În considerațiile pe care le-am angajat aici a fost caracterizat sub diferite aspecte cu ce fel de forțe de acțiune din evoluția omenească trebuie să ne familiarizăm dacă vrem să înțelegem corect ceea ce se petrece în ziua de azi, ceea ce a condus în primul rând la acest timp catastrofal actual, și ce este necesar dacă vrem să ne încadrăm corect în el, cu o acțiune plină de forță, în sensul unui adevărat progres al omenirii. Căci, din păcate, atenția este prea puțin îndreptată asupra modului în care s-au modificat forțele active în evoluția omenirii în perioada recentă, față de perioadele care nu sunt situate prea departe în urmă.
Probabil că îmi este îngăduit să mai pornesc astăzi o dată de la marea catastrofă a ultimilor ani tocmai pentru a mă îndrepta asupra acelui eveniment pe care l-am indicat prin câteva cuvinte la sfârșitul ultimelor considerații ținute aici, la acel eveniment-Christos deosebit care, după cum a fost deja menționat adesea, aparține de prima jumătate a secolului XX.
Dacă observăm cu adevărat nepărtinitor evenimentele catastrofale cu toate consecințele lor, care se prelungesc în timpul nostru actual și vor mai dura încă mult, va trebui să remarcăm, aș spune, cât de diferită este structura destinului omenirii civilizate din această perioadă contemporană față de vremurile mai vechi. Trebuie să indicăm totodată că la un mare număr de oameni determinanți încă nu s-a ajuns la o conștiență a ceea ce s-a apropiat, astfel încât modul de acțiune chiar și al personalităților determinante este în ziua de azi tot așa cum a fost, înainte de toate în ultimii ani, așa cum corespunde el vremurilor trecute, dar nu mai corespunde câtuși de puțin prezentului nostru.
Noi avem în urma noastră – menționez astăzi toate acestea pentru început doar în mod introductiv, oarecum ca exemplu – ceva care este numit „război”, care a fost mai mare decât orice alt război din timpurile istorice ale omenirii. Noi am văzut că în ceea ce au avut oamenii ca gânduri în momentul începerii acestui război și în ceea ce majoritatea oamenilor mai au și în ziua de azi drept gânduri, trăiește de fapt ca un fel de stafie a perioadei anterioare. Am văzut că din această stafie a ideilor, care mai pătrunde din timpul anterior în prezent, s-au născut judecăți asupra celor care se vor întâmpla. S-a acționat sub influența unor asemenea judecăți, s-au luat unele măsuri sau altele, și oamenii nu au avut în fond nicio presimțire că de fapt se petrece cu totul altceva decât ceea ce trăiește în reprezentările oamenilor despre aceste evenimente.
În acest război desigur că s-au aflat față în față, ca și în războaiele anterioare, oameni, oameni combatanți. Dar ceea ce nu a existat în războaiele anterioare și a existat în acest război, au fost energii, forțe, care veneau din cu totul altă parte decât din acele însușiri omenești din care au venit forțele în războaiele anterioare. Noi am văzut apărând în ultima vreme o tehnică mare, impunătoare, și această apariție a unei tehnici mari, uriașe, a modificat întreaga situație în structura destinului oamenilor. Și faptele s-au petrecut în ultimii ani în conformitate cu această modificare. Dar reprezentările oamenilor nu s-au modificat în același mod.
Îngăduiți-ne să menționăm o dată cele mai importante fapte din acest domeniu: În perioada care a premers catastrofei războiului, tehnica omenească, așa cum s-a format ea în ultima vreme, a ajuns la un punct important. Munca omenească, sau, poate, mai bine spus, activitatea omenească a luat cu totul alte forme decât cele care au existat anterior, fără ca omenirea să poată reflecta bine în acest sens. Putem să ne facem reprezentări despre aceste alte forme dacă vom cuprinde cu privirea ceva care trebuie desemnat drept bază a tehnicii moderne, de exemplu extracția cărbunelui în diferitele state ale lumii civilizate. În măsura în care cantitățile de cărbune sunt extrase la lumina zilei, se află ceea ce este apoi transformat prin prelucrare tehnică în forțe de muncă, ce muncesc apoi mai mult sau mai puțin autonom, doar dirijate de oameni, astfel încât, aș spune, munca omenească s-a restrâns foarte mult în ultimul timp la poziția de dirijare, și mașina este lăsată să muncească.
Dacă se cuprinde cu privirea această situație se ajunge, de exemplu, la faptul ca în timpul care a premers războiului să fie procurate înlăuntrul Germaniei astfel de energii, care au fost dirijate de către oameni, dar care provin de fapt din exploatarea cărbunelui, – care, așadar, nu erau un rezultat a ceea ce lasă omul să se nască lăuntric, în sine, ci al proceselor întru totul exterioare, al măsurilor total exterioare –, s-a ajuns să fie produse în Germania 79 de milioane de cai-putere anuali. Ceea ce se folosește ca energie este calculat în funcție de munca pe care o îndeplinește un cal timp de un an. Astfel încât în Germania existau 79 de milioane cai-putere anuali de energie tehnică provenită din cărbune în perioada care a precedat nemijlocit izbucnirea războiului.
Ce înseamnă asta de fapt? Dacă veți compara această situație într-un sens absolut superficial cu numărul locuitorilor Germaniei, asta înseamnă că, în medie, fiecare om din Germania a avut alături de el un cal, adică locuitorii Germaniei au lucrat în domeniul tehnic atât de mult, ca și cum fiecare om ar fi avut la muncă lângă sine un cal întregul an. În felul acesta revine, ca și cum ar fi existat aproximativ 79 milioane de oameni, 79 milioane de cai-putere anuali. Așadar în ceea ce au lucrat mașinile, mașini de diferite tipuri, a fost oferit ceea ce s-ar fi înfăptuit dacă s-ar fi pus alături de fiecare om un cal, care ar fi efectuat munca. Această posibilitate de a executa o astfel de muncă a existat atunci când a izbucnit războiul. Și prin faptul că o mare parte din această muncă a fost pusă în slujba războiului, lucrurile au stat așa încât întru câtva s-a deplasat pe front ceea ce era rezultatul, rezultatul pur tehnic a 79 milioane de cai-putere anuali.
