Dezvoltarea materialismului se situează în special la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Azi trebuie să ne intereseze mai ales partea teoretică a materialismului. Unele lucruri din cele ce vi le voi prezenta azi despre acest aspect teoretic pot fi spuse cam în același fel și despre partea practică a vieții materialismului. Numai că, așa cum am spus, azi vom face abstracție de acest aspect și vom privi mai mult spre ceea ce a apărut, în întreaga lume civilizată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca fiind concepția materialistă despre lume.
Abordând o asemenea problemă se poate vorbi despre un dublu aspect. În primul rând este necesar să ne clarificăm asupra măsurii în care trebuie să combatem concepția materialistă despre lume, în al doilea rând trebuie să purtăm într-o oarecare măsură în noi toate reprezentările și ideile cu care ne putem înarma pentru a respinge concepția materialistă despre lume. Numai că pe lângă această înarmare cu lumea de reprezentări necesară mai avem nevoie din punctul de vedere al științei spiritului și de altceva. Avem nevoie să înțelegem acest mod materialist de reprezentare, să-l înțelegem în primul rând din perspectiva conținutului, în al doilea rând să vedem în ce măsură a putut să apară în evoluția omenirii această concepție materialistă extremă despre lume.
Fapul că, pe de o parte, trebuie să combatem concepția materialistă despre lume, iar pe de altă parte trebuie s-o putem înțelege ar putea să apară ca o contradicție. Pentru cel care se află pe poziția științei spiritului, acest lucru nu este în fapt o contradicție, ci doar contradicție aparentă. Problema se pune mai degrabă în felul următor. În cursul evoluției umanității trebuie să apară momente care mai întâi într-un anumit fel trag în jos omenirea, care coboară omenirea sub un anumit nivel, pentru ca apoi ea să se poată ridica din nou, prin ea însăși. Și nu ar fi de niciun ajutor pentru omenire ca, printr-o decizie divină oarecare, ea să fie scutită de a parcurge coborârile în mocirla morală a existenței. Pentru ca omenirea să poată ajunge la folosința deplină a forțelor ei de libertate, este necesar ca ea să coboare în mlaștinile atât ale concepției despre lume cât și ale vieții. Iar pericolul nu constă, de fapt, în aceea că la momentul oportun – și acesta a fost pentru materialismul teoretic jumătatea secolului al XIX-lea – apare un astfel de lucru, ci pericolul constă în aceea că atunci când în cursul evoluției normale a apărut așa ceva, apoi acest lucru este menținut, că acest lucru necesar pentru un anumit moment este apoi purtat în vremuri viitoare. Și dacă se poate spune că materialismul a fost într-o anumită privință o încercare pentru omenire la mijlocul secolului al XIX-lea, încercare care trebuia să fie parcursă, este corect și că o cramponare de materialism trebuie să aducă pagube înspăimântătoare și că înfricoșătoarele catastrofe mondiale și ale umanității au drept cauză faptul că omenirea vrea să răspândească acest materialism în cercuri largi.
Ce înseamnă, de fapt, materialismul teoretic? Este concepția care spune că omul este în primul rând cadrul pentru ceea ce constituie procesele materiale ale corpului său fizic. Materialismul teoretic a studiat procesele fizic-sensibile ale corpului fizic, și chiar dacă ceea ce a înglobat în acest studiu este mai mult sau mai puțin la început, el a tras totuși încă de acum ultimele concluzii cu privire la concepțiile despre lume. El a prezentat într-o oarecare măsură omul ca fiind confluența acestor forțe fizice, a explicat partea sa sufletească ca fiind ceva care nu apare decât prin conlucrarea acestor forțe fizice. El a introdus însă și cercetarea naturii fizice a omului. Aceasta din urmă, cercetarea în continuare a naturii fizice a omului, este ceea ce trebuie să rămână. Concluzia pe care a tras-o secolul al XIX-lea din această cercetare fizică, este ceea ce trebuie să constituie un fenomen temporar în evoluția omenirii. Dar vrem mai întâi să-l înțelegem sub aspectul de fenomen trecător.
