Se pune problema, după cum am spus adesea aici – și am expus alaltăieri dintr-un alt punct de vedere iarăși întru câtva diferit, anume din istoria evoluției omenirii așa cum apare ea cercetării spiritual-științifice – să resimțim gravitatea timpului prezent și să acționăm din această gravitate a timpului, indiferent în ce loc ne situăm în viață.
Aș dori să mai adaug astăzi câteva pietre de construcție la edificiul care, în ansamblul său, ne poate arăta cum este alcătuită constituția spirituală a omenirii actuale și cum, pornind de la această constituție spirituală trebuie lucrat pentru progresul ulterior al omenirii. Vom reveni mai întâi asupra câtorva aspecte care ne sunt deja cunoscute în trăsăturile lor principale.
Știm că omenirea civilizată prezentă reprezintă, în esență, progresul acelei omeniri care s-a dezvoltat înaintea catastrofei atlanteene pe continentul atlantean, despre care noi am spus adesea că se extindea între Europa, Africa și America de astăzi, pe locul unde se află în ziua de azi Oceanul Atlantic. Noi știm că sub influența catastrofei atlanteene, deja de pe vremea când aceasta se pregătea, și din timpul în care și-a început desfășurarea, omenirea de atunci a occidentului nostru s-a deplasat mai întâi spre orient, populând Europa și apoi, în mersul său în continuare, Asia, și că de fapt populațiile actuale europene și asiatice sunt formate din descendența vechii populații atlanteene. Mai știm și că civilizația a luat apoi într-un anumit sens calea inversă, că ceea ce constituie conținut al civilizației, conținut al culturii, care a fost cucerit mai întâi în Asia, a fost adus în Europa de către omenire prin imigrația colonizatorilor, și că el a iradiat apoi aici din diverse centre. Astfel încât aș putea spune că baza fizică a civilizației moderne, omenirea Europei și a Asiei, este constituită din descendența vechii populații atlanteene, care a migrat dinspre apus spre răsărit; dar civilizația însăși a parcurs calea de la răsărit spre apus. Acești doi curenți de migrare pot fi propriu-zis diferențiați în mod corect numai dacă pornim de la cercetarea spiritual-științifică. Antropologia exterioară încurcă aceste două lucruri și nu știe că ceea ce a fost transplantat din Asia în Europa este de fapt doar cultura, în timp ce baza fizică își datorează existența migrațiilor, care s-au extins dinspre apus spre răsărit.
Însă omul nu este niciodată întru totul lipsit de legătură cu baza sa locală de existență. El se află într-o anumită înrudire cu ceea ce este solul pământesc de sub el, cu ceea ce produce solul, cu modul în care se manifestă acesta în condițiile climatice, pregătind omului un anumit locaș. De aici puteți deja conchide – concluzie care este întru totul confirmată prin cercetarea spiritual-științifică – că acei oameni care au ajuns prin migrațiile postatlanteene departe în Asia au trebuit să se dezvolte altfel decât cei care au rămas în Europa. Vorbind într-un sens mai grosier, s-ar putea spune: Solul european a acționat altfel asupra urmașilor atlanteenilor decât solul asiatic. Și noi putem indica, într-o anumită măsură, diferența dintre populația asiatică și populația europeană. Această diferență constă în aceea că realmente tocmai în cele mai vechi timpuri ale dezvoltării civilizației postatlanteene, în secolele IX, VIII, VII, VI ale mileniului precreștin, și încă în mileniile care au urmat, populația asiatică a preluat în alt mod ceea ce a ieșit la iveală de fapt pe deplin abia din secolul XV, după cum v-am indicat ultima oară, dar care a fost deja pregătit nu numai în secolele precedente, ci chiar de-a lungul mileniilor: intelectualitatea, gândirea propriu-zisă.
