Având în vedere amânarea cu opt zile a plecării noastre, pot să vă mai vorbesc azi, mâine și poimâine. Este important pentru mine că mă voi putea adresa unui număr de prieteni din Anglia care au sosit aici, înaintea călătoriei mele.
Prietenii noștri vor putea vedea că în anii grei din urmă construirea Goetheanumului a progresat. Cu toate acestea el nu a putut fi terminat și nici azi nu am putea indica o dată precisă pentru acest eveniment. Dar ceea ce există deja le va putea arăta care a fost concepția spirituală ce a stat la baza acestei clădiri și cum este ea legată de mișcarea spirituală reprezentată aici. Va fi un prilej care-mi va permite să iau ca punct de plecare al disertației de azi tocmai această clădire. În zilele care urmează vom putea adăuga și alte lucruri la cele spuse până acum despre construcția noastră.
Cine contemplă clădirea va fi izbit de legătura specială care există între clădire și mișcarea noastră spirituală și poate chiar plecând de la această clădire își va face o părere asupra naturii pe care dorim s-o aibă această mișcare. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă o societate sectantă oarecare, indiferent cât ar fi de răspândită, ar simți necesitatea să construiască o astfel de casă pentru adunările ei. Potrivit necesităților acestei societăti s-ar ridica o construcție de o anumită dimensiune, cu un anumit stil arhitectural și poate că în interior ați găsi o indicație, dată prin semne mai mult sau mai puțin simbolice, privind activitatea căreia îi este destinată clădirea. Poate găsiți și unele indicații privind ce urmează să fie propovăduit sau expus în această clădire. Toate acestea nu s-au întâmplat în cazul Goetheanumului, după cum ați putut observa. Această construcție nu a fost realizată numai în plan exterior pentru mișcarea sau societatea antroposofică, ci, așa cum se prezintă, cu toate detaliile, a rezultat din ceea ce mișcarea noastră vrea să reprezinte în fața lumii sub raport spiritual, și nu numai. Această mișcare nu se putea mulțumi să construiască o casă cu un anumit stil arhitectonic, ci, în momentul când s-a pus problema construirii unui așezământ, trebuia să se găsească un stil care să rezulte din bazele științei spiritului, care să exprime substanța spirituală care curge prin mișcarea noastră. Ar trebui conchis din aceasta ce distanță este, din acest punct de vedere, între mișcarea noastră și o oarecare mișcare sectantă. Am dorit nu numai să construim o casă, ci să găsim un nou stil arhitectural, care să exprime fiecare cuvânt, fiecare frază a științei noastre despre spirit, orientată antroposofic.
Am convingerea că cine va înțelege ce poate fi simțit în formele acestei construcții – luați aminte, eu spun ce poate fi simțit, nu ce speculații se pot face – va putea descifra ceea ce altfel se exprimă numai prin cuvânt.
Toate acestea nu sunt aspecte exterioare, ci sunt legate cât se poate de intim cu modul în care a fost gândită mișcarea antroposofică care vrea să fie altceva decât acele mișcări spirituale care și-au făcut apariția de la începutul celei de a cincea perioade culturale postatlanteene, să spunem, de la mijlocul secolului al XV-lea. La baza acestei afirmații se află convingerea că, în prezent, este necesar să se introducă în evoluția omenirii altceva decât exista la mijlocul secolului al XV-lea. Caracteristica a tot ce s-a petrecut în omenirea civilizată în ultimele trei-patru secole mi se pare a fi aceea că viața, care a fost în mare măsură mecanizată, constituie, în prezent, un regn în sine. Ea acaparează ca un monopol pe cei care își imaginează că sunt practicieni ai vieții. Alături de această practică exterioară a vieții, care a prins formă în toate domeniile așa-numitei vieți practice, găsim concepții despre lume, filosofii spirituale, sau cum vrem să le numim, care, mai ales în ultimele trei-patru secole, s-au înstrăinat de viață; ele plutesc, în ceea ce privește sentimentele, trăirile, deasupra practicii propriu-zise a vieții. Deosebirea dintre aceste două curente este atât de manifestă încât se poate spune că o dată cu timpul nostru ele nu se mai pot înțelege, nu mai găsesc puncte de legătură pentru a putea acționa unul asupra celuilalt. Astăzi organizăm fabricile, punem în mișcare trenurile și trimitem vapoarele noastre pe mări, punem în funcțiune telegrafele și telefoanele, facem toate acestea în timp ce lăsăm într-o anumită măsură ca viața să se desfășoare în mod automat, mecanic, acțiune în care ne lăsăm prinși noi înșine. Și, în plus, propovăduim. De fapt, se predică prea mult. Vechile confesiuni bisericești predică în biserici, politicienii predică în parlamente, vorbesc despre cerințele proletariatului, despre cerințele femeilor. Se predică mult, foarte mult și conținutul acestei activități de propovăduire este, în sensul conștienței actuale a umanitătii, bine gândit. Și dacă ne-am pune întrebarea unde se află puntea de legătură între ce propovăduim și ce realizează viața noastră exterioară în practica sa, dacă am vrea să răspundem cinstit și conform adevărului, nu am găsi răspunsul potrivit în mișcarea actuală.