De fapt, ce avem în fața noastră? Dacă privim retrospectiv evoluția omenirii, și ținând seama de ce am făcut cunoscut în Știința ocultă, privind destul de departe în urmă, trebuie să spunem: Ființa umană a parcurs cele mai variate stadii. – Limitându-ne la ceea ce ființa umană a parcurs în cursul evoluției pământene, va trebui să spunem: Ființa umană a plecat, în cursul evoluției pământene, de la o conformație primitivă în comparație cu forma sa actuală, pe care apoi a transformat-o, devenind tot mai apropiată de cea pe care o are în prezent. Atât timp cât se rămâne în partea grosolană a modelării formei umane, dacă se urmărește existența istorică a omului, nu se vor găsi diferențe foarte mari. Cine vrea să compare cu mijloacele existente pentru istoria exterioară forma unui vechi egiptean sau chiar pe cea a unui vechi indian cu cea a unui om aparținând civilizației europene actuale va găsi deosebiri relativ mici, dacă rămâne în întregime la observarea aspectelor mai grosolane. Cu privire la acest aspect mai grosolan al observării, deosebirile cele mai mari față de forma primitivă apar abia în vremurile care se află mult înaintea timpurilor istorice. Dar dacă pătrundem în aspectele mai fine, care, oricum, se ascund privirii exterioare, ceea ce am spus nu mai este valabil; atunci trebuie să spunem: Între organismul unui om al civilizației actuale și organismul unui vechi egiptean sau chiar al unui vechi grec sau roman există o diferență semnificativă, importantă. Chiar dacă schimbarea s-a petrecut în mod treptat în timpurile istorice, ea a avut loc totuși la nivelul tuturor modelărilor mai fine ale organsmului uman. Și ceea ce s-a petrecut aici a atins un apogeu, un punct culminant la mijlocul secolului al XIX-lea. Oricât ar suna de paradoxal, privitor la formarea sa interioară, cu referire la ceea ce poate deveni organismul uman, omul a fost desăvârșit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, iar începând din acea perioadă s-a manifestat din nou un fel de decadență, și anume organele cele mai deplin formate au fost acelea care au servit drept organe fizice activității raționale.
Ceea ce noi numim rațiunea umană, intelectul uman, are nevoie de organe fizice. Aceste organe au fost mult mai puțin dezvoltate în timpurile vechi decât erau la mijlocul secolului al XIX-lea. Lucrurile stăteau întru totul astfel, încât ceea ce admirăm, de exemplu, la greci, chiar și la greci atât de desăvârșiți cum sunt Platon sau Aristotel, se bazează pe faptul că aceștia nu aveau organe de gândire atât de perfecte, în sens pur fizic, cum le au oamenii secolului al XIX-lea. Cine are asemenea predispoziții poate spune: Să-i mulțumim lui Dumnezeu că oamenii epocii grecești nu aveau organe de gândire atât de desăvârșite ca oamenii secolului al XIX-lea! – Dacă însă ești un om care judecă la rece secolul al XIX-lea și dacă vrei să-ți păstrezi lucidictatea, poți spune: Grecii erau niște copii, ei nu aveau încă acele organe de gândire perfecte pe care le are omul secolului al XIX-lea și din această cauză trebuie să privești cu oarecare indulgență la ce au produs Platon și Aristotel. – Profesorii gimnaziali fac adeseori acest lucru, simțind că se află la un nivel deosebit de înalt în critica pe care-o fac lui Platon și Aristotel. Dar ceea ce am spus eu va fi pe deplin înțeles numai atunci când ai făcut cunoștință cu oameni care au până la un anumit grad o capacitate de clarvedere, ceea ce se poate numi, în cel mai bun sens al cuvântului, un fel de conștiență clarvăzătoare.
