Ce v-am spus în aceste săptămâni își găsește împlinirea în faptul că noi ne aflăm în fața irumperii unei lumi spirituale care este rezultatul evoluției culturale care a început aproximativ la mijlocul secolului al XV-lea. Atunci, totul s-a schimbat în lumea civilizată. Ceea ce oamenii introduceau în conștiența lor înaintea jumătății secolului al XV-lea se referea mai mult la interiorul organizării umane. În toate scrierile vechi, în măsura în care mai pot fi găsite în prezent, vom întâlni expresii foarte asemănătoare expresiilor folosite astăzi în chimie, fizică etc. Dar chimistul sau fizicianul actuali nu vor înțelege ce citesc în aceste scrieri deoarece ei cred că ele descriu procese exterioare. De fapt, este vorba de procese interioare, procese din interiorul corpului omenesc, fizic sau eteric. Începând cu perioada Galilei-Giordano Bruno omenirea își îndreaptă atenția mai mult asupra lumii exterioare, iar azi am ajuns atât de departe încât dispunem de o cunoaștere a naturii care influențează deja întreaga gândire, mai ales gândirea și simțirea populare, cunoaștere care ne spune multe lucruri despre regnurile mineral, vegetal, animal. Dar ea nu poate da, în nici un fel, informații despre ființa umană, despre alcătuirea fizic-corporală a acesteia. Omul trebuie să-și pună întrebarea: În ce raport mă aflu eu cu regnul animal, vegetal, mineral, cu regnul uman fizic exterior, cu regnul aerului și al apei, al focului și al norilor, al Soarelui, al Lunii și al stelelor? Cum mă comport ca om fată de acestea?
Nu putem da un răspuns la această întrebare fără a adânci unele aspecte umane de care ne-am ocupat. Dacă avem în vedere omul ca ființă a simțurilor și a rațiunii, constatăm că ochii, urechile și alte organe de simț, deși fac parte din restul organismului, sunt organe ale capului; prin ele percepem lumea exterioară. Prelucrăm apoi această lume exterioară cu idei și noțiuni care sunt legate de creierul nostru. Ce am viețuit astfel prin simțurile noastre, ce am prelucrat mental prin așa-numita noastră inteligență rațională, prin amintirile noastre, ce reținem ca reprezentare a memoriei este rezultatul preluării lumii exterioare prin simțurile noastre, a ce am prelucrat cu inteligența noastră. Ce suntem noi, de fapt, prin raportare la lumea exterioară?
Trebuie să avem în vedere receptivitatea simțurilor noastre; am mai făcut în ultimele zile trimitere la acest fenomen. Vedeți o flacără, închideti ochii, aveti o imagine remanentă a acesteia, pe care o purtați cu ochii dumneavoastră și care dispare încetul cu încetul. Gcethe, care se exprimă întotdeauna intuitiv asupra acestor lucruri, spune: Imaginea remanentă se stinge. Constituția inițială a ochiului și a structurii nervoase se refacc după ce aceasta a fost modificată prin impresia luminoasă exercitată asupra ochiului dumneavoastră. Ceea ce se desfășoară în organul dumneavoastră de simț este rezultatul a ce se întâmplă în memorie, în amintire; impresiile senzoriale le prelucrați mental și vă rămân ca reprezentări ale memoriei. În cazul în care preluați o impresie prin intermediul ochiului, să spunem flacăra, reprezentarea acesteia se stinge și totul durează puțin. În cazul în care prelucrați mental o asemenea impresie intervine imaginea remanentă a amintirii, care durează mult timp, în anumite conditii, chiar toată viața. Pe ce se bazează aceasta? Imaginea obținută prin intermediul ochiului este de scurtă durată, deoarece este rezultatul acțiunii unei anumite părti a organismului. Ceea ce devine reprezentare de amintire este rezultatul acțiunii unei mari părți a organismului, se inseră în corpul eteric, iese în afară, în eterul cosmic, poate rămâne aici pentru întreaga viață, ca imagine remanentă. Pentru aceasta impresia trebuie să fie profundă și să se impună corpului eteric, iar acesta să nu o păstreze, ci s-o transmită lumii exterioare, unde o fixează. Să nu credeți că procesul este doar rezultatul acțiunii interiorului dumneavoastră. Când aveți o trăire nu puteți s-o înscrieți în agenda proprie, de unde o scoateți din când în când s-o citiți, deși în prezent mulți oameni fac acest lucru cu multe din viețuirile lor. Lucrurile de care vă amintiți le înscrieti în eterul cosmic, iar acesta, când trebuie să vi le amintiti, vi le oferă ca pe o amprentă de sigiliu. A-ți aminti nu este o chestiune pur personală, ci o confruntare cu Cosmosul. Nu poți fi singur când vrei să-ți amintești trăirile proprii. Entitatea omului se pierde, dacă acesta nu-și poate aminti trăirile.