Mentionez următorul fenomen numai pentru că el este sesizabil. Astăzi oamenii au la îndemână, în afară de prilejurile obișnuite pentru a predica, tot felul de societăți secrete. Dacă luăm ca exemplu lojile francmasoneriei, cu grade inferioare sau superioare, vom găsi în ele o întreagă simbolistică: triunghiul, cercul, compasul etc. Întâlnim frecvent în acest context chiar și o expresie: Arhitectul tuturor lumilor.
Ce sunt toate acestea? Dacă ne-am întoarce în secolele IX-XI, când aceste societăți secrete, aceste loji francmasonice se răspândeau în civilizație, am vedea că toate instrumentele care se află azi ca simbol pe altarele lojilor masonice se foloseau la construirea caselor și bisericilor. Existau echere, compasuri, nivele cu apă, fire cu plumb; ele erau folosite în practica exterioară a vieții. În lojile masonice se țin discursuri despre obiecte care au pierdut orice legătură cu viața practică și se spun tot felul de lucruri despre acestea, care, desigur, sunt foarte frumoase, dar total străine practicii vieții exterioare. Am ajuns la idei, la construcții de idei cărora le lipsește forța de șoc pentru a pătrunde în viață. Am ajuns până acolo că oamenii noștri lucrează de luni până sâmbătă, iar duminica ascultă predica. Aceste două lucruri nu au nici o legătură. Și adeseori, în timp ce predicăm, folosim obiecte care în vechime erau intim legate de practica exterioară a vieții, ca simbol pentru frumusețe, adevăr, chiar și pentru virtuți. Dar aceste obiecte sunt străine vieții. Am ajuns să credem că, dacă predicile noastre sunt mai străine vieții, ele se ridică mai mult spre lumile spirituale. Lumea profană obișnuită este de mică valoare. Iar în prezent întâlnim tot felul de cerințe care urcă din adâncurile omenirii, dar, de fapt, în esența lor aceste cerințe nu sunt înțelese. Ce fel de legătură există între acele predici sociale care se țin în camere mai mult sau mai puțin frumoase, despre cum este omul bun, cum iubim toți oamenii fără deosebire de rasă, nație, chiar culoare, ce legătură există între aceste predici și ce se întâmplă în viața exterioară, pe care o stimulăm prin faptul că ne tăiem cupoanele și ne primim rentele plătite de bănci, organizând astfel practica vieții cu principii cu totul diferite de cele despre care vorbim. Noi fondăm, de exemplu, societăți teosofice în care discutăm despre fraternitate, dar în ceea ce spunem nu avem forța de a putea domina într-un fel oarecare ce se întâmplă, tot prin noi, atunci când ne tăiem cupoanele. Căci prin tăierea cupoanelor noi punem în mișcare o întreagă serie de fapte economice. Viața noastră se desfășoară integral în aceste două curente separate.