Adăugați la aceasta și alte cifre. Aș vrea, pentru început, ca să dobândiți o imagine mai limpede, să adaug doar cifra că în anul 1870, în care, conform părerii oamenilor, a avut loc un mare eveniment [războiul franco-german – n.t.] – și pe bună dreptate după părerea oamenilor – că atunci nu au fost produse 79 de milioane de cai-putere anual ci doar 6 milioane întregi și șapte zecimi de milion, așadar ceva care abia intra în considerare față de ceea ce au efectuat oamenii. 6 ⁷/₁₀ milioane în 1870, 79 milioane de cai-putere în 1912. Aceasta înseamnă, desigur, o transformare a întregii situații omenești.
Și acum adăugați la acestea și alte cifre: în același timp care a precedat catastrofa războiului, Franța, Rusia și Belgia dispuneau împreună de 35 milioane cai-putere. Marea Britanie avea desigur, 98 de milioane de cai-putere. Dar acești 98 milioane de cai-putere nu puteau, datorită situației speciale a Marii Britanii, să fie concentrați imediat în măsură suficientă pe front, ci abia în decursul câtorva ani. Așadar la începutul războiului nu se aflau față în față numai oamenii, ci au fost deplasați pe front 79 milioane de cai-putere din Germania, ceva peste 90 de milioane din partea Puterilor Centrale; o mare parte din acestea era, desigur, pusă în slujba industriei războiului, așadar a fost oarecum indirect deplasată pe front; acestora li se opuneau, în dezvoltare treptată, 98 de milioane cai-putere din Marea Britanie, 35 milioane cai-putere de la Belgia, Rusia și Franța laolaltă. Acum vă puteți face o idee despre faptul că e corect atunci când cineva spune: În fond, prin ceea ce erau oamenii, s-a dat pentru început doar un rezultat provizoriu. De statul major a depins de fapt numai pornirea, aceasta putea fi gândită într-un anumit mod, spiritual. Dar după ce, după câțiva ani, fronturile s-au concretizat, se confruntau, total independent de oameni, energii cai-putere produse tehnic. Iar destinul acestei evoluții a omenirii depindea de mărimea reciprocă a acestora, care de fapt ieșise din acțiunea omenească. Și dacă veți adăuga la cele ce am spus ceea ce urmează, atunci veți vedea că s-au înfăptuit lucrurile care s-au înfăptuit prin forțe independente de oameni, anume prin ceea ce a promovat tehnica în perioada contemporană.
Prin ceea ce puteau determina oamenii – ei puteau doar dirija, cel mult împiedica lucrurile –, dar prin ceea ce a fost dirijat sau nu a fost împiedicat, au fost conduse pe câmpul de bătaie forțe declanșate obiectiv de om, dintre care unele le puteau oarecum învinge pe celelalte în conformitate cu legi obiective, independente de om. Considerați și ceea ce a intervenit, anume că America a intrat în întreaga desfășurare. Situația Americii era așa, că în timpul în care ceilalți puteau aduce forța de cai-putere menționată pe câmpul de bătaie, ea putea mobiliza 179 milioane cai-putere. Aveți aici raportul reciproc a ceea ce putea fi mobilizat ca forțe pornind de la tehnică, forțe întru totul desprinse de ceea ce se revarsă din om, legate desigur indirect de ceea ce au inventat oamenii, ș.a.m.d. Dar ceea ce au inventat oamenii a fost dirijat tocmai în această direcție, astfel încât la sfârșit treaba stătea așa că o forță obiectivă se opunea altei forțe obiective, ceea ce trebuie să dea, desigur, în cele din urmă, tonul. Omul și-a condus destinul în ultima vreme întru totul așa încât, când a intervenit ceea ce mai înainte decurgea într-un cu totul alt mod, el și-a expus acest destin forțelor care lucrau prin propriile lor produse, prin care omul devine dependent de productivitatea pământului și de factori care nu se află sub controlul său.
Indicăm aici ceva caracteristic pentru timpul contemporan. Iar ceea ce am expus eu este doar cazul cel mai eclatant. Lucrurile pot fi limpezite, ca să spunem așa, prin asemenea cazuri eclatante. Dar ceea ce s-a produs aici la nivel uriaș – căci nici măcar nu se poate spune că s-a petrecut în mare, ci la nivel uriaș – se petrece zilnic în mic, în întregul nostru destin, anume faptul că suntem expuși la ceea ce produce tehnica. Căci în Germania se ajunsese în anul 1912 atât de departe, încât omul, prin productivitatea sa spirituală, a furnizat ceva care muncea atât de mult, ca și cum ar fi muncit un cal lângă el. Aceasta este caracteristica civilizației contemporane, și această caracteristică trebuie cuprinsă pătrunzător cu privirea. Căci ce trăiește de fapt în ceea ce produce omul civilizației contemporane ca forțe obiectiv active, care lucrează zilnic pentru el și îi determină destinul; ce trăiește în acestea? În acestea trăiește, dacă cuprindem cu privirea raportul acestei forțe cu destinul omenesc, aceeași forță pe care ne-am obișnuit să o numim în cadrul considerațiilor noastre, forța ahrimanică. În acestea trăiesc forțele ahrimanice. Despre aceste forțe ahrimanice, dacă cuprindeți problema cu privirea, va trebui să spuneți: cu o rapiditate uriașă a crescut puterea lor. Căci este nevoie doar să comparați cele două numere: în 1870 lucrau în Germania 6 ⁷/₁₀ milioane cai-putere, ceea ce nu reprezintă decât o cantitate mică; în anul 1912 lucrează în Germania 79 milioane cai-putere. Aveți aici întreaga sumă a ceea ce influențează viața noastră economică, dar care influențează și întreg restul vieții noastre. Aveți aici ceea ce se desfășoară într-o lume, pe care e drept că a construit-o omul însuși, dar care este independentă de ceea ce are de fapt omul în sine. Aceste forțe se află în cel mai cras contrast cu tot ceea ce a acționat, de exemplu, atunci când oamenii s-au aflat față în față așa ca în vechile bătălii orientale, unde au acționat doar forțe luciferice, când oamenii s-au confruntat față în față ca pe vremea invaziei tătarilor în Europa, ș.a.m.d.. Adesea oamenii nu-și clarifică lumea nouă în fața căreia stă omul astăzi și relativ cât de repede a apărut această nouă lume. Știința spirituală orientată antroposofic mai are în plus sarcina de a cuprinde cu privirea întreaga anvergură a unui asemenea fapt. Căci ceea ce v-am descris eu aici este doar aspectul exterior. Ajungem în interior dacă înțelegem ceea ce s-a afirmat mai înainte ca forțe luciferice, iar acum ca forțe ahrimanice, în mijlocul cărora se află omul. Dar mai întâi trebuie să ne formăm concret reprezentarea a ceea ce numim noi ahrimanic și luciferic.
