Am accentuat adesea cât de necesar este pentru încadrarea omului în marile sarcini ale prezentului, ce revin astăzi de fapt oricărui om, să ne creăm o conștiență despre cursul evoluției omenirii pe întreg Pământul. Acest curs al evoluției omenirii poate fi înțeles numai dacă aducem în fața sufletelor forțele mai profunde ale acelor entități care intervin în întregul curs al evoluției Pământului și de asemenea în viața omenească propriu-zisă.
Am arătat, din cele mai diferite puncte de vedere, cum noi oamenii trăim într-o evoluție care se desfășoară oarecum continuu în mod normal, și că noi putem cuprinde cu privirea această evoluție pe intervale temporale de durată mare tocmai prin cercetarea spiritual-științifică. V-am atras atenția asupra faptului că în această evoluție omenească oarecum normală intervin pe de o parte anumite entități – entități pe care a trebuit să le interpretăm drept luciferice –, care urmăresc un alt scop în privința oamenilor decât acele entități care doresc să conducă omul în cadrul evoluției normale prin diferite incorporări ale Pământului, și că pe de altă parte în evoluția omenirii intervin entități pe care le desemnăm drept ahrimanice. Despre aceste lucruri am vorbit în repetate rânduri. Numai că seriozitatea care este în ziua de azi atât de necesară omului nu poate pătrunde deloc în firile noastre dacă nu cuprindem cu privirea intervenția directă a acestor entități luciferice și ahrimanice în viața omenească.
Dacă vă amintiți că în secolul XV a început un nou interval temporal pentru evoluția omenirii, precis delimitat de ceea ce a fost anterior, vă veți simți poate îndemnați să vă puneți întrebări în privința feluritelor deosebiri dintre viața omenească din epoca noastră actuală, care a început în secolul XV, și cea anterioară. Putem spune că dintre particularitățile perioadei actuale face în primul rând parte faptul că începând de la mijlocul secolului al XV-lea s-a dezvoltat mai presus de toate gândirea, intelectualismul. Omenirea a trebuit ca în marele proces educativ pe care îl parcurge prin întreaga evoluție pământească, să treacă la un moment dat și prin această educație a intelectului. Ea a trebuit să încerce oarecum să vadă cum poate fi trăită viața omenească atunci când este cultivat în mod preferențial principiul intelectualist al gândirii. Omul nu ar fi putut fi niciodată educat în sensul unei adevărate libertăți, fără intrarea principiului intelectual în ființa sa. Oamenii nu au astăzi câtuși de puțin o reprezentare exactă despre cât de diferiți de oamenii prezentului erau oamenii de dinaintea mijlocului secolului al XV-lea, tocmai în această privință. Se consideră ceea ce le este dat la un moment dat oamenilor ca fiind acolo de la sine înțeles și nu se reflectează mai departe asupra lui. Și așa se crede în ziua de azi – pentru că îndeosebi oamenii din țările civilizate cu care avem noi de a face trăiesc în elementul intelectual – că lucrurile au stat întotdeauna așa, că oamenii au gândit mereu în felul acesta. Însă nu este câtuși de puțin așa. Felul gândirii a fost altul la oamenii de dinainte de mijlocul secolului al XV-lea. Nu a existat deloc o astfel de gândire abstractă la acei oameni, precum la oamenii actuali. Gândirea lor era mult, mult mai intuitiv legată de obiectele lumii exterioare. Ei erau cu mult mai legați de ceea ce poate fi viețuit înlăuntrul omului legat de sentiment și voință. Noi trăim foarte intens în gânduri, numai că nu suntem suficient de atenți în această privință. Noi nu băgăm de seamă nici măcar din ce s-a dezvoltat propriu-zis această gândire, acest intelectualism, pe care îl considerăm în ziua de azi ca fiind de la sine-înțeles. Și trebuie să ne întoarcem tot mai departe în evoluția omenirii, dacă vrem să înțelegem într-adevăr din ce s-a dezvoltat această gândire intelectualistă. Trebuie să ne punem și întrebarea dacă mai există și în ziua de azi resturi ale acelei activități omenești din care a rezultat această gândire.
