Vrem să pornim astăzi în considerațiile noastre de la realități ale entității omenești, pentru a găsi apoi trecerea la câteva linii istorice directoare.
Noi am considerat din cele mai diferite puncte de vedere acel ritm alternativ din stările omenești care se desfășoară în interval de 24 de ore, alternanța dintre somn și veghe. Astăzi vreau să indic realități care stau la baza acestei alternanțe dintre somn și veghe, dintr-un punct de vedere pe care l-am cuprins mai puțin cu privirea. Știm că omul este o ființă tripartită. Considerăm organizația-cap a omului drept o parte a acestei naturi tripartite. Această organizație-cap a omului este în așa fel, încât pentru început lumea este întâmpinată de organismul senzorial. Mai spre interior se află apoi organismul propriu-zis al creierului. Știm că orice astfel de mod de considerare este numai aproximativ. Căci nu ne este îngăduit să împărțim pur și simplu omul în secțiuni de natură spațială, trebuie să ne fie limpede faptul că organismul neuro-senzorial este concentrat mai cu seamă în cap, dar că acesta se întinde spațial asupra întregului om. Ceea ce avem de spus în această privință este valabil și pentru întregul om. Noi îl caracterizăm după partea principală în care sunt concentrate aceste lucruri, după cap. Așadar în afară organismul senzorial, înăuntru, organismul creierului.
Acum se pune întrebarea: Ce intervine de fapt pentru organismul senzorial și pentru organismul cerebral atunci când omul trece din starea cunoscută de dumneavoastră – sau cel puțin cunoscută din exterior – de veghe, în starea de somn? Dumneavoastră știți că organismul senzorial încetează să-și exercite activitatea. Organismul cerebral poate fi încă urmărit prin ceea ce luminează într-un anume mod înăuntrul omului din starea sa de somn: prin viața de vis. Dacă priviți această viață de vis, vă veți putea spune: Această viață de vis vă oferă privirii, pentru început, un fel de lume înconjurătoare, asemănătoare într-o anumită privință cu lumea sensibilă exterioară. Ea conține imagini din lumea senzorială exterioară. Omul în stare de conștiență de veghe știe foarte precis că are în viața de vis imagini care au un fel de model în lumea senzorială exterioară. Și dacă omul își privește apoi mai amănunțit lumea de vis, dacă o consideră absolut nepărtinitor, atunci va deveni conștient că imaginile de vis sunt legate între ele, se referă unele la altele, se află într-o relație reciprocă ce este determinată la fel ca relațiile reciproce dintre gândurile, mai degrabă lipsite de imagini, ale vieții de veghe. Însă se poate spune că în timp ce omul în gândirea lipsită de imagini a vieții de veghe își are cu totul în mâinile sale legăturile dintre gânduri, prin voință poate exercita o influență asupra legării unui gând cu altul, acesta nu este cazul în jocul imaginilor de vis. Imaginile de vis se ordonează laolaltă singure. Omul este dăruit acestei ordonări. Dar dacă apoi urmărim modul în care se ordonează laolaltă aceste imagini de vis, găsim: Este ca și cum realitățile gândirii obișnuite se desfășoară rarefiate, întru câtva involuntar. Se poate urmări foarte exact restul, atât al vieții senzoriale cât și al vieții de gândire, în viața de vis. Omul poate recunoaște – ceea ce poate fi ridicat apoi de către știința spirituală până la certitudinea deplină – din tot ceea ce se arată prin această considerare a vieții de vis, că acest creier omenesc, care într-un anume mod este purtătorul vieții de reprezentare, trebuie să fi parcurs o modificare față de starea de veghe. Căci în starea de veghe, lucrurile stau așa că tocmai prin voința noastră avem în mână legătura dintre gânduri. În viața de vis nu o avem. Și în afară de aceasta: simțurile și-au încetat activitatea și mai există doar ecourile imaginative ale vieții simțurilor în viața de vis. Așadar este și o viață senzorială atenuată. Ce modificări – așa întrebăm noi astăzi – a parcurs creierul omenesc?
La o reflectare nepărtinitoare trebuie să fiți de acord cu ceea ce trebuie să afirme știința spirituală: în visare, creierul a devenit asemănător unui organ de simț. Un organ de simț preia imagini din lumea exterioară. El și prelucrează deja aceste imagini, cel puțin până la un anumit grad. Dar în modul în care se raportează organul de simț singur la lumea exterioară, nu se află nicio voință. Dacă veți aduce înaintea ochilor dumneavoastră tocmai această raportare largă înspre afară a organelor de simț și o veți compara apoi cu visarea, veți găsi că creierul, ca purtător al visării – dinspre partea mea presupuneți pentru început, în mod ipotetic, că purtătorul visării este creierul – a devenit asemănător unui organ de simț. El a devenit organ de simț mai mult decât este în stare de veghe, respectiv în starea de veghe el nu este așa, pentru că atunci a eliminat întru totul însușirea de organ de simț.
