Menționez în mod expres că această conferință de astăzi nu face parte din seria întrunirilor din cadrul cursului [Nota 4], ci trebuie să se asocieze într-o anumită privință cu ceea ce am prezentat ieri seară. Ieri a fost vorba să ne uităm la acea modelare specială a evoluției istorice a umanității care se situează la mijlocul secolului al XIX-lea și încă și în a doua jumătate a acestuia, a impulsului evolutiv al materialismului. Am spus că atenția noastră trebuie să fie îndreptată, în timpul acestor observații, nu atât de mult asupra materialismului în general, ceea ce necesită alte puncte de vedere, cât în special asupra materialismului teoretic, a materialismului ca o concepție despre lume. Și am atras atenția asupra faptului că este necesar să luăm o atitudine suficient de critică împotriva acestui materialism, dar, din altă perspectivă, trebuie spus că acesta a fost o fază de evoluție necesară a istoriei umanității, că nu ne este permis să vorbim numai în sensul că materialismul ar trebui respins, că el ar fi o rătăcire umană, ci el trebuie să fie înțeles. Aceste două aspecte nu se exclud. Și tocmai la o astfel de abordare este important să se extindă, mai mult decât se obișnuiește, domeniul acelor reprezentări care se referă la rătăcire și adevăr. Se vorbește curent în sensul că te poți înșela în viața logică de gânduri sau că poți găsi adevărul în aceasta. Dar nu se vorbește despre faptul că în anumite condiții și privirea care cade asupra lumii exterioare poate găsi erori în realitatea exterioară. Și oricât de greu ar fi pentru reprezentarea actuală de a recunoaște erori în fenomenologia naturală – ceea ce se poate întâmpla și prin știința spiritului –, omului actual îi este ușor să găsească în ceea ce își face apariția în cursul devenirii istorice, care are, într-o oarecare măsură, în general, o influență în viața socială a omenirii, rătăciri reale, rătăciri care nu se vor corectate numai logic, ci care se vor înțelege din condițiile lor de apariție.
Eroarea trebuie să fie combătută și respinsă exclusiv în gândire. Trebuie să ieși din eroare și să ajungi la adevăr prin învingerea erorii. Dacă este însă vorba de erori care se găsesc în realitatea faptică, atunci trebuie întotdeauna spus că aceste erori își au și partea lor pozitivă, că ele își au valoarea lor pentru evoluția umanității. În acest fel, nu trebuie să condamnăm pur și simplu într-un mod ipocrit, unilateral, materialismul teoretic al secolului al XIX-lea, ci el trebuie înțeles în importanța sa pentru întreaga evoluție a umanității. El a constat – și ceea ce a rămas din el mai constă și în prezent – în faptul că oamenii s-au dăruit unei cercetări precise, conștiincioase a faptelor materiale exterioare, că într-un anumit sens ei se pierdeau în această lume de fapte și că apoi, plecând de la această cercetare a lumii faptelor, cu care te obișnuiești foarte mult, găsești o concepție despre lume al cărei scop este să afirme că nu ar exista ca realitate decât această lume a faptelor, că tot ce este spiritual, sufletesc, este un produs rezultat din întâmplările acestei lumi materiale. – Într-o anumită perioadă, a circulat această concepție despre viață și pericolul ar exista numai dacă ar persista o cramponare rigidă de ea care să influențeze mai departe evoluția omenirii, într-un timp în care ar trebui ca alte conținuturi să se instaleze în conștiența umană.
Astăzi vrem să analizăm pe ce se bazează, de fapt, acest impuls evolutiv al materialismului teoretic. Ajungem la aceasta dacă ne mai aducem o dată în fața sufletului, dintr-un anumit punct de vedere, tripartiția organismului uman. Cu diferite prilejuri am caracterizat această „tripartiție a organismului uman” [Nota 5]. Am spus că trebuie să deosebim, în cadrul organismului uman, ceea ce putem defini pentru omul fizic sistemul neurosenzorial; el este concentrat mai ales în capul omului, dar se întinde într-un anumit mod și în întregul organism uman, pătrunde și celelalte componente ale acestuia. Apoi, ca o a doua componentă avem sistemul ritmic al omului, al cărui cel mai important aspect ne întâmpină în ritmul respirator și în cel circulator. În al treilea rând, avem sistemul metabolic al omului, în sens mai larg, de care aparține și sistemul total al membrelor. Sistemul membrelor este sistem de mișcare și orice mișcare a omului este, în fond, o expresie a metabolismului. Când se va putea cerceta o dată mai îndeaproape ce se petrece, de fapt, în metabolism când omul este în mișcare, se va recunoaște această legătură intimă dintre sistemul uman al membrelor și sistemul metabolic.