Dumneavoastră știți că vechile forțe de evoluție se mențin în timpurile ulterioare alături de acelea care ies la iveală în mod normal în aceste timpuri. Și aceasta se întâmplă și în cazul gândirii noastre. Noi viețuim în vis reminiscențe, ecouri ale gândirii, o activitate asemănătoare gândirii, în acea lume de imagini care apare în somnul de noapte. Noi învățăm prin experiență să diferențiem modul în care se raportează această lume de gândire pe care o dezvoltăm în noi de la trezire și până la adormire, la lumea imaginilor de vis viețuite întru totul pasiv. Dar dacă ne întoarcem înapoi, în evoluția omenirii, vom afla tot mai mult că viața sufletească de veghe era foarte asemănătoare modului în care își viețuiește omul în ziua de azi, în vis, activitatea sufletească. Gândirea actuală constituie un produs evolutiv târziu pe calea pe care, în stadiile mai timpurii, sufletul omenesc dezvolta o activitate având un caracter mai mult de vis. Și dacă urmărim această activitate ca de vis a sufletului omenesc în timpurile foarte, foarte îndepărtate, atunci vom trece dincolo de tot ceea ce constituie evoluție pământească și vom ajunge la încorporarea cosmică precedentă a Pământului, pe care ne-am obișnuit să o denumim vechea evoluție lunară, în cadrul căreia omul trăia deja, dar într-o cu totul altă formă decât cea actuală. Și în timpul acestei evoluții lunare, așadar în încorporarea precedentă a Pământului nostru, acea ființă umană încă întru totul eterică, cea care este adevăratul strămoș al omului actual, a dezvoltat realmente o activitate sufletească plastică, în imagini ca în vis. Această activitate sufletească imaginativă de vis avea însă particularitatea că se afla într-o cu totul altă relație cu lumea exterioară decât activitatea noastră sufletească gânditoare. Aș spune că prin activitatea noastră sufletească gânditoare noi suntem de-a dreptul izolați aici, în lume. Pentru noi, lumea este acolo afară, ea își are procesele ei. Noi reflectăm înlăuntrul nostru asupra acestor procese, dar tocmai atunci când socotim că reflectăm foarte profund asupra proceselor exterioare noi nu ne simțim totuși deloc înlăuntrul lor. Ba chiar simțim adesea că putem gândi cel mai bine asupra proceselor exterioare atunci când ne izolăm de-a dreptul de ele, atunci când ne retragem total în noi înșine. Un astfel de sentiment nu avea strămoșul omului care încă gândea ca în vis – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie. Atunci când el dezvolta în acest fel, în visele sale, ceea ce noi dezvoltăm în felul nostru sufletește în gândirea noastră, el știa că este strâns legat prin viețuirile sale de procesele acestei lumi. Noi vedem norii, gândim asupra norilor, dar nu avem sentimentul că aceleași forțe care domnesc în nori guvernează și în gândirea noastră. Acest sentiment însă, că forțele care domnesc în nori guvernează și gândirea sa ca de vis, pe acesta îl avea strămoșul omului. Strămoșul omului spunea – dacă e să transpun în limbajul nostru ceea ce spunea el în limbajul său, care era de fapt mut comparativ cu al nostru –: Forțele care urzesc și viețuiesc afară, în nori, determină în mine imagini. – El se gândea pe sine ca fiind la fel de puțin izolat de acel Univers în care își desfășura norul ființa, pe cât poate gândi degetul meu mic că ar fi izolat de mine însumi. Dacă eu îmi tai acest deget el se usucă, și nu mai este degetul meu. Strămoșul omului simțea că el nu poate exista altfel decât ca parte a Universului căruia îi aparținea. Degetul mic ar trebui să poată spune: Sângele care pulsează în întregul corp, acela pulsează în mine, și întreaga mea existență organică este dominată de aceleași legi de care este dominată existența organică a întregului rest al corpului. Strămoșul omului spunea: Eu sunt o parte a Universului, și ceea ce pulsează în mine atunci când dezvolt în mine imagini este totuna cu ceea ce îmi indică aceste imagini, este aceeași forță care urzește și trăiește în formarea norilor. Așadar acest strămoș al omului se simțea strâns înrudit și strâns legat cu întregul Univers.
Noi însă, prin faptul că în gândirea noastră trebuie să ne simțim atât de izolați de cele ce se petrec în exterior, noi ne-am deconectat oarecum de la cauzele cu adevărat esențiale ale existenței Universului. Noi nu simțim în viața obișnuită ceea ce de fapt pulsează pretutindeni în Univers. Gândirea noastră a preluat un caracter abstract. Gândirea noastră nu ne revelează oarecum nimic din ceea ce viețuiește și urzește în ea. Pe aceasta se bazează tocmai posibilitatea de a deveni oameni liberi, de a nu simți în gândurile noastre că: Altceva gândește în noi –, ci că: Noi suntem cei care gândesc. – Strămoșul omului însă nu putea să se reprezinte pe sine atât de izolat de întregul lumii. Strămoșul omului știa că el se simte legat cu existența Universului, că afară în natură, în această existență a Universului, nu există numai niște forțe abstracte ale naturii, ci că acolo domnesc entități, chiar dacă entități care sunt altfel decât omul, entități care nu au un trup fizic precum omul, dar totuși entități cu care omul se putea simți și înțelege ca fiind concetățeni ai aceleiași lumi. El nu simțea ceva ca „forțe ale naturii”, ci el simțea comunitatea cu entitățile naturii. Și așa cum noi spunem în ziua de azi că ceea ce se petrece în natură, în care noi înșine suntem implicați, se desfășoară în conformitate cu legile naturii, tot așa era firesc pentru strămoșul omului din timpurile străvechi, ca el să spună că ceea ce se petrece afară în natură se desfășoară în conformitate cu impulsurile volitive ale entităților naturii. – Noi spunem: Pământul atrage corpurile aflate pe el datorită greutății lor potrivit unei legi, conform căreia această forță de atracție gravitațională scade cu pătratul distanței la care se află corpul de Pământ, și numim aceasta un caz special al unei legi a naturii. Atunci când vorbim despre natură noi ne referim la astfel de abstracțiuni. Strămoșul omului era conștient că în ceea ce numim noi astăzi în mod abstract forță gravitațională, este conținut ceva ființial.