Așa cum cunoaștem noi în ziua de azi această gândire, așa cum recunoaștem noi în ziua de azi intelectualismul omenesc ca activitate proprie lăuntrică a sufletului, așa a ieșit la iveală el în forma sa strict personală abia în timpurile cele mai recente. Însă întreaga evoluție, și anume cea postatlanteană, este o tindere înspre acest intelectualism. Și important este că populația asiatică postatlanteană a preluat tot ceea ce putem noi caracteriza drept intelectualism mai mult cu elementele sufletești; astfel încât aici, în cadrul populației asiatice, putem spune: Condițiile locale predestinează această populație în special în sensul pătrunderii sufletescului cu treptele premergătoare ale ființei inteligente. Acesta este aspectul cel mai remarcabil din civilizația asiatică, anume că sufletescul ca atare a devenit instrument pentru preluarea principiului inteligenței.
În Europa, la oamenii rămași acolo, a fost altfel. Acolo a fost categoric în așa fel încât dezvoltarea corporală, organizația fizică, nu numai că a devenit mai târziu adevăratul instrument al intelectualismului, ci ea s-a configurat deja în așa fel încât a format esențialul acestei populații europene, ajungând îndeosebi adecvată să devină purtătoare a ființei inteligente. De aceea, dacă vrem să caracterizăm urmașii celor dintâi urmași ai atlanteenilor, așadar cei care suntem noi înșine, trebuie să spunem: Asiaticii s-au obișnuit să gândească mai mult cu sufletul; europenii s-au obișnuit să gândească mai mult cu corpurile. ‒ Aceasta este și diferența esențială dintre civilizația asiatică și cea europeană. Dacă vreți să scoateți în evidență o diferență hotărâtoare între ceea ce iese în evidență ca ființă inteligentă în Vede sau în filosofia vedantă sau în alți curenți spirituali asiatici față de ființa europeană va trebui să vă spuneți: Asiaticul gândește mai mult prin intermediul sufletului, pe când europeanul mai mult prin intermediul trupului.
Și așa s-a ajuns ca, deoarece asiaticul a cuprins intelectualul oarecum cu un element ființial component omenesc superior, el a ajuns cu mult mai devreme la un grad înalt de civilizație, dar la o civilizație mai mult sufletească, o civilizație care avea mai puține concepte abstracte în structura ei, dar care găsește căile care duc mai departe în sus, înspre conținutul spiritual-sufletesc al Universului prin conținutul spiritual-sufletesc al omului, fără să-și caute refugiul în conceptele abstracte. Aceasta identifică esența spirituală a civilizației asiatice, faptul că ea este în esență o civilizație sufletească. Asiaticul și-a lăsat într-o mare măsură corporalitatea nefolosită în gândire; el își purta pur și simplu trupul pe calea sa pământească. Ceea ce constituia viața sa spirituală a fost cultivat de el în sufletescul pur. Nu veți înțelege întreaga natură specifică a ființei asiatice dacă nu o veți considera din acest punct de vedere. Europeanul a gândit mereu mai mult cu corporalul. De aceea la el s-a și pus, mai mult decât la asiatic, baza unei culturi care poate pune principiul libertății în centrul ei. Asiaticul, căruia i-a fost hărăzită inteligența în sufletesc, era încă mai mult înlăuntrul organismului general al Universului. Trupul omenesc se separă în mod deosebit din restul organismului Universului, și dacă este folosit ca instrument deosebit al vieții intelectuale, posesorul său devine mai autonom, dar totodată mai legat de trup prin autonomia sa decât asiaticul, care și-a dezvoltat inteligența în cadrul principiului sufletesc și de aceea a devenit mai puțin autonom.