Amintiți-vă ce s-a desfășurat în viața sufletească omenească în acele vremuri vechi, în care se afirma de preferință lucifericul în marile lupte omenești. Atunci oamenii priveau fenomenele lumii și dumneavoastră știți că ei priveau aceste fenomene ale lumii în așa fel, încât înlăuntrul acestora le apărea o anumită sumă de, să spunem, ființe elementale, demoniace. Știința materialistă spune că aceea ar fi fost perioada vitalismului, că oamenii ar fi introdus în fenomenele naturii tot felul de duhuri, spirite ale apelor, gnomi, ș.a.m.d. Dar noi știm că în fenomenele naturii trăiesc realmente entități spirituale. Exact la fel cum acuma omul nu vede decât fenomenele serbede, uscate ale naturii, tot așa au văzut oamenii acelor timpuri vechi entități spirituale în fenomenele naturii, ceea ce era de esență spirituală. În ziua de azi acestea se numesc superstiții. Căci acesta este gustul prezentului. Dar noi știm că prin aceste nume oamenii indicau ceea ce văzuseră spiritual în fenomenele naturii, așadar ceva real din percepțiile lor. În tot ceea ce oferea natura omului, oamenii vedeau asemenea entități elementale. Așadar se poate spune: În conștiența lor, oricât ar fi fost ea de instinctivă, întunecată, visătoare, lumina ceva din aceste entități elementale.
Apoi au venit timpurile în care conștiența s-a întunecat față de această percepere a spiritualului în fenomenele naturii, în ceea ce se înfăptuiește ca natură în jurul omului, fără contribuția lui. Și s-a născut concepția noastră modernă intelectuală a ceea ce se numește în ziua de azi știință, în care omul nu vrea să aibă de a face decât cu ceea ce poate fi extras din natură ca astfel de forțe care pot fi aduse în planul sensibil prin idei abstracte, pe scurt, ceea ce poate fi conținut al intelectului omenesc.
Dar aș dori să spun că fără ca omul să o presimtă, ba chiar într-un timp relativ scurt – luați intervalul dintre 1870, când în Germania erau activi 6 ⁷/₁₀ milioane de cai-putere anuali și anul 1912, când erau activi 79 milioane cai-putere anuali – s-a dezvoltat o nouă lume, o lume care nu a existat aici, care se află acum și în mediul înconjurător omului, de care destinul omenesc depinde chiar și în evenimente atât de mari, cum au adus ultimii ani, la fel cum a depins mai înainte destinul omenesc de fenomenele naturii. Și în aceste forțe care există și aici și care acționează fără oameni așa cum acționează forțele naturii fără oameni, acolo se află, tot așa, demonii, puterile elementale, numai că ele acționează în alt mod asupra oamenilor decât cele care au fost observate înainte de către oameni în fenomenele naturii. Oamenii priveau fenomenele naturii și constatau: Aici, înăuntru, acționează entitățile elementale. – Aceasta acționa asupra conștienței, aceasta făcea ca sufletul să cadă la învoială cu fenomenele naturii, aceasta stabilea o legătură a conștienței cu fenomenele naturii. În ziua de azi, omul este „luminat”, și la fel cum consideră drept superstiție faptul de a observa puteri spirituale în fenomenele naturii, tot așa, nu ajunge să presimtă că în ceea ce a produs el însuși, în întreg cuprinsul lumii tehnicizate, acționează entități demonice. Și el nu-și poate da seama așa ușor de acest lucru, pentru că acestea acționează acum asupra voinței, despre care v-am spus, adesea, că doarme. Acestea acționează în subconștient, îl cuprind pe om în subconștient. Și consecința acestui fapt este că, în timp ce vechiul om, în observarea fenomenelor naturii, mai prelua, cel puțin în conștiența sa, ceva din puterile demonice, în ziua de azi în lumea tehnică puterile demonice se agită făcând gălăgie; ele acționează mai departe în voința omenească și omul încă nu se învoiește să o recunoască. Căci, în primul rând, se află în subconștientul său, în al doilea rând i se pare o superstiție să spună că în mașinile pe care le produce el acționează entități demonice. Dar, cu toate acestea, ele acționează. Și în timp ce entitățile pe care le vedea omul în vremurile vechi în fenomenele naturii erau de tip luciferic, entitățile care acționează în mașini, în produsele tehnicii, sunt de natură ahrimanică. Omul se înconjoară așadar cu o lume ahrimanică, ce devine cu totul autonomă.
