Prin sărbătoarea Crăciunului creștinismului îi este dat ceva care pentru cele mai largi cercuri conduce nemijlocit în sus, la cele mai importante probleme ale evoluției omenirii pe Pământ. Devenirea istorică a omenirii poate fi observată în orice punct al ei; putem implica evenimente istorice în înțelegerea devenirii omului, în fundamentarea sensului acestei deveniri a omului pe Pământ: nu se va putea găsi o formă mai importantă de înălțare la această taină a devenirii omului, într-o formă atât de populară, de largă înțelegere, decât gândul la Misteriul de pe Golgota, decât gândul care se află inclus în sărbătoarea Crăciunului.
Dacă privim începutul devenirii umane pe Pământ și urmărim mileniile scurse până la Misteriul de pe Golgota, vedem că lucrurile realizate în cadrul comunităților popoarelor sunt un fel de pregătire, un fel de treaptă premergătoare pentru ceea ce s-a întâmplat pentru omenire prin Misteriul de pe Golgota. Și dacă urmărim ceea ce s-a întâmplat de atunci, dacă focalizăm ce a facut Christos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, pentru această devenire a umanității vom înțelege lucruile și mai bine. Oricât ar părea ca fiind de neînțeles unele lucruri în această devenire a umanității, dacă se va cerceta fără micimi, fără superstiții, de către cel care ar accepta ideea că omul trebuia ajutat de zei necunoscuți, când el crede că acest ajutor ar fi la locul lui, dacă se va face abstracție de asemenea păreri, se va vedea că și în întâmplările dureroase ale devenirii istorice mondiale poate fi recunoscută importanța, sensul acestei deveniri pământene prin aceea că Christos a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Se cuvine să analizăm acest Misteriu de pe Golgota ‒ și Crăciunul aparține acestuia ‒ din punctul de vedere care poate dezvălui în sine sensul întregii umanități a Pământului.
Noi știm în ce legătură intimă se află ceea ce se înfăptuiește moral-spiritual în evoluția umanității cu ceea ce se înfăptuiește în natură. Și putem, cu o anumită înțelegere pentru această legătură dintre existența naturală și ordinea morală a lumii, să ne apropiem de acea relație care ne preocupă de mulți ani, de relația dintre Iisus Christos și acea ființă al cărei reflex exterior apare în Soare. Nu întotdeauna adepții impulsului lui Christos au fost atât de ostili față de recunoașterea acestei legături dintre Misteriul Soarelui și Misteriullui Christos cum sunt adeseori reprezentanții actuali ai creștinismului, ajunși în decadență. Dionisie Areopagitul [Nota 53], de care am vorbit și în alte rânduri, numește Soarele Monumentul lui Dumnezeu. Și la Augustin [Nota 54] găsim indicații, chiar și în scolastică găsim trimiteri la faptul că în constelațiile exterioare și în mișcările lor trebuie să vedem expresii plastice ale existenței spiritual-divine în lume.
Dar despre Misteriul de Crăciun noi trebuie să înțelegem dintr-un context mai larg ceea ce trebuie să ne fie apropiat tocmai din cauza marilor sarcini ale prezentului. Aș vrea să vă amintesc ceva ce am expus mereu de-a lungul anilor într-un alt mod. Eu am spus: Privim retrospectiv la prima epocă postatlanteană, care a fost plină de faptele și viețuirile poporului protoindian; tot așa, privim retrospectiv la epoca protoiraniană, la cea egipteano-caldeeană, la cea greco-romană și ajungem la epoca noastră, cea de a cincea a omenirii postatlanteene. Aceasta va fi urmată de cea de a șasea, apoi de cea de a șaptea. V-am atras atenția asupra faptului că cea de a patra epocă, cea greco-romană, a omenirii postatlanteene este situată la mijloc și că există anumite legături ‒ puteți citi aceste lucruri și în cărticica mea Conducerea spirituală a omului și a omenirii [Nota 55]‒ între cea de a treia și cea de a cincea, așadar, între epoca egipteano-caldeeană și a noastră, că va mai exista o legătură între cea protopersană și a șasea și între cea protoindiană și cea de a șaptea. Anumite lucruri se repetă într-un anumit mod de fiecare dată în aceste etape de viață.