Avem așadar pe întinderea Asiei, pe măsură ce ne apropiem de acel timp din evoluția omenirii care a adus Misteriul de pe Golgota, o înaltă cultură sufletesc-spirituală, care chiar își și depășise bine punctul ei culminant în momentul în care a intervenit Misteriul de pe Golgota, o cultură care era în schimb deja întru câtva în declin. Căci nu trebuie să ne amăgim în această privință: Cu conceptele europene nu e așa ușor de cuprins ceea ce s-a produs ca înaltă cultură datorată sufletesc-spiritualului în asianism. Și atunci când oamenii care gândesc întru totul european, adică oameni care gândesc întru totul cu instrumentul trupului, cum ar fi de exemplu Deussen [Nota 1], își asumă să-l facă pe european să aprecieze asianismul, atunci rezultă ceva care tocmai că nu corespunde deloc conținutului civilizației sufletesc-spirituale a Asiei, ci tot ceea ce trăiește acolo îl transpune în europenesc. A devenit într-adevăr posibil prin astfel de influențe, ca interpretările anumitor curente spirituale indiene să stârnească vâlvă în Europa, cum au fost cele ale lui von Garbe [Nota 2], interpretări care nu semnifică altceva decât o transpunere confuză a ființei spiritual-sufletești asiatice prin materialismul european. În lucrări de acest tip nu există nici măcar o urmă din ceea ce a fost spiritul vechiului asianism. Este necesar să indicăm riguros aceste lucruri pentru că tocmai în ziua de azi, după cum am menționat adesea, credința în autoritate a atins un grad teribil de înalt și oamenii nu mai au chiar nimic care să îi determine să privească ceva drept valabil decât faptul că acel ceva provine din cercurile academice. Desigur că nu există un motiv lăuntric real de a vedea deformarea din nepricepere a specificului asiatic de către Deussen sau von Garbe drept ceva mai important, decât credința în autoritate a Europei rătăcind pe cărări greșite, credință care nu mai este în măsură să găsească în vreun fel temeiuri lăuntrice, ci mai crede doar datorită autorității exterioare că ceva ar fi corect. Și nu ne ajută cu nimic dacă nu spunem adevărul asupra acestor lucruri – chiar dacă aceasta va stârni o nouă adversitate – pentru că gravitatea timpului necesită ca în anumite privințe să nu se facă niciun compromis, ci ca adevărul să fie indicat fără rețineri.
Deja pe când înalta cultură spirituală a Asiei era într-un anumit declin, a coborât înăuntrul acestei înalte culturi, evenimentul de pe Golgota. Acest eveniment de pe Golgota – și nu putem accentua suficient de des acest lucru – a fost pentru început cuprins, înțeles, prin ceea ce a produs cultura asiatică. Trebuie să facem într-adevăr o diferență între Misteriul de pe Golgota ca fapt pământesc, între ceea ce s-a petrecut la începutul cronologiei noastre în Asia Mică, și ceea ce și-au făcut oamenii drept reprezentări despre acest Misteriu de pe Golgota. Pe vremea când s-a petrecut Misteriul de pe Golgota, Europa încă nu avea nici o posibilitate să înțeleagă pe deplin acest Misteriu de pe Golgota, pentru că el a fost un eveniment care trebuia să fie înțeles doar din spiritual-sufletesc. Dar civilizația europeană s-a răspândit prin instrumentul material-corporal; iar cu ceea ce a fost produs în Europa ca civilizație material-corporală, acest fapt care s-a petrecut la începutul cronologiei noastre nu putea fi înțeles în mod nemijlocit. Totuși, civilizația asiatică putea găsi reprezentări din intelectualismul spiritual-sufletesc pentru a înțelege acest eveniment de pe Golgota. Și așa a fost vărsat ceea ce s-a produs în Palestina în lumea de reprezentări a Orientului. Și acest ceva a fost adus ca atare spre Apus prin Grecia în Italia, și ca tradiție în Europa.
