Punctul nostru de plecare îl va constitui azi peregrinarea sufletului prin viețile pământești succesive. Fenomenele exterioare care apar aici le cunoașteți din preocupările dumneavoastră antroposofice; azi însă vrem să vorbim despre unele aspecte care necesită o înțelegere mai precisă.
Dumneavoastră știți, când omul trece prin poarta morții primul lucru pe care-l face este lepădarea corpului său fizic; el posedă atunci ceea ce numim eul său împreună cu întregul său conținut, apoi ceea ce numim corpul astral și, la început, corpul eteric, chiar dacă numai pentru scurt timp. Acest timp, în care omul mai posedă corpul său eteric, este un timp al privirii retrospective asupra ultimei sale vieții. El se încheie prin aceea că acest corp eteric este respins, să spunem, în sus, spre spațiul cosmic, așa cum corpul fizic este respins în jos. Atunci omul rămâne împreună numai cu corpul său astral. În acest corp astral mai există postacțiunile corpului eteric, așadar, tot ceea ce acest corp astral a viețuit datorită faptului că era, în ultima sa viață, împreună cu corpul eteric și, de altfel, și cu corpul fizic. Dumneavoastră știți că durează mai mult până când și corpul astral este îndepărtat.
Am atras deja atenția în scrierile noastre asupra faptului [Nota 40] că nu trebuie să se vorbească despre o distrugere totală a corpurilor eteric și astral, că această distrugere este în realitate o eliminare a forțelor pe care omul le are în sine în spațiul cosmic. Doar corpul eteric poartă în sine într-o anumită măsură toate evenimentele pe care le-a parcurs omul în viață. Este o sumă, aș spune, de plăsmuiri alcătuite din forme. Aceste plăsmuiri se extind tot mai mult, se impregnează în Cosmos, astfel încât ce s-a desfășurat ca fiind viața noastră și se impregnează în corpul eteric acționează de fapt mai departe în Cosmos. Noi înglobăm Cosmosului întregul mod în care ne-am comportat față de corpul nostru eteric. Viața noastră nu este lipsită de importanță pentru Univers. Tocmai datorită acestui fapt, prin cunoașterea științei antroposofice a spiritului, ajunge la om un sentiment puternic al responsablității, încât trebuie să gândească la felul în care ceea ce el încorporează corpului eteric prin viața sa intelectuală, prin viața sa afectivă, prin viața sa volițională, așadar prin moralitatea sa se comunică întregului Cosmos. În Cosmos sunt conținute comportamentele oamenilor care au trăit în vieți trecute; se separă într-un anume fel ceea ce acționează în conduita noastră până în modelarea corpului eteric, și se acumulează în întreaga lume. Noi viețuim, în fond, lumea. Și dacă știm că viețuim lumea, trebuie să avem acel simț al răspunderii care se exprimă prin aceea că ne simțim asociați la crearea lumii. Nici ceea ce purtăm mai departe ca fiind corpul nostru astral nu trebuie să-l privim ca și cum s-ar destrăma în Univers, ca și cum s-ar dizolva în Univers. Nu este cazul, căci și acesta se comunică Cosmosului, în orice caz, părții spiritual-sufletești a acestuia.
După ce eul s-a desprins de corpul astral, după ce s-a terminat trecerea prin lumea sufletelor, într-o anumită măsură ceea ce noi am încorporat în corpul nostru astral se află afară, în Cosmos, numai că drumurile se separă. Corpul astral își urmează, separat de eu, căile sale proprii, iar eul cărările sale proprii. Dar nu se poate vorbi despre o distrugere a corpului astral. Dimpotrivă, acest corp astral se dezvoltă mai departe, iar din interacțiunile sale cu Cosmosul el devine ceva prin aceea că i-am implementat acțiunile anumitor impulsuri morale, iar acum, cu forma pe care a luat-o ca efect al acestei acțiuni a impulsurilor morale, el se comunică Cosmosului, se insinuează întru câtva în Cosmosul spiritual-sufletesc. Prin aceasta ia naștere o interacțiune între el și Cosmosul spiritual-sufletesc. Atunci se poate, oricum, spune că, și dacă aceasta este pe jumătate simbolic, el corespunde faptelor: corpul astral se extinde tot mai mult, dar ajunge la o anumită limită. Dincolo de aceasta el nu se poate extinde, și începe să se restrângă. Iar viteza cu care el se extinde sau se restrânge depinde mai ales de ceea ce i-a fost încorporat în timpul vieții. Astfel încât se poate spune: Corpul astral se comunică Universului; el se lovește ‒ dacă ne este îngăduită această exprimare ‒ de capătul Cosmosului nostru spiritual-sufletesc și este aruncat înapoi.
Eul își urmează acum căile sale într-o lume esențialmente diferită de cea în care se află corpul astral. Dar acest eu dezvoltă în interior un fel de dorință, așa cum am arătat ieri. Și această dorință puternică este în esență cea care se simte atrasă tocmai de corpul astral aflat pe drumul de întoarcere, care acum a devenit altceva. În fapt, are loc din nou un fel de legare a corpului astral metamorfozat, transformat, de eu. Din cauză că se întâmplă aceasta, omul primește din cele mai diferite direcții anumite înclianții, pe măsură ce se apropie de momentul în care eul trebuie să se întoarcă din nou pe Pământ.
Am amintit de modul în care corpul astral expandează în Cosmos, apoi se reîntoarce, de felul în care eul îl regăsește întru câtva. Putem urmări acest lucru când luăm în considerare omul ca ființă întreagă, în totalitatea sa.
Trebuie să ne reprezentăm că omul, așa cum apare pe Pământ când trece prin naștere, este format cu adevărat din două direcții. Corpul astral despre care tocmai v-am spus cum a expandat în Cosmos și apoi s-a restrâns, se întâlnește cu eul. Vorbind în imagini, el se apropie de eu ca un fel de sferă goală care devine din ce în ce mai mică; el este înrudit cu sistemul planetar. Cu toate că în existența dintre moarte și o nouă naștere în eu este prezent dorul de corpul astral, el dezvoltă un dor și mai puternic pentru un anumit punct al Pământului, pentru a putea intra într-un popor, într-o familie. Dar, pe de altă parte, ceea ce vine din afară ca fiind corpul astral transformat se contractă și se unește cu ceea ce este eul acum, după ce a parcurs timpul dintre moarte și o nouă naștere, și care are o puternică forță de atracție față de ceea ce este pământesc, față de popor, de familie etc. Ce este expus forțelor acestui corp astral transformat noi vedem acum la omul care s-a născut, în ceea ce privește suprafața exterioară a corporalității sale: ce se constituie de la pielea noastră spre interior, incluzând și organele simțurilor, totul este organizat de marele Cosmos. Ceea ce ia însă naștere în mod organic prin aceasta, în așa fel încât eul se simte legat de Pământ, se simte atras de Pământ, este determinat de organizarea interioară înspre afară, opusă organizării din afară; determinând mai mult organizarea oaselor, a mușchilor etc., a ceea ce radiază în sens opus, de la piele și de la organele de simț spre interior. Noi suntem organizați cumva din macrocosmos, în ceea ce privește periferia corporalității noastre, și suntem organizați de Pământ cu privire la ceea ce străbate eul nostru, ceea ce crește din interior spre exterior în întâmpinarea formațiunii piele-simțuri.