Gândiți-vă, ce poate reprezenta următoarea întâmplare: un bărbat care ocupă o pozitie importantă resimte brusc dorința de a merge la gară, de a-și cumpăra un bilet și de a călători spre depărtări necunoscute, deși nu are nici o treabă. Toate aceste lucruri le face într-o stare de conștiență ciudată. În timpul călătoriei nu-și amintește cine este, și își revine la Berlin, pe strada Kurfürsten, într-un azil de oameni săraci. În conștiența sa s-a stins toată perioada dinaintea clipei în care s-a urcat în tren, la Darmstadt. S-a putut stabili ulterior, din cele povestite de diferite persoane, că fusese la Budapesta, la Lvov și de aici la Berlin și că și-a recăpătat conștiența la azilul de săraci de la Berlin. Cu toate acestea, gândirea sa rațională rămăsese intactă, nimic nu se dereglase. El își amintea despre timpul scurs de la urcarea în tren, la Darmstadt, până la primirea sa în azilul de săraci la Berlin, faptul că își cumpărase biletul de călătorie, se aprovizionase etc. Dar în timp ce făcea aceste lucruri nu avea nici un fel de amintire despre viața sa anterioară. Apoi și-a recăpătat memoria în ce privește viața sa până la plecarea din Darmstadt, dar nu mai avea nici o amintire despre călătorie. Ce s-a întâmplat atunci a putut fi stabilit din informații venite din afară. S-ar putea da și alte exemple asemănătoare. Ce am spus trebuie să atragă atenția asupra modului în care s-ar desfășura viața dacă prin trăirile noastre nu ar trece o amintire. Gânditi-vă ce ar trebui să gândiți despre Eul dumneavoastră dacă pentru un timp oarecare, cu excepția celui când ați dormit, nu ați avea amintiri. Ce aparține receptivității noastre senzoriale, inteligenței noastre este o problemă personală. În clipa în care lucrurile încep să fie memorate, ce se întâmplă în viața sufletească a omului devine o confruntare cu Universul, cu lumea. Omenirea nu conștientizează suficient că cele discutate acum de mine sunt o realitate. Dar va fi o componentă a educației viitoare a omenirii ca tot ce conduce în omul eteric la amintire să nu mai fie privit ca o chestiune pur personală, ci ca o responsabilitate a omului față de Cosmos.
V-am vorbit la începutul acestui ciclu de conferințe despre faptul că în timpul pe care-l considerăm istoric exista, de exemplu, la greci, o conștiență continentală care nu era foarte dezvoltată și care s-a transformat într-o conștiență planetară. Acum trebuie să-și facă apariția o conștiență cosmică, universală și omul trebuie să știe că este un cetățean al întregului Cosmos, ceea ce a existat și în timpurile preistorice. Pentru aceasta este necesar să se manifeste responsabilitatea pentru lucrul gândit, care poate duce la constituirea amintirii.
Ce v-am descris până acum, reprezintă, așa cum am spus, procese care aparțin unei mari părți a organismului, dar nu a omului în întregul său. Pentru a înțelege despre ce este vorba vom prezenta situația schematic, în desenul din fig. 21.