Și acum, dumneavoastră nu veți mai fi departe de a înțelege cum stau lucrurile cu somnul complet lipsit de vise. Visul se află la mijloc, între viața de veghe și somn. Dacă în vis creierul deja se apropie de organul de simț, această apropiere va fi și mai mare în starea de somn fără vise. Numai că omul, în constituția sa actuală, nu este în măsură să se servească de acest organ de simț în viața obișnuită. Dar a existat un timp în evoluția omenirii în care omul a fost într-un grad înalt în măsură să se servească de creier ca de un organ de simț. De fiecare dată însă, între somn și trezire, creierul devine într-un anumit mod organ de simț. Noi știm unde se află omul propriu-zis, omul spiritual-sufletesc, de la adormire până la trezire. El este în lumea din afară. Acum nu vrem să ne oprim pentru a descrie cum este această lume din afară, ci vrem să ne fie doar limpede că omul, ca ființă sufletesc-spirituală, se află într-o lume exterioară sufletesc-spirituală. Lumea înconjurătoare pe care noi o putem privi de la trezire până la adormire doar ca pe o lume fizică, în care nu devenim conștienți de ingredientele sale spiritual-sufletești, aceasta devine pentru starea dintre adormire și trezire astfel încât omul ca ființă spiritual-sufletească este înăuntru, în această lume înconjurătoare ca lume spiritual-sufletească. El se trăiește pe sine, inconștient pentru actuala constituție sufletească, în această lume înconjurătoare spiritual-sufletească.
Această lume înconjurătoare spiritual-sufletească în care este omul, a fost lumea propriu-zisă a acelor timpuri din care provine înțelepciunea primordială a omenirii. Dacă privim înapoi la acel timp, la care adesea am privit retrospectiv, din care un ecou se află în Vede, în filosofia vedanta, pe scurt, în viziunile înțelepciunii, în revelațiile înțelepciunii vechiului Orient, atunci avem ceea ce a trăit această omenire primordială a vechiului Orient în lumea din afară, tocmai în starea dintre adormire și trezire. Și pentru această omenire era încă așa că în timpul somnului creierul era în mare măsură un fel de organ de simț. Dar un asemenea organ de simț care nu permitea să se și gândească în același timp în care se percepea. Vechiul oriental putea percepe ceea ce viețuia el între adormire și trezire în lumea spiritual-sufletească. Aceasta se reflecta oarecum în creierul său devenit organ de simț. Dar el nu putea să și gândească în aceeași stare. El trebuie cumva să aștepte vremea trezirii pentru a gândi ceea ce percepuse acolo. Și există chiar un semn exterior că aceste lucruri au fost așa cum le-am descris eu acum. Încercați o dată să vă întoarceți înapoi în rămășițele târzii ale culturii orientale vechi. Acolo veți găsi că această cultură orientală veche a înțelepciunii este în întregime structurată în așa fel, încât înfățișează într-o anume măsură spațiul cosmic sensibil, văzut însă spiritual. Ceea ce mai există în ziua de azi doar sub formă de caricatură, astrologia, era o înțelepciune vie pentru aceste vechi timpuri. Ceea ce revelau stelele, ceea ce revela omului cerul nocturn, ceea ce era învăluit pentru concepția omului de la trezire până la adormire, constituie într-o măsură înaltă fundalul a ceea ce dezvăluia această înțelepciune orientală veche. Și aceasta era ceea ce trăia omul de la adormire până la trezire. El era în lumea din afară și trăia în mod spiritual-sufletesc legătura sa cu lumea aștrilor. Și când se trezea, creierul său se retrăgea din nou din starea de organ de simț în starea care era deja întru câtva asemănătoare stării noastre cerebrale actuale, numai că acest creier era încă astfel construit încât omul își putea aminti în timpul stării de veghe ceea ce trăise în timpul somnului. Și ceea ce își amintea el acolo se aprindea ca o imaginațiune instinctivă. În timp ce acest om oriental din vechime mergea prin viața cotidiană, el își putea abate atenția de la ceea ce se afla în lumea sensibilă din jurul său, și el putea da atenție la ceea ce, ca iluminare lăuntrică în imagini mărețe, sta în fața sufletului său ca amintire a ceea ce trăise el nocturn. Și acestea erau imaginațiunile orientale străvechi, care au apărut apoi în înfățișare atenuată în și acum minunatele Vedele și în înțelepciunea și literatura Vedanta.
Cum apăreau ele în acea vreme omului însuși? Despre o asemenea descriere a omului cum se găsește în anatomia sau fiziologia actuală, în care este pus la baza acestor descrieri aspectul accesibil simțurilor al omului exterior, nu era deloc vorba în acele vechi timpuri. Printre toate cele pe care le trăia în lumea exterioară între adormire și trezire, omul se trăia pe sine însuși ca ființă spiritual-sufletească. El trăia Cosmosul ca ființă spiritual-sufletească și pe sine însuși ca ființă spiritual-sufletească în Cosmosul spiritual-sufletesc. Și cum se trăia pe sine însuși acolo? El se trăia pe sine însuși drept propriul său model ideal. Vă rog să dați mare atenție celor care sunt conținute tocmai în aceste cuvinte. Dacă omul avea iluminarea a ceea ce trăise în somn, atunci el se trăia pe sine ca propriul său prototip și putea să-și spună: Modelul meu arată așa și așa. În acest model sunt conținute, la rândul lor, anumite modele speciale pentru capul meu, pentru interiorul capului meu, pentru plămâni, ficat ș.a.m.d. Omul nu se trăia pe sine în modul pe care îl oferă anatomia și fiziologia actuală, în organele exterioare accesibile simțurilor. Dar el se trăia pe sine ca prototip, ca acela care creează aceste organe exterioare accesibile simțurilor. Omul se trăia pe sine întru câtva ca ființă divin-cerească, ca model ideal divin-ceresc al omului pământean. De aceea, omul pământean nu îl interesa în mod deosebit, ci pe el îl interesa modelul său ceresc-spiritual. Prin acest întreg complex de trăiri el însă ajungea și la altceva. El ajungea să recunoască faptul că acest model ceresc-spiritual era totodată același cu ceea ce era el înainte de a fi fost conceput, respectiv născut ca om fizic. Și omul se trăia pe sine prin această alcătuire deosebită în timpul străvechii stări orientale ca om divin-ceresc, dar totodată se trăia pe sine ca om înainte de devenirea sa pământească. Și acesta este aspectul fundamental al vechii culturi orientale, că omul se trăia pe sine drept ființa care fusese el înainte de existența sa fizic-pământească. Conștiența sa despre toate acestea era, ce-i drept, una instinctivă, dar ea era tocmai așa încât avea ca rezultat cunoașterea temeinică a existenței prenatale, a coborârii dintr-o lume spirituală în lumea fizic-sensibilă. Aceasta este caracteristica uitată a vechilor religii orientale, anume că aceste religii vorbeau în întregime despre o existență prenatală, vorbeau despre faptul că viața de pe Pământ este o continuare a unei vieți cerești.