Însă această legătură cu omul, care a fost dezvoltată de diferite entități ce făceau întru câtva parte din evoluția umană, a încetat oarecum în mod firesc în momentul în care pentru om a început evoluția pământească propriu-zisă. Atunci omul a fost oarecum eliberat de conducerea acelor entități suprasensibile pe care le resimțea în gândirea sa imaginativă din timpul vechii perioade lunare ca revărsându-se și plutind înlăuntrul său. Și trebuie să ne întrebăm ce anume l-a îndepărtat pe om de conducerea acelor entități de care aparținea el, chiar dacă numai printr-o conștiență întunecată. Ceea ce l-a îndepărtat pe om de conducerea acestor entități a fost încorporarea regnului mineral în entitatea umană. Căci în acele vremuri vechi despre care tocmai v-am vorbit, omul nu purta încă în sine regnul mineral. El avea o organizație care, în orice caz, nu ar fi fost perceptibilă pentru actualele organe de simț, o organizație care nu conținea încă în sine incluziuni minerale. Dacă vrem să înțelegem acest lucru, dacă nu vrem să îl întâmpinăm cu păreri preconcepute, atunci trebuie să ne clarificăm întru câtva ce anume înseamnă ca o ființă să includă în sine regnul mineral. În această privință oamenii gândesc în ziua de azi extrem de superficial. Ei privesc un mineral, o piatră, și îl consideră pe bună dreptate drept ceea ce ni se prezintă din afară. Numai că ei privesc în ziua de astăzi și o plantă exact așa cum privesc o piatră, pe când acel lucru care se vede nu este în realitate câtuși de puțin planta. Planta este în realitate ceva întru totul suprasensibil. Reprezentați-vă o organizație de forțe având un anumit caracter formator și care se află într-o legătură cu regnul mineral în așa fel încât ea, deși este invizibilă, se îmbibă cu regnul mineral și cu forțele ce se desfășoară între elementele componente ale regnului mineral. Am dinaintea mea planta: ea este o structură invizibilă de forțe care se îmbibă însă pe deplin cu regnul mineral. În felul acesta, în partea de spațiu care constituie o structură invizibilă de forțe, în fața ochilor mei se prezintă și aspectul mineral. La acest mineral privesc eu, dar el este numai acel lucru cu care s-a îmbibat planta suprasensibilă. Planta suprasensibilă trebuie să o găsesc într-un cu totul alt mod decât acela în care îmi apare acel lucru cu care s-a îmbibat ea. Acesta este cazul plantei. Când vorbim în ziua de astăzi despre plante, noi vorbim de fapt numai despre incluziunile minerale ale plantei și nu vorbim câtuși de puțin despre planta însăși.