La oameni care au în prezent o astfel de conștiență clarvăzătoare, prezența acestei conștiențe poate avea la bază – cei care, în acest auditoriu, ar avea o astfel de conștiență clarvăzătoare pot să-mi ierte prezentarea acestui adevăr – tocmai alcătuirea defectuoasă, incompletă a organelor gândirii raționale. Este întru totul un fenomen obișnuit faptul că putem întâlni în cadrul lumii noastre actuale oameni cu o anumită conștiență clarvăzătoare care, de fapt, au extraordinar de puțin din ceea ce putem numi în prezent înțelegere științifică. Și pe cât este de adevărat aceasta, tot atât de adevărat este și faptul că astfel de oameni clarvăzători pot ajunge ei înșiși prin cunoașterea lor la anumite lucruri, pe care să le producă, constate sau să le relateze, și că în aceste relatări trăiesc gânduri mult mai inteligente decât gândurile acelor oameni care, fără a dezvolta aptitudini clarvăzătoare, lucrează cu cele mai bune unelte ale rațiunii. Se poate întâmpla ca, în prezent, persoane proaste din punctul de vedere al științei de azi – scuzați-mi expresia –, persoane proaste dar clarvăzătoare, să producă gânduri prin care ele nu devin mai inteligente, dar care sunt mai inteligente decât gândurile oamenilor de știință cei mai proeminenți din prezent. Acest fapt este deja curent. Pe ce se bazează el? Se bazează pe faptul că astfel de persoane clarvăzătoare nu au nevoie să supună efortului ceva din organele de gândire pentru a ajunge la aceste gânduri. Ele creează din lumea spirituală imaginile corespunzătoare, și acolo în ele gândurile sunt deja prezente, sunt în stare finită, în timp ce ceilalți oameni, care nu sunt clarvăzători și pot numai gândi, trebuie să-și modeleze organele de gândire pentru formarea gândurilor lor. Schematic, lucrurile s-ar prezenta după cum urmează. Să acceptăm că astfel de persoane clarvăzătoare aduc în tot felul de imagini ceva din lumea spirituală; acesta (vezi desenul, roșu) ar fi un asemenea lucru adus de astfel de persoane din lumea spirituală. Dar înăuntru există gânduri, înăuntru se află o rețea de gânduri. Acest lucru persoanele respective nu-l gândesc, ci îl văd, ele îl aduc din lumea spirituală; ele nu au nevoie să supună efortului organe de gândire.
Tabla 1Să privim acum spre un alt om, care nu este înzestrat cu clarvedere, ci care poate gândi, la care nu există nimic din zona roșie; pe aceasta el nu o poate aduce în existență. El nu aduce nimic nici din lumea spirituală a acestui schelet de gânduri (vezi desenul din stânga), dar își forțează organele de gândire și aduce în lume acest schelet de gânduri (vezi desenul din dreapta).
Dacă observi în prezent oamenii, poți constata pretutindeni existența diferențelor dintre aceste două extreme. Pentru cel care nu și-a cultivat capacitatea de clarvedere este foarte greu să discearnă dacă celălalt este cu adevărat deștept, în sensul că gândește cu organele de gândire rațională, sau dacă nu gândește deloc cu organele sale de gândire rațională, că își creează ceva în conștiență, și că la el se dezvoltă numai ceea ce este imaginativ, dar atât de slab încât nu-l observă nici el însuși. Și astfel există în prezent oameni care produc gânduri foarte deștepte, dar care nu trebuie să fie ei deștepți, în timp ce alții produc gânduri foarte deștepte, dar nu au nicio relație specială cu vreo lume spirituală oarecare. Instruirea cu privire la aceste deosebiri reprezintă o sarcină psihologică importantă în vremea noastră și furnizează baza pentru o cunoaștere temeinică a oamenilor. Dacă acceptați această explicație, nu vi se va mai părea atât de neînțeles că cercetării empirice suprasensibile i se dezvăluie faptul că la mijlocul secolului al XIX-lea organismul uman avea, la marea majoritate a oamenilor, organele de gândire cele mai perfecte. Niciodată nu se gândise în mod exclusiv atât de mult ca la mijlocul secolului al XIX-lea și atât de puțin deștept ca în acel timp.
Priviți retrospectiv – numai că oamenii nu fac acest lucru în prezent – la anii ’20 sau chiar înainte de anii ’20 ai secolului al XIX-lea și vedeți ce se crea atunci în plan științific; veți constata că acele produse aveau o cu totul altă rezonanță, în ele nu trăia încă acea gândire dependentă de organele fizice de gândire ca mai târziu, ca să nu mai vorbim de scrieri ca cele pe care le-au dat Herder sau Goethe și Schiller. În acestea mai trăiesc concepții grandioase. Faptul că aceste lucruri nu sunt crezute, iar comentariile de azi vorbesc ca și cum nu acesta ar fi cazul, nu intră în discuție. Căci cei care scriu aceste comentarii și care cred că-i înțeleg pe Goethe, Herder și Schiller, în fapt, nu-i înțeleg și nu văd la ei lucrurile cele mai semnificative.