Am arătat o dată cum marele Kepler, urmașul lui Copernic, a presimțit faptul că repeta într-un fel, cu sistemul său solar-planetar, oricum potrivit pentru cea de a cincea epocă postatlanteană, imaginea despre lume care trăia în misteriile preoțești egiptene. Kepler se exprimă în mod radical asupra acestui lucru [Nota 56], spunând că a golit de conținut vasele vechilor învățători ai înțelepciunii Egiptului, pentru a-l introduce în timpurile mai noi. Noi însă vrem să ne gândim azi la ceva care se afla în centrul activității cultuale a misteriilor preoțești egiptene, vrem să ne amintim de Misteriile lui Isis și, pentru a ne putea actualiza contextul spiritual al acestor Misterii cu ceea ce trăiește în creștinism, este suficient să îndreptăm atenția privirii noastre sufletești spre imaginea Madonei Sixtine, în care Fecioara ține copilașul pe braț, în spatele ei fiind norii, care reprezintă, de fapt, copii, astfel încât poți avea impresia că Madona a primit pe copilul Iisus din nori, printr-o densificare a substanței mai rarefiate. Dar această imagine care a fost creată în întregime din spirit creștin nu este altceva decât un fel de repetiție a ceea ce venerau Misteriile egiptene ale lui Isis atunci când au creat imaginea acesteia cu copilul Horus pe braț. Motivul acestei imagini corespunde întru totul imaginii lui Rafael. În orice caz, acest fapt nu trebuie să ne facă să admitem ceea ce din secolul al XVIII-lea și în cursul întregului secol al XIX-lea până în zilele noastre a ispitit mulți oameni superficiali: a vedea în istoria lui Iisus Christos și în tot ce ține de aceasta doar un fel de metamorfoză, o recreare a unor misterii păgâne vechi. Știți din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic cum trebuie înțelese aceste lucruri. Dar tocmai în sensul accepat acolo putem să indicăm o anumită congruență spirituală între ceea ce apare în creștinism și misteriile păgâne vechi.
Acest Misteriu al lui Isis are drept conținut principal moartea lui Osiris, căutarea lui Osiris mort de către Isis. Noi știm că Osiris, reprezentantul esenței solare, reprezentantul Soarelui spiritual, este ucis de Typhon, de nimeni altcineva decât, exprimat în egipteană, de Ahriman. Noi știm că Osiris este omorât de Ahriman și aruncat în Nil, că el este dus de curent, că Isis, soția sa, pornește în căutarea sa, că îl găsește în Asia și îl readuce în Egipt, că este tăiat în bucăți de dușmanul său Ahriman, și că Isis înmormântează cele 14 bucăți în locuri diferite, astfel încât de aici încolo ele aparțin Pământului.
Din aceasta se poate vedea cum și-a reprezentat înțelepciunea egipteană legătura dintre forțele cerului și forțele Pământului. Osiris este, pe de o parte, reprezentantul forțelor solare. Prin faptul că a trecut prin moarte, în diferite locuri el este concomitent acea forță care aduce la fructificare tot ceea ce rodește ieșind din rământ. Într-un mod spiritual își reprezintă bătrânul înțelept egiptean felul în care forțele cu care ne iradiază Soarele se înglobează pământului, cum apoi aparțin pământului și felul în care, fiind forțe solare îngropate în pământ, predau omului ceea ce rodește ieșind din acesta. La baza concepției egiptene se află legenda că Osiris a fost omorât, că soția sa Isis a trebuit să pornească în căutarea lui, să-l aducă înapoi în Egipt, apoi a acționat sub o altă formă, și anume din pământ spre afară.