Eu am indicat deja, dintr-un alt punct de vedere, cât de pierdută este pentru timpul nostru conștiența ce s-a dezvoltat acolo, prin faptul că, deși noi avem un cuvânt care neagă faptul că viața se încheie cu moartea, „nemurire”, nu avem nici un cuvânt care să nege că începutul vieții pământești este începutul vieții umane în general. Nu avem un cuvânt asemănător „nemuririi” pentru viața prenatală. Ar trebui să avem și cuvântul „nenaștere”. Dacă am avea cuvântul „nenaștere” și acest cuvânt „nenaștere” ar fi în noi la fel de viu ca și cuvântul „nemurire”, atunci ne-am putea transpune în starea sufletească a vechiului oriental.
Dacă vă actualizați lăuntric această întreagă stare sufletească a vechiului oriental, atunci vă veți putea spune: Viața pământească se petrecea pentru el într-un anumit fel, astfel încât el îi dădea puțină atenție, întrucât vedea în ea numai imaginea vieții sale ceresc-spirituale. Nici pe sine însuși ca om fizic, omul oriental nu se considera ca fiind deosebit de important, căci acest om care se preumbla aici pe Pământ era întru totul o simplă imagine a omului ceresc, care stătea înaintea tuturor lucrurilor în fața sufletului său. Veșnicul din om era pentru acest om oriental ceva de la sine-înțeles prin contemplare nemijlocită, deoarece, după cum am spus, răsărea în el ca iluminare; în viața de zi, în starea de veghe, era amintirea vieții nocturne. Pentru a ne pune o asemenea constituție sufletească în fața privirii spirituale, trebuie așadar să ne reîntoarcem în vechiul Orient. Ceea ce a existat ca înaltă cultură spirituală în vechiul Orient, ține de timpuri foarte, foarte vechi. Căci ceea ce conțin cărțile, chiar și sublimele Vede, filosofia vedică, este doar un ecou. Dacă am vrea să privim în înfățișarea sa pură, originară, ceea ce a fost conținut al străvechii înțelepciuni orientale, atunci ar trebui să ne întoarcem înapoi mult dincolo de epoca Vedelor, a filosofiei vedanta. Acest lucru poate fi făcut numai de știința spirituală. Această veche cultură orientală, care a străluminat oarecum întreaga viață pământeană cu înțelegerea lumii spirituale, care, chiar dacă a fost numai instinctivă, a fost totuși o înaltă cultură; această veche cultură spirituală orientală a ajuns apoi la decadență. Cine studiază natura orientală actuală, care este deja puternic decadentă, mai găsește încă drept impuls fundamental al acestei naturi orientale această îndreptare spre omul ceresc. Chiar și în cochetăriile lui Rabindranath Tagore [Nota 1] mai găsim ecouri ale acestei trăsături orientale! Rabindranath Tagore este întru totul îmbibat de ceea ce, desigur, a fost cultura târzie, deja decadentă; dar, după cum am spus, trăsătura fundamentală o mai găsim încă în expunerile sale – parțial extraordinar de interesante, importante, dar prin caracterul lor fundamental cochete, ca de exemplu în articolele grupate în scrierea sa despre naționalism. Astfel încât, dacă privim spre Orient, privim într-o vreme veche, într-o înaltă cultură spirituală instinctivă cu o puternică accentuare a existenței pre-pământești. Și vedem apoi o apunere treptată a acestei culturi spirituale, inițial înalte. În apus se arată doar incapacitatea de a aborda ceea ce este deja sarcina omului modern: existența fizic-sensibilă pe care o trăiește omul între naștere și moarte. Vechiul oriental al timpurilor străvechi avea modelul ideal al omului; și el putea vedea în viața fizic-sensibilă imaginea acestui model. Vivacitatea, străbaterea cu lumină a modelului ceresc-divin s-a întunecat treptat, și așa i-a mai rămas orientalului doar o siluetă. Astăzi deja a pălit de tot. A rămas doar o siluetă a aceluia care a stat cândva într-o luminozitate vie în fața sufletului său, ca prototip spiritual-sufletesc al sinei sale înăuntrul întregii lumi cosmice spiritual-sufletești. Dar a mai rămas și o anumită neputință în ființa orientală. Și acest lucru este ceva pe care trebuie să-l accepte în ziua de azi în mod deosebit omul care vrea să trăiască cu timpul său. A rămas neputința de a-l observa pe omul care este o imagine consecutivă, de a-l examineze pe om în răstimpul dintre naștere și moarte. Pentru aceasta nu a avut orientalul niciun interes în timpurile trecute, nici când avea în fața sa nu înlocuitorul, ci cu totul altceva, omul ceresc-fizic. Dar el nu are nici astăzi interes pentru a înțelege omul, așa cum este el între naștere și moarte. Aceasta a rămas rezervat unei alte sfere de cultură, anume să examineze omul în ființa sa de aici în existența fizic-sensibilă dintre naștere și moarte. A rămas rezervat pentru acea cultură pe care aș dori să o numesc cultură a mijlocului. Această cultură a centrului își are mai întâi expresia istoric vizibilă în vechiul elenism târziu. Elenismul vechi inițial s-a mai aflat încă sub ecoul înțelepciunii orientale. Elenismul târziu a preluat deja ceea ce vreau să caracterizez de acum înainte drept cultură de mijloc.