Tabla 13Avem regiunea simțurilor (alb), în care cuprindem toate simțurile și regiunea rațională, apoi regiunea din organismul uman care trimite înapoi gândurile (săgeti, roșu), astfel încât ele pot deveni amintiri, care se întâlnesc în om cu obiectivitatea Cosmosului. Am menționat cu altă oeazie locurile din trupul uman în care omul se întâlnește cu Cosmosul.
Unui nerv care traversează o regiune oarecare a corpului și ajunge în măduva spinării – prezint acest lucru în mod schematic, în fig. 22 – îi corespunde un altul, care străbate traseul invers. Fiziologii simțurilor îl numesc pe unul nerv senzitiv, iar pe celălalt nerv motor.
Despre această aberație, că ar exista nervi senzitivi și nervi motori, am vorbit de mai multe ori [ Nota 12 ]. Este important de știut că fiecare traseu nervos își are originea la periferia organismului și se reîntoarce aici, dar undeva se întrerupe; ca și în cazul sârmei electrice care transmite o scânteie, și în această situație există o transmisie, un fel de fluid senzitiv de la așa-numitul nerv senzitiv la așa-numitul nerv motor. Aici – și sunt nenumărate asemenea locuri, de exemplu în măduva spinării și în alte părți ale corpului nostru – se află locurile din spațiu în care omul nu-și aparține numai lui, ci apartine Cosmosului. Dacă legați între ele toate aceste locuri, și includeți și ganglionii simpatici, obțineti această graniță și în sens corporal-fiziologic. Putem spune că, într-un anume sens, înjumătățim omul, îl privim ca pe un organ senzorial, considerăm preluarea prin simțuri ca o receptivitate senzorială, prelucrarea prin rațiune ca o altă activitate senzorială, mai fină, apariția amintirilor ca imagini remanente care persistă în viața dintre naștere și moarte, pentru că în momentul formării amintirii ne lovim de eterul universal. Propriul nostru eter se izbește de eterul universal și are loc o confruntare între noi și eterul universal. Cealaltă parte a omului are ca organ terminal totalitatea membrelor. Așa cum prima parte are ca organ terminal sfera senzorială, cealaltă parte a omului are membrele care cresc din el (gambele, brațele). Desigur, este vorba despre o imagine grosieră și schematică.
Plecând de aici ar trebui să schițez spre interior tot ce este de natură volițională, așa cum am desenat, plecând de la simțuri, ce ține de inteligență și care se leagă de cealaltă parte a omului. Ce este de natură volițională reprezintă celălalt pol al ființei umane. Între cei doi poli se află granița interioară pe care o obțineți legând între ele toate terminațiile nervoase și toți ganglionii. Dacă depășiți această graniță, astfel încât să vă imaginați că ea ar fi o sită, și că de o parte ar acționa voința (vezi ce este notat cu portocaliu în fig. 21), iar de cealaltă parte inteligența (verde), obtineți, între ele, starea sufletească, sfera afectivă. Ce ține de afectivitate este pe jumătate voință și pe jumătate inteligență. Voința presează de jos, inteligența de sus; aceasta dă naștere sentimentului. În simțire se află întotdeauna, pe de o parte, inteligența, sub formă de vis, iar de cealaltă parte, voința, care doarme.
După ce am perceput astfel omul , potrivit concepției științei spiritului – pe de o parte polul inteligenței, pe de alta polul voinței –, după ce am văzut că organele fizice sunt expresia polului inteligenței, ne putem întreba: Ce corespunde, în lumea exterioară, la ce se află aici, în interiorul omului? În realitate, absolut nimic. În lumea exterioară există un regn mineral, un regn vegetal, un regn animal. Ce este omul în interiorul său, chiar și sub aspect corporal, nu corespunde cu nici unul din aceste regnuri.