În felul acesta omul este născut, de fapt, din Univers. Iar sejurul în corpul matern creează numai prilejul ca aceste două forțe, o forță macrocosmică și una terestră, să se poată lega între ele. Omul este însă întru totul o ființă care nu crește dintr-un punct, din structura germinală, ci este o confluență de forțe pe de o parte exterioare, netelurice, extrapământești, care sunt ținute laolaltă prin corpul său astral modificat și, pe de altă parte, de ceea ce crește în sens opus acestor forțe extraterestre, sub influența Pământului. Intim legat cu ceea ce crește în noi din Cosmos este ceea ce numim rațiunea noastră, intelectul nostru, capacitatea noastră de reprezentare. Această capacitate de reprezentare face trimitere la viața noastră pământească anterioară. Această reprezentare o obținem prin faptul că ceea ce am întrețesut în corpul nostru astral în viețile pământești anterioare a expandat în Cosmos și s-a reîntors, iar acum caută ca organ principal al său capul nostru, care este format mai ales din afară ca un organ al pielii și al simțurilor. Restul este, ca organizare a pielii și a simțurilor, numai o anexă a capului. Dimpotrivă, în ceea ce este înrudit cu forțele terestre, datorită faptului că eul uman, când se reîntoarce pentru a se naște, se simte atras spre un punct al Pământului, se exprimă mai mult voința noastră. Astfel încât putem spune: Când ne naștem din nou cerul ne dă rațiunea, Pământul voința. Între acestea două se află simțirea, pe care nu ne-o dă nici Pământul, nici cerul, care se bazează pe pendulări alternative între Pământ și cer, și care-și are organul exterior în sistemul ritmic al omului, în sistenul respirator, în circulația sângelui etc. Acesta se află la mijloc, între sistemul propriu-zis al capului, care este în esență rezultatul Cosmosului, prin intermediul fostului corp astral, și a ceea ce ne revine dinspre Pământ, sistemul voinței noastre. Între ele se află sistemul nostru ritmic, viața sentimentelor noastre, care se poate dezvolta pe substratul acestui sistem ritmic și pe care noi o realizăm și în mod exterior vizibil între cer și Pământ. Capul nostn indică mai mult spre originea noastră extraterestră; voința noastră este intim legată de ceea ce primim de la Pământ. Între ele se află viața noastră afectivă, și, privit exterior, circulația noastră sangvină, viața noastră respiratorie. O abordare atotcuprinzătoare, totală, nu este nici unilateral sufletească, nici unilateral fizică, ci amândouă aspectele, cele fizice și cele sufletești, interferează în cazul abordării totale.
Pe de altă parte, putem vedea că în timp ce suntem legați de întregul macrocosrnos și purtăm tocmai în organizarea capului nostru ceva ce este format din macrocosmos prin aceasta suntem raportați la trecutul nostru și că mai ales prin intelect suntem raportați la trecutul nostru; numai că nu obținem cu ajutorul conștienței obișnuite această cunoștință privind modul de raportare la viețile noastre anterioare.
În strădaniile vechi orientale spre înțelepciune, cei care erau elevi ai inițiatilor încercau să stabilească mai întâi o legătură între viața lor ritmică și între viața capului lor. Pentru acea epocă, pentru evoluția înțelepciunii orientale era ceva natural să se urmărească o evoluție umană superioară prin transformarea procesului respirației și a celui al circulației în ceva conștient, ridicându-se astfel respirația și circulația la nivelul conștienței. Vechiul oriental putea face acest lucru din cauză că spiritual-sufletescul său nu era legat atât de puternic cu corporalitatea sa cum este la omul actual. Dacă astăzi s-ar practica printr-un fel de anacronism această metodă veche orientală în vederea obținerii de cunoștințe superioare, s-ar ruina corpul uman; prin aceasta s-ar interveni prea adânc în sănătatea corpului fizic, dat fiind că în prezent omul este mai intim legat, mai puternic legat cu corpul său decât era în vremea vechii strădanii indiene spre înțelepciune.
Dar ce realiza cel care parcurgea aceste exerciții? El transforma procesul respirației în ceva conștient; așadar, el inspira în mod conștient; prin aceasta obținea posibilitatea de a urmări procesul care se desfășoară în timpul în care aerul inspirat presează, astfel încât treptat lichidul cefalo-rahidian pendulează spre creier prin intermediul canalului rahidian, lovind creierul. Dar din această lovire reciprocă a ceea ce urcă prin inspirație și a ceea ce coboară prin expirație, în lovirea reciprocă a lichidului din creier cu părțile solide ale acestuia iau naștere, de fapt, reprezentările. Producerea reprezentărilor este un proces mult mai complicat decât și-l închipuie în prezent, când totul este gândit în mod materialist, oamenii de știință. În prezent, se imaginează ‒ sau cel puțin se imagina până de curând, căci acum se renunță din nou la reprezentări mai precise ‒ o anumită evoluție, se admite existența unor nervi care ar sta la baza acțiunii de reprezentare. Este un nonsens. Este vorba mai mult despre faptul că are loc efectiv o lovire continuă a lichidului din creier de sistemul nervos și că atunci se petrec acele procese din sistemul nervos, care servesc ca bază forțelor sistemului nervos. Acest lucru ajungea să-l conștientizeze elevul înțelepciunii indiene. Ce afla el în timp ce urmărea în mod conștient acest proces? El ajungea prin aceasta să cunoască cum ceea ce i-a format creierul, de fapt face trimitere înapoi la viețile pământești anerioare. El simțea într-un fel cu sistemul său ritmic actual viața sa pământeană anterioară: acest lucru devenea pentru el o certitudine. Prin aceasta, pentru un astfel de elev al înțelepciunii era de la sine înțeles că a avut o viață pământeană anterioară. El conștientiza aceasta datorită faptului că ridica procesul respirației la nivelul conștienței. În prezent, acest lucru trebuie atins pe altă cale. El nu mai poate fi obținut printr-o meditație modelată astfel, care pleacă de la o formare a procesului respirator, ceea ce pentru omul actual este contraindicat, ci pleacă de la o sprijinire pe reprezentări, așadar pleacă din partea opusă și așadar ia în considerare faptul că, în prezent, omul este mai puternic legat de corpul său fizic. Dar prin faptul că omul se sprijină pe reprezentare el învață să cunoască această nuanță a sistemului ritmic dinspre cealaltă parte, partea spiritual-sufletească. Învață să cunoască procesul dinspre cealaltă parte; numai că el nu pătrunde acum mai adânc în corpul său, așa cum se întâmpla în cazul omului indian din vechime ‒ acest lucru nu-i este îngăduit pentru că el este, oricum, suficient de afundat în el ‒, ci, eliberându-se de corporalitate, așa că el urmărește în spiritualul-sufletesc întregul Cosmos care-l învață cum viața pământeană anterioară este legată cu viața actuală.