Se poate întâmpla – nu este un exemplu inventat, ci un exemplu luat din viață –, și chiar s-a și întâmplat, ca o doamnă să mă caute și să spună: Vine cineva și-mi solicită o contribuție, care apoi este folosită pentru a ajuta pe alcoolici. Ca teosof, eu nu pot face așa ceva! spunea doamna respectivă. Eu nu am putut să-i răspund decât astfel: Vedeți, sunteți rentieră, știți câte fabrici de bere se fundează și se întrețin cu averea dumneavoastră? Este vorba despre ce este implicat în acțiunea dumneavoastră și nu de faptul că, pe de o parte, propovăduim, spre satisfacția sufletului nostru, iar, pe de altă parte, ne integrăm în viață așa cum o cere rutina vieții, așa cum au modelat-o ultimele trei-patru secole. În zilele noastre puțini oameni sunt înclinați să adâncească această problemă importantă a prezentului. De ce se întâmplă aceasta? Datorită faptului că acest dualism dintre viața exterioară și așa-numitele năzuințe spirituale s-a instaurat cu adevărat în viață – și el s-a accentuat în ultimele trei-patru secole. Când vorbesc, în prezent, despre spirit, majoritatea oamenilor au în vedere ceva cu totul abstract, străin lumii, nu ceva care poate interveni în viața de toate zilele.
Problema la care ne referim trebuie analizată pornind de la origini. Dacă pe această colină s-ar fi acționat în sensul strădaniilor ultimelor trei-patru sute de ani, poate că ne-am fi adresat unui arhitect renumit și am fi ridicat o clădire frumoasă, rezultat al unui stil arhitectural oarecare. Dar așa ceva nu era posibil, deoarece am fi fost înconjurați de obiecte aparținând unui anumit stil, iar noi am fi vorbit înăuntru despre lucruri care s-ar fi potrivit construcției cum se potrivesc discursurile frumoase care se țin azi cu practica vieții exterioare a oamenilor. Or, nu așa era înțeleasă știința spiritului care dorește să se orienteze antroposofic. De la bun început, știința spiritului a fost înțeleasă astfel încât să nu se instituie vechea opoziție dintre spirit și materie, caz în care spiritul este tratat in abstracto și nu are nici o posibilitate să se afunde în activitatea de creare a ce este materie. Despre spirit se vorbește justificat când acesta este numit creatorul a ce este material. Despre spirit trebuie să vorbim ca despre ceva care are forța de a se cufunda nemijlocit în ce este material. Despre știința spiritului nu trebuie gândit că se ridică pur și simplu deasupra naturii, ci că ea este totodată și știință integrală a naturii. Trebuie avut în vedere spiritul cu care omul se poate lega în așa fel încât el să se poată întrețese în viața socială prin intermediul omului. Un spirit despre care se vorbește numai în salon, căruia vrem să-i fim pe plac prin bunătate și prin dragostea frățească și care se ferește să se amestece în viața de toate zilele nu este spirit adevărat, este o abstracțiune umană și ridicarea până la el este ultima consecință a materialismului.
Din această cauză trebuia ridicată o clădire gândită până în cele mai mici amănunte, văzută din perspectiva a ce există în știința noastră despre spirit orientată antroposofic. Cu acest lucru se leagă și faptul că în asemenea vremuri grele a apărut în știința spiritului un mod de a trata problema socială care nu vrea să fie utopie, ci s-a dorit a fi o chestiune de viață, opusă oricărui fel de sectarism; ea vrea să descifreze ce se află în marile cerințe ale timpului și să slujească acestor cerințe. Este sigur că în ceea ce privește această construcție multe lucruri nu au reușit. Dar nici nu se putea pune problema ca totul să reușească dintr-o dată, ci era necesar să se realizeze un început. Și începutul a fost făcut prin ridicarea acestei construcții. Când construcția va fi terminată, nu va fi vorba de un local cu ziduri bizare, străine, ci, așa cum coaja de nucă aparține fructului și este perfect adaptată acestuia, tot așa fiecare formă și culoare ale acestei clădiri vor fi adaptate la ceea ce curge prin mișcarea noastră spirituală.
Ar fi desigur necesar ca cel puțin un număr de oameni să recunoască această voință a noastră.