Este important că la mijlocul secolului al XIX-lea organismul uman ajunsese într-o anumită măsură la o culme cu privire la forma sa fizică, la un vârf, și că de atunci el regresează – într-un anumit mod pentru înțelegerea rațională a lumii –, și chiar rapid.
De acest lucru se leagă însă desăvârșirea materialismului la mijlocul secolului al XIX-lea. Căci ce este, de fapt, organismul uman? El este o copie fidelă a componentei spiritual-sufletești a omului. Nu trebuie să ne mirăm că unora, care nu pot pătrunde la nivelul spiritual-sufletesc, acest organism uman le apare în structura sa ca fiind explicația întregului om. Mai ales când se ia în considerare organizarea capului, iar în cap organizarea nervilor, acest lucru iese puternic în evidență.
De curând, am menționat la Stuttgart, în cadrul conferințelor mele [Nota 1], o întâmplare care este cu adevărat potrivită pentru a arunca o lumină asupra acestui lucru. La începutul secolului al XX-lea, la o adunare a asociației Giordano Bruno din Berlin, a vorbit un om – ceea ce eu numesc un materialist solid –, un om foarte informat, care cunoștea structura creierului atât de bine cum poate fi înțeleasă cu adevărat numai când ai studiat-o în mod conștiincios; el era unul dintre acei oameni care văd în analiza structurii creierului deja întreaga știință a sufletului, și care spun: Trebuie să știi cum lucrează creierul; numai atunci cunoști sufletul, descrii sufletul. – A fost interesant; el a desenat în culori pe tablă aceste diferite părți ale creierului, așadar, cordoanele de legătură etc., și a furnizat acea minunată imagine pe care o obții când urmărești din exterior această structură umană a creierului. Și era convins că odată cu descrierea acestei structuri a creierului a dat ceva care este știința sufletului. După ce și-a terminat expunerea, s-a ridicat un filosof tenace, un adept al lui Herbart [Nota 2]. Acest herbartian a spus: Eu trebuie să mă declar, natural, cu toată hotărârea, împotriva părerilor pe care le-a expus acest om, cum că s-ar cunoaște deja știința sufletului dacă explici structura creierului; dar față de desenul pe care l-a făcut nu trebuie să iau atitudine, acest desen corespunde destul de bine și cu părerea mea herbartiană că reprezentările se asociază între ele, că de la o reprezentare la alta merg anumite cordoane de legătură de natură pur sufletească. Și el a mai adăugat că ar putea foarte bine, ca herbartian, să facă același desen, numai că la el diferitele cercuri etc. nu ar reprezenta părți ale creierului, ci complexe de reprezentare. Dar desenul ar rămâne exact la fel!
Vedeți dumneavoastră, este foarte interesant! Dacă se ajunge la implementarea lucrului în realitate, oamenii sunt de păreri total opuse; când realizează reprezentări ale aceluiași lucru, ei trebuie să facă, de fapt, aceleași desene, deși unul este în întregime filosof herbartian, celălalt un solid fiziolog materialist.
Pe ce se bazează aceasta? Pe faptul că în realitate lucrurile stau astfel: avem ființa spritual-sufletească pe care o purtăm în noi. Această ființă spiritual-sufletească este creatorul întregii forme a organismului nostru. Și nu trebuie să ne mirăm că acolo unde organismul nostru are partea sa cea mai desăvârșită, în sistemul nervos al creierului, copia pe care entitatea spiritual-sufletească o scoate în afară arată perfect asemănător cu această ființă spiritual-sufletească. În realitate, lucrurile stau astfel încât acolo unde omul este cel mai mult om, dacă mă pot exprima în acest fel, în structura sa nervoasă, el este o copie fidelă a spiritual-sufletescului său, astfel încât cel ce se mulțumește cu copia, cel care vrea să aibă în fața sa, înainte de orice, ceva sensibil și este mulțumit cu copia vede, în fapt, în copie același lucru care se percepe și în plan spiritual-sufletesc. Și întrucât nu are o cerință pentru spiritualul-sufletesc, întrucât într-o oarecare măsură vrea numai copia, el se agață de structura creierului. Și pentru că această construcție a creierului se prezenta atât de desăvârșit cercetătorului la mijlocul secolului al XIX-lea, era cât se poate de la îndemână, dacă se are în vedere predispoziția de atunci a omului, elaborarea materialismului teoretic.