Antroposofia nu se bazează pe date abstracte oarecare susținute cu fanatism, ci pe o cunoaștere a organizării umane dinspre interior. Ființa umană nu înveți s-o cunoști prin cercetarea din afară, sub forma de cadavru ‒ sau poate nu sub forma de cadavru, dar oricum din afară ‒, ci dinăuntru, și prin interacțiunile dintre sistemul ritmic și sistemul neurosenzorial, iar pe de altă parte prin interacțiunea dintre sistemul ritmic și sistemul metabolic ‒ căci sistemul metabolic este și el lovit acum de sistemul ritmic ‒, din contactul intim între cele două înveți să cunoști ființa umană. Și dacă cunoști desfășurarea asociată a sistemului ritmic și a sistemului metabolic, obții siguranța că în tine se află deja germenele pentru viața pământeană următoare, prin faptul că metabolismul conține în partea sa spirituală germenii pentru viața terestră următoare. Chiar dacă el este în primul rând partea inferioară a organismului uman pentru această viață pământeană, în partea spirituală el conține germenii pentru viața pământeană viitoare. În acest fel ajungem la o abordare a întregului om.
În această privință, oamenii care se află în plină civilizație occidentală sunt în multe privințe comparabili cu orbul care stă în fața culorii. Poate că unora acest lucru le este străin, totuși aș vrea să atrag atenția că tot ceea ce noi percepem matematic, ceea ce se desfășoară sub formă de linii, de unghiuri, de verticale, de orizontale, indiferent de ce am măsura matematic, noi îl dezvoltăm din interiorul nostru, se află la baza interiorului nostru. În clipa în care învățăm să vedem ce se află la baza interiorului nostru noi nu vorbim în sens kantian, nu se toarnă într-un cuvânt neînțeles ceea ce lăstărește în om: atunci nu se mai spune că matematica ar fi o cunoștință a priori. A priori are sensul a ceva existent dinainte. Dacă însă înveți să vezi interior, atunci știi de unde ai acest uimitor conținut matematic: corpul astral a trecut prin matematica întregului Cosmos și apoi s-a contractat. Noi lăsăm să iasă la suprafață din sufletul nostru ceea ce am trăit într-o încarnare anterioară, ceea ce a trecut apoi prin întregul Cosmos și care apoi iese din nou la suprafață în finețea liniilor matematic-geometrice. Vedeți deci că în a priori se exprimă ceea ce corespunde unei intuiri a lumii asemănătoare cu cea pe care o are orbul în fața culorii. Altfel, ar trebui spus: Ceea ce este numit în sens kantian a priori își are originea în încarnările anterioare și reapare la suprafață în această încarnare într-o formă transformată, în orice caz, trecută prin macrocosmos.
Prin cele expuse v-am vorbit despre legitatea care se află la baza întregului om și care se dă în vileag atunci când abordăm viața așa cum trece prin existențe terestre repetate. Vremurile actuale sunt foarte puțin dispuse de a lua în serios astfel de lucruri. Din această cauză, observarea actuală a lumii rămâne fixată de partea exterioară a lucrurilor. Vreau să vă revelez aceasta cu ajutonil unui exemplu.
Să admitem că cercetăm un popor oarecare pe teritoriul său cu ajutorul metodei curente. Ce facem, în prezent, ca cercetător al istoriei? Spunem: Aici trăiește generația actuală; ea a fost precedată de o alta; unei alte generații i-a premers o alta. Apoi ajungem în secole mai depărtate, ajungem în Evul Mediu și urmărim aici curenții de sânge în cursul generațiilor, urmărim ereditatea exterioară și spunem: Ceea ce trăiește în poporul actual își datorează existența unor faze mai vechi de evoluție a acestuia.
Așa este abordată în prezent istoria. Dacă un istoric vrea să urmărească istoria germană sau pe cea franceză sau pe cea engleză, el o face prin lanțul de strămoși, după trăsăturile fizice ereditare. Se și spune că ceea ce reprezintă o generație actuală care aparține unui popor trebuie să fie înțeles din ceea ce au viețuit generațiile mai vechi ale acestui popor; așadar din ceea ce este moștenit fizic. Dar acesta este un mod de gândire materialist transpus în domeniul istoriei. Observați ce vă dă știința spiritului antroposofică nu ca pe o simplă datorie, ci ca pe ceva care poate fi transpus în viață, care poate fi extins la studiul vieții: atunci nu trebuie doar să speculați asupra vieților pământene repetate, nu trebuie să observați numai că sufletul dumneavoastră a parcurs vieți terestre anterioare și că va parcurge altele viitoare, ci trebuie să observați cu adevărat ce se extinde în lume. Căci dacă analizăm o generație oarecare existentă în prezent, legând-o precis, după criterii sangvine exterioare, fizice, ereditare, de generații anterioare care au trăit pe același teritoriu sau pe care le putem raporta la unii strămoși trăitori mai de mult pe un alt terioriu, trecând peste curenți de migrații ale popoarelor etc., rămânem totuși în planul fizic-material.