Trebuie să revin asupra unor lucruri care au apărut în ultimele trei-patru secole în evoluția omenirii civilizate. În prezent, există fenomene care exprimă exact ce se petrece ad absurdum, în viața oamenilor. De fapt, sufletele unei mari părți a oamenilor, dorm, dorm cu adevărat. Dacă vă aflați într-un loc în care se petrec lucruri care, în prezent, sunt opuse oricărei vieți civilizate, imagini care nu cad direct sub ochi, dar se desfășoară totuși în anumite zone ale lumii de azi, și sunt simptomatice și pline de semnificație pentru ce trebuie să se răspândească în cercuri tot mai largi, veți înțelege că sufletele oamenilor se află în afara evenimentelor importante ale timpului lor. Oamenii trăiesc în cotidian, dar nu pot să conștientizeze ce se petrece de fapt în prezent, atât timp cât nu sunt atinși direct de evenimente. Impulsurile acestor evenimente se află în profunzimile vieții sufletești sub- sau inconștiente.
La baza dualismului, la care m-am referit, în prezent se află un altul, acela care se exprimă, de pildă, în Paradisul pierdut al lui Milton (dau un exemplu caracteristic). Dar acesta este numai un simptom pentru ce trece prin gândire, simțire și voință. În conștiența mai nouă a omenirii există sentimentul opoziției între Rai și Infern, alții spun dintre Spirit și Materie. În fond, între Raiul și Infernul țăranului și între Materia și Spiritul așa-numitului filosof luminat al zilelor noastre nu există o mare deosebire. Impulsurile gândirii care se află la baza acestui dualism sunt identice. Opoziția propriu-zisă este cea dintre Dumnezeu și Diavol, dintre Paradis și Infern. Paradisul este bun și este îngrozitor faptul că oamenii au ieșit din el; Paradisul este pierdut, trebuie căutat din nou, și Diavolul se opune tuturor forțelor care sunt legate de Paradis. Oamenii care ignoră felul în care acționează contrariile sufletești, până în miezul contradicțiilor noastre sociale și ale cerințelor sociale, nu-și pot imagina ce bătaie lungă are acest dualism dintre Rai și Infern sau între Paradisul pierdut și Pământ. În prezent, abia poți spune adevărul despre anumite lucruri fără ca acesta să apară contemporanilor noștri ca o nebunie. Dar așa cum în scrisorile lui Pavel înțelepciunea oamenilor poate apărea ca nebunie în fața lui Dumnezeu, tot astfel înțelepciunea oamenilor de azi, sau nebuma acestora, ar putea fi nebunie în concepția oamenilor de mâine. Oamenii au visat să se integreze în opoziția dintre Pământ și Paradis; ei asociază Paradisul cu ce ar fi de dorit să fie atins ca divin-uman și nu știu că a te strădui să atingi cu orice preț acest nivel paradisiac este tot atât de rău cum ar fi și strădania inversă. Dacă structura lumii este prezentată ca în Paradisul pierdut al lui Milton, o forță dăunătoare omului este numită eronat forță divină bună, iar când strădania se îndreaptă în mod unilateral către ea, i se opune un fals contrariu: Diavolul, care luptă aparent împotriva binelui.
Protestul împotriva acestei concepții trebuie să fie reprezentat de ansamblul care urmează a fi instalat în partea de răsărit a clădirii noastre, în interior, o sculptură din lemn, înaltă de nouă metri și jumătate; prin aceasta, în locul antitezei Dumnezeu-Diavol este introdus ceea ce trebuie să se afle în conștiența umanității viitoare: treimea, alcătuită din Lucifer, Hristos și Ahriman.
Din anumite motive, despre care poate voi mai vorbi, am numit această construcție „Goetheanum“, denumire izvorâtă din mentalitatea artistică și de cunoaștere a lui Goethe. Dar trebuie spus că în Faust între forțele binelui și Mefistofel există aceeași opoziție ca în Paradisul pierdut al lui Milton: pe de o parte, forțele bune, pe de alta, forța rea, Mefistofel, în care Goethe a pus laolaltă lucifericul și ahrimanicul, astfel încât în persoana lui se află două individualităti spirituale legate între ele în mod neorganic. Omul trebuie să înțeleagă că ființa sa adevărată poate fi exprimată prin imaginea echilibrului: omul este ispitit, pe de o parte, să iasă în afară, peste propriul său cap, să pătrundă în zona exaltării fantastice, în falsul misticism. Aceasta este una dintre forțe. Cealaltă îl trage pe om în jos, în ceea ce este materialist, în luciditate, în uscăciune etc. Noi concepem omul ca străduindu-se să atingă echilibrul între ahrimanic (pe un platan al balanței) și luciferic (pe celălalt platan) (vezi fig. 23).