Dacă luăm în vedere aceste trei sisteme ale omului, aflăm deosebirea profund semnificativă care există între cele trei sisteme. Am atras ieri atenția asupra felului în care doi oameni care aveau concepții despre viață total diferite voiau să clarifice prin aceleași desene ceea ce se referă la sistemul uman al capului, dar și la reprezentarea umană. Am povestit cum mi s-a întâmplat o dată să fiu prezent la o conferință ținută de un materialist extrem. El voia să descrie viața sufletească, dar a descris de fapt creierul uman, l-a descris în părțile sale componente, fibrele care leagă aceste componente etc. Prin aceasta a obținut o imagine; această imagine, pe care a desenat-o pe tablă, nu era pentru el decât expresia a ceea ce se întâmplă în plan fizic-material în creierul uman, dar ea era în același timp expresia trăirii lui sufletești, mai ales a vieții de reprezentare. Un altul, profesorul herbartist, a vorbit despre reprezentări, despre asocieri ale reprezentărilor, așadar despre acțiunea unei reprezentări asupra alteia etc., și a spus că ar putea folosi aceeași imagine. – Avem aici de-a face cu ceva total empiric, care este deosebit de interesant. Avem de-a face cu faptul că cineva pentru care viața sufletească este, pentru cercetare, ceva real, cel puțin în reprezentările ei – acest lucru trebuie mereu adăugat când este vorba de herbartism – vrea să lămurească prin aceeași imagine cum acționează această viață sufletească, la fel cum celălalt, care vrea să reprezinte numai întâmplările din creier, descrie viața sufletească.
Ce stă la baza unui astfel de lucru? Realitatea e că, în fapt, creierul omenesc este în forma sa plastică o copie extraordinar de fidelă a ceea ce noi cunoaștem ca fiind viața de reprezentare. În plastica creierului uman se exprimă cu adevărat viața de reprezentare, într-un mod pe care l-am putea denumi ca fiind adecvat. Dar pentru a putea duce acest gând cu adevărat până la capăt mai este necesar un lucru. Mai este necesar ca ceea ce se numește înlănțuiri de reprezentări în psihologia obișnuită și în psihologia herbartiană, ceea ce ni se prezintă a fi înlănțuiri de reprezentări în judecată, în tragerea de concluzii prin logică etc., să nu existe numai în gânduri, ci să fie lăsat să se desfășoare în imagine cel puțin în fantezie – chiar și dacă nu se poate ridica până la imaginațiuni clarvăzătoare; așadar, ceea ce este țesătura logicii, ceea ce este țesătura a ce ne dă psihologia asupra vieții de reprezentare să fie lăsat să se desfășoare în imagine. Dacă ajungem în fapt la acest lucru, adică să modelăm logica și psihologia în mod pictural-plastic în imagine, rezultă forma umană a creierului, avem figurată o imagine a cărei reprezentare este creierul uman.
Pe ce se bazează aceasta? Pe faptul că acest creier uman, în principal întregul sistem neurosenzorial, este sigiliul unui imaginativ. Și înveți să înțelegi deplin construcția minunată a creierului uman abia când poți să cercetezi în mod imaginativ. Atunci îți este dat creierul uman ca imaginațiune umană concretizată. Cunoașterea imaginativă ne învață să cunoaștem creierul exterior ca fiind imaginațiune realizată în concret, creierul pe care învățăm să-l cunoaștem prin fiziologie și anatomie. Acest lucru este foarte important.
Dar și un alt fapt este tot atât de important. Să reținem, pe de o parte: creierul uman este imaginațiune umană reală. Noi ne naștem cu un creier, chiar dacă nu finisat, dar existând tendințele de evoluție a sa; el vrea să se dezvolte în sensul de a deveni lume imaginativă reală, tinde să devină amprenta unei lumi imaginative. Acest lucru este, pentru a spune astfel, ceea ce este finitul creierului nostru, faptul de a fi amprenta unei lumi imaginative. În această amprentă a lumii imaginative noi construim ceea ce este viață de reprezentare în timpul pe care-l parcurgem între naștere și moarte. În acest timp avem trăiri de reprezentare, ne imaginăm, transformăm percepțiile în reprezentări, judecăm etc. Aceasta construim noi în creierul nostru. Ce fel de activitate este aceasta?