Dumneavoastră vedeți care este sensul evoluției omenirii. Din lumea luciferică, ce mai acționează încă înăuntrul conștienței sale și îi determină de acolo destinul, omul alunecă, și anume tocmai în prezent cu o anumită rapiditate, înăuntru într-o lume ahrimanică. Există un mare pericol, ca această lume ahrimanică, pentru că acționează asupra voinței sale, pe care omul nu o poate primi nemijlocit în conștiența sa prin știința intelectualistă, să cuprindă voința omului și el să devină complet lipsit de direcție înlăuntrul puterilor demonice ale produselor tehnice.
Ceea ce se petrece în estul Europei, unde din modul de gândire al prezentului se vrea oarecum militarizarea economiei în sensul formării unei mari mașinării, unde chiar și oamenii sunt formați tot așa precum mașinile, unde munca omenească este total desprinsă de om – ceea ce se vrea acolo este chemarea demonilor voinței, în al căror domeniu alunecă oamenii.
Calea de la luciferic la ahrimanic este ceva despre care trebuie spus că așa merge drumul evoluției omenirii. Și noi ne aflăm, în fond, în toiul acestei ieșiri din luciferic și navigări în ahrimanic. Lucifericul continuă să fie prezent, firește, în multiple feluri. Ahrimanicul ia în stăpânire oamenii. Lucifericul trăiește mai mult în sentimente. Ahrimanicul acționează mai mult prin rațiunea omenească și se înfăptuiește și se încorporează în produsele tehnicii.
În toate acestea se încadrează, pentru a da omului o direcție, evenimentul-Christos, la care trebuie să ne așteptăm pentru prima jumătate a secolului XX. Acest eveniment al lui Christos va consta în aceea că, prin trăiri obiective, tot mai mulți oameni vor ști: Umblă pe Pământ Christos eteric, acel Christos ce reprezintă puterea eterică ce a umblat cândva pe Pământ în omul fizic Iisus Christos. Și în familiarizarea cu această putere a lui Christos, în pătrunderea propriei ființe cu această putere a lui Christos se află posibilitatea ca omul să lase să acționeze asupra sa, în mod corect, ascensiunea necesară a puterilor ahrimanice. Nenorocirea timpului nostru constă în aceea că oamenii navighează în ahrimanic fără să fie susținuți de forța lui Christos.
Este așadar ceva pozitiv, ceva foarte concret, asupra căruia se indică dacă se vorbește despre această influență din evoluția omenească din secolul XX, pe care am indicat-o deja în primul meu misteriu drept reapariția lui Christos. Și aș spune că se poate urmări ceea ce se va desfășura în sufletele omenești, în măsura în care aceste suflete trăiesc în întâmpinarea acestui eveniment al lui Christos.
Eu am putut chiar indica recent, în conferința publică [Nota 1] faptul că specificul, caracterul științific lipsit de orice concepție despre lume din Occident se oprește cu cunoașterea în fața omului. Se înțelege, de preferință, neviul. Acesta este sistematizat, ș.a.m.d. Se teoretizează asupra lui, și asupra viului. Darwinismul nu trece însă mai departe de evoluția animalului. Apoi îl așează în vârf pe om. În fața omului el, practic, se oprește. Cunoașterea nu ajunge până la om.
Dar și înțelegerea conceptelor sociale se oprește aici. Eu am arătat cum practicienii au devenit de fapt rutinieri, cum rămân ei pe loc la ahrimanic-tehnic. Aceasta au ei în cărțile lor, pentru care se însemnează bilanțul, activul și pasivul. Dar în fața oamenilor cu care ei lucrează, se opresc. Acești oameni își revendică tocmai demnitatea lor de oameni, dar nu se creează nicio punte de la cel care este conducătorul muncii, la muncitori. Și viața practică se oprește, de fapt, în fața omului. Cunoașterea se oprește în fața omului, și viața practică se oprește în fața omului.
Aceasta este încă în ziua de azi, pe de o parte, mai mult sau mai puțin teorie, sau să nu spunem teorie: incapacitate a teoriei, a cunoașterii; pe de altă parte, este ceva care iese mult în evidență în viața socială. Căci ceea ce nu a fost scris în cărți, este ceea ce se afirmă în ziua de azi în greve și mișcări revoluționare. De acestea nu s-au ținut seama. Acestea nu au intrat în contabilitate. În viață ele apar și rezultă la fel de bine din munca în industrie, munca din comerț ș.a.m.d., precum rezultă oricare articol care este produs. Numai că ceea ce se agită făcând gălăgie în ziua de azi printre oameni nu a fost inclus în registrele contabile. Viața însă le-a inclus, și ele se manifestă în viață.
Acum putem deja spune: Asupra a ceea ce v-am expus eu dumneavoastră acum, ceea ce am expus eu recent și în conferința publică, în fond, gândesc cei mai puțini oameni. În această privință, secolul XX a adus lucruri de-a dreptul nebuloase despre om. În secolul XVIII, spirite măcar radicale s-au luminat în privința a ceea ce se pregătea treptat. Secolul XIX a adus apoi evenimentele, provocând mari confuzii. Pierre Bayle [Nota 2] a rostit în secolul XVIII niște cuvinte remarcabile. El a fost unul dintre materialiștii secolului XVIII care au fost chiar adevărații precursori ai materialismului secolului XIX. Acest Pierre Bayle a rostit cuvintele: În state vor domni onoarea și dezonoarea; ambiția și egoismul, ș.a.m.d., dar nu poate exista niciun stat în care să fie eficace constituția sufletească creștină; poate exista un stat în care domnesc virtuțile și viciile păgâne, dar nu poate exista un stat creștin. Așa spune Pierre Bayle, materialistul radical, și el a avut mai multă dreptate decât oricare dintre spiritele idealiste ale secolului XIX, căci aceste spirite idealiste s-au amăgit că statele ar fi creștine. În realitate, nu erau. Studiați creștinismul Evului Mediu, acel creștinism pe care îl are în primul rând în vedere Pierre Bayle. Acesta se baza pe faptul că Pământul era de fapt negat, că se vedea o virtute în ridicarea la o viață care nu era pământeană. În secolul XVIII s-a dezvoltat o viață care voia, de preferință, să cultive elementul pământesc. Nu poate exista un stat creștin, spunea Pierre Bayle, și de fapt el spunea adevărul. Iar în secolul XIX și la începutul secolului XX se spunea o minciună atunci când omul voia să se amăgească pe sine și pe alți oameni, că ceea ce s-a format treptat ca state moderne, ar putea fi creștine. Tocmai că ele nu puteau fi. Dar altceva s-a produs prin aceasta: omul era pătruns, atunci când stătea la amvon, sau asculta ceea ce răsuna în jos de la amvon, de faptul că este cu adevărat creștin. Sau, din nou, atunci când omul mergea la slujba sa, sau își expunea decorațiile primite, sau se folosea de titlul său, pe care i-l dăduse statul, își imagina și că ar fi creștin. În realitate nu era, căci faptul că omul se afla în respectiva situație era dat tocmai prin aceea că nu era creștin. Omul se obișnuia, astfel, să ducă o viață mincinoasă, se dezobișnuia să privească faptele cele mai importante ale vieții în conformitate cu adevărul. Și aceasta producea acea atmosferă încețoșată care nu lăsa deloc să apară o părere nepărtinitoare asupra a ceea ce apărea treptat: ahrimanizarea lumii.