Tabla 14Omul trebuie să se străduiască permanent să obțină starea de echilibru dintre aceste două forțe, între ce ar vrea să-l conducă în afară, peste el însuși, și ce ar vrea să-l tragă în jos, sub propriul său nivel. Noua civilizație spirituală a confundat exaltarea fantastică a lucifericului cu divinitatea. În ce este descris ca Paradis se află, de fapt, ce este luciferic și se face cea mai teribilă confuzie între luciferic și divin, pentru că se ignoră că este vorba de menținerea stării de echilibru între două ființe care vor să-l tragă pe om în direcții diferite.
Acest fapt trebuia mai întâi descoperit. Dacă omul trebuie să se îndrepte în direcția numită creștină, expresie prin care, în prezent, se înțeleg adesea lucruri uimitoare, el trebuie să știe că aceasta nu poate fi decât o strădanie spre poziția de echilibru între luciferic și ahrimanic și că ultimele trei-patru secole au eliminat atât de mult cunoașterea adevăratei esențe a omului, că se cunoaște puțin despre echilibru, iar lucifericul a fost rebotezat ca dumnezeiesc în Paradisul pierdut și s-a constituit un pol opus din ceea ce este ahrimanic, care nu mai este Ahriman, ci a devenit Diavolul modern, sau materia modernă sau altceva asemănător. Acest dualism, care este de fapt un dualism între Lucifer și Ahriman, bântuie în conștiența omenirii moderne ca opozitie între Dumnezeu și Diavol. Iar Paradisul pierdut ar trebui conceput ca o descriere a imperiului luciferic pierdut, numai că a fost rebotezat.
Trebuie să atragem atenția că este necesar să ne lămurim asupra felului în care civilizația actuală a ajuns pe o cale atât de coborâtoare. Este, desigur, o necesitate istorică, dar și necesitățile există pentru a fi înțelese. Așadar, cunoașterea modului cum a ajuns civilizația în declin este necesară pentru a conștientiza că ea poate redeveni ascendentă numai printr-o actiune radicală. Adeseori prin descrierea lumii spirituale se înțelege ceea ce este suprasensibil, dar care nu trăiește pe Pământul nostru. S-ar dori o fugă de tot ce ne înconjoară pe Pământ, cu ajutorul unei concepții spirituale. Nu se știe că, în timp ce ne refugiem astfel într-un domeniu abstract, nu găsim spiritul, ci lucifericul. Ceea ce în prezent este numit mistică, teosofie, este o căutare a regiunii luciferice. Căci simpla informație privind un spirit nu poate sta la baza strădaniilor spirituale ale omului; legată cu această strădanie spirituală actuală este recunoașterea relației dintre lumile spirituale și lumea în care ne naștem, pentru a trăi în ea între naștere și moarte.
De ce ne naștem din lumile spirituale în această lume fizică? Ne naștem în această lume fizică – voi detalia această problemă în următoarele două zile – pentru că pe Pământ există lucruri de aflat și de viețuit care nu pot fi trăite în lumile spirituale; pentru a le trăi trebuie să cobori în această lume fizică și să duci de aici în lumile spirituale rezultatele acestei trăiri. Pentru a atinge acest scop trebuie însă să te afunzi în lumea fizică, cu spiritul propriu, într-un mod explorator. Trebuie să te afunzi în această lume fizică de dragul lumii spirituale.