Atât timp cât trăim în percepție directă, atât timp cât suntem în interacțiune cu lumea exterioară, atât timp cât deschidem ochii spre culori și trăim în coexistență cu culorile, atât timp cât ne deschidem organele auzului spre sunete tot atât timp lumea exterioară continuă să trăiască în noi mai departe, pătrunzând prin simțuri ca prin golfuri. Cu viața noastră interioară noi îmbrățișăm această lume exterioară. Însă în acea clipă asupra căreia am atras de ieri atenția, în care încetăm această trăire nemijlocită a lumii exterioare, în acea clipă în care întoarcem privirea de la lumea culorilor, în momentul în care lăsăm urechea neatentă la sunetele lumii exterioare, sau când întoarcem aceste simțuri spre altceva, ceea ce are concretețe – interacțiunea noastră cu lumea exterioară în percepție – coboară în adâncul sufletelor noastre și poate fi readus în imagine în amintire. Putem spune: În timpul vieții dintre naștere și moarte interrelația noastră cu lumea exterioară se desparte în două, în trăirea nemijlocită a lumii exterioare în percepții și în reprezentări transformate. Aici ne aflăm, ca să spunem așa, cu totul dăruiți, aici încetează activitatea noastră interioară. Apoi însă se continuă această activitate prezentă. Ea se sustrage mai întâi, în mare parte, conștienței noastre; ea coboară în inconștient, dar poate fi adusă înapoi, în reprezentarea amintită. Cum este ea prezentă în noi?
Aici există un punct în care numai contemplarea nemijlocită, care poate fi dobândită în imaginațiune, ne poate da explicația. Omul care își urmărește în mod cinstit calea în strădaniile sale științifice trebuie să recunoască că în clipa în care enigma amintirii se apropie de el nu mai poate face niciun pas. În timp ce ceea ce trăiește în prezentul nemijlocit este împins în jos, în subconștient, el este răpit conștienței obișnuite; aici nu poate fi urmărit mai departe. Dacă se lucrează corespunzător în sufletul uman prin acele exerciții spiritual-sufletești de care s-a vorbit adesea în aceste abordări, se ajunge la aceea că nu se mai pierde vederea continuărilor vieții noastre nemijlocite de percepție și de reprezentare, care apoi trece în viața de reprezentare posibilă în amintire. Am discutat în mod repetat cum o primă urmare, un prim rezultat al urcării la reprezentări imaginative este acela că vezi ca într-un tablou de viață măreț în fața ta, în fața sufletului, evenimentele trăite, începând de la naștere. În timp ce altfel curentul celor trăite curge numai în inconștient, și diferitele reprezentări care vin în amintire, apar din acest curent inconștient sau subconștient printr-o activitate pe jumătate de vis, pentru cel care a dezvoltat reprezentarea imaginativă este oferită posibilitatea de a cuprinde cu privirea ca într-un tablou curentul celor trăite. Am putea spune că timpul care s-a scurs de la nașterea noastră se prezintă ca însuși spațiul. Se vede în contextul formei imaginii ceea ce altminteri este în subconștient. Dacă ridicam în acest mod în vederea nemijlocită ceea ce altfel se furișează în subconștient, atunci putem observa această continuare a experiențelor prezente, nemijlocite de percepere și de gândire, până la reprezentările de care ne putem aduce aminte; putem urmări ce se petrece în ființa umană, să spunem, cu o trăire pe care o avem în viața de reprezentare, din momentul în care am pierdut-o pentru reprezentare până la momentul în care ne-o amintim din nou. Se întâmplă încontinuu ceva în acest organism uman de la experiența trăită până la amintire; pentru vederea imaginativă acesta devine vizibil; devine vizibil în imaginațiuni, dar se dezvăluie acum într-un mod cu totul special.
Gândurile care s-au pierdut întru câtva în inconștient nu pun în mișcare în subconștient o activitate corelată cu impulsul nostru de viață, cu impulsul nostru de creștere, ci o activitate corelată cu impulsul nostru de moarte. Acesta este rezultatul important al cunoașterii imaginative, care apare pe calea pe care azi nu am putut decât s-o sugerez, și anume că omul nu-și leagă activitatea sa de amintire, care duce la împrospătarea gândurilor, a experiențelor de reprezentări, a experiențelor de percepții, de ceea ce ne cheamă la viață, ceea ne cheamă la viața fizică, ceea ce ne favorizează digestia în viața fizică, astfel încât să înlocuim materiile devenite inutilizabile prin altele utilizabile etc. Nu cu acest sistem de viață ascendent al omului este corelat ceea ce trimitem în jos, în entitatea umană, ca forță de amintire, ci este corelat cu ceea ce purtăm, de asemenea, în noi încă de la naștere, cu care ne naștem tot așa ca și cu cel prin care trăim și creștem, este corelat cu ceea ce ne apare apoi comprimat într-un singur moment, pentru întregul organism, în murire.