Una dintre piramidele egiptene reprezintă acest lucru într-un sens deosebit de clar, căci egiptenii nu au consemnat ceea ce considerau ca fiind soluția marilor taine ale Universului numai în scrierea lor, ci le-au exprimat și în construcțiile lor. Una dintre piramide a fost construită, ținând seama de dimensiunile ei, în așa fel încât umbra sa dispărea, datorită poziției Soarelui, odată cu echinocțiul de primăvară, pentru că era proiectată în interiorul bazei sale, și devenea din nou vizibilă odată cu echinocțiul de toamnă. Prin aceasta egiptenii voiau să exprime faptul că ceea ce este luminat de Soare este îngropat primăvara în pământ, dezvoltând din primăvară până toamna forțele pământului, pentru ca ceea ce este necesar oamenilor să poată rodi ieșind din pământ. Vechii egipteni priveau, pe de o parte, spre Soare, spre înalta ființă solară și o venerau, însă, în același timp, sugerau că această ființă solară s-a pierdut în Osiris și a fost regăsită de Isis, pentru a acționa mai departe într-un alt mod.
În cea de a cincea epocă postatlanteană, noi trebuie să relvăm câte ceva din ceea ce a existat sub o altă formă în cadrul înțelepciunii egiptene, și trebuie să se răspândească printre oameni, din străfundurile științei spiritului, o înțelegere corespunzătoare timpului nostru, pentru a putea percepe Misteriile preoților egipteni în sens christificat. Osiris era pentru egipteni un fel de reprezentant al Christosului încă nesosit; dar ei își reprezentau în felul lor ființa solară a lui Osiris. Ei credeau că această ființă solară s-ar fi pierdut și că trebuia căutată. Noi nu ne putem imagina că ființa noastră solară, Christosul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, ar patea fi pierdut pentru omenire, întrucât a coborât din înălțimi spirituale, s-a unit cu omul Iisus din Nazareth și rămâne de atunci legat de Pământ. El este aici, și cântecul de Crăciun poate vesti în fiecare an: Nouă ni se naște Christos, cuvinte prin care se exprimă nu ceea ce este trecător, ci ceea ce este veșnic în acest Eveniment, aceasta însemnând că nu numai la Bethlehem s-a născut Iisus, ci că el se naște mereu, adică rămâne în existența terestră. Așadar, ceea ce este Christos pentru noi nu se poate pierde.
Dar în zilele noastre legenda lui Isis [Nota 57] trebuie să se arate împlinită în alt mod. Nu ceea ce ne dă, într-o măsură mai mare, pe Osiris prin Christos se poate pierde pentru noi, dar se poate pierde, și s-a și pierdut, ceea ce se află pentru înțelegerea creștină alături de Osiris: ni s-a pierdut Isis, Maica Mântuitorului, înțelepciunea divină Sophia. Și dacă trebuie să existe o înnoire a legendei lui Isis, atunci aceasta nu trebuie să spună că Osiris a fost omorât de Typhon-Ahriman, că a fost dus de apele Nilului și că trebuie găsit de către Isis pentru a fi îngropat în pământ în forma a 14 bucăți. ‒ Nu, noi trebuie să regăsim legenda lui Isis, conținutul Misteriului lui Isis, dar s-o facem din imaginație, s-o concepem pentru timpul nostru. Trebuie să existe o nouă înțelegere a adevărurilor veșnice ale lumii, în care putem compune așadar, în mod imaginativ, așa cum au făcut egiptenii. Dar trebuie să găsim legenda adevărată a lui Isis. Omul egiptean era pătruns ‒ înaintea Misteriului de pe Golgota ‒ de forțe luciferice. Când în interiorul omului se găsesc forțe luciferice, când forțe luciferice acționează în interiorul omului, îl impregnează, îl întrețes, aceasta are drept consecință faptul că în vederea sa exterioară, în activitatea sa se exprimă ahrimanicul. Din această cauză, egipteanul vede, pentru că este impregnat luciferic, o imagine a lumii în care este activ Typhon-Ahriman.