Așadar omul poate primi în mod exterior ceva pe care încă nu-l poate cuprinde lăuntric; el îl poate primi în mod exterior prin tradiție, prin transmitere prin cuvântul scris. Și așa a primit Europa mai întâi explicația, interpretarea Misteriului de pe Golgota prin tradiția orientală, ceea ce înseamnă că ea a înțeles creștinismul în lumina înțelepciunii spiritual-sufletești orientale. Aceasta era mare pe vremea în care încă se înțelegea gnostic Misteriul de pe Golgota, ca și poziția lui Christos în întreaga evoluție a Pământului. Însă această înțelepciune s-a redus tot mai mult pe măsură ce europenii și-au amestecat tot mai mult specificul lor în tradiție. Ei trebuiau să amestece specificul lor, adică legătura intelectualismului cu corporalitatea, în tâlcuirile lor. Și ceea ce s-a manifestat în special în Europa a fost că deși în vremurile vechi trupul omenesc al europenilor a fost într-o mare măsură instrumentul pentru acest tip de intelectualism elementar al lor, aceste corpuri au început să moară treptat. Și de fapt evoluția corporală a omenirii europene până în secolul XV și mai departe până în vremea noastră constituie o murire lentă a trupului material. Trupul nostru material devine tot mai dens și mai osos. Acest lucru nu poate fi dovedit prin anatomia și fiziologia exterioară, dar aceasta este situația. Noi nu mai avem astăzi acel trup viu interior pe care îl mai aveau oamenii din secolele I și III, ba chiar și cei din secolele X și XI. Noi avem astăzi un trup european care, comparativ cu acel vechi trup viu interior, este osificat, paralizat. De aceea, pe de o parte s-a aflat tradiția prevăzută pentru spiritual-sufletescul asiatic, care a păstrat mărturisirea de credință bisericească, și pe de altă parte s-a aflat tot mai mult trupul european care a devenit tot mai străin de ceea ce venise din Asia, și care treptat nu a mai putut primi ceea ce venise din Asia.
Și acum s-a ajuns tot mai mult, de la mijlocul secolului al XV-lea încoace, sub influența trupului european osificat, la faptul că vechea tradiție a mai fost păstrată doar în textele exterioare, frazeologice, din cadrul comunităților confesionale. Secole de-a rândul, tradiția a mai fost încă atât de vie încât oamenii nu au luat prea mult în considerare Evanghelia, ci s-au bazat pe viața însăși. Sub influența trupului european aflat pe cale de a muri, oamenii s-au simțit apoi nevoiți să spună: Vrem să respingem tradiția, vrem să mai credem doar în cuvânt, în cuvântul care este scris. Oamenii credeau așadar că aveau Cuvântul având traducerea denaturată a Cuvântului. Și așa s-a ajuns treptat – fără ca oamenii să vrea să o mărturisească – ca ei să mai aibă de fapt doar învelișul exterior al vechiului Cuvânt, care conținea vestea despre Misteriul de pe Golgota în veșmântul înțelepciunii orientale spiritual-sufletești.
Această înțelepciune orientală spiritual-sufletească este puțin înțeleasă de aceia care în ziua de azi adesea interpretează Evangheliile, sau le traduc; puțin, aproape deloc. Ne aflăm astăzi în fața necesității să tâlcuim din nou Misteriul de pe Golgota; dar noi nu-l putem tâlcui dacă noi, în Europa, nu trecem dincolo de ceea ce ne oferă trupul european aflat deja pe cale de a muri. Trebuie ca prin evoluția spiritual-sufletească să ajungem la o cuprindere a lumii spirituale independentă de acest trup. Și întreaga salvare a viitorului depinde de faptul ca noi să ajungem la o asemenea cuprindere a lumii spirituale care să fie independentă de corporalitate, care abordează direct spiritualul. Ea trebuie să se deosebească de ceea ce are în sine cultura orientală spiritual-sufletească. Această cultură orientală spiritual-sufletească a ajuns la omul asiatic, ca de la sine, prin evoluția lui. Europeanul timpului contemporan trebuie să o cucerească. El trebuie să cultive știința spirituală. El trebuie să organizeze educația publică de la treapta cea mai de jos în așa fel, încât știința spirituală să nu fie abordată în mod teoretic, ci în așa fel încât aceasta să curgă în întreaga atitudine, mai cu seamă a învățământului și educației, în așa fel încât știința spirituală să pătrundă și în învățământul superior, pentru ca știința spirituală să trăiască în tot ceea ce este artă, literatură ș.a.m.d., în ceea ce este în această privință viață spirituală publică. Și această cultură europeană trebuie să se îngrijească pentru ca știința spirituală să fie cultivată ca atare. Ce va crește atunci din această știință spirituală? Va crește o nouă înțelegere a Misteriului de pe Golgota. Și va trebui să spunem: Au fost vremuri vechi, în care Misteriul de pe Golgota a fost interpretat numai în conformitate cu înțelepciunea orientală spiritual-sufletească, și acum o nouă înțelepciune vie trebuie să cuprindă într-un mod nou Misteriul de pe Golgota.