S-a vorbit mult despre campaniile de minciuni din ultimii ani. Dar aceste campanii de minciuni sunt cele cu care s-au obișnuit oamenii în cele mai importante lucruri în perioada contemporană. Ei s-au obișnuit cu minciunile în privința lucrurilor celor mai importante! De ce s-ar spune chiar adevărul asupra lucrurilor, în privința cărora s-a mințit în timpul catastrofei războiului, dacă oamenii s-au obișnuit totuși în secolul XIX să nu mai aducă în domeniul constituției lor sufletești adevărul despre cele mai importante probleme ale vieții lor?
Este incomod să se privească în față aceste lucruri, dar tocmai acesta este răul, că aceste lucruri nu sunt privite drept în față. Astfel omul modern, pe lângă altele, se află și în dificultatea apărută datorită neveracității lăuntrice. Și din această atmosferă se va dezvolta o dispoziție cu totul deosebită. Ceea ce în multe privințe până acum este, de fapt, simplă teorie, simplă cunoaștere: neajungerea omului la om, oprirea în fața omului și de asemenea ceea ce se dezvoltă în viața socială ca această neajungere până la om, se va depune pe sufletul omenesc. Ceea ce acționează asupra voinței ca tehnică exterioară, va reacționa oarecum în sus, din inconștient în conștient. Firește că nu se va putea produce o conștiență despre aceasta, pentru că se află tocmai în inconștient, dar o dispoziție se va crea. Și tot mai mult în decursul următoarelor decenii, ba chiar în decursul următorilor ani, această dispoziție va veni în sus asupra unui număr mare de oameni. Oamenii vor instrui copii în școli și vor observa: Acești copii aduc la suprafață sentimente pe care adulții nu le-au avut deloc. În diferite epoci a mai existat așa ceva, dar în perioada următoare va fi într-o măsură amplificată. Și numai dintr-o profundă cunoaștere spiritual-științifică a prezentului se va putea aprecia ce anume se dezvoltă aici de fapt din substraturile sufletelor oamenilor în creștere. Se va dezvolta un mare dor, așa ceva ca o privațiune plină de dor. Căci ceea ce la început este numai incapacitate a teoriei, de a cunoaște omul, incapacitate a vieții sociale, de a prelua în calculele de afaceri dotarea omului, se va condensa până la simțire, senzație. Și vor apărea oameni – care vor fi văzuți în generațiile următoare – care vor simți: Da, eu stau aici, am o înfățișare, alta decât celelalte ființe care se află în jurul meu; eu nu arăt ca animalele, ca un bou, ca un măgar, o nevăstuică sau un vultur, eu arăt altfel, dar eu nu știu ce este de fapt ceea ce arată altfel; eu nu știu ce este un om, eu nu știu ce sunt eu însumi. – Melancolie și ipohondrie se vor depune peste sufletele generațiilor aflate în creștere. Aceasta se va putea remarca în școli la educare, la predare, drept o dispoziție a timpului. Va fi o dispoziție a timpului, care se manifestă întru câtva pe scara largă. Oamenii sunt în ziua de azi atât de îngrozitor de superficiali, încât cu greu se poate vorbi cu ei despre astfel de lucruri. Dar pentru a mă face înțeles de dumneavoastră în mod comparativ, aș dori să vă atrag atenția că în secolul XVIII, acei oameni care înțelegeau ceva din sufletul epocii au vorbit despre „febra Werther”. Goethe l-a scris pe «Werther» [Nota 3] al său doar din această dispoziție sufletească generală a unui mare număr de oameni. Apoi a apărut un roman, «Siegwart» [Nota 4]. Acesta a fost scris din „febra Siegwart” a celei de-a doua jumătăți a secolului XVIII. Acestea au fost dispoziții ale timpului, care, în orice caz au fost valabile numai la un cerc limitat de oameni. Dar în cercurile cele mai largi va apărea o astfel de dispoziție generală în suflete, care va putea fi exprimată astfel: Da, ce sunt eu ca om? Ce este ființa care sunt eu însumi, care merge pe două picioare? Eu am o știință pe care am împins-o până la sublim; am o viață socială – dar, de fapt, amândouă se opresc în fața a ceea ce sunt eu însumi. – Această dispoziție, care vrea să fie marele semn de întrebare al timpului în fața entității omenești, va pregăti privirea sufletească pentru perceperea a ceea ce este greu de descris, dar va veni ca nou eveniment-Christos. Căci din puterea ce izvorăște din acest dor vor vedea oamenii apariția lui Christos. Nevoia exterioară se va transforma în nevoie sufletească lăuntrică, și din această nevoie sufletească se va naște contemplarea, contemplarea lui Christos, care se va preumbla suprasensibil printre oameni și pe care ei vor trebui să se sprijine, pentru ca să nu navigheze într-un mod imposibil din luciferic în ahrimanic.