Trebuie să ne fie clar că omenirea actuală este impregnată ahrimanie, că este acționată și străbătută interior de tălăzuirile lui Ahriman, tot așa cum era acționată și străbătută lumea egipteană de Lucifer. Când Ahriman acționează în interior, omul percepe imaginea lumii sale în formă luciferică. Această imagine luciferică a lumii este creată, ea există aici, în ultima vreme a devenit tot mai populară, a cuprins toate cercurile. Dacă se urmărește înțelegerea Misteriul Crăciunului, acesta trebuie să fie focalizat: Lucifer este acea forță care vrea să mențină imaginea lumii într-un stadiu anterior. Lucifer este acea forță care vrea să introducă în imaginea actuală a lumii ceea ce a existat în stadii anterioare, care vrea să permanentizeze ceea ce a existat în stadii anterioare. Este de la sine înțeles că tot ceea ce a fost moral în stadii anterioare există în prezent. Lucifer are tot interesul să scoată din imaginea lumii tot ce este moral, deoarece acesta are întotdeauna mare importanță când este prezent și are caracter germinativ pentru o creație cosmică ulterioară. Lucifer ar vrea să lase în imaginea exterioară a lumii numai cele necesare potrivit naturii. În felul acesta omului sărăcit al timpului nostru i se prezintă o înțelepciune a lumii în care stelele se mișcă după necesități amorale, pur mecanice, în așa fel încât nu putem lega nimic din sensul moral al ordinii lumii ca mișcările lor. Aceasta este o imagine pur luciferică a lumii. Așa cum egipteanul trebuia să-l vadă pe Ahriman-Typhon ca fiind cel care-i ia Osirisul său, tot astfel trebuie să privim și noi spre această imagine a lumii devenită luciferică, spre imaginea lumii matematico-mecanică a astronomiei noastre actuale și a științei noastre a naturii și să ne fie clar că aici acționează lucifericul, așa cum typhonicul-ahrimanic a acționat în imaginea egipteană despre lume. Așa cum egipteanul vedea imaginea exterioară a lumii în sens typhonic-ahrimanic, omul actual o vede, datorită firii sale ahrimanice, în sens luciferic. Așa cum egipteanul credea că în dezlănțuirile naturii acționează Typhon-Ahriman, tot astfel omul modern trebuie să-și reprezinte că în strălucirea Soarelui și în scânteierea stelelor, în mișcările planetelor și ale Lunii este prezent Lucifer. Imaginea noastră copernicană-galileană-kepleriană asupra lumii este luciferică. Tocmai pentni că corespunde forțelor noastre de cunoaștere ahrimanică, conținutul său ‒ vă rog să rețineți aceasta ‒ este luciferic.
În vremea Misteriului de pe Golgota acționa divina Sophia, cea care dă omului facultatea de a realiza cunoașterea într-un dublu sens, ea fiind înțelepciunea care străvede lumea. În revelarea către sărmanii păstori, în revelarea către magii de la răsărit a acționat divina Sophia, înțelepciunea cerească. Această înțelepciune care a fost, în ultima ei formă, prezentă la gnostici [Nota 58], de la care a fost preluată de primii Părinți creștini și de primii învățători creștini, pentru a înțelege cu ajutorul ei Misteriul de pe Golgota, această înțelepciune nu s-a putut implanta în vremurile mai noi; ea a fost învinsă, a fost distrusă de Lucifer, așa cum odinioară Osiris a fost ucis de Ahriman-Typhon. Noi nu l-am pierdut pe Osiris, respectiv pe Christos, ci am pierdut-o pe urmașa lui Isis. Lucifer a omorât-o. Și nu a aruncat-o în Nil precum Typhon pe Osiris, care apoi a fost îngropat în pământ, ci înțelepciunea divină a fost transpusă în spații cosmice, ea a fost trimisă afară, în oceanul cosmic. Prin faptul că privim în afară, în acest ocean, și nu vedem decât relațiile matematice dintre stele a fost omorâtă cea care impregnează spiritual această lume, divina Sophia, urmașa lui Isis.