Noi am vorbit despre aceste lucruri adesea în multe privințe, dar ele trebuie să ia în stăpânire sufletele noastre sub toate aspectele. Este necesar ca noi să asimilăm în sentimentele noastre gravitatea care ne pătrunde într-adevăr odată cu realizarea necesității unei noi înțelegeri a Misteriului de pe Golgota. Și aici se află în definitiv ceva care, aș spune, face ca această gravitate să fie și mai aspră pentru populația Europei Centrale.
Dacă privim cu o înțelegere mai profundă la ceea ce a devenit viața spirituală în a doua jumătate a secolului al XVIII, în prima jumătate a secolului al XIX tocmai în cadrul Europei centrale, va trebui să spuneți: Aici, în ciuda faptului că, desigur, și populația acestei Europei Centrale avea trupuri care erau deja pe cale de a muri, a mai fost încă atât de vie încât această populație a Europei Centrale s-a putut înălța la vivacitatea lumii de idei, așa cum nu s-a ajuns la ea de fapt niciodată înainte în evoluția omenirii. Nu există o altă asemenea înălțare a omului la concepte abstracte, dar totodată așa încât atunci când se viețuiește în aceste concepte abstracte să nu se viețuiască în elementul mort, ci în cel viu, cum a fost, de exemplu, cea atinsă în goetheanism sau de către filosofii idealiști germani. Nu există o altă asemenea înălțare în evoluția omenirii. Aceasta constituie într-o anumită privință un punct culminant, pe care trebuie, într-adevăr, să ni-l clarificăm în întregime. Omenirea actuală nu vrea să mai știe nimic în această privință, cum, de exemplu pentru a aborda acum un spirit din șirul goetheaniștilor, un om ca Schelling [Nota 3] – eu am descris adesea acest aspect – se mișcă în sfera conceptelor abstracte, și, deși vorbește în concepte abstracte, se mișcă atât de viu în această lume a conceptelor abstracte cum altfel o face numai cineva care vorbește despre mâncare și băutură. Și la Fichte [Nota 4] a fost acest caz. Această capacitate de înălțare în sfera conceptelor și ideilor vii ne întâmpină în mod deosebit în acest domeniu al evoluției omenești. De aceea, pentru această populație a Europei Centrale există într-adevăr ceva întru totul deosebit în întregul context al omenirii contemporane. La această populație a Europei Centrale există realmente faptul că prin specificul ei deosebit, care de fapt abia în a doua jumătate a secolului XIX a fost inundat de ceva diferit, ea poate începe cel mai curând să-și asume misiunea omenirii moderne de a intra din nou în spiritualitate. De aceea este atât de cumplit de dureros să simți că în Europa Centrală există în ziua de azi ființe omenești atât de adormite care se perindă într-un anumit sens pe mormintele lui Lessing și Goethe și Herder și Schelling, și își văd propria lor sarcină în somnul sufletesc. Căci în relegarea de ceea ce au scris și au gândit aceste spirite, dar nu în mod exterior, ci în relegarea de spiritul din care au scris ele, ar consta realmente ceea ce ar putea aduce Europa la înălțime. Europa nu poate fi adusă la înălțime dacă în bisericile sale se repetă papagalicește cuvintele neînțelese ale Evangheliilor. Europa poate fi adusă la înălțime doar dacă este căutată cuprinderea lumilor spirituale prin dezvoltarea mai departe a