Să luăm în considerare un om normal al prezentului, care se hrănește corect, doarme suficient, ia micul dejun, mănâncă la prânz și seara etc. și care are și interes pentru cele spirituale, fapt pentru care devine membru al unei societăți teosofice. El face tot ce este posibil pentru a ști ce se întâmplă în lumile spirituale, deci un om care are, ca să spunem așa, la degetul cel mic tot ce se consemnează în literatura teosofică, dar care își trăiește viața după uzanțele obișnuite. Ce reprezintă știința pe care și-o însușește cu interesele sale superioare? Înseamnă ceva care aici, pe Pământ, îi poate produce o delectare, o adevărată desfătare luciferică, o desfătare sufletească rafinată. Nimic din toate acestea nu trece prin poarta morții. Printre astfel de oameni – și ei sunt foarte mulți – pot exista și unii care, deși au cunoștință despre ce este un corp astral, un corp eteric etc., nu cunosc ce se întâmplă când arde o lumânare, când pe stradă trece un tramvai. Ei circulă cu tramvaiul, dar nu știu nimic despre el. Mai mult de atât, ei știu ce este corpul astral, corpul eteric, karma, reîncarnarea, dar habar nu au ce se discută, ce se urmărește azi, de pildă, la întrunirile proletariatului. Nu-i interesează decât cum arată corpul eteric, corpul astral, și ce cale urmează capitalul, care de la începutul secolului al XIX-lea a devenit o forță conducătoare. Ce se știe despre corpul eteric, despre corpul astral nu folosește la nimic după ce oamenii au murit. Acest lucru trebuie spus când este vorba despre o adevărată cunoaștere a lumii spirituale. Numai atunci când această cunoaștere devine instrumentul necesar afundării în viața materială și când din viața materială va fi preluat ceea ce în lumile spirituale nu poate fi preluat, dar în care trebuie adus, acest lucru are valoare.
În prezent dispunem de o știință a naturii care este predată în universități. Se experimentează, se cercetează etc. În felul acesta se constituie știința naturii. Prin știința naturii noi alimentăm tehnica, vindecăm oamenii. În afară de aceasta există crezurile religioase. Dar ați luat cunoștință de conținutul unor predici de duminica după-amiază, în care se vorbește, de exemplu, despre împărăția lui Hristos? Ce legătură există între știința naturii și ce se vorbește aici? În general, nici una. Unii cred că au puterea de a vorbi despre Dumnezeu și despre Sfântul Duh. Chiar dacă afirmă că simt aceste lucruri, ei se exprimă totuși în forme și concepții abstracte. Alții vorbesc despre o natură lipsită de spirit. Nu se stabilește nici o punte! Apoi, în timpurile mai noi au apărut diferite concepții teosofice, mistice. Acestea abordează tot felul de lucruri din afara vieții curente, nu vorbesc despre viața oamenilor pentru că nu au forța de a pătrunde în ea. Ar fi oare corect să se vorbească despre un creator al Universului, dacă el ar fi gândit ca un spirit foarte interesant, dar care nu a putut ajunge niciodată să creeze Universul? Forțele spirituale despre care se vorbește frecvent în prezent nu au putut ajunge la creația Universului, căci gândurile pe care le dezvoltăm despre ele nu sunt capabile să intervină nici măcar în ceea ce este știința noastră despre natură sau despre viața socială a oamenilor.
Fără a deveni lipsit de modestie, îmi este poate îngăduit să lămuresc cu ajutorul unui exemplu ce vreau să spun. Într-una din ultimele mele cărți, Enigmele sufletului, am atras atenția asupra faptului că ce se predă în fiziologia actuală, deci una din științele naturii, este un nonsens. Se vorbește despre existența a două feluri de nervi, nervii motori, care s-ar afla la baza voinței, și nervii senzitivi, care ar sta la baza percepțiilor, senzațiilor. Acum, de când există telegrafia, avem imaginea acestora. Așadar, de la ochi pleacă un nerv spre organul central, apoi de aici spre unul dintre membre. De la ochi se ajunge la organul central, acesta pune în acțiune nervul motor, apoi se execută mișcarea.