Problema care se pune este ca noi să observăm deja la plantă ceea ce se manifestă într-o măsură și mai înaltă la animal și la om. Omul era așadar, în vechea perioadă lunară, fără această includere a mineralului. Dar pe Pământ el a fost în așa fel constituit, încât are nevoie de ea, astfel încât el a absorbit într-o oarecare măsură regnul mineral și forțele sale. Ce a dobândit el datorită acestui fapt pentru ființa sa omenească? În primul rând el a dobândit un corp mineral, în schimbul reprezentării sale imaginative anterioare. Apoi, în cadrul evoluției sale ulterioare, prin intermediul corpului său material, s-a ajuns la gândirea intelectuală, și anume relativ târziu, începând de la mijlocul secolului XV, după ce aceasta a fost îndelung pregătită. Faptul că omul gândește astăzi în mod intelectualist se bazează pe aceea că și-a integrat un corp mineral. Noi, ca oameni, nu avem pentru nimic nevoie cu mai multă necesitate de acest corp mineral decât pentru gândirea noastră. Dar tocmai prin această sarcină pe care a avut-o regnul mineral în sfera Pământului s-a transformat vechea gândire imaginativă, care nu se formase prin intermediul regnului mineral, ci prin acel regn pe care îl numim al treilea regn elemental. Prin aceasta s-a transformat acel mod de reprezentare pre-pământean în modul pământesc de reprezentare gânditoare. Prin aceasta însă au fost oarecum îndepărtate, într-un context mai larg, și acele ființe cu care omul se simțea legat în reprezentările sale imaginative din acea veche perioadă pre-pământeană despre care v-am vorbit. Însă aceste entități trebuie să ni le reprezentăm în alt mod decât suntem obișnuiți să ne reprezentăm entitățile existente în afara omului. Căci în cazul în care oamenii încep, din bună-voință, să admită existența unui suprasensibil, ei procedează într-o mare măsură la antropomorfizare. Antropomorfismul cuprinde ființa omenească atunci când omul își reprezentă în sensul său tot ceea ce se află deasupra sferei sale. Și atunci este ușor să li se reproșeze lui Feuerbach și Büchner [Nota 1] antropomorfismul. Noi am avut parte într-adevăr de multe de acest fel. Noi am trăit experiența faptului că în Occident s-a format modul de gândire juridic, în care infracțiunile pământești sunt judecate de judecători pământeni, care impun și aplică pedepse ș.a.m.d. Treptat, acea suprapământeană răsplată și pedeapsă a păcatelor considerate în sensul unui creștinism nedesăvârșit, a început tot mai mult să fie gândită după modelul unui tribunal pământean. Noi avem, în reprezentările noastre religioase din Occident multă jurisprudență omenească. Noi considerăm că zeii aplică asemenea pedepse cum suntem noi obișnuiți în tribunalele pământene. Dar dacă vrem într-adevăr să ne înălțăm deasupra a ceea ce este omenesc, trebuie să ne decidem să nu ne reprezentăm pur și simplu antropomorfist lucrurile, ci să gândim într-adevăr dincolo de antropomorfism, aspect care este esențial în viața omenească. Și trebuie să abordăm această atitudine dacă vrem să ne devină limpede faptul că acele entități care în vechea perioadă lunară dobândiseră influență asupra gândirii imaginative omenești, au fost îndepărtate din cursul normal al evoluției omenirii, dar că ele nu au acceptat aceasta cu bunăvoință. Ne-am putea spune: De ce nu s-au supus ele voinței zeilor normali conducători ‒ Căci ele nu s-au supus de bunăvoie, și acest fapt trebuie acceptat ca realitate. Ele erau de fapt destinate să aibă în contextul uman doar o influență asupra viselor și asupra a tot ceea ce este înrudit cu visul. Noi numim aceste entități în contextul nostru actual entități luciferice. Domeniul lor de acțiune ar fi fost în primul rând tot ceea ce este vis, și în al doilea rând ceea ce este înrudit cu visele. Dar ele nu s-au mulțumit cu aceasta. Ele și-au infiltrat ființa în ceea ce s-a dezvoltat pornind de la domeniu lor, și anume în gândirea omenească legată de regnul mineral. Și în măsura în care noi oferim acces în gândirea noastră tuturor celor care ar trebui să stăpânească doar visele și fantezia noastră, în acea măsură cădem pradă în gândirea noastră ființelor luciferice, influenței acelor entități care trebuiau să intervină doar în vechea gândire imaginativă din timpul strămoșilor omului actual, entități care însă și-au reținut puterea și acum, când ele ar trebui să se limiteze doar la visele, fanteziile și creațiile noastre artistice, caută în mod continuu să dobândească influență asupra gândurilor noastre, și să facă aceste gânduri dependente de impulsuri asemănătoare celor care existau în străvechime. Curge încă mult în gândirea noastră, venind din această parte, din această direcție luciferică.
De aceea este justificată, tocmai în privința evoluției omenirii, următoarea întrebare: Din ce forțe vin aceste influențe în gândirea noastră? Ele vin din acel domeniu în care noi, oamenii, pe bună dreptate, încă pe bună dreptate visăm și pe bună dreptate dormim mai ales; ele vin din domeniul simțirii, al sentimentelor, din sfera emoțiilor. Căci noi ne viețuim sentimentele numai așa cum ne viețuim visele, și ne viețuim voința așa cum ne viețuim somnul. Aici suntem încă întrețesuți pe bună dreptate în acea lume care, în clipa în care se desfășoară pentru gândirea noastră, este lumea luciferică. Și de aceea nu vom face față evoluției noastre omenești dacă nu reușim să dezvoltăm în mod consecvent și gânduri care să devină tot mai independente de sentimentele noastre, de emoțiile noastre, de ceea ce urcă într-un fel lăuntric din trăirile noastre interioare de vis până în viața noastră diurnă de veghe. Aceasta nu se poate obține prin precepte și principii teoretice, ci numai prin viața însăși. Însă atunci vedem că obișnuințele sufletești ale omenirii actuale se opun de-a dreptul culturii sufletești necesare în acest domeniu, astfel încât trebuie să fim foarte atenți tocmai la această opunere. Trăim tocmai în timpul nostru realitatea că oamenii nu vor să se obișnuiască să asculte ceea ce nu provine din prejudecățile, presimțirile și predilecțiile lor, ceea ce este decis oarecum independent de om, astfel încât omul să trebuiască doar să i se alăture. Aș dori să vă dau un mic exemplu prin care am încercat odată să clarific cuiva faptul că în privința a ceea ce gândește omul domnește o diferență esențială.