ceea ce au năzuit un Herder, un Goethe și alții ca ei. Însă despre acestea nu se observă aproape nimic în prezent. Și este un semn trist al timpului că – de exemplu, în cadrul unei comunități culturale care posedă ceva ca «Determinarea omului» a lui Fichte [Nota 4], «Bruno» al lui Schelling, «Scrisori estetice» ale lui Schiller [Nota 5], și v-aș mai putea menționa încă multe altele –, că în cadrul unei asemenea comunități culturale a putut apărea o strădanie care s-a îndreptat înspre americanismele ridicole, superficiale ale unui Ralph Waldo Trine [Nota 6] și alții asemănători. Noi avem aici ceva cu mult superior, iar oamenii îl lasă să doarmă și se îndreaptă înspre altceva.
Cu cât se pătrunde mai mult în domeniul spiritual propriu-zis, cu atât mai puternic se revelează faptul că în viața omenirii actuale se revelează noul. Locuitorul Europei Centrale este puțin înțeles de locuitorul Europei Occidentale; cel din Europa Occidentală este la rândul său puțin înțeles de cel din Europa Centrală, și aceasta chiar în viața obișnuită. Însă acest lucru nu se observă ca atare. Oamenii cred că se înțeleg. Ei nu observă că vorbesc fără să se înțeleagă. Nu vreau să vorbesc despre neînțelegerea dintre americani și europeni, ci despre cea dintre europenii din Europa Centrală și cei din Europa Occidentală. Iar în aceste privințe se pot trăi lucruri remarcabile.
Ultima oară când am fost aici [Nota 7] v-am povestit că sistemul de calomniere nu se desfășoară numai aici, înlăuntrul Germaniei, ci și în afara granițelor Germaniei. V-am povestit despre acest Ferriere [Nota 8], care a răspândit printr-o revistă belgiano-elvețiană o poveste ciudată, prin aceea că a relatat că toată lumea știe despre mine că am fost „Rasputin” [Nota 9] al lui Wilhelm al II-lea și aș fi contribuit esențialmente la toate sfaturile proaste care i-au fost date lui Wilhelm al II-lea în perioada de groază. Constrâns de această calomnie care s-a răspândit – anume în cadrul Elveției de limbă franceză –, am ripostat în forma că am redactat în scris adevărul despre care este vorba în această privință, și anume faptele pure: că nu l-am văzut pe fostul împărat decât în treacăt, de la distanță, că nu am vorbit niciodată nici un cuvânt cu el și că nu am căutat niciodată să am nici măcar o legătură indirectă cu el. Am redactat aceste fapte într-o scrisoare adresată domnului dr. Boos [Nota 10], care a expediat-o, la rândul său, lui Ferriere. Acesta a preluat-o în revista respectivă și de asemenea a tipărit și replica. Această replică are aproximativ următorul conținut: Vedem din nou din acest exemplu marea deosebire dintre spiritul latin și spiritul german. Spiritul germanic le ia pe toate atât de în serios. „Cititorii mei” – scrie Ferriere – „nu se vor lăsa însă amăgiți; ei vor fi descoperit deja că ceea ce am redactat eu a fost în intenția de ‹plaisanterie› și nu ca ‹mechancete› (plaisanterie = glumă; mechancete = răutate – n.t.). În rest, constat că se poate face experiența că și atunci când afli ceva de la oameni despre care crezi că le poți acorda credibilitate, chiar și dacă vestea a aflat o largă răspândire, ea poate totuși să nu fie adevărată. Iau notă de acest aspect.” Și așa mai departe.