Acest nonsens se predă prin intermediul științei naturii. Se vorbește, într-o accepție spirituală abstractă, despre tot felul de lucruri, numai gânduri care să poată interveni în mod pozitiv în activitatea naturii nu sunt elaborate. Nu se manifestă forța de a se dezvolta o știință deasupra naturii însăși. Între nervii motori și cei senzitivi nu există nici o deosebire; ceea ce numim nervi motori sunt tot nervi senzitivi, ei există pentru ca să putem avea conștiența membrelor noastre atunci când trebuie făcute mișcări. Exemplul de școală al Tabesului dovedeste exact contrarul a ceea ce s-ar dori a fi dovedit. Nu voi intra mai adânc în problemă, pentru că nu aveți cunoștințele pregătitoare necesare. În orice caz, aș dori să vorbesc despre aceste lucruri în cadrul unor cercuri de persoane cu pregătire în domeniul fiziologiei sau al biologiei. Acum vreau doar să vă fac atenți asupra faptului că avem, pe de o parte, științe ale naturii, pe de altă parte, discursuri și predici despre lumi spirituale care nu pătrund în lumile reale care se află în natură. Noi tocmai de acest lucru avem nevoie. Avem nevoie de o cunoaștere a spiritului care să fie atât de puternică încât să poată deveni, totodată, știință a naturii. Nu o vom obține decât dacă luăm în considerare voința asupra căreia am vrut să vă atrag atentia. Dacă am fi dorit să întemeiem o mișcare sectantă care să prezinte numai o dogmatică cu privire la divinitate și spiritualitate și care să aibă nevoie de o construcție, am fi ridicat o clădire oarecare. Întrucât nu am dorit acest lucru, ci am vrut să dovedim că putem să ne cufundăm în viață, a trebuit să construim clădirea noi înșine integral, din voința științei spiritului. În detaliile acestei clădiri se va vedea că a fost așezată pe o bază sănătoasă, pe principii cu adevărat importante, care în prezent sunt puse în lumina cea mai falsă, sub influența dualismelor menționate mai înainte. Aș vrea să vă mai atrag atenția asupra unui lucru.
Privții cele șapte coloane succesive care se află pe fiecare parte a clădirii noastre principale (vezi fig. 24). Deasupra aveți capitelurile, dedesubt soclurile. Fiecare coloană se dezvoltă din cea anterioară, astfel încât obțineți imaginea celui de-al doilea capitel dacă vă transpuneți în primul și în formele sale, dacă lăsați să vă cuprindă gândul metamorfozei ca fapt organic, și acesta nu este un gând abstract, ci urmează creșterii. Puteți vedea că al doilea capitel s-a dezvoltat din primul, al treilea din al doilea, al patrulea din al treilea și așa mai departe, până la al șaptelea. Într-o astfel de metamorfoză s-a încercat să se ridice un capitel, o bucată de arhitravă etc., să se imite o creație care există în cadrul naturii însăși, în timp ce aceasta face să rezulte o formă din alta. Am sentimentul că nici un capitel nu ar fi putut fi construit altfel.
Tabla 15Dar în această situație a ieșit în evidență ceva uimitor. Când vorbesc despre evoluție, oamenii o numesc adeseori dezvoltare, evoluție. Mai întâi amintesc despre ce este incomplet, apoi despre ce este mai perfectionat, și întotdeauna lucrurile mai desăvârșite devin și cele mai complicate. Acest lucru eu nu l-am putut realiza atunci când am vrut să construiesc cele șapte capiteluri potrivit metamorfozei, ci atunci când am ajuns la cel de al patrulea capitel a reieșit că acesta este cel mai complicat, deși următorul, al cincilea, trebuia să fie mai desăvârșit decât al patrulea. Neurmărind, ca Haeckel sau Darwin, lucrurile abstracte numai cu ajutorul gândurilor, ci trebuind să fac în așa fel încât fiecare formă să rezulte din cea precedentă – așa cum și în natură o formă apare după alta, din forțele vitale – am fost constrâns să fac forma a cincea mai artistică, în suprafețele sale, decât pe a patra, dar nu mai complicată; întreaga formă a devenit mai simplă. A șasea a devenit mai simplă, iar a șaptea și mai simplă. În felul acesta mi-a devenit clar că evoluția nu reprezintă un progres spre forme tot mai diferențiate, ci este o evoluție spre un punct superior, urmat apoi de o cădere în mai simplu (vezi fig. 25).
(Tabla 15)Aceasta a rezultat din munca efectuată. Și am constatat că acest principiu, care rezultă din lucrarea artistică, este asemănător cu principiul evoluției din natură.
Ochiul uman este mai desăvârșit decât ochii animalelor, dar ochii unor animale sunt mai complicati decât ochiul uman. La animale vom găsi, de exemplu, anumite organe pline cu sânge, care la om nu sunt prezente, s-au resorbit. Ochiul omului este simplificat față de unii ochi de animale. La început ochiul este primitiv, simplu, apoi devine din ce în ce mai complex, se simplifică din nou, iar cel mai perfecționat nu este cel mai complicat, ci unul mai simplu decât cel care ocupă poziția mediană.