Totuși, lucrurile nu stau așa. Avem în fața noastră, în prezent, o generație care descinde din punct de vedere al corporalității ei fizice din strămoși; dar nu este necesar ca sufletele care trăiesc în flecare om individual să aibă vreo legătură cu strămoșii. Și sufletul a viețuit acel lucru care a trecut prin multe generații și care exterior reprezintă destinul strămoșilor dar cu totul în afara Pământului. Acest lucru sufletul l-a viețuit în lumea spiritual-sufletească, în viața dintre moarte și o nouă naștere.
Pe vremea când au trăit bunicul, străbunicul, stră-străbunicul nostm noi nu eram născuți, sufletele noastre se aflau în lumea spirituală. Corpul nostru a moștenit ceva de la ei, dar sufletul nostru nu a moștenit nimic! În acel timp, el a trăit într-o cu totul altă lume, nu a avut de-a face în viețuirile lui cu ceea ce a moștenit corpul nostru de la strămoși. Când aceste lucruri sunt apoi urmărite în domeniul cercetării spiritului, în multe privințe pentru abordarea exterioară reiese ceva paradoxal. Trebuie mai ales să fie foarte clar că atunci când începi să speculezi asupra faptelor adevărate, să filosofezi, de obicei, rezultă un nonsens! Numai intuitia furnizează ceea ce este corect. Și cel care este un cercetător al spiritului se simte adeseori surprins cu privire la rezultatele sale. Da, el poate chiar să găsească în această surprindere generată de rezultatele sale un fel de confirmare; căci dacă și-ar fi imaginat mai înainte acel lucru el nu ar fi putut găsi confirmarea. Dar tocmai în faptul că lucrurile sunt în general altfel decât dacă ai vrea să le gândești până la capăt se poate vedea, de regulă, că nu te miști în plan subiectiv, ci în obiectivitate, atunci când te dăruiești adevăratei cercetări a spiritului.
Cu privire la acest aspect istoric, în omenire iese în evidență ceva. Am mai atras atenția asupra acestui lucru, care nu trebuie corectat, ci numai completat, căci ne mișcăm într-un domeniu extrem de complicat. Am spus mai înainte, și acest lucru este până la un anumit punct întru totul adevărat, că în populația Europei există numeroase personalități care, mai înainte, au trăit ca suflete în sud, în primele secole creștine, iar acum sunt încorporate mai în nord, mai ales în Europa, oricum mai spre nord; acest lucru este întru totul adevărat. Dar nu este vorba de majoritatea populației. În acest sens trebuie căutat în altă parte, dacă vrem să cunoaștem realitatea. Când ne referim la majoritatea populației, mai ales a celei vestice, dar și a celei a Europei Centrale și până în Rusia, atunci prin cercetarea din cadrul științei spiritului ești condus spre acele timpuri în care populația europeană a apărut ca fiind populația cuceritoare, față de străvechii locuitori ai Americii. Această populație de amerindieni a avut calități interioare, sufletești remarcabile. În asemenea probleme nu poți, de regulă, aprecia just, dacă ‒ fălindu-te cu aroganță de propria ta cultură „superioară” ‒ privești totul ca fiind o pură barbarie, dacă nu iei în considerare modul diferit de a fi al unor astfel de oameni care au fost cuceriți și stârpiți după descoperirea Americii, dacă nu-i observi în modul lor caracteristic de manifestare, ci îi apreciezi pur și simplu de sus, din perspectiva unei culturi superioare. Această populație originară a Americii, această populație de amerindieni, avea, de exemplu, sentimente panteiste remarcabile. Ei adorau un Mare Spirit care acționa în întreaga devenire. Sufletele erau intens pătrunse de credința în Marele Spirit atotpătrunzător. Prin tot ceea ce era legat cu viața de sentimente a acestor oameni, sufletele lor erau predestinate să petreacă o existență relativ scurtă între moarte și o nouă naștere. Dar relația care se formase între ei și întreaga lor ambianță și între destinul pe care l-au avut prin faptul că au fost stârpiți, toate acestea erau hotărâtoare pentru viața dintre moarte și o nouă naștere. Și aceasta a dus la faptul că, oricât de paradoxal ar suna aceasta, majoritatea populației vest-europene și central-europene și chiar și mai de la răsărit ‒ nu în totalitate dar totuși în mare parte ‒ această mare parte a populației descinde ca sânge din strămoșii săi fizici din Evul Mediu, dar sufletele sunt acelea care au trăit în vechile corpuri amerindiene. Oricât ar părea de paradoxal, acesta este cazul pentru majoritatea populației europene. Sentimentul față de Marele Spirit a suferit o interacțiune cu ceea ce este oricum prezent în devenirea istorică exterioară liniară și este preluat odată cu prima iubire de copil, și anume când e practicată din nou în imitație, dinspre interior spre exterior. Ceea ce preluăm aici vine în mare parte din exterior. Aceasta suferă o interacțiune cu ceea ce își are originea în suflet din încarnări anterioare. Viața europeană, fiind abordată unilateral, după criterii care nu reprezintă o realitate, după caractere moștenite de la strămoși, nu poate fi înțeleasă decât dacă se știe de unde vin sufletele care interacționează cu aceste caractere moștenite. Și doar un astfel de rezultat al interacțiunii dintre ceea ce sunt sufletele din viețile lor anterioare și ceea ce aceste suflete au preluat prin ereditate și de asemenea prin educație ‒ educație în sensul cel mai larg ‒ a dus la ceea ce este în prezent, adevăr european devenit prin istorie.
Aceste populații s-au amestecat cu suflete care în primele secole creștine au trăit în sud, care s-au încarnat din nou în Europa de Vest și de Răsărit; dar tot ce s-a întâmplat în viața socială și se întâmplă din ce în ce mai mult în catastrofala perioadă actuală indică o mare complexitate a adevărului acestei vieți europene. Iar cercetătorul spiritului descoperă că ea devine complicată mai ales datorită faptului că suflete amerindiene reîntrupate se întâlnesc cu ceea ce sunt caracterele moștenite care apar la diferite naționalități sau grupări sociale.