Căci la ce ar folosi toată știința, dacă nu ne-ar duce la cuprinderea concretă a vieții omenești nemijlocite? Trebuie să ne fie limpede: Omul care există în ziua de azi are deja un șir întreg de vieți pământești în urma lui. Noi trăim în repetate vieți pământești. Acei oameni care au văzut puterile elementale în fenomenele naturii am fost noi înșine în viețile noastre pământești anterioare. Noi aducem rezultatele acestor vieți pământești anterioare în această viață. Atunci am știut: în jurul nostru sunt spirite ale naturii determinante de destin. Pe acestea le purtăm în noi. În ziua de azi noi privim afară în natură doar cu intelectul, numai cu capul, și la fel și asupra rezultatelor tehnicii, pe care noi înșine o producem. Noi nu vedem nimic altceva decât ceea ce este conținut al intelectului nostru. Și ceea ce face gălăgie în noi din multe vieți pământești, pe care noi le-am trăit, dar pe care acum nu vrem să le vedem, este, la urma-urmelor, ceea ce am desemnat eu drept mare dor, drept privațiune plină de dor. Noi am fost cândva oameni care au privit în natură și au văzut spiritualul, fapt prin care am putut simți în noi ce este de fapt un om. Acum avem o știință, o simțire socială, care se opresc în fața omului. Purtăm în noi predispoziția contemplării noastre anterioare a mediului nostru înconjurător, ca să ne simțim pe noi ca oameni. Privim în ziua de azi în natura lipsită de oameni, rămânem pe loc în fața omului. Aceasta va produce marea nevoie sufletească a următoarelor decenii. Această nevoie sufletească este o putere pozitivă și din această putere pozitivă se va naște capacitatea de a-l vedea pe Christos.
Vechiul mod de raportare la Christos a fost nimicit de teologia ultramodernă. Căci ce a devenit Christos sub influența teologiei moderne? „Omul simplu din Nazaret”! [Nota 5] Poate, așadar, avea oare loc o înțelegere de către om a evenimentului lui Christos, dacă nu are loc o înnoire a vieții noastre spirituale?
Biserica catolică a știut bine de ce nu a vrut niciodată să lase mulțimilor Evangheliile. Pentru credincioșii Bisericii catolice, în ziua de azi teoretic este încă interzisă citirea
Evangheliilor. Și albigenzii și waldenzii, care nu au voit să se supună acestei interdicții, au fost declarați eretici, pentru că, desigur, s-a știut bine ce ia naștere dacă Evangheliile sunt
înmânate mulțimilor. Acolo avem mai întâi patru Evanghelii. Divinul poate vorbi oamenilor într-un asemenea mod cvadruplu. Dar nu pornind din intelect îi poți face pe oameni să înțeleagă un
eveniment în mod cvadruplu, precum este el descris în Evanghelii. Întrucât atunci se dezvoltă contradicții. În momentul în care contești Evangheliilor realitatea, în momentul în care le privești
ca produse ale intelectului omenesc, trebuie să le găsești contradictorii, atunci ele sunt pline de contradicții. Ceea ce a survenit atunci este o nimicire a oricărei intuiri a Misteriului de pe
Golgota.
Și din nou trăiesc oamenii în minciuna că ei ar trebui să rămână creștini și totuși să astupe și să nege izvorul [creștinismului], pentru că teologia modernă nu mai conține în sine nici un creștinism. Pentru a ajunge din nou la creștinism, trebuie să ajungem la o nouă viziune asupra spiritului. Trebuie să putem ridica din nou la suprafață comoara pe care am strâns-o în sufletul nostru, pe care am purtat-o prin multe vieți pământești.
Așa cum ne situăm noi în viața actuală, această viață este totodată punctul de pornire pentru următoarele vieți pământești. Dar așa cum în sufletele noastre trăiește ca moștenire a vieților pământești anterioare ceea ce purtăm în suflet abstract, în matematică, și concret, în diversele dispoziții lăuntrice, tot așa trăiește ceea ce am preluat din lumea exterioară în viața actuală, ca predispoziție în următoarele vieți pământești. Omul din vechime și-a preluat din lumea exterioară concepția sa despre natură, îmbibată de ființe elementale. Când am fost mai înainte pe Pământ, am privit natura și am primit impresiile ființelor elementale; aceasta purtăm în noi. În ziua de azi viața noastră este determinată esențialmente de ceea ce ia naștere prin „calul” care este alături de noi, așa cum am descris mai înainte, prin tehnică. Aceasta se varsă în noi. Pe aceasta o configurăm în noi într-un fond pentru următoarele vieți pământești, dacă nu facem nimic altceva. Înăuntrul acesteia trăiesc noii demoni, demonii ahrimanici. Ne pregătim bine pentru următoarele vieți pământești, dacă ne predăm puterilor ahrimanice! Ceea ce sunt mașinile în noi, acest lucru îl pregătim ca viață științifică a noastră pentru următoarele vieți pământești. Ceea ce a fost bubuit de tunuri pe fronturi, ceea ce a trăit în mașini, acestea le incorporăm în noi. Așa vrem noi de fapt inconștient să înviem în viețile pământești următoare. Dar omul nu este doar un intelect, el mai are și altceva în ființa sa; are senzații, are sentimente. Acestea trebuie să se împace cu ceea ce vine înăuntru de la tehnică, de la mașini.
La acestea se mai adaugă și un alt sentiment decât ce am descris anterior. Am vorbit mai înainte de sentimentul dorului datorat lipsei, al lipsei pline de dor. Ceea ce sufletul cumulează în subconștient din tehnică, din puterile ahrimanice, reacționează în sus, vine în conștiență ca gânduri, idei, dar vine în sus ca ceva care este asemănător fricii. Și pe lângă lipsa plină de dor se va vedea apărând la copiii pe care îi vom avea la școală în următorii ani și următoarele decenii, o anumită teamă față de viață, o teamă imprecisă, dar de aceea nu mai puțin însuflețită, care se va exprima într-o fire agitată, nervoasă – vreau să spun, în mod evident. În germen, ca tendință, aceasta există deja în ziua de azi.