Veți putea aduce o obiecție care se află, desigur, foarte la îndemână. Veți spune: Suntem alcătuiți din aceleași substanțe ca și lumea exterioară, căci ingerăm aceste substanțe și ne unim cu substanțele regnului mineral prin faptul că adăugăm sare mâncărurilor noastre; mai primim și alte substanțe minerale, de asemenea, consumăm și plante. Există și mâncăruri din carne care contin substanțe din lumea animală etc. În această credință, în corporalitatea noastră vom avea de-a face cu substanțele lumii exterioare; este o eroare teribilă. Corpul nostru trebuie să se apere continuu de influențele lumii exterioare, inclusiv de influențele care pătrund în noi o dată cu alimentele. Semenilor noștri le este greu să înțeleagă acest lucru, căci pentru corpul nostru nu este important că ingerăm alimente, ci că le eliminăm în mediul ambiant. Unele le eliminăm foarte repede, altele în decurs de șapte-opt ani. Dar nimic din ce ați mâncat azi nu va mai fi în corpul dumneavoastră peste opt ani; activitatea corpului constă în eliminare și nu în preluare.
Faptul că trebuie să preluați nu are pentru corpul dumneavoastră altă importanță decât are solul pentru mers. Dacă nu ați avea solul sub picioare, nu ați putea merge, dar ca om nu aveți nimic de-a face cu solul, el trebuie numai să vă susțină. Tot astfel, activitatea dumneavoastră corporală trebuie să aibă un suport care vi se opune, ea trebuie să se lovească continuu de ceva; din această cauză trebuie să mâncați. Nu mâncați pentru a vă uni cu alimentele, ci pentru a putea mijloci activitatea necesară eliminării acestora. Căci entitatea umană constă din eliminarea alimentelor. Așa cum nu vă este îngăduit să considerați că substratul pe care călcați aparține tălpii dumneavoastră, nu vă este îngăduit să socotiți nici că ce se află în alimente, în măsura în care este prezent în lumea exterioară, aparține umanității dumneavoastră. Omul nu este nimic altceva decât o reacție la ce este ambianța sa. Căci, în fond, omul este în întregime, activitate.
În cazul organelor din sfera simțurilor și inteligenței lucrurile stau într-un fel, și cu totul altfel în ceea ce privește organele sferei voinței. În această privință omul este o ființă polară. Dar ce se petrece în cadrul acestei entității umane polare nu prea are de-a face cu ce există în lumea exterioară.
În lumea exterioară există regnul mineral și regnul vegetal. Acestea, interior, nu sunt înrudite cu propria noastră ființă. Dacă vrem să găsim ceva cu care se înrudesc aceste regnuri trebuie să privim în lumea pe care o viețuim înainte de naștere, pe care o parcurgem înainte de a coborî din lumea spirituală în cea fizică, înainte de naștere, respectiv de concepție. Înainte de naștere am fost într-o lume spirituală pe care n-o percepem cu ajutorul simțurilor fizice, nu o gândim cu rațiunea noastră. Dar această lume care este parcă ascunsă de un văl, dacă sunt un om al simțurilor, această lume se manifestă exterior în lumea vegetală și în substratul acesteia, lumea minerală. Lumea minerală și cea vegetală este legată mult mai mult cu voința noastră din afara lumii decât cu voința dintre naștere și moarte. Regnul animal, de asemenea, nu are prea mult de-a face cu ce suntem ca entitate umană, ci mai degrabă cu timpul de după moarte, a cărei manifestare polar opusă este. Astfel încât putem spune: Nu aflăm ce există în om prin faptul că învățăm să cunoaștem ambianța omului din punctul de vedere al științelor naturii. Așa se face că știința actuală nu ne spune, de fapt, nimic despre ființa umană. Puteți ști tot ce se cercetează în prezent cu ajutorul metodelor științelor naturale, dar prin aceasta nu aflați nimic despre esența omului, căci aceasta nu este conținută în cunoașterea științifică.
În timpul ultimelor patru secole, toate reprezentările noastre provin din popularizarea metodelor științelor naturale. În prezent, țăranul gândește conform științelor naturale chiar dacă-și îmbracă gândirea în propriile sale cuvinte. Tot conform cu științele naturale gândește, în fond, și catolicismul, cu materialismul său dogmatic. Gândirea naturalistă domină totul. Astăzi am ajuns la momentul în care este necesar să construim ordinea socială. O mare parte a lumii civilizate actuale – aceasta va crește din ce în ce mai mult, cuprinzând întreaga lume civilizată – este contrânsă să construiască o nouă structură socială. Oamenii gândesc la o nouă structurare socială. În prezent, în omenirea civilizată există noi imperative sociale. Ele își au originea în impulsuri profund subconștiente ale naturii umane. Cum se urmărește satisfacerea lor? Cu rezultatele gândirii științelor naturale. Iar acestea sunt numite în prezent, în cercurile cele mai largi, „gândire socială”, pentru că se aplică vieții sociale a oamenilor.