Acestora trebuie să le opunem o anumită populație europeană pe care o întâlnim în primele secole creștine, în perioada în care vorbim, conform istoriei exterioare, despre migrația popoarelor: acea populație a Europei de altădată care a și preluat ca populație barbară creștinismul venit din sud și care i-a dat o cu totul altă formă decât cea pe care o avusese creștinismul în Grecia sau în lumea romană în primele secole. Aceste suflete ale perioadei de migrație a popoarelor și încă și a secolelor următoare se arătau puternic impresionate de ceea ce urca sub formă de creștinism din sud spre nord, alături de structurile originare ale acestei populații. Trebuie să ne fie foarte clar că această populație a Europei care a preluat creștinismul în perioada migrației popoarelor a adus la suprafață calități cu totul speciale. Ea avea o puternică înclinație de a modela organizarea fizică în așa fel încât conștiența eului se manifesta cu o deosebită vehemență. Și această conștiență a eului care apărea a fost asociată cu altruismul creștinismului; prin aceasta sufletul se forma într-un mod anume. Erau suflete care au preluat ereștinismul la câteva sute de ani după apariția lui. În timp ce majoritatea populației europene încorporează acum suflete care cunosc creștinismul din afară, prin educație și prin ceea ce se poate afla legat de sentimente în ereditate, aceste suflete nu au preluat nimic legat de creștinism în viețile lor anterioare petrecute dincolo, în America. Imaginați-vă cât de lămuritoare pentru relația pe care o are populația europeană actuală cu creștinismul este descoperirea faptului că sufletele, în mare parte, nu aflaseră nimic în încarnările anterioare despre creștinism, că acest creștinism era un lucru primit prin educație, o tradiție transmisă în succesiunea de generații. Cei care au cunoscut însă primul creștinism, creștinismul din primele timpuri, se îndreaptă, în timp ce avansează spre prezent, ba chiar și în prezent, mai mult spre răsărit, spre Asia. Astfel că, în fapt, aceste suflete, cândva în parte christificate, pendulează acum spre partea cealaltă, preiau ceea ce a rămas în Orient din vechile tradiții și care aici a ajuns în decadență. Studiați prin prisma științei spiritului, japonezii sunt chiar suflete reîncorporate care au trăit în Europa în vremea migrației popoarelor.
Când știm astfel de lucruri putem dezvolta o înțelegere față de personalități proeminente. Încercați să înțelegeți personalitatea remarcabilă a lui Rabindranath Tagore din acest punct de vedere: ceea ce i-a fost oferit prin educație din orientalistn, și anume din hinduism, el are prin ereditate, i-a fost dat prin educție, i-a venit din afară. În esență este ceva decadent, din această cauză este atât de cochet. Căci, într-un anumit sens, ceea ce auzim de la Rabindranath Tagore are o formă deosebit de elegantă. Dar europeanul simte la rândul său ceva incandescent ce străbate prin ceea ce apare într-o formă elegantă. Și aceasta provine din faptul că acest suflet a trăit într-o încarnare anterioară într-un popor care prelua creștinismul.
Vedeți, lumea exterioară nu este abordată mai puțin abstract prin faptul că este privită exclusiv din punct de vedere material decât atunci când se dezvoltă o concepție de viață străină de realitate. Ce se percepe din omenirea actuală dacă știm despre ea numai care sunt înrudirile de sânge, descendența sangvină și nu se poate avea în vedere ce au adus sufletele dintr-o încarnare anterioară? Aceasta se leagă într-un tot cu ceea ce apare în moștenirea exterioară, în educația exterioară.
Sufletele care au trăit în Europa Centrală în perioada migrației popoarelor erau predestinate pentru o sălășluire mai îndelungată în timpul dintre moarte și o nouă naștere prin întreaga lor configutație sufletească și în primul rând pentru că erau interior christificate, astfel încât rămâneau mai mult timp după moarte în lumea spirituală.
Cercetătorul spiritului care studiază prezentul este condus apoi în acele timpuri care erau anterioare sau contemporane cu Misteriul de pe Golgota. Dincolo, în Asia, populația nu avea nimic preluat de la Misteriul de pe Golgota. Totuși, din înțelepciunea orientală, din ceea ce se dezvoltase ca înțelepciune în ființa orientală prin dăruire a fost întru câtva schițat ceea ce în primele timpuri a fost oferit ca bază pentru înțelegerea creștinismului. Misteriul de pe Golgota se află aici ca un fapt în sine. El poate fi înțeles, din perspectiva diferitor epoci, în modurile cele mai variate. Primele secole ale evoluției grecești și romane au înțeles Misteriul de pe Golgota în așa fel încât i-au aplicat înțelepciunea care le venea din Orient. În funcție de modul în care înțelegeau încorporarea lui Christos în omul Iisus din Nazareth oamenii își însușeau noțiunile înțelepciunii orientale.
Dar dincolo, în Asia, erau oamenii care au trăit înainte, în timpul și după Misteriul de pe Golgota, care erau înzestrați cu o forță modelatoare mai încețoșată, dar încă foarte vie în comparație cu ceea ce întâlnim, în prezent, în Orient. Acești oameni, cel puțin o mare parte dintre ei, sunt încorporați, în prezent, în grosul populației americane. Această parte a omenirii, prin cultura sa orientală, dezvoltată în mod deosebit, a avut de parcurs între moarte și o nouă naștere un timp îndelungat, așa încât putem spune că sunt suflete vechi. Ele se nasc în America, în trupuri în care nu se simt foarte bine și cărora le place să le vadă, din această cauză, mai mult din afară decât dinăuntru. De aceea, acolo, în prezent, există înclinația specială de a contempla viața în mod exterior. Partea curioasă, paradoxală, este că acele suflete care au trăit în Orient, care atunci încă nu primiseră creștinismul dar avuseseră o fină cultură spirituală, trăiesc acum în corpuri americane. Orientalul era înclinat spre spiritualitatea lumii. Prin faptul că aceste suflete apar în prezent în America, în ele se dezvoltă o înclinație devenită oricum abstractă, nemaifiind vie interior pentru lumea spirituală. Această trăire a lumii spirituale era legată în timpuri trecute ‒ în încarnări mai vechi ‒ de o ignorare a lumii fizice. La adepții societății Christian Science acest lucru apare într-o formă decadentă: materia este contestată, nu se dorește să se vadă materia. Există un sentiment de adorație a vechii spiritualități vii, acum însă într-o formă moartă, într-o formă de cadavru, de cadavru spiritual. Totuși aceasta nu este decât o parte izolată. În general în concepția americană se poate vedea cum sufletele nu sunt cu totul așezate în trupurile lor, cum, din această cauză ele vor să vadă trupul din afară, cum chiar știința sufletului din America primește un caracter în care nu există în fond o noțiune corectă a eului. Din cauză că sufletul era obișnuit mai mult să se simtă în plan supraterestru, încorporarea eului, așa cum se petrece acum în vest, nu este corect realizată. Din această cauză apare ceea ce nu lasă un gând să se asambleze cu altul. Atunci aceasta se numește „psihologie asociativă” [Nota 41]. Omul devine mingea de joc a gândurilor, care se asociază în acest fel. În mod curios, aici apare ceva care s-ar putea desemna printr-un cuvânt folosit adeseori în mod calomnios în legătură cu învățătura despre viețile pământești repetate: se vorbește de migrația sufletelor. Dar, referitor la viețile pământești repetate, nu trebuie să se vorbească despre migrația sufletelor, dacă acest lucru nu vine de pe poziții denigratoare. Căci referitor la viețile pământești repetate avem de-a face cu o evoluție, cu o dezvoltare a sufletelor, nu cu ceea ce ni se reproșează; dar în alt sens, se poate vorbi de migrația ale sufletelor, deoarece realmente sufletele care într-o epocă anume populează o parte a Pământului nu mai sălășluiesc în perioada următoare pe același petec de pământ, ci în cu totul alt loc. Așa se face că sufletele încorporate în sud în primele secole creștine se găsesc acum în Europa Centrală, în vestul și în răsăritul Europei, iar mai spre nord această populație este penetrată cu suflete care au trăit în corpuri amerindiene. În Asia se găsesc sufletele care au trăit în Europa în perioada migrației popoarelor, dar și mai înainte și după, în America sufletele care au trăit în Asia chiar în timpul Misteriului de pe Golgota.