Nu există decât o singură soluție, ca sufletele să se umple cu Acela care dă puterea pe care Pământul însuși nu o poate da, puterea care i-a venit Pământului din afară prin ființa lui Christos, care va apărea acum din nou. Aceasta este o putere care nu poate veni de la Pământul însuși. De la Pământ vine forța tehnicismului, cei 79 milioane de cai-putere, care se desfășoară alături de noi. În noi trebuie să cultivăm ceea ce vine de la puterea lui Christos, ca să nu fim plini doar de forța tehnicismului în următoarea viață pământească. Nu există nicio altă vindecare pentru nervozitatea care trebuie să se manifeste la generațiile în creștere, decât pregătirea pentru evenimentul Christos din prima jumătate a secolului XX.
Nu trebuie să descriem timpul nostru după aspectul exterior, ci trebuie să-l descriem după ceea ce se afirmă ca simțirile cele mai proeminente în om. Extrem de important în timpul nostru ar fi ca oamenii să-și însușească o privire lăuntrică pentru ceea ce trăiește în oameni. De cele mai multe ori este descris ceea ce este doar exterior. În ținuturi cum este acum, de exemplu, estul european, călătoresc oameni ca Paquet [Nota 6] și alții asemănători, care nu sunt deloc în stare să spună ce trăiesc interior oamenii acolo, oameni care trăiesc deja mult din viitor, în timp ce astfel de scriitori descriu doar pura exterioritate, ș.a.m.d.
Dacă e ca știința spirituală să devină ceva viu, atunci ea trebuie să ne poată conduce la înțelegerea tocmai a celor legate de senzații, de sentimente. Căci omul nu învață să cunoască cu adevărat viața prin aceea că i se descrie în câteva abstracțiuni cum va fi evenimentul lui Christos, ci prin aceea că se descriu sufletele omenești, care trăiesc în întâmpinarea acestui eveniment-Christos, pe de o parte pline de dor, pe de altă parte fiindu-le teamă.
Cum poate omul actual înțelege ceva cum este pecetluirea ieșirii din catastrofa războiului de către forțele ahrimanice, neținând seamă de ceea ce puteau face pe moment oamenii? Determinat numai prin ceea ce au inventat oamenii și care a devenit obiectiv. Cum pot judeca aceasta corect oamenii prezentului, cum o pot aprecia corect în modul său de acțiune, dacă nu acceptă știința spirituală? Reflectați totuși, ce înseamnă un fapt ca acesta, că la cele 79 de milioane de cai-putere ai Germaniei, la cele 98 de milioane de cai-putere ai Marii Britanii, la cele 35 de milioane de cai-putere ai Belgiei, Franței și Rusiei se adaugă cele 179 de milioane de cai-putere ai Americii! Așadar vorbind despre ceva care face total abstracție de om, noi vorbim de fapt despre cauzele determinante ale destinului omenesc actual. Omul s-a pus total la dispoziția a ceea ce nu mai este omenesc. Și acum considerați într-o nouă lumină, când se spune că omul se oprește cu cunoașterea sa în fața omului. Omul rămâne în neuman, și în domeniul social rămâne în neuman, negăsind puntea înspre om. Cu aceasta, omul își împlinește destinul. El își face destinul dependent și de ceea ce nu mai este omenesc; el produce, ca determinante ale destinului său, și cele la care el, ca om, nu mai participă deloc. Nu trebuie să mai vorbim despre vitejie, despre spirit, despre genialitatea Statului Major și altele asemănătoare, atunci când vorbim despre încheierea unui eveniment determinant de destin, ci despre raporturile dintre caii-putere anuali din diferitele țări. Trebuie să putem face abstracție de oameni când vorbim despre destinul uman. Este nevoie de o mare forță pentru ca oamenii să se ridice din nou și să strige împotriva acestui destin omenesc determinat de ne-omenesc: Destinul omenirii trebuie să fie din nou determinat de către oameni! – Acest lucru însă se poate întâmpla numai dacă oamenii se umplu cu puterea lui Christos, care se apropie, care le va reda din nou puterile lor omenești. Poate deveni din nou el însuși ca om doar acela care se folosește de tot ce a fost întemeiat ca tehnică, dar care nu se lasă dominat de acest tehnicism, ci poate vedea și ceea ce îl poate pătrunde ca forță a lui Christos, care poate învinge acest întreg tehnicism.
Acestea sunt învățături pe care trebuie să le preluăm în ziua de azi. Acestea sunt cuvintele care indică modul în care trebuie să ne pregătim pentru evenimentul-Christos. Prin toate trivialitățile care domină în ziua de azi literatura oficială, cu toată vorbăria care este astăzi la ordinea zilei, omenirea nu progresează, ci regresează. Numai și numai prin ceea ce este extras din substraturi spirituale progresează omenirea. Și înainte de a simți din nou gravitatea acestei situații, omenirea nu va înainta. Și este necesar să ne fie limpede: Omenirea a ajuns în ziua de azi că are împrejurul ei o lume, o lume cu totul nouă, care dezvoltă forțe de care depinde destinul ei. Și într-adevăr nu sunt numai evenimentele de război. Atunci când mergem pe stradă și vedem fabricile de care este determinat destinul nostru, aceasta este același lucru pentru viața de zi cu zi, nu doar pentru destinele din 1914. Ceea ce este acolo în toate aceste fabrici, care fumegă, sunt puteri ahrimanice – în ele omul nu mai are nicio valoare.
Și dacă mergem apoi o bucățică de drum mai departe de fabrică, găsim Biserica. Ceea ce se transmite prin tradiție în Biserică a devenit ceva abstract. Ceva care nu mai are demult nicio legătură cu această viață de afară. Ea se îndeletnicește cu ceva cu care omul nu poate face nimic, atunci când se află față în față cu practica vieții. Acesta este luciferic, tot așa cum ceea ce se află în fabrici este ahrimanic.