Am ținut odată, cu mulți ani în urmă, o conferință [Nota 2] într-un oraș din sudul Germaniei – oraș care nu se mai află actualmente în sudul Germaniei – despre filosofia creștinismului. Dumneavoastră știți că orice conferință trebuie să aibă o temă limitată și că în cadrul acelei conferințe trebuie să se vorbească în sensul acelei teme. Și atunci când oamenii aud o singură conferință, și tocmai când ea este ținută în mod obiectiv, aceasta produce impresii diferite asupra unui ascultător sau altuia. În orice caz, nimeni nu poate de fapt, dintr-o singură conferință, să conchidă ceva despre întregul mod de a vedea lumea din care a rezultat acea conferință. Și desigur că atunci când, de exemplu, tema conferinței este filosofia creștinismului, nu se va putea deduce din conținutul conferinței ce gândește omul care ține acea conferință în privința relațiilor dintre lumină și electricitate, și atunci poate interveni uneori situația care a intervenit atunci. Așadar eu am vorbit despre filosofia creștinismului, iar la conferință au fost prezenți și doi preoți catolici. După conferință ei s-au apropiat de mine și mi-au spus: Nu este propriu-zis nimic de obiectat împotriva a ceea ce ați spus dumneavoastră astăzi – dar de atunci au trecut deja mulți ani – dar trebuie totuși să vă spunem că chiar dacă noi spunem același lucru, noi îl spunem totuși într-un fel care să poată fi înțeles de oricine. Dumneavoastră îl spuneți într-un mod în care nu poate fi înțeles decât de oamenii pregătiți în acest sens. – Atunci le-am răspuns: Vedeți, Sfințiile voastre, Lucrurile stau totuși așa: Dacă dumneavoastră sau eu simțim prin sentimentele noastre lăuntrice că vorbim pentru toți oamenii, nu este esențial, pentru că aceasta izvorăște dintr-un sentiment subiectiv. Este întru totul firesc: Dacă ne orientăm numai după sentimentele noastre, atunci așa trebuie și eu să gândesc, că vorbesc pentru toți oamenii, la fel cum gândiți și dumneavoastră; aceasta este de la sine-înțeles, căci altfel mi-aș structura altfel discursul. Dar astăzi trăim într-o vreme în care nu se pune problema a ceea ce credem noi că ar fi justificat. Noi trebuie să ne educăm la limbajul realităților. Noi trebuie să învățăm să consultăm faptele. Așadar în conformitate cu sentimentul dumneavoastră subiectiv gândiți dumneavoastră că vorbiți pentru toată lumea. Dar eu vă întreb acum despre un fapt: Mai vin în ziua de astăzi toți oamenii la dumneavoastră în biserică? Pentru că din aceasta, s-ar vedea dacă vorbiți pentru toți oamenii. Or, vedeți dumneavoastră, pentru aceia care nu vin la biserică, atunci când vorbiți dumneavoastră, pentru aceia vorbesc eu! Pentru aceia care au și ei dreptul să audă ceva despre filosofia creștinismului, pentru aceia vorbesc eu. – Aceasta este ascultarea limbajului realității.
Este necesar să ne desprindem de sentimentele noastre subiective, căci dacă nu o facem va interveni tocmai lucifericul în gândirea noastră. Am fi putut să nu trăim întreaga campanie cumplită de neadevăruri care a străbătut lumea în ultimii cinci ani, ca extremă consecință exterioară a ceva care s-a pregătit vreme îndelungată, dacă oamenii ar fi învățat să se orienteze în măsura necesară după limbajul realităților și nu după limbajul emoțiilor – iar naționaliștii sunt cei mai cumpliți stârnitori ai unor astfel de emoții.
Pe de o parte, se impune în ziua de azi necesitatea necondiționată de a ne educa în gândirea noastră în așa fel încât să ne unim și cu ceea ce nu se află în noi înșine. Și pe de altă parte există antipatia oamenilor față de această veracitate care își caută firul conducător în fapte.