Aceasta a fost o replică elegantă pe care a putut-o da „spiritul latin” cu „plaisanterie” spiritului germanic serios. Dacă vor mai apărea astfel de lucruri, putem fi chiar satisfăcuți, dar ele rămân foarte adesea neobservate.
Însă aceste lucruri apar chiar și mai importante tocmai în domeniul unei înțelegeri mai profunde a lumii, acolo unde ele joacă un rol în știința inițierii și în tot ceea ce este legat de aceasta. Și aici, în acest domeniu, este într-adevăr deja necesar ca aceste probleme să fie atinse odată, atingere pe care, ce-i drept, mulți oameni în ziua de azi încă o consideră extrem de periculoasă. Astfel, aș dori să vă vorbesc astăzi despre un fapt care, după părerea mai ales a reprezentanților occidentali ai științelor inițierii, nu trebuie să fie discutat.
Puteți auzi tot mereu de la reprezentanții occidentali ai științei inițierii că este cu totul inoportun ca cineva să răspândească din proprie inițiativă știința inițierii cunoscută personal. De aceea veți găsi mereu că atunci când oameni cu adevărat inițiați ai Occidentului expun în scrieri publice știința inițierii, ei contestă că ar ști ceva din proprie experiență despre lucrurile pe care le comunică. Veți găsi, ca fapt tipic, că atunci când cineva comunică lucruri care sunt întru totul știință inițiatică – în special în America apar astfel de situații –, există o prefață care face pur și simplu parte din tehnica tratării lucrurilor, și acolo se spune: Este de la sine înțeles că eu nu am toate aceste lucruri din mine însumi, căci dacă le-aș avea de la mine nu le-aș comunica. – Urmăriți numai și veți descoperi asemenea lucruri la un mare număr de documente, tocmai ale științei inițiatice a Occidentului. Și dacă se pune întrebarea de ce se procedează în felul acesta, veți primi un anumit răspuns care este întru totul potrivit în cadrul anumitor granițe ale științei inițiatice occidentale. Aici vi se va spune: Acela care află ceva în mod direct, nemijlocit, din lumea spirituală, așadar acela care cunoaște tainele lumii spirituale, nu poate spune altcuiva că le cunoaște prin proprie experiență – de regulă așa va suna textual răspunsul –, căci dacă el trădează faptul că posedă aceste cunoștințe inițiatice din propria sa experiență directă el devine dependent, pe viață, de acela căruia îi trădează taina sa.
Acest mod de a vedea lucrurile, care este întemeiat în natura științei inițiatice occidentale duce la aceea că se vorbește într-un mod total exterior despre tot ceea ce corespunde inițierii în societățile inițiatice occidentale, și că printre oamenii occidentali se află inițiați despre care nici un om nu știe că sunt inițiați. Acest mod de a vedea lucrurile, care trebuie depășit în perioada contemporană, nu poate fi valabil în Europa Centrală, și tocmai spiritul care ar trebui să existe în Europa Centrală trebuie să combată această atitudine. Și anume, acest spirit central european trebuie să o combată prin aceea că învață să înțeleagă în noul mod spiritual caracterizat anterior, Misteriul de pe Golgota, că învață să înțeleagă viața împreună cu ființa lui Christos.