Această cultură de mijloc vine mai mult din sud, cuprinde Grecia târzie, cuprinde în special lumea romană. În timp ce tot ceea ce am caracterizat până acum pentru Orient era o contemplare, ceea ce vine din sud și cuprinde Grecia târzie și își află în lumea romană perfecționarea sa deosebită, ceea ce devine aici cultură de mijloc – noi am examinat-o deja adesea, din alte puncte de vedere – nu este o cultură a contemplării, ci una juridică, dialectică, intelectuală, o cultură gânditoare. Această cultură gânditoare este potrivită în special pentru a considera omul în viața sa dintre naștere și moarte. După ce și-a parcurs stadiile premergătoare în Grecia târzie, după ce a apărut foarte brutal în romanitate și s-a menținut apoi prin limba romanică, limba latină, care mai era încă în Evul Mediu limba științei, această cultură dialectică, intelectuală, a atins un punct culminant în măreția culturii central-europene care a fost trăită la răspântia dintre secolele XVIII și XIX în Schiller, Goethe, Herder și în filosofii Fichte, Schelling și Hegel. Este nevoie doar să priviți ceea ce este de fapt caracteristic în aceste spirite și vă veți lămuri imediat că ceea ce spun este adevărat. Luați-i pe Fichte, Schelling, chiar și pe Goethe. Prin ce sunt aceste spirite mari, prin ce sunt ele importante?
Aceste spirite sunt mari și importante în cunoașterea omului între naștere și moarte. Pentru acest om, ei revendică o cunoaștere totală. Luați, ca să evidențiez un singur exemplu, filosofia lui Hegel. Găsiți puternic accentuat în filosofia lui Hegel faptul că omul este o ființă spirituală. Dar spiritul este considerat numai atâta timp cât omul trăiește între naștere și moarte. La Hegel nu găsiți nimic dintr-un om pre-natal, divin-ceresc. Nimic nu veți găsi la Hegel despre un om de după moarte. Găsiți la Hegel o considerare istorică a tot ceea ce s-a desfășurat între oamenii de aici de pe Pământ, în măsura în care sunt oameni ce trăiesc între naștere și moarte. Dar nu veți găsi nicio intervenție a vreunor puteri din acele lumi în care trăiește omul între moarte și o nouă naștere. Acestea toate sunt ca șterse din această mare cultură, a cărei misiune, a cărei menire a fost tocmai să accentueze net că omul aici în viața sa dintre naștere și moarte, este o ființă spiritual-sufletească pe lângă o ființă trupesc-fizică. Dar a fost dată în același timp limitarea acestei culturi, prin aceea că nu se putea privi în sus, în acea viață care este spirituală. Iar sufletescul, care se extinde dincolo de naștere și moarte, veșnicul, în măsura în care se revelează între naștere și moarte, a fost puternic accentuat îndeosebi de către Hegel și de asemenea de toți ceilalți, în special de spiritele germane, dar lipsea orice posibilitate de a privi în afară, în viața veșnicului, așa cum se revelează el înainte de naștere, așa cum se revelează el după moarte. Ceea ce a fost spus despre om ca ființă fără trup în această vreme, era veche moștenire a Orientului, nu era izvorâtă din propria cunoaștere. Era tradiție. În această cunoaștere a centrului european a fost încordată în cea mai mare măsură forța de cunoaștere, care se îndrepta și asupra spiritual-sufletescului din om, dar în același timp se îndrepta asupra corporal-fizicului. Însă această încordare nu trecea dincolo de viața care se desfășoară între naștere și moarte.
În Vest se pregătea în modul cel mai diferit o altă viață, o viață care, dacă ulterior se va dezvolta mai departe, va aduce înăuntrul ei în alt fel spiritualul care este fără trup. Cum a adus vechiul oriental – să ne mai clarificăm o dată – spiritualul în viața fizică? El l-a adus prin aceea că își amintea în timpul zilei ceea ce viețuia în timpul nopții, între adormire și trezire, în afara trupului său. Mai târziu acest lucru va fi altfel, astăzi există doar vestitorii, stadiul premergător. Anume, omul nu trăiește între trezire și adormire numai ceea ce îi este conștient, căci din ceea ce trăiește omul urcă puțin în sus, în conștiența normală actuală. Acolo jos, în natura omenească, se trăiește cu adevărat incomensurabil mai mult decât poate avea omul în conștiență. Acest lucru este deja presimțit, chiar în Vest. De aceea vorbesc oameni ca William James [Nota 2], despre „subconștient” sau „inconștient”, pentru că îl presimt; numai că nu îl pot încă ridica la cunoaștere. Totul este o bâlbâire, ceea ce se spune despre aceste lucruri, dar lucrurile sunt presimțite. Și așa cum urca în vechiul oriental ceea ce era trăit în starea fără trup ca spiritual-sufletesc al Cosmosului, tot așa, cândva, va urca din străfunduri, în Vest, ceea ce acolo în străfunduri în ziua de azi este trăit inconștient. Atunci vor veni în sus și imaginațiuni. Cel care studiază psihologia Vestului vede deja de azi în psihologia asociativă care, așa cum apare ea în ziua de azi, este un nonsens, deja o pregătire pentru aceasta.