În lumile superioare cu cunoștințele lor, poate urca numai acela care se educă cu strictețe în lumea faptelor exterioare. Cine s-a obișnuit cât de puțin să îndrăgească prezentarea faptelor, va suferi adesea chinuri îngrozitoare atunci când oamenii prezentului vor voi să-i împărtășească ceva. Căci el aude foarte frecvent lucruri de tipul: Cineva a spus ceva îngrozitor, oribil! – Dar cum a fost de fapt? Faptul că îl apreciați drept oribil îmi arată numai modul în care l-ați resimțit dumneavoastră. Dar eu aș dori cu drag să aud cum s-au petrecut propriu-zis lucrurile. Și atunci omul continuă: Ce s-a petrecut, a fost înspăimântător… – Și așa, oamenii nu înțeleg deloc, atunci când își descriu subiectiv sentimentele față de un lucru, că altcineva dorește totuși să audă o expunere obiectivă a celor văzute de ei din exterior. Și în special atunci când oamenii comunică mai departe ceea ce le-a spus cineva, în majoritatea cazurilor nu se poate realiza dacă ei spun pur și simplu mai departe lucrurile, sau dacă au verificat ei înșiși ceea ce comunică mai departe. În acest domeniu trebuie indicat mereu faptul că putem ajunge la veracitate pentru cunoașterea în suprasensibil numai dacă ne educăm să expunem aici în lumea sensibilă obișnuită pe cât posibil numai ceea ce este fapt nemijlocit. Și numai pe această cale, pe calea educării față de contemplarea faptelor poate învinge omul influențele luciferice care curg în gândirea sa.
Aceste influențe luciferice sunt influențele la care este expusă pe de o parte omenirea prezentă. Pe de altă parte, sunt influențele ahrimanice. Noi a trebuit să spunem deja: Această gândire pământeană s-a dezvoltat de fapt din stadiile anterioare ale vieții sufletești umane prin aceea că omul s-a îmbibat într-o măsură cu un corp mineral. Acest corp mineral constituie deja organul gândirii pământene. Însă în felul acesta omul a ajuns cu precădere în domeniul acelor ființe pe care le numim ahrimanice.
Omul poate deveni conștient de faptul că el trebuie să se educe în acea lume a faptelor, care îl dezobișnuiește de a se orienta doar în funcție de emoțiile sale subiective. Însă el nu trebuie să cadă pradă acelei gândiri care nu este nimic altceva decât o activitate internă omenească, așa cum provine ea, la rândul ei, din trupul mineral. În acest domeniu se află un adevăr extrem de neplăcut pentru mulți oameni.
Nu-i așa, unii oameni sunt idealiști sau spiritualiști, alții sunt materialiști. În lume se dispută mult dacă spiritualismul sau materialismul este cel corect. Toate aceste controverse nu au nici cea mai mică valoare pentru anumite domenii ale organizației omenești. Căci omul poate realmente dezvolta două lucruri diferite. El își poate folosi corpul mineral cu care s-a îmbibat, ca instrument pentru gândirea sa, așa cum trebuie să o facă în calitatea sa de om pământean, pentru că altfel doar ar visa. Dar el poate apoi să se înalțe mai mult, să ajungă iar cu gândurile sale deasupra acestui instrument, se poate înălța până la o concepție spirituală, la o contemplare spirituală. Dacă o face pe cea din urmă, atunci a gândit ce-i drept cu organizația sa materială, dar a folosit-o în așa fel încât să ajungă la un stadiu ulterior de evoluție a omenirii prin aceea că s-a înălțat cu rezultatul în lumea spirituală. El poate însă rămâne om pământean, lăsându-și corpul material să gândească; pentru că acesta poate gândi! Acesta este tocmai aspectul periculos, că materialismul nu greșește, tocmai în privința gândirii nu greșește. Acest corp mineral nu este o simplă fotografie. El este ceva care poate gândi pentru sine, numai că rămâne cu gândirea sa în sfera vieții pământești. Or omul trebuie să înalțe în domeniul suprasensibilului ceea ce viețuiește cu corpul său mineral.
Astfel încât putem spune: Desigur, s-ar putea să fie corect că ceea ce sunt gândurile omenești să nu fie decât o emanație a organizației minerale omenești. Acest lucru ar putea fi corect, numai că omul trebuie să îl facă în mod corect. Prin propria sa libertate omul poate evolua pe Pământ în așa fel încât să fie doar un produs al materiei. Animalele nu pot face aceasta, căci ele nu ajung să-și dezvolte gândirea prin incluziunile minerale. Animalul nu are libertatea de a confirma concepția materialistă. Omul are libertatea de a confirma această concepție, numai că el trebuie să o vrea dintr-o convingere materialistă.
Libertatea omenească este în așa fel constituită încât omul este liber chiar să înfăptuiască materialismul în regnul uman, adică să configureze acest om pământean în așa fel încât el să se consume în materie. Este așadar în fond o chestiune a bunului plac, să fii materialist. Dacă cineva este suficient de puternic să și înfăptuiască ceea ce li se insuflă oamenilor drept convingere materialistă, atunci această convingere se va adeveri în primul rând prin oameni.