Aici se află o taină importantă. În țările occidentale, în ziua de azi, în privința științei inițiatice uzuale, lucrurile stau de multe ori așa încât acestea se află departe de creștinism; altfel Societatea teosofică nu ar fi utilizat prin excluderea creștinismului sau prin folosirea unui creștinism caricaturizat o înțelepciune precreștină, o înțelepciune indiană, pur orientală, drept ceva nou. Este o particularitate a acestei științe inițiatice occidentale, faptul că acela care este inițiat are ceva din inițierea sa, doar dacă are cel puțin un discipol care-i repetă reprezentările. Nu folosește la nimic să ai știința inițiatică doar pentru tine însuți. Exact ca atunci când privind drept înainte cu ochii dumneavoastră nu întâlniți nici un obiect, nu vă veți întâlni propriile concepte spirituale atunci când, ca inițiat occidental, nu puteți privi reluarea reprezentărilor dumneavoastră de către un altul. Acest lucru a fost indicat deja în formele cele mai variate, dar el nu este recunoscut în mod corect. Realmente, când lucrurile stau așa, atunci e valabil că acela care divulgă altcuiva că el însuși este un inițiat ajunge în puterea aceluia pe toată viața; pentru că celălalt poate să-și decline serviciul și îi poate spune: Eu nu-ți repet reprezentările. – Se ajunge la o anumită dependență datorită acestui principiu. Aceasta face parte esențialmente dintre însușirile caracteristice ale acelei științe inițiatice despre care v-am povestit adesea din alte puncte de vedere ca fiind știința inițiatică predominantă a Occidentului.
Împotriva acestei dependențe de adepți există numai o singură posibilitate: Faptul de a fi în comuniune cu Christos, care, începând de la Misteriul de pe Golgota, poate fi găsit cu adevărat pe Pământ. Cel care menține această comuniune, dar nu cu o ființă omenească ce nu se manifestă pe plan sensibil, ci cu primul frate venit în mijlocul oamenilor, cu Christos cel viu care se preumblă printre noi, cel care întreține cu Christos acea comuniune pe care în inițierea precreștină trebuia să o aibă cu un alt om, aceluia nu trebuie să-i fie frică să-și împărtășească semenilor propria sa înțelepciune. În prezent nu există o altă cale de a împărtăși direct înțelepciunea inițiatică originară decât dacă menții comuniunea cu Christos. O altă cale nu există. Și de aceea adevărata înțelepciune inițiatică a perioadei contemporane trebuie să caute această comuniune cu Christos. Dacă nu ar putea fi găsită această înțelepciune inițiatică noi nu am putea înainta în cunoașterea socială. Căci cu ceea ce nu provine din inițiere nu mai poate fi dezvoltată astăzi nicio gândire socială. Iar noi avem nevoie tocmai de aceasta. Și dacă din înțelepciunea inițiatică occidentală singură s-ar naște un sistem social, el ar trebui să se bazeze pe aceea că înțelepciunea inițiatică însăși trebuie să fie menținută secretă până în sfere largi – căci anumite domenii mai înalte nu pot fi împărtășite oamenilor în ziua de azi, deoarece este necesară o pregătire în acest sens. Dar cu acest fel de tăinuire nu este compatibil din capul locului principiul egalității tuturor oamenilor, spre care tinde tot mai mult omenirea europeană contemporană, și în general omenirea modernă civilizată. De aici vedeți că tocmai acolo unde se găsește înțelepciunea inițiatică intervine diferența colosală dintre predispoziția oamenilor din Europa Centrală și aceea a oamenilor occidentali. Mult mai limpede devine această diferență când este vorba de înțelepciunea inițiatică, decât atunci când este vorba despre cele în care în prezent oamenii trec unul pe lângă altul și cred că omenirea ar putea fi adusă într-o formă unitară abstractă. Acest lucru nu se poate realiza. Omenirea este diferențiată, și diferențierea se arată în mod deosebit atunci când se pătrunde în adâncurile științei inițiatice. Cu această temă am abordat realmente ceva foarte important, și va fi nevoie să dau mai departe explicații în detaliu la această temă în răstimpul prezenței mele aici. – În domeniul adevăratei cunoașteri a spiritului nu se poate merge pe deformarea din nepricepere, pe neglijențe, pe o prea puțină luare în serios a adevărului. Pur și simplu nu se poate proceda așa. Este necesară veracitatea.