Astfel, în răsăritul Europei a trebuit elaborată o nouă ordine socială statală dintr-o gândire pur naturalist-materialistă. Bărbații pe care dr. Helphand, care-și spunea Parvus [ Nota 13 ], i-a importat în Rusia la îndemnul lui Ludendorff și Hindenburg pentru a instaura acolo bolșevismul sunt întruchiparea metodelor științelor naturale. Se poate chiar spune că bărbații bolșevismului reprezintă proba practică a ce devine metoda științelor naturale când prinde rădăcini în anumite capete revoluționare. Metoda științelor naturale întrupată sălășluiește în prezent în Rusia prin serviciile de conductor de tren prestate de Helphand, căci el a condus prin Germania vagonul blindat pentru a duce în Rusia oamenii bolșevismului, la îndemnul lui Ludendorff și Hindenburg.
Nu ar trebui pierdută din vedere importanța acestei metode întrupate a științelor naturale! Eu v-am atras atenția asupra unor fapte. Există doi filosofi cât se poate de mic-burghezi. Unul a predat la universitatea din Zürich, Avenarius; el a ținut să dezvolte o gândire mic-burgheză. Celălalt este Ernst Mach [ Nota 14 ] care a predat la Praga și la Viena. Eu însumi i-am audiat prelegerile în 1882 la Academia de Științe din Viena. Ernst Mach mi-a apărut întotdeauna ca un fel de încarnare a concepției mic-burgheze și a loialității. Dacă puneți, în prezent, problema „filosofiei statului” în bolșevism, nu este o coincidență, ci o necesitate interioară faptul că filosofia lui Avenarius și cea a lui Mach au devenit filosofia statului, căci acestea sunt legate unele de altele: consecvență extremă a metodei științelor naturale transformată prin metamorfozare în gândire socială. Din această cauză, lucrul trebuie luat în serios. Gândirea utilizată în științele naturale a apărut pentru prima oară ca problemă socială în Răsărit. Ea va înflori în continuare dacă nu avem în vedere rădăcina lucrurilor, însăși viața materialist-științifică în sensul științelor naturale.
O anumită undă a gândirii și simțirii străbate lumea în prezent. Ea este stimulată de gândirea materialistă social-științifică. Această undă se extinde, ea pune stăpânire pe gândirea socială, devine forța distructivă a omenirii. Cercurile conducătoare nu au avut puterea și forța de a aduce în gândirea umană o undă spirituală cu adevărat importantă. Din această cauză, în gândirea maselor largi ale proletariatului s-a încetățenit concepția materialistă. Marxismul, care s-a dezvoltat atât de grotesc în ultimii patru-cinci ani, este floarea și rodul acțiunii metodei științifice de tipul științelor naturale în gândirea socială. Nu ar trebuie ignorat faptul că aceasta este configurația lumii civilizate contemporane. Dacă vedem doar acest lucru ne trecem timpul ca în somn și pierdem cele mai importante fenomene și simptome ale acestei vieți. Nu ești om deplin, în prezent, dacă nu observi aceste fenomene.
Din mentalitatea generală apar oamenii ca individualități. Aceștia cugetă astfel: Dacă vom continua să gândim și să simțim în felul acesta nu vom mai progresa. Intrăm tot mai adânc în haos. Din această cauză sunt rare chemările la trezire, dar ele există totuși. Voi vorbi despre o astfel de chemare.
În caietul 31/32 al revistei de cultură socialistă, „Neue Erde” din Viena a apărut un articol interesant cu titlul „Criza concepției despre lume” de Karl Polanyi în care se spune că s-ar fi instalat o aversiune generală față de ordinea economică capitalistă, concomitent cu părăsirea socialismului marxist.