Am fost constrânși să facem și noi același lucru, perfecționând în mod artistic ce se chema o necesitate interioară. Nu încercăm să facem vreo cercetare, ci ne străduim să realizăm legătura cu forțele vitale. În ce privește clădirea noastră, ne-am străduit ca în activitatea de modelare să acționeze aceleași forțe care, ca spirit, se află la baza naturii. Este căutat un spirit care este creator în fapt, care trăiește în interiorul creațiilor lumii, care nu doar predică. Acesta este lucrul esențial. Este și motivul pentru care concepția noastră s-a deosebit de a celor care voiau să decoreze clădirea cu numeroase simboluri. În construcția noastră nu există nici un simbol, ci forme care sunt modelate potrivit creației spiritului în chiar interiorul naturii.
Acesta este începutul unei voințe care trebuie să-și găsească continuarea. Un asemenea punct de vedere ar trebui să fie înțeles, așa cum trebuie căutate sursele originale ale creației umane, necesare omenirii. În prezent, noi trăim în mijlocul provocărilor. Dar toate sunt provocări izolate, rezultând din diferite domenii ale vieții. Dar avem nevoie și de o sinteză. Ea nu poate apărea din ceva care nu există decât în ambianța existenței vizibile exterioare, căci la baza oricărui lucru vizibil se află invizibilul, și acest lucru trebuie să-l avem în vedere în prezent. Dacă se urmărește ce se întâmplă azi se va înțelege că nu este un gând chiar atât de absurd acela că vechiul se năruie. În acest caz trebuie să existe ceva care să-i ia locul. Pentru a te împăca cu acest gând ai nevoie de un anumit curaj, care nu se obține în viața exterioară, ci trebuie găsit în cea mai adâncă interioritate.
Nu aș vrea să definesc acest curaj, ci să-l caracterizez. Sufletele dorminde de azi ar fi, desigur, încântate dacă ar apărea cineva care ar putea picta ca Rafael sau ca Leonardo. Acest lucru este de înțeles. Dar trebuie să avem curajul de a spune că numai cel care știe că azi nu se poate și nu este permis să creezi ca Rafael și Leonardo are dreptul să-i domine. Am putea spune că are dreptul de a vorbi despre importanța teoremei lui Pitagora numai acela care nu crede că aceasta trebuie descoperită abia azi. Fiecare lucru are timpul său și totul trebuie înțeles în timpul concret.
În prezent este necesar să știm că ne aflăm în fața unei înnoiri a dezvoltării umanității. Este simplu să spui că timpul nostru este un timp al tranziției. Orice timp este un timp al tranziției, problema este de a ști ce se transformă. Așadar, aș spune altceva: Se vorbește de faptul că natura și viața nu fac salturi. Ești foarte înțelept când afirmi: Evoluție succesivă, nicăieri salturi! Dar natura face în continuu salturi.
Ea elaborează, treptat, frunza verde, ea o transformă în sepale, în petale colorate, în stamine, în pistil (vezi fig. 26 și tabla 14).
(Tabla 14)Natura face mereu salturi; viața produce în continuu răsturnări. O dată cu schimbarea dinților, cu maturarea sexuală se stabilesc relații cu totul noi în cadrul întregului. Dacă spiritul de observație al oamenilor actuali nu ar fi atât de grosolan, ar percepe în jurul vârstei de douăzeci de ani o a treia etapă de evoluție, apoi altele.
Însăși istoria este un organism și se desfășoară prin salturi. Oamenii nu sunt conștienți ce salt important s-a produs la trecerea dintre secolele al XIV-lea și al XV-lea, de fapt la mijlocul secolului al XV-lea. Dar ce a început atunci tinde să se împlinească la mijlocul secolului nostru. Și nu este nici o speculație, ci un lucru care poate fi pus alături de toate adevărurile exacte, când se spune că evenimentele care pun în mișcare omenirea, și care au atins în ultimul timp o asemenea culme, pregătesc ce va interveni în evoluția omenirii la mijlocul acestui veac. Asemenea lucruri trebuie să înțeleagă cel care nu vrea să întemeieze evoluția omenirii pe un bun plac oarecare, ci care vrea să ajungă la o știință a spiritului cu ajutorul forțelor creatoare ale lumii, știință care să se poată infiltra apoi și în viață.