Ce este, de fapt, omul? Dacă observăm omul ca atare – îl voi prezenta aici schematic și avem în vedere apoi construcția creierului, constatăm în primul rând că el este o ființă tripartită, așa cum știm: omul-membre, omul ritmic și omul neurosenzorial. Dacă privim omul neurosenzorial, avem în fața noastră partea cea mai desăvârșită, ca să spunem așa, partea cea mai omenească. În această cea mai omenească parte se oglindește lumea exterioară (vezi desenul, roșu).Vreau să sugerez această oglindire prin aceea că reprezint, de exemplu, percepțiile prin ochi. Aș putea reprezenta și percepțiile prin urechi etc. Lumea exterioară se oglindește, așadar, în om, astfel încât avem în fața noastră construcția acestui om și oglindirea lumii exterioare în el. Atât timp cât abordăm omul în acest fel nici nu putem face altfel, chiar dacă trecem dincolo de reprezentările uneori grosolane ale materialismului, decât să interpretăm omul în mod materialist. Căci, pe de o parte, avem structura omului. Putem urmări această construcție în toate structurile sale tisulare cele mai fine și obținem, cu cât mai mult urcăm spre sistemul cap, o imagine fidelă a spiritual-sufletescului. Apoi putem să urmărim, mai departe, ce se oglindește în om din lumea exterioară. Aceasta însă este imagine pură. Avem realitatea omului, pe care o putem urmări până în structurile ei cele mai fine, și avem imaginea lumii.
Tabla 2Să reținem aceasta: avem realitatea omului în structura organismului său și avem ceea ce se oglindește în om. Aceasta este ce se prezintă mai întâi observării sensibile exterioare. Acestei observări sensibile exterioare i se înfățișează, așadar, următorul lucru: când moare, întreaga structură a omului se descompune. În afară de aceasta i se înfățișează imaginile lumii exterioare. Dacă spargeți oglinda, nu se mai poate oglindi nimic; deci și imaginile dispar când omul trece prin moarte. Nu este, așadar, firesc faptul că observării exterioare fizic-sensibile nu i se înfățișează nimic altceva decât ceea ce tocmai am menționat? – că atunci trebuie spus: Odată cu moartea, structura fizică a omului se descompune. – Mai devreme aceasta oglindea lumea exterioară. Ceea ce poartă omul în suflet este imagine în oglindă; aceasta însă trece. Materialismul secolului al XIX-lea pur și simplu a prezentat acest fapt. El trebuia să-l prezinte, pentru că în definitiv nu știa nimic despre altceva. Acum, lucrurile deja se schimbă când intri puțin în însăși viața spirituală și sufletească a omului. Aici însă pășim într-un domeniu în care observația fizic-sensibilă nu mai poate pătrunde.
Să evidențiem o serie de fapte evidente ale sufletului, seria simplă de fapte care ne este dată prin aceea că stăm ca observatori în fața lumii exterioare. Noi observăm lucrurile, le percepem, apoi le avem ca reprezentări în noi. Dar avem și o memorie, o capacitate de a ne aminti. Ceea ce viețuim în legătură cu lumea exterioară putem reactualiza în imagini din adâncurile ființei noastre. Noi știm ce importanță are această amintire pentru om. Să ne oprim mai întâi la această serie de fapte. Aveți în vedere aceste două trăiri interioare: vedeți prin ochi lumea exterioară, o auziți cu urechile, o percepeți și altfel cu simțurile dumneavoastră. Vă aflați într-o preocupare sufletească prezentă. Aceasta trece în viața dumneavoastră de reprezentări. Ceea ce ați trăit azi puteți să scoateți la iveală după câteva zile din străfundurile sufletului dumneavoastră, ca imagini. Într-un mod oarecare, ceva trece în dumneavoastră, scoateți la iveală din nou în afară. Este ușor de recunoscut că ceea ce pătrunde în suflet trebuie să-și aibă originea în lumea exterioară.