Ceea ce acționează în această formă asupra oamenilor vine prin ființele ahrimanice. Acestea vor ca tot ceea ce este evoluție a Pământului, să se mențină la acea treaptă care abia prin evoluția pământească a ajuns în om: la organizația minerală. Ele vor să-l facă pe om desăvârșit, dar numai ca organizație minerală, în timp ce ființele luciferice vor să-l mențină pe om – chiar și după ce a primit în ființa sa organizația minerală – totuși pe treapta anterioară, treaptă care era adecvată stării de dinaintea primirii organizației minerale. Acesta este felul în care trag sforile în direcții diferite ființele luciferice și cele ahrimanice. Ființele luciferice ar dori ca omul să evolueze în așa fel încât să-și depună în cele din urmă corpul mineral și să parcurgă o evoluție pentru care pământescul rămâne impropriu, pentru care pământescul a fost într-un fel doar o experiență episodică. Ființele luciferice au intenția de a șterge treptat pământescul din întreaga evoluție a omenirii. Ființele ahrimanice au acea intenție de a cuprinde atât de bine această ființă pământeană, minerală a omului încât apoi să o smulgă din evoluția continuă și să o izoleze punând-o deoparte pentru ele însele. În acest mod, entitățile luciferice și cele ahrimanice trag în direcții diferite.
Însă acum se pune foarte intens problema ca noi să învățăm să aplicăm în viața cotidiană cea mai obișnuită ceea ce am putut caracteriza astfel în mare, în așa fel încât să nu privim viața omenească doar în sensul de a o caracteriza în mod exterior, la fel cum nu considerăm un fier îndoit în formă de semicerc drept potcoavă obișnuită, în cazul în care acest fier este un magnet. Cel care își potcovește calul cu magneți nu ia în considerare faptul că în magnet trăiește altceva decât în potcoavă. Cel care caracterizează viața omenească așa cum se întâmplă adesea în ziua de azi, acționează însă identic cu acela care își potcovește calul cu magneți în loc de potcoave. Oamenii nu se jenează să vorbească despre electricitatea pozitivă și negativă atunci când vorbesc despre anorganic, sau despre magnetismul pozitiv sau negativ, dar ei se jenează să vorbească despre luciferic și ahrimanic în viața omenească, deși acestea sunt forțe active pe o treaptă superioară în viața omenească, la fel cum este activ magnetismul pozitiv și cel negativ în domeniile lipsite de viață. Numai că magnetismul pozitiv și cel negativ reprezintă concepte mai simple. Oamenii nu trebuie să-și dea atâta osteneală pentru a le înțelege, câtă osteneală este necesară atunci când cineva vrea să înțeleagă lucifericul și ahrimanicul. Așadar noi vom reuși să ne descurcăm în fața a ceea ce se afirmă în ziua de azi ca frazeologie și din frazeologie devine minciună, numai dacă știm: Aici acționează ființele luciferice. – Și vom reuși să ne descurcăm cu tot ceea ce apare ici și colo drept convingere materialistă numai dacă știm: Aici acționează ființele ahrimanice. – Căci prin simplele caracteristici exterioare nu se va mai putea dobândi nimic în viitor pentru înțelegerea vieții omenești; oamenii doar vor pălăvrăgi și vor comite cele mai mari nechibzuințe atunci când vor voi să le aplice asupra realității; dar nu se va putea înțelege viața omenească în așa fel încât din această înțelegere să poată fi dobândite impulsuri sociale pentru organizațiile omenești, pentru instituțiile omenești. Aceasta este ceva intim legat de întreaga seriozitate de care trebuie să fie cuprins cineva atunci când consideră tot ceea ce se află astăzi în tendința evoluției omenirii. Nu putem ajunge în ziua de azi la o înțelegere a vieții în interiorul căreia ne aflăm, dacă nu ne vom ridica privirile de la pământesc la cele din afara pământescului. Iar aici se află ceva deosebit.