Așadar ceea ce s-a arătat pentru oamenii Mijlocului doar ca revelație a ceea ce este trăit între naștere și moarte, se va arăta în aspectul său veșnic prin capacitățile particulare ale Vestului.
În special acolo jos în noi, este ceea ce după moarte va trăi în lumea spirituală. Amintiți-vă ce v-am spus eu despre aceste lucruri adesea, din diverse puncte de vedere. Am spus: Capul omenesc este rezultatul vieții pământești anterioare. Ceea ce este restul omului va deveni cap în următoarea viață pământească. Așa se petrece metamorfoza. Ceea ce, așadar, este aici jos în om, în afara capului, aceasta doar pentru modul de interpretare actual este carne și sânge, mușchi, piele, oase; aceasta conține însă în germen spiritual ceea ce este capul încarnării următoare, aceasta indică dincolo de moarte. Și aceasta care indică dincolo de moarte, se va revela cândva înăuntrul conștienței omenirii viitorului, care în ziua de azi există în Vest în primele sale începuturi. Spiritual-sufletescul interior va fi așadar perceput imaginativ în viitor, așa cum spiritual-sufletescul exterior a fost perceput imaginativ-instinctiv în preistorie. Numai că ceea ce se va revela dinăuntru spre afară se va revela deplinei conștiențe, pe când ceea ce s-a revelat vechiului oriental se revela numai într-o conștiență confuză, instinctivă.
Și cum se anunță aceasta în ziua de azi? Care sunt indiciile premergătoare? Indiciile premergătoare sunt în primul rând faptul că există o tendință puternică în aceste domenii vestice spre materialism. Pentru că spiritualul urmează să se reveleze cândva din materia fizică-omenească, înclină în ziua de azi această lume într-o măsură înaltă spre materialism. Spiritualul nu îl vede ea încă, dar cele din care îi va ieși ei spiritualul, pe acestea le vede ea astăzi. De aici materialismul, care este în principal un produs vestic, dar din Vest a inundat Mijlocul și se extinde către Est.
Cultura de Mijloc nu este o cultură materialistă; am putea-o numi material-spirituală, pentru că în considerarea omului între naștere și moarte, privirea către cele materiale și privirea spre spiritual se țin mereu în echilibru. La toți filosofii germani, la Goethe și la Schiller, pretutindeni este așa că ei acordă același drept trupului și spiritului. În Vest spiritul este abia o chestiune de viitor, privirea prezentului este pentru început îndreptată către trup. Dar în evoluția omenirii totul este în curgere: din această cunoaștere a trupului, din acest materialism va ieși cândva un spiritualism, care doar că provine dintr-o cu totul altă parte și care mai presus de toate va fi conștient, comparativ cu spiritualismul vechiului Orient.
Vedeți de aici că împărțirea caracteristică – eu am vorbit deja despre aceasta din alte puncte de vedere – a acestei configurări tripartite a omenirii în lume este: Omul Orientului se vedea cândva pe sine ca propriul model divin-spiritual. Omul din centru se vede pe sine ca om pământean, care este însă spirit și suflet pe lângă trup și corp. Omul occidental se mai vede încă în ziua de azi ca om pur fizic; dar în ceea ce este el chemat să dezvolte, se vestește tocmai ceea ce va ieși în afară din această constituție fizică omenească și ceea ce va constitui în viitor conținutul conștienței.
Omul de mijloc este de-a dreptul prins ca într-un clește între Est și Vest. Estul, care a avut cândva o înaltă cultură a spiritului, este în decadență. Vestul, în care se vestește o înaltă cultură ulterioară a spiritului, este încă în ziua de azi cu totul prins în materie. O cultură în care, aș spune, se echilibrează cele două aspecte, s-a format la mijloc: Pe de o parte o gândire dialectică pătrunzătoare, așa cum domnește, de exemplu, în scrisorile lui Schiller «Despre educația estetică a omului» și care încă mai poate merge atât de departe încât să nu cadă pradă purei trivialități a științei moderne, ci să rămână încă la elementul personal omenesc; pe de altă parte, o viziune imaginativă asupra vieții sociale a omului, ca în «Basmul» lui Goethe [Nota 3] despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin, care ajunge deja la imagini, dar nu împinge aceste imagini până la contemplări spirituale.
Acestui om de mijloc îi este de aceea repartizată și misiunea ca ceea ce mai întâi prin calitățile sale speciale el a obținut pentru omul dintre naștere și moarte, prin cunoașterea nemijlocită să extindă pentru omul ca ființă spiritual-sufletească pe lângă ființa trupesc-fizică, dar să o extindă prin aceea că omul se va înălța din nou, direct din aceasta până la înțelepciunea misterială. Atunci omul se va înălța prin cultivarea acelorași capacități prin care a salvat el spiritual-sufletescul pentru existența fizic-trupească, prin gândirea clară, care însă să se dezvolte până la Imaginație, Inspirație, Intuiție, din nou înăuntru în lumea spirituală, care este trăită între moarte și o nouă naștere. Aici, înlăuntrul acestei lumi fizice, omul trăiește o deplină strălucire a acelor capacități care trebuie dezvoltate aici numai dacă consideră problema libertății. De aceea în cartea mea Filosofia libertății m-am limitat la a considera această problemă a libertății. Acolo a trebuit deja să fie folosită, dar de data aceasta numai pentru probleme pământești, aceeași capacitate care, dacă este dezvoltată în continuare, înalță privirea asupra a ceea ce se află dincolo de naștere și moarte.