Eu nu vreau să mă refer acum la altceva decât la starea pură, evidentă, la faptul că ceea ce este amintit în acest fel trebuie să provină din lumea exterioară. Căci dacă ați văzut un obiect roșu oarecare vă amintiți din nou obiectul roșu, și ce vi s-a evidențiat este imaginea obiectului roșu, care urcă din nou în dumneavoastră. Așadar, este ceva ce lumea exterioară a imprimat în dumneavoastră, a imprimat mai profund decât atunci când numai reprezentându-vă nemijlocit activați în lumea exterioară. Acum imaginați-vă: treceți pe lângă ceva, îl observați, sunteți, așadar, într-o activitate sufletească actuală față de obiectul observat. Îl părăsiți; după câteva zile aveți prilejul de a scoate din adâncul ființei dumneavoastră imaginile celor observate, ele sunt din nou aici; sunt mai palide, desigur, dar sunt aici, ele sunt în om. Dar ce s-a întâmplat între timp?
Acum, vă rog, rețineți cele ce v-am spus și comparați acest joc special de reprezentări perceptive actuale și de reprezentări-amintiri cu ceea ce cunoașteți bine ca fiind imagine a visului. Veți putea observa ușor cum capacitatea de rememorare este legată de visare. Reprezentările de vis trebuie să nu fie prea confuze; atunci veți vedea cum ele se leagă de reprezentări de amintiri, cum există, așadar, o înrudire între visare și ceea ce trece aici din reprezentările vii în amintire.
Dar acum luați în considerare altceva. Omul trebuie să fie perfect sănătos organic dacă vrea să suporte corect visarea. Aparține visării să fii organic deplin stăpân pe tine, să poată surveni mereu momentul în care poți să spui: Acesta a fost un vis. – Ceva trebuie să nu fie în ordine, dacă cineva nu ar ajunge la momentul în care să poată reflecta pe deplin: Acesta a fost un vis. Au existat oameni care au visat că li s-a tăiat capul. Acum gandiți-vă, dacă ulterior acești oameni nu ar putea face deosebirea între această decapitare din vis și adevărata decapitare, ei ar crede că au fost cu adevărat decapitați și ar trăi totuși mai departe, gândiți-vă cât de puțin ar putea acești oameni să perceapă lucrurile prin diferențiere fără a deveni confuzi. Ei ar trebui să aibă permanent în cap trăirea: Eu am suferit o decapitare. – Și dacă ar trebui să plece de la premisa că trebuie să creadă acest lucru, se poate presupune aproximativ ce fel de vorbe ar rosti buzele lor. Așadar, este necesar ca omul să aibă mereu posibilitatea să se controleze, astfel încât să poată deosebi visele de situația de a-fi-înfipt-în-realitate cu reprezentările sale. Dar există și oameni care nu pot face acest lucru. Există oameni care trăiesc tot felul de halucinații, de lucruri vizionare etc. și le iau drept realități. Aceștia nu pot face deosebirea, nu se pot controla suficient. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că la acești oameni ceea ce trăiește în vis are o influență asupra organizării lor, că organismul lor este adaptat la reprezentarea de vis. Undeva, ei au ceva incomplet dezvoltat în sistemul lor nervos, care ar trebui să fie pe deplin format; din această cauză, în ei este activ visul, acesta acționează în ei.
Așadar, când cineva nu poate face deosebire între reprezentările sale de vis și adevărurile trăite de el, aceasta înseamnă că forța de vis acționează în el în mod organizator. De îndată ce visul ar pune stăpânire pe creierul nostru am privi întreaga lume ca fiind vis. Cel care ar putea aborda un astfel de fapt la valoarea sa deplină ar ajunge treptat la probleme până la care știința noastră obișnuită nu vrea să se ridice pentru că-i lipsește curajul necesar; el ar ajunge să recunoască faptul că în ceea ce acționează în viața de vis se află același lucru care există în forța noastră de organizare, care este forță de creștere, forță de vitalizare. Numai prin faptul că organismul este astfel consolidat, că este în sine atât de consolidat, că are structuri atât de solide, că rezistă în fața visului obișnuit, numai prin aceasta forța viselor obișnuite nu are puterea de a desface structura omului, și acesta poate face deosebirea dintre trărea din vis și trăirea adevărului.