Noi trebuie să construim această legendă, deoarece ea reprezintă adevărul timpului nostru. Trebuie să vorbim despre Isis cea ucisă și pierdută pentru noi, respectiv despre divina Sophia, așa cum vechiul egiptean vorbea despre Osiris cel pierdut și ucis. Și cu ceea ce noi nu înțelegem dar care se află în noi, cu forța lui Christos, cu noua forță Osiris trebuie să căutăm cadavrul noii Isis, cadavrul divinei Sophia. Trebuie să ne apropiem de știința luciferică a naturii și să căutăm sarcofagul lui Isis, adică să găsim, din ceea ce ne este dat de știința naturii, ce impulsionează interior pentru imaginațiune, inspirație și intuiție. Căci noi obținem prin aceasta ajutorul lui Christos în noi, care totuși ne rămâne întunecat, dacă nu-L luminăm prin înțelepciunea dumnezeiască. Trebuie să plecăm în căutarea lui Isis, a noii Isis, înzestrați cu această forță a lui Christos, cu noul Osiris. Lucifer nu o va tăia în bucăți pe această Isis, așa cum a făcut-o Typhon-Ahriman cu Osiris. Dimpotrivă, această Isis este răspândită în adevărata ei înfățișare în frumusețea întregului Cosmos. Ea ne întâmpină luminând din Cosmos. Pe ea trebuie s-o vedem când contemplăm Cosmosul auric, în culorile sale strălucitoare.
Așa cum Typhon l-a tăiat în bucăți pe Osiris, tot astfel Lucifer compune, din ceea ce strălucește în variate culori aurice din Cosmos, lumina albă care străbate lumea, această lumină omogenă în legătură cu care s-a exprimat Goethe în cartea sa Învățătura despre culori [Nota 59], spunând că în ea trebuie să fie conținute culorile care sunt răspândite în faptele tainice ale întregului Univers, în diversitatea lor.
Noi însă trebuie să pătrundem dincolo de acestea în căutarea noastră și s-o găsim pe Isis! Și trebuie să avem posibilitatea de a transpune afară, în Cosmos, ceea ce obținem prin faptul că, odată găsită, am adus-o pe Isis înapoi. Trebuie ca ceea ce obținem prin regăsita Isis să putem așeza în mod viu în fața noastră, așa încât, spiritual, ea să devină pentru noi Universul, Cosmosul. Noi trebuie să vedem din interior pe Saturn, Soarele, Luna, Pământul, pe Jupiter, pe Venus, pe Vulcan. Trebuie să transpunem afară, în ceruri, ceea ce a rezultat din acțiunea lui Lucifer asupra lui Isis, așa cum Isis a îngropat în pământ fragmentele lui Osiris rezultate din acțiunea lui Typhon-Ahriman. Prin forța lui Christos trebuie să aflăm o astronomie interioară care să ne arate, la rândul ei, Universul apărând și acționând prin forța spiritului. Atunci, în această cunoaștere a Universului, prin forța regăsită a lui Isis, care acum este forța divinei Sophia, Christos, care de la Misteriul de pe Golgota este unit cu existența Pământului, va ajunge la eficiența dorită, ca urmare a cunoașterii corecte. Nu Christos ne lipsește, ci cunoașterea lui Christos, Isis a lui Christos, Sophia lui Christos.
Aceasta este ceea ce trebuie să ne înscriem în suflet ca fiind conținut al Misteriului de Crăciun. Trebuie să ajungem să spunem: În secolul al XIX-lea teologia vede în Christos numai omul din Nazareth. Aceasta înseamnă că teologia a fost întru totul luciferizată. Ea nu mai pătrunde în fundamentele spirituale ale existenței. Cunoașterea naturii este luciferizată, teologia este luciferizată. Așa cum ați văzut din expunerile mele, s-ar putea spune tot atât de bine că și aspectul interior al omului este ahrimanizat. Atunci însă ar trebui spus referitor la egipteni: luciferizat, respectiv ahrimanizat, în ceea ce privește aspectul exterior. Omul de azi trebuie să înțeleagă și Misteriul Crăciunului într-un mod nou, să înțeleagă că are de căutat, mai întâi, pe Isis, pentru ca apoi să-i poată apărea Christos. Ceea ce a produs ncnorocirea în vremurile mai noi pentru lumea civilizată nu este faptul că l-am fi pierdut pe Christos ‒ care stă în fața noastră într-o glorie mai mare decât Osiris pentru egipteni ‒, că trebuie să pornim cu forța lui Isis în căutarea lui. Nu, ceea ce am pierdut este cunoașterea lui Iisus Christos. Pe aceasta trebuie s-o regăsim, cu forța lui Iisus Christos care este în noi.