Dumneavoastră vedeți că într-un anumit sens și lumea este împărțită în trei în privința evoluției ei: În vechiul Orient, înțelepciunea instinctivă; la mijloc o anumită viață dialectic-intelectuală, în Vest astăzi încă materialismul, care poartă în sânul său un spiritualism al viitorului. În vechiul Orient, de înțelepciunea instinctivă depindea totul. O viață politică în sensul nostru nu exista. Cei care erau conducători ai misteriilor, dădeau și direcția pentru viața politică și economică. Căci vechiul oriental era mare datorită vieții spirituale, care la el se formase instinctiv. De această viață spirituală era dependentă viața politică și economică. Apoi a venit viața mijlocului european, desigur, din Sud; deja în Egipt ea și-a avut primele începuturi. Aici s-a dezvoltat o viață care a ajuns apoi la născocirea dialectică a elementului politic statal. Tocmai înăuntrul acestei culturi de mijloc s-a configurat viața politico-statală. Viața spirituală mai exista doar ca o moștenire. Iar în Vest, de pildă în puritanism, spiritualul era doar ca ceva cu totul abstract, care poate fi practicat în mod sectant, care este lăsat să lumineze înăuntrul vieții fizice obișnuite de toate zilele.
Aici, în Mijlocul european, a fost așadar terenul pe care s-au format în mod deosebit ideile statale, ca de exemplu la Wilhelm von Humboldt [Nota 4], în care au primit chiar forme minunate de comunități sociale, ca în «Scrisorile estetice» ale lui Schiller, și unde au fost puse în fața oamenilor în imagini atât de grandioase ca la Goethe, căci în fond ideea de stat este cea care se înfățișează în «Basmul» lui Goethe despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin.
Apoi am format în Vest abia în ziua de azi ceea ce va trebui cu necesitate să ducă cândva în tripartiția organismului social; noi am dezvoltat-o mai întâi în domeniul material-economic. Ideea de stat este în Vest doar o moștenire a culturii de mijloc. Există o carte groasă despre stat, a cândva renumitului Woodrow Wilson [Nota 5]. Înlăuntrul ei nu se află nimic vestic, ci totul este doar o imitație a ceea ce a fost dezvoltat ca teorii statale în centru, până la ideile speciale. Ea a fost tradusă și în limba germană, pentru că și în Germania a existat un timp în care Woodrow Wilson a fost considerat un om mare.
Astfel, se poate spune că ceea ce avem noi în minte în ziua de azi ca tripartiție a organismului social, s-a dezvoltat din punct de vedere istoric prin configurarea omenirii în trei stadii: instinctiv-idealist, ca viață spirituală în vechiul Orient; într-un anumit mod semi-instinctiv – căci așa cum a apărut ideea de stat la Humboldt, Schiller, Herder și alții, de mai târziu, ea este pe jumătate instinctivă și pe jumătate intelectuală – s-a dezvoltat ideea de stat, viața politică, viața juridică în cultura de mijloc; viața economică este de fapt la început treaba Occidentului, într-atât de mult problemă a Occidentului, încât chiar și filosofii Occidentului sunt, de fapt, economiști nelalocul lor. Spencer ar fi făcut cu mult mai bine dacă ar fi întemeiat fabrici în loc de filosofii. Căci configurația deosebită a Occidentului se potrivește, de fapt, cu structura de fabrică. Acolo sunt prezente toate lucruri asupra cărora se întinde gândirea lui Spencer.
Lucrurile pot fi exprimate și altfel: Vechiul oriental s-a înălțat până la divinul din om. Pentru el, omul era, într-un anumit fel, fiul lui Dumnezeu, revărsare a divinului. Dumnezeiescul se mai extindea întru câtva pentru omul oriental, și-și avea o continuare în jos, care doar era reprodusă; omul pământean era o continuare a modelului divin. Aceasta era pentru vechiul Orient, sus omul divin-spiritual, jos, omul fizic ca imaginea sa sensibil-pământească, numai așa ceva care, cum ar fi, atârnă în jos și ajunge până în lumea terestră. Și când, mai târziu, omul ceresc a fost uitat, sau a mai rămas doar o presimțire în cultura decadentă, oamenii nu au mai avut nici un simț pentru ceea ce se prelungea astfel în jos, din omul ceresc în cel pământesc.
Omul din Mijloc este organizat astfel încât, pentru el, ceea ce se prelungea în jos din înălțimi spirituale, ca om ceresc, s-a condensat ca un fel de semicerc închis, și i se adaugă apoi dedesubt omul pământesc, astfel încât rezultă o ființă fizic-sensibilă și spiritual-divină care poate fi cuprinsă cu mintea, precum este ea înfățișată atât de frumos în filosofia lui Hegel, precum a avut-o în minte atât de frumos Goethe.
În cultura vestică privirea este îndreptată asupra lumii animale, a ființei animale. Darwin o consideră într-un mod magnific în evoluția ei. Iar aceasta are, în sus, un fel de creștet rotund, la care nici nu se ajunge de-a dreptul, care este considerată numai ca produsul suprem al evoluției: omul. De fapt, în Vest se consideră doar animalicul, așa cum în Răsărit s-a considerat numai cerescul, numai Zeul care s-a continuat în om. În Vest se consideră doar animalul, care are în partea de sus o gămălie, o ființă, care este de asemenea încă o continuare a regnului animal, așa ceva ca un supra-animal, ceva care trece dincolo de animalic. Aceasta este, în ziua de azi în orice caz, starea Occidentului. Aceasta este și starea care se exprimă în filosofia occidentală, și care se va dezvolta în continuare, prin faptul că exact așa cum orientalul a primit spiritualul de sus, cândva occidentalul va configura spiritualul pornind de jos, și îl va configura în deplină conștiență. Mijlocul formează tranziția.