Ne aflăm în fața unui timp în care se va dezvolta dorul de aflare a întregului adevăr. În prezent, există o puternică opoziție față de această pătrundere a întregii realități, nu numai în domeniul teoretic, ci și în domeniul vieții exterioare. Reflectați numai la modul în care a trebuit să caracterizez din cele mai diferite unghiuri de vedere această boală intelectualistă care a apărut în ultimii ani: a se lăsa înșelat de wilsonism. A trebuit să mă refer adeseori, chiar și în conferințe oficiale, cu cuvinte aspre la această stare de înșelare a unei mari părți a omenirii prin wilsonism. Wilsonismul face trimitere ‒ într-o formă cu totul abstractă ‒ la ceea ce a ieșit încet la suprafață în gândirea socială exterioară ca un efect al materialismului: în cursul secolului al XIX-lea a ieșit la suprafață principiul naționalității, această insistență asupra naționalității, această voință de a trăi numai în naționalitate, spre deosebire de spiritual-sufletescul care nu este preocupat de naționalitate. Sufletele care trăiesc în prezent în Europa au fost mai înainte, în multe cazuri, în America; sufletele care trăiesc acum în trupuri japoneze nu ar trebui să se raporteze sufletește la strămoșii lor, ci la epoca europeană a migrației popoarelor. Da, americanii nu ar trebui să fie mândrii de strămoșii lor, strămoșii lor prin înrudire de sânge din Europa, ci ar trebui să se raporteze la modul în care au trăit în vremea Misteriului de pe Golgota în Asia, în mijlocul unei culturi încă nechristificate, astfel încât au primit creștinismul prin tradiție și educație. Există încă o opoziție puternică, și din acest punct de vedere, față de conceperea spiritual-sufletească a lumii.
Nu numai în știință avem acest materialism, ei și în civilizația cxterioară. Și ceea ce se urmărește a se face în prezent din Europa, această nouă hartă a Europei este concepută în întregime dintr-o simțire materialistă, din impulsuri materialiste. Omenirea se va trezi abia când va asocia acestor impulsuri naționaliste, care sunt materialiste, bazându-se doar pe observarea succesiunii exterioare a generațiilor, abordarea vieții social-istorice în realitatea sa adevărată, astfel încât să se vadă și sufletele care trăiesc în corpurile actuale și care au doar ca un înveliș exterior ceea ce se transmite în succesiunea de generații prin ereditate fizică sau ceea ce se transmite prin tradiție ca o cultură spirituală și se preia numai prin educație.
În străfunduri, oamenii sunt deja dominați de astfel de doruri de a depăși ce poate furniza un mod de abordare pur materialist. În mod natural, față de ceea ce este gândit în mod curent, ceea ce își are originea în adevărata cercetare a spiritului se distinge ca un paradox. Dar cel ce vrea să cunoască viața, mai ales viața actuală care se absolvă în necesități, va vedea, de exemplu, că multe îi devin inteligibile când observă ce oferă cercetătorul spiritului prin cercetarea sa conștiincioasă, exactă. Omul este obișnuit să acorde o anumită importanță celor ce i se comunică de către observatoarele astronomice etc. Când se face o descoperire astronomică, oamenii nu spun că o acceptă pe baza autorității. Ei nu conștientizează că o preiau pe baza autorității, dar asociat cu rațiunea umană sănătoasă, care cuprinde cu mintea faptul că nu este o nebunie ca ceea ce spune un observator astronomic oarecare să fie extins la restul lumii; cele spuse sunt angrenate în mod rațional, acesta fiind deja un motiv pentru a nu exista îndoială că ce se comunică aici se bazează pe adevăr. Contextul vieții este conceput de așa natură, încât în niciun caz nu s-ar accepta ceva pur și simplu pe motiv de autortitate. Tot așa ar trebui să se gândească și când cercetători individuali ai spiritului anunță, așa cum fac astronomii, ce a rezultat din cercetarea spiritului: pretutindeni va fi confirmat în viață ceea ce el comunică, dacă vrei să folosești rațiunea umană sănătoasă.
Știința spiritului antroposofică ar rămâne întru totul ceva teoretic, separat de viață, dacă n-ar pătrunde toate domeniile acestei vieți. Nici nu trebuie să vă imaginați că, de exemplu, istoria ar trebui să fie influențată de știința spiritului în așa fel încât să se dezvolte din nou numai o istorie a epocilor, o istorie a generațiilor doar cu un sens mai profund; nu acesta este cazul. Cercetările spirituale trebuie să se întâlnească cu materialul exterior al istoriei pragmatice, și din aceasta să rezulte întregul adevăr: Pe cât de mare este în prezent, în profunzimile subconștiente ale vieții mnane, dorul după o concepție despre viață corespunzătoare adevărului, tot atât de puternică este și opoziția din partea cealaltă, și anume din partea mai conștientă a vieții umane. Iar această opoziție caută toate argumentele posibile pentru a-și conferi aparența unei justificări. Ea nu se dă înapoi de la nicio calomnie. V-am arătat ieri cu ajutorul unui exemplu cât de neveridică devine această opoziție nespunându-se adevărul obiectiv. Putem face abstracție de faptul că acestea sunt atacuri împotriva științei antroposofice a spiritului, nu despre asta este vorba. Dar ce calităti umane reies atunci când un om al cărui nume este precedat de un „D” mare, care este, așadar, Doctor în teologie, este atât de mincinos încât scrie: Mi-a povestit cineva că a văzut la Dornach o imagine a lui Christos care are sus trăsături luciferice, iar jos caracteristici animale, când acolo se află, de fapt, un cap ideal, care în partea de sus este în mare parte terminat, jos însă nu există decât o butunigă; despre aceasta el spune că ar avea caracteristici animale! Suntem în prezența unei asemenea josnicii morale încât, în lipsa unui sentiment al adevărului, trebuie să extinzi concluzia privind această lipsă a sentimentului adevărului la întreaga știință pe care o reprezintă un astfel de om, căci aceasta nu poate fi caracterizată de o veridicitate mai mare cu privire la sentimentul realității.