„Încă domnește în prezent un amalgam de marxism și socialism care constituie scandalul oricărei gândiri moderne. Orice avânt spre stimularea intelectuală a problemelor sociale cele mai arzătoare ale timpului eșuează în mlaștina acestei înjosiri spirituale...”
„Izbucnirea războiului mondial a fost cotitura pentru orice gândire capitalistă și o dată cu aceasta și pentru cea marxistă. Conducătorii omenirii au recunoscut clar și masele au simțit într-o mică măsură că lumea nu mai este dominată de așa-numitele interese vitale, ci de forțe de o cu totul altă natură și de altă esență. Interesele economice omniprezente pe care le vânau imperialiștii și pe care le combăteau socialiștii, într-o luptă cu morile de vânt, s-au dovedit a fi nu numai ireale și abstracte, până la o pură frazeologie, ci și superstiții economice și speculații ale creierului. A reieșit cu claritate că forța motrice care mână masele nu este partea materială, ci reprezentarea despre aceasta, oricât de eronată ar fi ea, că, în consecință, masele sunt conduse de reprezentări și nu de aspectul material. Chiar și reprezentarea despre interesul material, aparent cel mai concret și adevărat lucru, devine activă în istorie abia după ce este ridicată la rang de credință, atunci când jertfele care i se aduc nu se mai numără și când numai propria ei valoare servește drept justificare pentru toate absurditățile ce se fac în numele ei. Acest timp al celor mai uriașe paradoxuri credea în egoism. El nu a mai fost dezavuat, nu a mai fost zugrăvit în mod idealist; dimpotrivă! Omenirea se îndrepta spre moarte în numele sfințit al intereselor economice cu un halou glorios și al lui Sacro Egoismo, care se înălțase singur la cer. Materialitatea se proclamase a fi unicul ideal și cu aceasta lumea materialistă și-a desăvârșit singură calea. Capitaliștii numiseră această idealizare a materialității unica realitate și esență, marxiștii îi spuseră deschis: socialism!”
„Etica utilitaristă, concepția materialistă a istoriei, teoria pozitivistă a cunoașterii, filosofia deterministă, toate acestea nu mai sunt viabile în noua atmosferă. Ca viziune asupra vieții, marxismul este însă construit pe acești piloni. Timpul său a trecut.”
Avem de-a face cu strigătul de trezire al unui suflet care vede ce conduce epoca noastră spre haos. Și acum apare întrebarea, o teribilă întrebare privind destinul: „Ce trebuie să punem în locul său?”
Această întrebare o pune cel care a scris tot ce v-am citit adineauri. El spune mai departe: „Răspunsul la această întrebare nu este hotărâtor pentru marxism. Pentru spiritele sincere, care caută claritatea, aceasta este o cumpănire subordonată. Dacă Soarele s-ar stinge, ar trebui mai degrabă să te acomodezi cu întunericul, decât să consideri o falsă lumină drept Soare”.
„Ce eclipsează însă Soarele pentru generația noastră este un Soare și mai luminos și mai radios, care răsare la orizont. Eliberați de coșmarul unei teorii a cunoașterii în a cărei caznă eram osândiți la o colaborare veșnică, fără oprire și fără patrie, ne-am târât, până acum existența lipsită de sens, treziți din halucinația unei concepții istorice întoarsă pe dos, care credea că aude în devenirea lumii nu ecoul luptătorilor, ci simplul ecou al devenirii lumii ce-și avea obârșia în reprezentarea forțată a unui determinism de măscărici care prezenta liberul nostru arbitru ca joc întâmplător al unor forțe care acționează din spatele scenei, renăscuti, în sfârșit, din credința într-o mulțime moartă la credința în noi înșine, vom găsi forța și chemarea de a face din cerințele socialismului privind dreptatea, libertatea și iubirea adevăruri ale omenirii”.
Un suflet nostalgic care vede că mergem spre haos, care pune chiar întrebarea gravă: Ce trebuie să punem în locul acestuia? nu are altceva de spus decât vechile fraze, devenite vorbe goale: dreptate, libertate și iubire. Ele au fost destul de propovăduite până acum. În această frază, în adevăr, nu este prezentă soluția concretă.