Cel care consideră realitățile nu vorbește cu drag despre o epocă de tranziție. Căci orice epocă este, desigur, o epocă de tranziție, pentru că întotdeauna urmează ceva și întotdeauna a premers ceva. Dar așa cum la plantă există un punct unde se află, de exemplu, potirul, și sus se află florile și jos frunzele, așa cum acestea sunt părți distincte, tot așa există și în evoluția omenirii asemenea părți distincte. Și noi putem vorbi deja despre timpul în care s-a petrecut marea ucidere, începând din 1914, ca despre o perioadă de tranziție, ca despre un timp care se remarcă în mod deosebit în devenirea istorică a omenirii, în care s-a desfășurat de asemenea într-un anumit mod lăuntric-tragic destinul omului din Mijloc, căruia i se pune marea întrebare: Cum găsește omul din fizic-pământesc, din viața care se află între naștere și moarte, viața dintre moarte și o nouă naștere? Filosofia lui Hegel s-a preschimbat apoi brusc în materialism. Și prima jumătate a secolului XIX fusese neputincioasă față de întrebarea: Cum se extinde ceea ce a fost găsit pentru pământesc-spiritual, la ceea ce este în afara Pământului? Aceasta însă este marea întrebare care se află în fața noastră, tocmai pentru cultura de mijloc. Goetheanismul trebuie să-și găsească dezvoltarea sa în continuare. El trebuie să se dezvolte înspre spiritual-sufletesc. El trebuie, pornind de la simplul fizic-omenesc, să devină cosmic. Această încercare se face tocmai de către știința spirituală orientată antroposofic, care este o continuare a goetheanismului în spiritual. Trebuie ca Goetheanismul să se extindă până în înțelepciunea misteriilor. El trebuie să fie dezvoltat până în înțelepciunea misteriilor.
Acesta este aspectul important care ne întâmpină în semnătura prezentului, pe care trebuie să-l înțelegem dacă vrem să ne situăm conștient în viața prezentului, în sarcinile timpului prezent. În ciuda severelor sale probe, omul central european, dacă nu eșuează, trebuie să înfăptuiască aprofundarea a ceea ce îl întâmpină pentru existența fizic-sensibilă a omului, care a menținut spiritul în existența fizic-sensibilă. Aceasta trebuie să formeze baza pentru dezvoltarea unei înțelepciuni misteriale, care din punctul de vedere intelectual este la fel de ageră pe cât a fost cea cucerită pentru fizic-senzorial. De aceea trebuie, sau ar trebui, ca tocmai în acest Mijloc european să intervină o înțelegere temeinică pentru echilibrarea celor trei domenii – al celui spiritual, al celui statal și al celui economic. Atunci celelalte numai vor urma. Dar aici este neglijența cea mai mare imaginabilă, dacă oamenii trec dormind pe lângă ceea ce există ca o mare necesitate: să înțeleagă și să aplice în mod rodnic impulsul tripartiției organismului social.
Prins ca într-un clește între Est și Vest este acest Mijloc european. El se află în ziua de azi la pământ. El trebuie tocmai din cauza întunecimii, din beznă să găsească o cale spre lumină.
Ce se va mai întâmpla aici înainte de mijlocul secolului, despre aceasta vom vorbi data viitoare, când vă voi expune apariția lui Christos înainte de mijlocul secolului XX. Vă voi vorbi despre ceea ce am indicat în prima mea dramă-misteriu, despre reapariția lui Christos. Astăzi vreau numai să vă fac atenți că această reapariție a lui Christos, care însă este intim legată de înțelegerea tripartiției întregii naturi a lumii, se dezvoltă prin aceea că Mijlocul trebuie să-și îndrepte privirile, pe de o parte, înspre cultura instinctiv-spirituală îmbătrânită a Orientului, și să privească, înțelegând temeinic, înspre ceea ce se pregătește aici, înspre cultura occidentală, în ziua de azi încă materialistă, dar purtând în materialism germenul unei spiritualități viitoare. Aici trebuie să se încadreze cultura Mijlocului, aici trebuie să-și găsească tăria și forța, să se încadreze aici și să devină dătătoare de direcție.
Este ceea ce doare atât, ceea ce creează dureri de inimă atât de mari, că în ziua de azi de-abia sunt auzite cu sufletele cuvintele care indică necesitățile menționate aici, că oamenii ar dori numai să doarmă, să nu-și impună nici un efort de voință, dându-se înapoi de frica în fața marilor sarcini ale prezentului. Dar noi trebuie să privim înspre acestea și trebuie să înțelegem ce acționează în Est, ce acționează în Vest.
Trebuie să ne fie limpede că în Vest există o cultură incipientă. Noi vedem că în acest Vest se vestește cel mai puternic această cultură incipientă acolo unde, aș spune, economicul răsare din tehnic. Nimic nu este mai caracteristic în această privință decât acel ideal care a stat odată în fața unui american și care sigur va fi cândva înfăptuit în Occident, un ideal pur ahrimanic, dar un ideal de o înaltă idealitate, care constă în faptul că se folosesc vibrațiile proprii ale organismului omenesc, ele fiind bine studiate și transferate mașinii, astfel încât omul stă lângă mașină și cele mai mici vibrații ale sale potențează mașina, astfel încât ceea ce procură omul ca vibrații nervoase, trece în mașină. Gândiți-vă la motorul lui Keely [Nota 6], care la prima încercare încă nu este reușit până acolo încât să meargă, pentru că este încă prea mult lucrat doar din instinct; dar este ceva care se îndreaptă cu certitudine spre înfăptuire. Este întru câtva ceva care încă din materialitatea mecanicistă foarte grosieră, indică asupra a ceea ce trebuie să ia naștere: unirea material-mecanicului cu spiritualul.