Dar când copilul crește, devenind tot mai mare, în el există o forță. Este aceeași forță care există și în somn. Și când acționează în corp această forță care este în vis, crești prin ea. Nici nu trebuie să mergi atât de departe să observi creșterea. Când mănânci, de exemplu, zilnic, și digeri în tine cele ingerate, dispersându-le în întregul organism, aceasta se realizează prin forța care acționează în vis. Din această cauză, dacă ceva nu este în regulă în organism, acest ceva se leagă și de vise anormale. Este aceeași forță care, privită din exterior, acționează în viața de vis, și care interior acționează în noi chiar până în forțele de digestie.
Astfel putem spune: Dacă percepem în mod corect viața omului, conștientizăm forța de vis activă din organisml său. Și în timp ce eu descriu această forță de vis activă pășesc, de fapt, în această redare, pe aceleași căi pe care trebuie să le urmez când descriu corpul eteric uman.
Gândiți-vă că cineva ar putea întrevedea tot ceea ce crește în om începând de la stadiul de copil, ceea ce activează digestia, ceea ce acționează pentru a menține întregul organsim în activitate, gândiți-vă că aș putea lua acest întreg sistem de forțe, să-l extrag din om și să-l plasez în fața sa; atunci aș avea corpul eteric în fața omului. Acest corp eteric, așadar acest corp care se revelează numai în neregularități în vis, a fost în sine mult mai modelat înainte de secolul al XIX-lea, la care m-am referit. El a devenit tot mai slab în structura sa. În schimb, corpul său fizic a devenit din ce în ce mai puternic. Corpul eteric poate să-și reprezinte în imagini, el poate avea imaginațiuni asemănătoare visului, dar nu poate gândi. Și de îndată ce într-un om oarecare al prezentului acest corp eteric începe să fie deosebit de activ, el devine ceea ce am spus mai înainte, devine puțin clarvăzător; dar atunci poate gândi mai puțin, căci pentru a gândi are nevoie tocmai de corpul fizic.
Din această cauză nu este de mirare că oamenii care în secolul al XIX-lea aveau sentimentul că pot gândi deosebit de bine erau de fapt împinși spre materialism. Cu alte cuvinte, ceea ce-i ajuta cel mai mult să gândească era corpul fizic. Dar tocmai de această gândire fizică se leagă modul special de memorie care a fost dezvoltată în secolul al XIX-lea; ea este o memorie cât se poate de puțin imagistică, care se cantonează cât se poate de mult în abstracțiuni.
Un astfel de fenomen este interesant. Am pomenit adeseori de antropologul criminalist Moritz Benedikt [Nota 3]; aș vrea să amintesc și azi o trăire interesantă pe care el însuși o povestește în ale sale Amintiri din viață. El trebuia să țină o cuvântare la o adunare a cercetătorilor naturaliști și povestește că s-a pregătit pentru această cuvântare douăzeci și două de nopți, timp în care n-a dormit deloc. A pregătit cuvântarea timp de douăzeci și două de nopți, după care în ultima zi înainte de adunare și-a făcut apariția la el un jurnalist care trebuia să publice această cuvântare. Benedikt i-a dictat-o, deoarece nu scrisese cuvântarea, povestește el, o imprimase numai în memoria sa. Așadar, i-a dictat jurnalistului cuvântarea și apoi a ținut-o la adunarea cercetătorilor naturaliști. Ceea ce jurnalistul a publicat după dictare corespundea cuvânt cu cuvânt cu ceea ce a prezentat apoi Benedikt adunării cercetătorilor naturaliști. – Trebuie să spun că eu admir în mod deosebit așa ceva! Căci întotdeauna admiri ceea ce nu ești în stare să faci tu însuți. Acesta este un fenomen foarte interesant. Omul a lucrat la această conferință douăzeci și două de nopți pentru a încorpora oraganismului său ceea ce a pregătit, astfel încât el nu ar fi putut spune o frază, în succesiunea cuvintelor, altfel decât se afla ea imprimată în organismul său, atât era de bine fixată acolo.
