsit de pericole să spui adevărul despre aceste lucruri, în prezent, când mulți indivizi care aparțin umanității nu iubesc adevărul. Facem abstracție de faptul că un sentimentalism greșit înțeles ar putea găsi că din punct de vedere sufletesc aceste lucruri sunt înfiorătoare.
Dar ce va rezulta dintr-o astfel de concepție este o cunoaștere fundamentală a necesității impulsului hristic. Trebuie să cunoști toate locurile unde nu se găsește impulsul hristic. Căci, așa cum am arătat ieri, și în stratul median al conștienței trebuie să-și găsească locul – impulsul hristic: Când impulsul hristic se află în stratul median al conștienței, când omul s-a pătruns cu adevărat de creștinism forțele ahrimanice nu pot trece prin stratul median, în sus, și nu pot trage în jos, cu forțele lor spirituale, forțele intelectuale. La aceasta se rezumă totul.
Este imperios necesar să se recunoască în prezent că o importanță de același rang cu unele influențe care își au rădăcinile numai în lumea umană o au influențele care ne vin de la unele ființe extra-umane, subumane, asupra cărora acționează însă alte ființe. Acum opt zile am analizat influența mihailică, arătând cât de necesară este ea. Căci dacă este adevărat că prin puterea mihailică a avut loc influențarea luciferică a ființei umane tot atât de adevărat este faptul că, în prezent, se produce un eveniment polar față de primul, ascensiunea anumitor entități ahrimanice. Iar omul va fi capabil să facă față acestor forțe în ascensiune numai prin continuarea activității lui Mihail. În prezent, este foarte periculos și din punct de vedere fiziologic să te agăți de necesitatea naturală, de acel tip de fatalism care se exprimă în necesitatea naturală. Căci educația școlară și educația primită prin experiența vieții slăbesc capul uman, prin reprezentările care se bazează numai pe necesitatea naturală, pe atotputernicia acesteia; oamenii devin atât de pasivi cu privire la conștiența lor, încât alte forțe pot pătrunde în această conștiență, eliminând acea forță care este necesară când impulsul hristic, în forma lui actuală, vrea să pătrundă în structura sufletului omenesc.
Sunt, într-o măsură oarecare, obligat să vă vorbesc despre pătrunderea înăuntrul omului a anumitor entități ahrimanice de care trebuie să ținem seama, lucru asupra căruia vom reveni mâine și care este deja cunoscut de multi oameni. Dar ei interpretează greșit acest eveniment din cauză că nu știu sau nu vor să știe nimic despre adevărata treime Hristos-Lucifer-Ahriman, ci îi asociază și îi confundă pe Lucifer și Ahriman. Acest lucru împiedică diferențierea lor, nu mai poate fi recunoscut caracterul acestor entități ahrimanice care sunt acum în ascensiune. Numai prin caracterizarea minuțioasă a ceea ce este ahrimanic și cunoașterea opoziției față de ce este luciferic putem ști de ce natură sunt influențele suprasensibile care acum arată ca o replică a prăvălirii balaurului prin acțiunea lui Mihail. Este ca o ridicare din profunzimi ahrimanice a anumitor entități. În om se găsesc puncte vulnerabile față de aceste ființe, atunci când oamenii se lasă pradă unor impulsuri instinctive necontrolate și nu se străduie să se lămurească cu privire la impulsurile care acționează în interiorul lor.
Există acum chiar o metodă, am putea spune și o antimetodă, pentru învăluirea a ceea ce este instinctiv, care constă în suprapunerea unor noțiuni, așa încât nu se poate judeca în mod corect despre ce este vorba. Gândiți-vă la chemarea la luptă a proletariatului vremurilor noi. Dincolo de această chemare la luptă se află cereri foarte justificate ale omenirii. Dar nu se face apel la aceste cereri în primul rând. Pentru prima oară se apelează la ele în ideea noastră de tripartiție. Se face apel la cu totul altceva: Proletari din toate țările, uniți-vă! Ce înseamnă aceasta? Cultivați acel antisentiment împotriva celorlalte clase care vă este propriu vouă, proletarilor, cultivați ceva asemănător urii, ca indivizi izolați, și uniți-vă, adică iubiți-vă, uniți – sentimentele voastre de ură, urmăriți dragostea pentru o clasă, căutați din ură dragostea tovarășilor aparținând unei clase. Iubiți-vă din ură sau în baza urii. Aveți aici două noțiuni polare, opuse. Aceasta face concepția omului atât de nebuloasă, încât sunt reprimate instinctele și nu mai știi cu ce ai de-a face de fapt. Este un fel de antimetodă de învăluire, prin gândirea umană actuală, a unei vieți instinctive, ceea ce oferă puncte de atac deosebit de vulnerabile pentru entitățile ahrimanice descrise.