Pe partea cealaltă, se constată că oameni care nu vor să pătrundă cu niciun chip în spiritual, ci se cantonează în noțiuni abstracte când vor să producă ceva cu totul pozitiv ajung la rătăciri uimitoare. Există, de exemplu, un om care vrea să formeze, în prezent, din învelișuri goale de noțiuni o concepție despre lume care chiar face impresie asupra anumitor oameni: este contele Hermann Keyserling. Încercați să vă imaginați ceva substanțial pornind de la învelișurile goale ale noțiunilor abstracte ale lui Hermann Keyserling; nu veți reuși. Este un om foarte citit, dar scrierile sale nu au conținut. El critică și mustră și concepția antroposofcă despre lume. Ceea ce ticluiește prin frazele lui nu ar putea face, desigur, o mare impresie; în felul acesta el este constrâns, când vrea să spună ceva pozitiv, să emită un neadevăr. Astfel, oricine urmărește scrierile mele știe că în anii ’80 ai secolului trecut, sprijinindu-mă pe scrierile de științele naturii ale lui Goethe, am plecat de la goetheanism. Faptul că mai târziu am adus în discutie haeckelismul este un lucru care în niciun caz nu aparține punctului meu de plecare. Contele Keyserling minte când spune că întregul meu mod de abordare a plecat de la Haeckel și ignoră pur și simplu adevăratul meu punct de plecare. În felul acesta poți găsi adevărate înclinații spre minciună la oameni atât de erudiți ai prezentului. Când vor să devină pozitivi, acești oameni sunt constrânși să spună neadevăruri, căci altfel se epuizează pur și simplu în frazeologia lor.
Am ajunge cu adevărat în domenii foarte puțin îmbietoare dacă am vrea să caracterizăm potrivit adevărului ceea ce se opune științei antroposofice a spiritului. Dar examinați întreaga problemă și dintr-o altă perspectivă. Această filială (în limba germană, Zweig [Nota 42] înseamnă ramură ‒ n. tr. ) aparține filialelor mai vechi, a fost fondată cu multi ani în urmă. Ea nu s-a dezvoltat foarte diferit decât se întâmplă în general. Priviți retrospectiv dacă această știință antroposofcă a spiritului s-a apropiat altfel decât cu prudență de cei care o doreau. Nu a fost ceva ce căuta să se impună. La început au fost cercuri mici de care știința spiritului s-a apropiat. Căci sarcinile științei spiritului nu sunt sarcinile unor agitatori exteriori, ci se întâlnesc în cadnil lumii spirituale. Și se știe ‒ fie că există un atașament mare sau mic ‒ că este vorba de sarcini spirituale care trebuie să-și producă efectele pentru Pământ, dar care sunt recunoscute în însăși lumea spirituală.
Vedeți, mai departe, cât de puțin s-a făcut tocmai pentru a propaga în mod exterior aceste sarcini spirituale; s-au ținut doar conferințe oficiale. La acestea oamenii pot veni, dacă se simt atrași, sau pot să nu mai vină, dacă nu le place. În mod sigur însă mi s-a făcut niciun fel de agitație agresivă. Nu se poate spune nici că am răspândit cărțile noastre într-un mod deosebit de provocator. Editura filosofico-antroposofică pe care am fondat-o nu a urmat calea obișnuită de desfacere, ci a căutat calea mai intimă spre populația civilizată. Am comunicat multe lucruri cu privire la antroposofie în scrieri care nu sunt destinate oficializării și care au ajuns să fie difuzate în mod incorect. Preotul Kully [Nota 43] din Arlesheim posedă toate aceste scrieri, dar ele sigur nu i-au parvenit pe o cale corectă. Și multe alte persoane le au pe o cale neregulamentară. Faptul că mișcarea noastră a crescut foarte mult, faptul că, în prezent, putem vedea cât de rapid se extinde nu a fost obținut de noi pe calea unei agitații obișnuite. Observați unele amănunte: câțiva protestanți și câțiva preoți evangheliei au găsit că nu-i mai satisfac noțiunile oferite de teologia lor evanghelică. Ei au făcut cunoștință ‒ pentru că antroposofia nu putea fi stopată ‒ cu concepția despre lume antroposofică, au scris câte ceva despre unele controverse dintre învățăturile lor evanghelice și concepția antroposofică despre lume. Opoziția care a luat naștere atunci din partea altor preoți și chiar și a unor profesori universitari ca, de exemplu, din partea lui Traub, a fost, de fapt, o opoziție internă printre preoți. Noi am devenit mai mult sau mai puțin victima a ceea ce oamenii aveau de rezolvat între ei. Ceea ce se prezintă ca opoziție se datorează faptului că oamenii, făcând cu totul abstracție de noi, s-au încăierat între ei. Acum, la sfârșit, suntem atacați și noi, bineînțeles! Cine ar studia cum s-au desfășurat lucrurile din interior ar vedea că noi nu am fost în niciun fel atacatori, că noi am făcut primii pași pentru a propaga în lumea evanghelică, fidelă confesiunii sale, antroposofia.