Este iarăși ceva legat de destinul omenirii actuale, legat într-un mod îngrozitor: anume faptul că acolo unde se vorbește despre spiritual, s-a pierdut posibilitatea de a îndruma în viață cu acest spiritual. Eu am povestit recent în conferința publică despre oratorii-pastori americani în Elveția [Nota 7] și alte țări neutre, care spun aproximativ următoarele: „Trebuie să se formeze Liga Națiunilor, pentru că aceasta va aduce mântuire și binecuvântare pentru oameni; dar din ideile oamenilor de stat nu se va putea forma Liga Națiunilor. Așadar trebuie să se câștige inimile oamenilor, pentru ca ei să creadă în Liga Națiunilor.” – Cine are o minte imparțială va ști că sunt foarte frumoase discursurile pe care le țin acești domni; dar cel care este satisfăcut cu aceasta și se mulțumește să laude frumusețea acestor discursuri, acela nu înțelege nici timpul. Căci aceste cuvinte pot fi pline de miere, dar această dulceață nu pătrunde până în inimile oamenilor. Inimile oamenilor sunt, în ziua de azi, pline de grijile pe care și le fac asupra vieții economice, și nu există acolo nicio punte înspre ceea ce vine ca vorbe dintr-o veche mărturie de credință. Cu acestea se poate face la fel de puțin o Ligă a Națiunilor, ca și cu acele vorbe care vin de la Woodrow Wilson [Nota 8], Clemenceau [Nota 9] și alții. Problema care se pune în ziua de azi este reunirea celor două, pătrunderea vieții cu spiritul și aducerea vieții până la spirit. La fel cum ființa-Christos extrapământeană a primit trup în omul Iisus, s-a legat cu Pământul fizic, tot așa, Christos care va apărea în prima jumătate a secolului XX nu va vorbi în limbajul confesiunilor religioase abstracte, o, nu, ci El va vorbi în limbajul vieții practice. Iar aceia care tot caută înălțarea sufletului în înălțimi mistice, rupte de lume nu Îl vor înțelege. Dar El va vorbi despre spirit, chiar și atunci când vorbește despre viața practică. El va fi spiritul care tot așa se va uni cu viața practică precum s-a unit ființa cosmică suprasensibilă Christos cu omul fizic Iisus. Noi avem nevoie de o astfel de înțelegere nouă a evenimentului-Christos, altfel nu Îl vom putea prețui atunci când va veni peste oameni.
Se poate pune deja în ziua de azi întrebarea: Cum se vor raporta de fapt la evenimentul lui Christos din prima jumătate a secolului XX aceia care predică oficial creștinismul? – Pentru aceasta este, fără îndoială, creat un fel de model printr-o înțelegere corectă a Evangheliei. Evanghelia vorbește despre „scribi și farisei”. Oamenii nu judecă corect atunci când îl situează în prezent de partea mărturisitorilor lui Christos pe Adolf Harnack [Nota 10]; se judecă corect numai dacă, urmând Evanghelia, este situat de partea scribilor și fariseilor. Și mulți asemenea oameni trebuie situați de această parte. Căci este nevoie să se dobândească o apreciere corectă. La adevăr trebuie să ajungem noi! Materialistul Pierre Bayle a spus: „Un stat nu poate fi creștin; onoarea și rușinea domnesc într-un stat, ambiția și egoismul domnesc într-un stat, dar un stat creștin nu este posibil”. – Dar o comunitate socială creștină va fi posibilă numai dacă nu vrem să o avem absolut statală, dacă vom întemeiem o viață spirituală liberă. Aceasta va putea fi pătrunsă de Christos. Atunci, această viață spirituală liberă va putea și să radieze impulsul lui Christos în ceea ce nu poate fi niciodată creștin, în viața statală propriu-zisă. Atunci se va putea afirma și o viață economică bazată pe asocieri care, ca atare, nu poate fi creștină; dar oamenii aflați înăuntrul ei vor fi creștini. Ei vor fi pătrunși de impulsul lui Christos, numai că oamenii trebuie lăsați să intre în viața spirituală liberă. Astfel, întreaga viață socială va putea fi creștină.
Dar la adevăr trebuie să se ajungă mai întâi, nu trebuie să se trăiască fără griji în minciună. Acestea sunt deja lucruri pe care oamenii trebuie să le asimileze în ziua de azi, pe care trebuie să ni le scriem adânc în inimă. Căci dacă nu o vom face, ne vom situa de partea acelora care îi urmează pe discipolii lui Spengler în credința că trebuie să ajungem la barbarie. Numai printr-o recunoaștere superficială că Spengler nu are dreptate, nu vom ajunge însă prea departe. În felul acesta doar ne amăgim. Ne vom situa în adevăr doar dacă ne vom spune: Trebuie creată forța de înaintare. Dar aceasta poate fi creată numai din spiritul viu, din spiritul care este căutat prin știința spirituală orientată antroposofic. Ea are ceea ce trebuie să pătrundă impulsurile timpului nostru, pentru ca noi să putem ajunge la o viață spirituală care să fie din nou creștină, la o viață statală care să fie din nou umană, care nu se oprește în fața omului, și la o viață economică care să fie din nou condusă de om, nu de caii-putere anuali, care stau lângă el și care exprimă tocmai ceea ce determină destinul omenesc pornind de la ceea ce se află în afara omului și de la neuman.
Ceea ce am viețuit noi în ultimii ani nu poate fi citit din constituția sufletelor omenești; trebuie citit din caii-putere anuali ai produselor tehnicii, din acea scriere cumplită pe care Ahriman începe să o scrie în evoluția omenirii. Ceea ce urmează să-i conducă pe oameni afară din această situație trebuie adus dintr-o nouă înțelegere a lui Christos.