În acest fel trebuie să percepem conținutul sărbătorii de Crăciun. Pentru mulți oameni ai prezentului această sărbătoare a Crăciunului nu este decât un fel de sărbătoare a cadourilor, ceva ce se întâmplă an de an. Și a devenit ceea ce au devenit atâtea lucruri din viața noastră: o frazeologie. Și pentru că aceste lucruri au devenit vorbe goale, viața modernă cu calamitățile ei a intrat în haos. Acesta este motivul pentru care viața modernă a intrat în haos.
Dacă am putea dezvolta pentru ceea ce în prezent a devenit frazeologie simțămintele corespunzătoare și dacă am putea găsi prin această simțire impulsurile pentru înnoirile necesare, atunci această comunitate antroposofică ar fi demnă de existență. Ar trebui să existe înțelegere, în cadrul acestei comunități, a faptului că, pentru timpul modern, este ceva rău ca un eveniment cum este sarbătoarea Crăciunului să se perpetueze ca frazeologie. Ar trebui să se înțeleagă că în viitor aceste evenimente trebuie să capete un conținut nou, că trebuie părăsite vechile obiceiuri, că trebuie să apară concepții noi. Dacă nu putem găsi curajul interior pentru aceasta, vom menține vechea frazeologie referitoare la sărbătoarea Crăciunului, care va fi petrecută fără ca sufletul să simtă sau să resimtă ceva corespunzător. Vom mai fi oare capabili să ne ridicăm până la cele mai importante probleme ale omenirii, dacă, respectând un obicei vechi, ne facem anual de sărbătoarea Crăciunului cadouri și ascultăm cuvintele devenite frazeologie ale adepților diferitelor confesiuni religioase? Ar trebui să ne impunem să nu rămânem la această goliciune interioară a sărbătoririi Crăciunului. Ar trebui să luăm hotărârea interioară de a da unei astfel de sărbători un conținut care să înalțe omenirea la înțelegerea sensului său, care să facă să treacă prin suflet sentimente supreme, unice.
Întrebați-vă dacă în prezent în dispozițiile sufletești, în ceea ce se simte în fața pomului de Crăciun, a cadourilor pe care oamenii și le dăruiesc reciproc dintr-un obicei vechi, în frazele scrise din rutină trăiesc sentimentele care îi înalță pe oameni la înțelegerea sensului devenirii lor pe Pământ! Faptul că nu putem găsi curajul pentru a ridica frazeologia la un nou conținut constituie nenorocirea timpului nostru. Ar trebui să ne amintim că este nevoie de un conținut nou, să vină un conținut care să ne poată impregna cu sentimente unice, care să ne pătrundă ca pe creștinii din primele secole, care au resimțit Misteriul de pe Golgota, apariția lui Christos pe Pământ ca fiind evenimentul suprem pe care-l poate trăi omenirea ‒ de acest lucru trebuie să ne amintim, și ceva de acest gen trebuie să recreem noi în sufletele noastre.
Sufletul poate ajunge la simțiri unice când înțelege îndatorirea de a trăi noua legendă a lui Isis în cadrul umanității moderne; legenda despre uciderea lui Isis de către Lucifer, despre călătoria în afară, în spațiul cosmic, care a devenit o abstracțiune matematică, adică mormântul lui Isis, despre găsirea lui Isis prin impulsionarea forțelor spirituale interioare de cunoaștere, care vor așeza în locul cerului devenit mort ceea ce permite să reapară din viața interioară stele și planete, ca monumente pentru forțele spirituale care cutreieră spațiul. Numai dacă viețuim într-o simțire unică ceea ce străbate spațiul, dacă apoi privim cu înțelegere spre acea ființă care a venit în lume prin copilul Iisus vom avea sensul corect al ieslei. Noi o cunoaștem, o purtăm în noi, dar trebuie s-o intâmpinăm cu înțelegere. Din această cauză este necesar să privim la noua Isis, la sfânta Sophia, așa cum privea egipteanul spre Isis. Christos nu va reapărea în cursul secolului al XX-lea în silueata sa spirituală numai pentru că va interveni ceva din afară, ci pentru că oamenii vor găsi acea forță care este reprezentată prin Sfânta Sophia. În timpul prezent a existat tendința de a pierde tocmai accastă forță Isis, tocmai această forță a Mariei. Ea a fost ucisă prin tot ce a urcat în conștiența modernă a umanității. Iar mărturisirile de credință mai noi au desființat parțial tocmai concepția despre Maria.