În școala Waldorf, elevii catolici primesc învățătura religioasă de la preotul catolic, elevii evanghelici de la cel evanghelic. Numai pentru acei școlari care nu vor acest lucru învățământul religios este realizat cu profesori care oferă un comportament religios liber. Dar nu am făcut o școală în care să impunem o anume concepție despre lume. Noi am spus în mod cinstit ce ne-a fost comunicat din lumea spirituală și că prin ceea ce a fost transplantat din mentalitățile altora au rezultat disputele care ni se pun acum în cârcă. Există o înclinație de a nu se merge pe urmele lucnrilor, ci de a căuta vina în mișcarea antroposofică. Ar fi foarte instructiv să se analizeze lupta purtată în lumea preoțească evanghelică. La început nu a existat nicio opoziție împotriva noastră din partea preoților evanghelici, opoziția s-a manifestat după ce acești preoți, care nu și-au găsit satisfacția în teologia lor, au venit din inițiativă proprie spre antroposofie. Așa s-a născut opoziția. Unii consideră că este foarte profitabil să scrie cărți despre mine, cum este domnul Traub din Tübingen, pentru că există astfel o posibilitate să plaseze cărți etc. Acum mișcarea antroposofică este atât de putrnică, încât se pot face afaceri cu cărți scrise despre ea.
Dar modul în care se duce această luptă și mai ales cauza luptei zgomotoase care se desfășoară în jurul antroposofiei ar trebui studiată mai atent! Ar trebui mai multă conștiinciozitate. Atunci s-ar vedea disarmoniile curentelor actuale care vehiculează diverse concepții asupra lumii și că antroposofia nu a dat nicidecum prilejul pentru apariția unor curente de opoziție, ei a vrut munai să-și împlinească misiunea care îi este dată din lumea spirituală. Iar ceea ce s-a scris până acum s-a făcut din ură de cei care au fost un timp în mișcarea antroposofică, care ar fi vrut ca vanitatea lor să fie satisiacută și care nu au reușit.
Ar fi foarte interesant să se studieze și relațiile interne. Acum câtva timp a apărut aici, în Elveția, o persoană care a demarat atacuri viguroase împotriva antroposofiei și împotriva mea personal în conferințe pe care le-a ținut. Acest om a spus, printre altele, că antroposofia ar fi o învățătură fantastică, nu științifică. Apoi a povestit tot felul de basme. În prezentarea de iluzii și a tot felul de basme, noi antroposofii nu suntem deosebit de pricepuți, ci tocmai oponenții noștri care ne reproșează aspectul fantastic. Vă pot relata o altă întâmplare, după ce v-am atras atenția asupra domnului care s-a învârtit pe aici, prin Elveția, și care a tunat strașnic împotriva antroposofiei și a mea. Au trecut aproximativ 13-14 ani de cînd, la Frankfurt, unde țineam o serie de conferințe, s-a anunțat la hotelul unde locuiam un bărbat pe care l-am și prunit. El mi-a povestit tot felul de fleacuri și mi-a spus: De câtva timp tot călătoresc pe urmele dumneavoastră și nu am putut fi niciodată primit; dar acum am reușit, în sfârșit. ‒ Și s-a arătat dispus să lase să se reverse în strădaniile antroposofiei propriile sale strădanii. Eu am văzut cel mai pur diletant, cea mai pură șarlatanerie! Așadar, respins! Asemenea lucruri s-au întâmplat adeseori, căci nu poți face altceva decât să-i respingi pe acei oameni care numai din vanitate și ambiție personală voiau să se apropie de noi; acest lucru nu-l puteam schimba. Este vorba de același bărbat. El a așteptat câțiva ani, apoi a devenit oponentul elvețian, a trăit, în orice caz, aici, așa cum am spus, ca refractar și acum ca adversar.
Noi trebuie să extragem forță din izvoarele care ne dau o imagine a lumii de care omenirea are nevoie pentru prezent și mai ales pentru timpurile viitoare, de care vor avea nevoie cei care în prezent sunt tineri, căci ei nu vor mai putea trăi cu vechea imagine despre lume! Noi ar trebui să obținem forță tocmai dintr-o astfel de imagine despre lume, care acum, de exemplu, o răspândește modul de abordare a istoriei care vorbește despre originea sufletelor, nu exclusiv despre originea corpurilor. Ar trebui să obținem forța de a interveni oriunde putem în favoarea antroposofiei! Antroposofia va avea nevoie de oameni care să intervină în favoarea ei. Ceea ce apare azi ca fiind opoziție nu se va reduce și nu va îmbrăca în viitor forme mai puțin periculoase, dimpotrivă, va îmbrăca forme din ce în ce mai virulente. Cel ce știe ce este antroposofia va fi în stare să afle cu adevărat, chiar din această conștientizare, baza pe care acționează. Căci cei care acționează din interiorul antroposofiei o fac nu pentru oarecare scopuri personale, ci pentru salvarea omenirii. Și nu trebuie să se lase nimeni speriat de faptul că adversitatea va deveni din ce în ce mai puternică și tot mai urâtă, de faptul că în prezent există multă murdărie în această opoziție. Dacă se va pierde curajul din această cauză, înseamnă că nu se înțelege ce este antroposofia pentru evoluția viitoare a omenirii.
Cu aceste ultime cuvinte am vrut să atrag atenția încă o dată asupra unui lucru care trebuie avut în vedere pentru mișcarea noastră. Am vrut să fac legătura cu o abordare ca cea pe care am elaborat-o azi privitor la trecerea sufletelor prin viețile pământești repetate, la faptul că suntem construiți de marele Cosmos și de Pământ. În prezent, știința exterioară știe despre aceste lucruri atât de puțin! Această știință s-a limitat să observe exclusiv ceea ce nu este decât ultima imagine a forțelor care acționează aici: foiță embrionară exterioară, foiță embrionară interioară etc., fără să știe ce sens macrocoscmic are foița embrionară exterioară, ce sens teluric are foița embrionară interioară și cum sunt legate acestea de reprezentare și voință. Fără a avea în vedere aceste mari conexiuni, un mod de abordare materialist observă numai aspectele exterioare, lucrurile cele mai exterioare. Același lucru face și istoria, care nu are în vedere decât ceea ce curge prin sângele generațiilor și ceea poate fi observat prin tradiție în cursul curentului rectiliniu al devenirii istorice pe un anumit teritoriu. Dar întregul adevăr poate fi aflat nu dacă ne întrebăm ce fel de sânge curge în diferite vene, ci dacă înțelegem de unde vine sufletul care folosește acest sânge. Noi trebuie să ne străduim să realizăm abordarea umanității în întregul ei, abordarea adevărată a realității, deoarece aceasta stimulează omenirea și o va stimula din ce în ce mai mult. Antroposofia vrea să realizeze acest lucru.
Este ceea ce am vrut să spun azi. Să sperăm că peste un timp ne vom revedea și vom putea continua această analiză, care poate conduce la înțelegerea prezentului și viitorului, la înțelegerea naturii umane și a întregului Cosmos, în măsura în care omul s-a născut din acesta.