Dacă e să privim în vremile vechi, dar de data asta mai puțin vechi decât timpurile caracterizate anterior ale evoluției omenirii, oamenii din ziua de astăzi emit judecăți în majoritatea cazurilor doar după documentele istorice exterioare. Există chiar istorici cu nume celebre care au spus: Istoria omenirii are drept conținut tot ceea ce poate fi preluat din cele redactate. Dacă definim istoria din capul locului așa cum o face Ranke [Nota 3], este de la sine înțeles că în acest caz se ajunge la o prezentare ciudată a istoriei. Dar scrisul însuși face parte din istorie, căci el s-a dezvoltat la rândul său din altceva, și cu astfel de definiții în realitate nu ai de fapt ce face. Dacă ne întoarcem înapoi numai până la epoca babiloniano-caldeeană, la perioada egipteană, vedem că în cadrul acestei epoci de evoluție a omenirii întreaga atitudine a omului, inclusiv față de Cosmos era una diferită. În ziua de astăzi nu se mai înțelege chiar deloc ce anume se avea propriu-zis în vedere atunci când omul își lega în acea perioadă viața de mersul stelelor, de planete, sau de relațiile acestora cu stelele fixe, cu zodiacul; toate acestea au devenit în ziua de azi cea mai goală abstracție. Credeți cumva că astrologul care mai scotocește în ziua de azi prin vechile lucrări de astrologie – și încă este bine dacă scotocește prin cele vechi și nu întocmește unele noi, căci cele noi sunt înspăimântătoare – și adună de acolo horoscoape, credeți că el, în abstractizarea lui, în modul său abstract de gândire mai are încă vreo presimțire despre acele legături vii pe care vechiul egiptean și vechiul caldeean știa că le are cu mersul celor din afara pământescului, cu pozițiile stelelor? Totul a devenit altfel astăzi. Trebuie spus: Ceva important în evoluția omenirii de la acea perioadă încoace constă tocmai în aceea că această întreagă conștiență a omului a fost redusă la aspectele fizice. Cât de mult știa un astfel de egiptean despre Pământ? Pentru el acesta era doar o bucată de pământ. Despre cer, el știa mai multe. În sus, pe verticală mergea experiența sa. Nici grecul nu avea încă o cunoaștere orizontală, și experiența sa mai mergea încă pe verticală. Această experiență verticală a început să se limiteze pe măsură ce se extindea cea pe orizontală. Și maximul limitării cunoașterii omenești în privința cerului a intervenit odată cu extinderea cunoașterii omenești despre Pământ, atunci când oamenii au învățat să navigheze în jurul Pământului pentru a se convinge: Dacă navighezi înspre apus te întorci înapoi de la răsărit. Însă această întunecare a cunoașterii omenești pe direcție verticală a trebuit să intervină. Omul trebuia să fie cândva izolat de Univers pentru a căuta în sine puterea, singura care îl putea conduce înspre libertatea omenească. Deoarece din această libertate omenească poate izvorî din nou elementul moral.
Acum, după ce oamenii au încetat să aibă experiențe în direcție verticală în privința extrapământescului, așa cum au avut grecii sau caldeenii, acum, după ce am avut parte de educația pe care o putem avea doar prin suprafața orizontală, trebuie să urcăm din nou în domeniul etic-moral și să cunoaștem viața omenească așa cum este ea influențată de acele forțe care nu pot fi observate în desfășurarea existenței exterioare. Acestea sunt tocmai forțele luciferice și ahrimanice.
Oamenii se preocupă desigur în ziua de azi cu altfel de lucruri, și uneori trebuie să vă împărtășesc câte ceva din cadrul Mișcării noastre spirituale orientată antroposofic, care și-a asumat tocmai sarcina să-și îndeplinească activitatea pornind de la această deplină seriozitate a timpurilor, și de a asculta limbajul rostit oarecum de Cosmosul extraterestru, limbaj care ne spune că trebuie să învățăm să recunoaștem din nou legătura omului cu întregul Cosmos. Iar în acest cadru răsună mereu lucrurile – și vă rog să-mi iertați această trecere bruscă – care în ziua de azi indică deja punctele de vedere cele mai stranii, din care se afirmă opoziția împotriva progresului pe care îl dorim noi pentru omenire. Vă pot citi un pasaj dintr-o scrisoare, care este de-a dreptul caracteristic. După cum am spus, vă rog să-mi iertați această trecere bruscă, dar noi avem și sarcina de a vă aduce la cunoștință tot ceea ce se petrece în prezent în vederea subminării și distrugerii acestei Mișcări, care se străduiește să cuprindă tocmai sarcinile timpului.
În Norvegia se afirmă un om [Nota 4] care și-a asumat sarcina să distrugă Mișcarea noastră. Pentru a se asigura că are acest drept, acest om a scris autorităților – așa cum se procedează în ziua de azi – și s-a adresat către ceea ce se numește «Revista lunară politico-antropologică». Iar această revistă lunară i-a oferit următoarea informație: „Dr. Steiner este evreu sadea. El are legătură cu sioniștii, de fapt lucrează mână în mână cu ei, și se află în slujba Antantei”. Și redactorul a adăugat în plus, „că ei” – adică oamenii de acest tip – „și-au îndreptat de mult atenția asupra lui” .
Am vrut să vă relatez aceasta în încheiere ca pe un caz dintre cele ce se înmulțesc acum atât de mult, încât aproape că vezi câte unul în fiecare zi. Așadar așa se raportează antropologii în ziua de astăzi la ceea ce este năzuit din partea antroposofică.