Așa ceva este posibil numai dacă poți să imprimi organismului fizic textul ce se structurează treptat. Ceea ce gândești se impregnează în organismul fizic tot atât de solid cum forța naturală construiește sistemul osos. Atunci, întregul text se află în organismul fizic ca un schelet. Memoria este de obicei legată de corpul eteric, dar în acest caz corpul eteric s-a imprimat în întregime în corpul fizic. Așa cum are în sine oasele sale, întregul organism fizic conține ceva care se află aici ca un schelet al acestei cuvântări. Apoi se poate face ce a făcut profesorul Benedikt. Așa ceva este posibil numai când organismul fizic este astfel alcătuit în structura sa nervoasă încât să poată prelua fără rezistență ceea ce se introduce în el în mod treptat; acesta a trebuit să fie introdus, printr-o lucrare, timp de douăzeci și două de zile, respectiv de nopți, la rând.
Nu trebuie să te miri că cineva care construiește în acest fel în corpul său fizic capătă sentimentul că acest corp este singurul care lucrează în om. – Și viața omului se transformă treptat, în așa fel încât totul se prelucra în corpul fizic, din care cauză și ajungea la credința: Corpul fizic este totul în organismul uman. Eu nu cred că un alt timp decât cel în care se pune un preț atât de mare pe corpul fizic ar fi putut ajunge la o invenție atât de grotescă iertați-mi expresia – cum este stenografia. Căci pe vremea când nu exista încă stenografia nu s-ar fi pus atâta preț pe cuvânt, pe succesiunea de cuvinte și pe acțiunea de a imprima atât de precis cuvintele. Acest lucru nu îl poate face decât imprimarea în corpul fizic. Așadar, numai preferința pentru imprimarea în corpul fizic determină înclinația pentru păstrarea cuvântului impregnat, de a nu păstra ceva aflat cât de cât la un nivel mai înalt. Aici stenografia nu ar avea nimic de făcut, dacă s-ar urmări menținerea acelor forme care se manifestă în corpul eteric. Era necesară tendința materialistă pentru a se inventa ceva așa grotesc cum este stenografia.
Acest aspect ar trebui să fie adăugat doar explicativ la ceea ce vreau să ajute la problema: înțelegerea apariției materialismului în secolul al XIX-lea. Omenirea ajunsese la o anumită formă de structurare care înclina la o impregnare a spiritual-sufletescului în organismul fizic. Ceea ce am spus, dumneavoastră trebuie s-o luați ca pe o interpretare și nu ca pe o critică a stenografiei. Eu nu vreau ca stenografia să fie desființată. Niciodată nu este aceasta tendința care se află la baza unor astfel de caracterizări. Căci trebuie să ne fie foarte clar: Prin faptul că înțelegem ceva nu înseamnă că vrem neapărat să-l și desființăm imediat! Există multe lucruri în lume care sunt necesare vieții, care însă nu pot nici servi la orice – nu vreau să dezvolt acum această temă –, pe care trebuie totuși să le înțelegem și în necesitatea lor. Dar noi trăim, mereu trebuie să subliniez acest lucru, într-o vreme în care este necesar să pătrundem mai adânc atât în evoluția naturii cât și în evoluția culturii, de a ne putea întreba: De unde vine un fenomen sau altul? – Căci cu simpla condamnare certăreață și cu criticarea nu se face nimic; trebuie înțelese cu adevărat toate lucrurile din lume.
Aș vrea să rezum cele prezentate azi, în sensul că evoluția omenirii ne indică faptul că perfecționarea structurii corpului fizic la mijlocul secolului al XIX-lea a atins o culme care acum regresează și că de această perfecționare este legat avântul concepției materialiste despre lume. În zilele următoare voi mai avea de spus câte ceva despre aceste aspecte, plecând de la diferite puncte de vedere. Azi am vrut să aduc în fața dumneavoastră ceea ce tocmai am rezumat acum.