În schimb, vedem cum în Est vechea spiritualitate ajunge tot mai mult la decadență, la prăbușire, în starea de putrezire. Noi trăim în Est întru totul așa ceva încât putem spune: Omul care odinioară era ceresc-spiritual a devenit senil pentru capacitatea de a intui lucrurile; senil, moșneag a devenit. El nu înțelege încă ceea ce este pe Pământ, ceea ce îl îmbracă și pe om. În timp ce în Vest nu se înțelege decât acest pământesc, în Est nu se înțelege nimic despre el. De aceea a devenit cerescul cu totul senil, cu totul bătrânicios. De aceea este întotdeauna o mare greșeală dacă, pe de o parte, omul nu este atent cum în primul rând din mecanicism, din materialismul mecanicist al Vestului trebuie să fie obținut spiritualul, cum din științele naturii, care sunt încă întru totul materialist-occidentale, trebuie intuit spiritul. Și tot așa, este o mare greșeală dacă omul se uită pe furiș spre Est, și încă vrea în ziua de azi, așa cum a făcut cândva sau mai face și în ziua de azi Societatea Teosofică Adyar cu antichitățile sale, să aducă spiritualul din Est în Vest. Dacă privim spre Est, atunci, la tot ceea ce găsim acolo, nu avem de a face cu nimic care să trăiască în prezent, ci cu ceva care a îmbătrânit, care trebuie studiat ca o îmbătrânire istorică, ce nu mai are nicio importanță pentru prezent.
Tot așa cum, aș spune, ca un precursor încă cu totul grosier, mecanicist, al unei culturi a viitorului, îl avem în Vest pe Keely cu motorul său, tot așa îl avem, ca prelungirea extremă a senilității spirituale a Estului, pe Tolstoi. În Tolstoi vedem cum apare oarecum concentrat ceea ce a fost cândva mare și acum se află în decadență deplină, ceea ce este un fenomen interesant, dar care pentru noi nu are nici cea mai mică importanță actuală. Așa cum multe au fost șterse cu evenimentele care au început în 1914, tot așa a fost șters ceea ce era o ultimă înflăcărare a senilității estice în Tolstoi. Înainte de război se mai putea vorbi despre Tolstoi ca despre ceva prezent. Odată cu războiul, aceasta a trecut. Aceasta nu are importanță pentru prezent. Este ceva întru totul învechit să vorbești în ziua de azi despre Tolstoi ca despre ceva care are importanță în prezent. Și trebuie să ne ferim de acel tip de privire pe furiș spre Orient, spre vechiul Orient și spre ceea ce s-a concentrat într-un anumit fel ca devenire senilă, pentru ultima oară într-un om ca Tolstoi. Noi trebuie să stăm cu totul pe terenul acelei misiuni care este misiunea prezentului. Și putem face aceasta numai dacă pornind din propriile noastre fundamente înțelegem impulsul tripartiției organismului social. Întru câtva pentru a prezenta un simbol istoric, sau chiar ca un simptom, Estul pe cale de putrezire l-a mai prezentat în cele din urmă, într-un mod, se poate spune, zelos lăuntric, dar totuși neputincios, ca ultima sa mlădiță pe Tolstoi, precum Vestul l-a prezentat ca un prim precursor pe Keely cu motorul său. În timp ce Tolstoi exprimă deplina devenire luciferică a vechii culturi orientale, cultura occidentală se mai află încă total sub semnul ahrimanicului.
Aceasta trebuie înțeles în prezent. Și fără să înțelegem cum trebuie, pe de o parte, să ne păzim de ceea ce încă se prelungește încoace din Orient din trecut, ceea ce și într-un om viu se înalță ca trecut, și, pe de altă parte, cum trebuie să ne păzim de ceea ce este abia la început în Occident, fără să pătrundem cu privirea toate acestea nu suntem oameni ai prezentului. Desigur că un om al prezentului poate fi englez, francez, american, el poate fi rus, căci omenirea trebuie, în ziua de azi, să treacă dincolo de sferele geografice. Însă noi trebuie să luăm aceste vechi delimitări, pentru că ele au o însemnătate pentru procesul dezvoltării istorice a omenirii. În spatele nostru se află cele în privința cărora istoria omenirii se împarte în trei: Orient, Mijloc, Occident. În fața noastră se află – și știința spirituală orientată antroposofic trebuie să accentueze aceasta pe cât de net este posibil – pura ființă umană, purtând în sine în același timp Orientul, Mijlocul și Occidentul. Omul care se naște astăzi ca om viu, de asemenea și ca asiatic, le poate purta în sine pe toate trei. Omul din Mijloc nu trebuie să se limiteze la a purta doar Mijlocul în sine, ci el trebuie să trăiască în sine Estul istoric ca pe ceva aflat în decadență, Vestul istoric ca pe ceva aflat în ascensiune. Tot așa omul american poate purta în sine Estul, Mijlocul și Vestul, dacă vrea să-și înalțe, prin considerarea înțelepciunii misteriilor – și el depinde cel mai mult de aceasta – gândirea sa pur economică la o gândire care este politică, spirituală.
Aceasta este ceea ce trebuie spus în ziua de azi dacă vrem să desemnăm din marile necesități ale timpului sarcinile pe care omul trebuie să le recunoască drept sarcinile sale sufletești cele mai lăuntrice.