„Socialismul marxist întunecă, în prezent, întrebarea de destin în fața căreia se află omenirea, el subordonează forțele libere unei soluții radicale, menține gândirea în semiîntunericul unei lumi dogmatice, interzice acționarea prin preziceri sumbre, autorități obscure și simboluri mistice. El deformează pentru omenire perspectiva liberă.”
Este corect că „el deformează pentru omenire perspectiva liberă”, dar prin vorbe această perspectivă nu poate fi eliberată! Apoi autorul continuă: „Biserica a supraviețuit mai mulți ani misiunii sale. Marxismul ne poate supraviețui, dar spiritul cel nou care s-a născut din jalea acestui război mondial al omenirii îi va supraviețui, fără îndoială”.
Dar unde este spiritul cel nou? Autorul, se pare, are o sensibilitate pentru nulitatea timpului nostru, pentru ceea ce conduce spre haos. Un prieten care a aderat de mai mult timp la concepția noastră adaugă câteva rânduri la ce v-am citat. Ce v-am citat este scris de cineva care vede că ar trebui să vină ceva nou, dar care, în final, rămâne la vechi fraze. Prietenul nostru adaugă: „Avem de-a face aici cu o concepție despre lume care recunoaște că marxismul, așa cum apare în prezent în forma cea mai consecventă în bolșevism, aparține gândirii vechi. El este numai în aparență opusul lumii capitaliste. Ca și acesta suferă în viața sa spirituală. Dacă în domeniul economic este adversarul acestuia, în ce privește baza spirituală cele două concepții se identifică. În locul bolșevismului și al concepției despre lume bazată pe științele naturale moderne trebuie să apară o concepție nouă, antroposofică, rezultată dintr-o „filosofie a libertății”.
În orice caz, este limpede pentru cel care percepe agitația omenirii actuale că, deoarece lucrurile stau în felul acesta, antroposofia trebuie să-și facă apariția. Și atâta vreme cât nu se va recunoaște că boala de care suferă viața noastră actuală nu poate fi vindecată decât printr-o cercetare orientată antroposofic nu se va putea ieși din haos.
Din această cauză se poate spune fără ezitare că dacă s-ar găsi mulți oameni care la întrebarea lui Karl Polanyi ar răspunde ca dr. Kolisko din Viena [ Nota 15 ], atâta timp cât se va crede că utilitatea mișcării noastre stă în poziția sa sectantă, nu vom întelege sensul acestei mișcări. Abia când se va recunoaște că avem de-a face cu o problemă universală se va clarifica sensul acestei mișcări.
Numai cel care nu numai că recunoaște în acest fel sensul ei, ci care o face să devină impulsul interior al voinței sale poate fi un adevărat purtător al acestei concepții despre lume.
Fără a mai adăuga multe cuvinte, aș vrea totuși să spun că ar corespunde unei profunde nevoi a inimii mele ca mulți dintre dumneavoastră să-și însușească cuvintele prin care am vrut să vă atrag atenția asupra unui aspect important în situația lumii noastre actuale.
Am vorbit despre unele influențe dăunătoare venite în prezent din lumea elementară. Știți că o veche concepție spune că o dată cu sfârșitul anului burghez, când se apropie vremea Crăciunului, vin acele zile în care influența spirituală asupra oamenilor, care poate avea loc în sfera Pământului, atinge intensitatea maximă.
Să căutăm tocmai în această perioadă, care a fost timp de multe veacuri importantă și esențială pentru om – în epoca noastră pentru mulți nu înseamnă mult mai mult decât o perioadă în care se fac „cadouri potrivite” –, conform unei vechi necesități sufletești, adăpost la acele forțe spirituale, vechi și ele, care încă mai pot avea influență asupra destinului oamenilor, să lăsăm să acționeze asupra sufletului nostru întreaga gravitate care există în relația lumii spirituale cu lumea oamenilor!
Acestea sunt lucrurile pe care am dorit să le spun astăzi.