Aceasta este misteriul omenirii moderne, faptul că a fost omorâtă Isis-Maria, că, așa cum a fost căutat Osiris în Asia, ea trebuie căutată în îndepărtatele spații cerești cu ajutorul forței pe care Christos o poate declanșa în noi, dacă ne dăruim lui în sensul corect.
Să ne reprezentăm corect acest lucru, să ne adâncim în această nouă legendă a lui Isis, să ne pătrundem sufletele cu ea, și vom retrăi în sensul corect lucrul despre care mulți oameni cred că umple Noaptea Sfântă, pentru a intra în ziua lui Christos! S-ar putea totuși ca această comunitate antroposofică să fie o comunitate de oameni legați prin iubire, pentru că ei se simt așa, ca lor să le incumbe o căutare împreună. Să conștientizăm această sarcină, această cea mai intimă sarcină! Să ne transpunem în spirit în fața staulului, să aducem copilului Crăciunului aceste ofrande și daruri, care se află în cunoaștere, să înțelegem că ceva unic trebuie să treacă prin sufletul nostru, pentru ca omenirea modernă să ajungă la împlinirea sarcinilor care pot conduce de la barbarie la o civilizatie adevărată!
Pentru aceasta este necesar ca în cercurile noastre fiecare să-l ajute pe celălalt cu iubire adevărată, ca aceasta să devină o adevărată comunitate a sufletelor, ca micile gelozii sau alte lucruri asemănătoare să dispară din rândurile noastre, să nu ne uităm numai unul la altul, ci împreună să focalizăm marele scop comun. Aceasta ține de taina care a adus pe lume copilul Crăciunului: să se poată focaliza un scop comun, fără ca oamenii să ajungă în disarmonie, ‒ ceea ce înseamnă unirea în armonie. Mai înseamnă ca sărbătoarea Crăciunului să lumineze ca o lumină a păcii, ca o lumină care va putea să aducă pacea exterioară pentru că răspândește pacea interioară peste inimile oamenilor. Ar trebui să ne spunem: Dacă ajungem să lucrăm împreună la marile sarcini în iubire înțelegem Crăciunul! Dacă nu ajungem la aceasta, nu înțelegem Crăciunul.
Oare nu ne-am putea propune să reflectăm, atunci când noi înșine am produs disarmonia, asupra faptului că astfel de disarmonii ne despart de înțelegerea a ceea ce a apărut printre oameni în noaptea de Crăciun? Nu am putea lăsa acest Misteriu de Crăciun să picure în sufletul nostru, ca fiind ceea ce ne reunește, dispozițiile sufletești în iubire și concordie? Dacă nu înțelegem în sensul corect ce este știința spiritului, nu o putem face. Dacă însă vom introduce în această comunitate ceea ce am adunat din toate colțurile lumii în care, în prezent, domnesc frazeologia și rutina, din aceasta nu va rezulta nimic. Să ne gândim că în fața acestei colectivități se află un an greu, că trebuie încordate toate forțele, și să petrecem în acest sens sărbătoarea Crăciunului. O, aș dori să am cuvinte pentru a putea pătrunde adânc în inima fiecăruia în această seară! Atunci, fiecare dintre dumneavoastră ar simți că în cuvintele pe care le rostesc astăzi se află acel salut care este o invitație de a face ca știința spiritului să vă încălzească cu adevărat inima, pentru ca în acest fel să devină o forță care ar putea ajuta omenirea care trăiește sub o presiune atât de înspăimântătoare.
Plecând de la asemenea puncte de vedere sunt concepute gândurile pe care am vrut să vi le comunic. Fiți convinși că pentru fiecare dintre dumneavoastră este gândit un salut cald de Crăciun care să vă conducă în cel mai bun sens în noul an. Primiți ce am vrut să vă spun azi ca pe un salut de Crăciun gândit cu deplină iubire.