Moartea ne apare ca o mare enigmă numai atât timp cât nu este văzută în viața continuă dintre naștere și moarte. Dacă îmi este permis să mă exprim în mod paradoxal, noi nu murim numai atunci când murim, noi murim, în fond, în fiecare moment al vieții noastre fizice. Și în timp ce în organismul nostru se perfecționează acea activitate care conduce la amintire ca gândire pe baza memoriei – și orice cunoaștere în viața fizică obișnuită este, în fond, legată de amintire –, în aceeași măsură în care se desăvârșește această cunoaștere, în aceeași măsură noi murim continuu. Este o moarte tăcută care există încontinuu în noi, pornind de la sistemul nostru cefalic, de la organizarea capului nostru. În timp ce desfășurăm această activitate care se continuă în amintire, noi începem actul muririi. Numai că împotriva acestui act al muririi lucrează forțele de creștere care există în celelalte mădulare ale organismului uman, care copleșesc forțele de murire. În acest fel continuăm toată viața. Dacă ar depinde de sistemul capului nostru, de sistemul nostru neurosenzorial, fiecare clipă din viață ar fi o clipă a morții. Ca oameni, noi învingem încontinuu moartea, care se scurge de la capul nostru spre restul organismului. Restul organismului nostru acționează în sens opus morții. Și abia când restul organismului nostru paralizează, fie din cauza vârstei, fie prin altă vătămare, astfel încât acesta nu poate acționa împotriva forțelor aducătoare de moarte ale capului uman, abia atunci survine pentru întregul organism moartea.
De fapt, în gândirea actuală, în gândirea civilizației actuale lucrăm cu noțiuni care sunt juxtapuse ca blocuri eratice, fără a recunoaște în mod corespunzător legătura dintre ele. În acest haos de blocuri eratice al lumii noțiunilor și reprezentărilor noastre trebuie să pătrundă lumina. Pe de o parte, avem cunoașterea umană, care este legată atât de strâns de capacitatea de amintire. Privim această cunoaștere umană și nu bănuim, nu presimțim înrudirea sa cu reprezentarea pe care o avem de la moarte. Și pentru că nu presimțim această înrudire, ne rămâne atât de enigmatic ceea ce altfel s-ar putea dezvălui în viață. Noi nu putem lega ceea ce trăim în viața cotidiană cu marile momente excepționale ale trăirilor. Lipsa privirii de ansamblu spirituale a ceea ce se află risipit ca firimituri în lumea noastră de reprezentări determină ca viața să devină atât de nepătruns, în ciuda marilor cuceriri ale secolului al XIX-lea.
Să întoarcem acum privirea asupra celui de al doilea sistem, asupra celui de al doilea mădular al organismului uman; este vorba de sistemul ritmic. Acest sistem este de altfel prezent și în sistemul capului uman. Interiorul capului uman respiră odată cu sistemul respirator. Acesta este deja un fapt fiziologic. Dar respirația capului uman este situată cumva mai spre interior, ea se ascunde de sistemul neurosenzorial. Ea este acoperită prin ceea ce pentru sistemul cap reprezintă organizarea principală. Dar capul uman își are activitatea sa ritmică ascunsă. Această activitate ritmică ascunsă iese la lumină foarte bine în sistemul pectoral, în activitățile organismului uman, care își au punctul lor central în organul respirației și în inimă. Oricum, dacă privim acest sistem așa cum ni se prezintă privit din exterior, nu putem vedea în el, în același mod ca la sistemul capului, ca o imagine plastică, ceea ce există ca o contraparte sufletească a acesteia, și anume viața sentimentelor noastre. Viața noastră de sentimente ne apare, desigur, când observăm trăirea sufletească, ca fiind ceva care mai mult sau mai puțin se amestecă unele în altele. În legătură cu reprezentările noastre avem contururi clare. Avem, de asemenea, noțiuni clare și referitor la asociațiile reprezentărilor noastre. Dar nu avem în același fel contururi clare ale detaliilor vieții noastre de simțire. Acestea se mișcă și se întrepătrund. Și nu veți găsi niciodată un herbartian care să vrea să reprezinte ceea ce el produce ca fiind o copie a vieții afective printr-un desen asemănător cu cel executat de un anatomist sau de un fiziolog când reprezintă sistemul pulmonar sau pe cel circulator, incluzând inima. Aici găsim că între ceea ce este interior sufletesc și ceea ce este exterior nu există nicio relație. Din această cauză însă nu putem să ne aducem în fața sufletului, prin cunoașterea imaginațiunii, această relație dintre viața sentimentelor și sistemul ritmic. Pentru aceasta este necesar ceea ce am caracterizat în scrierile mele ca fiind cunoașterea inspirației. Acestei cunoașteri speciale a inspirației i se revelează că viața afectivă a omului are o relație nemijlocită cu sistemul ritmic, că, la fel cum sistemul neurosenzorial este dedicat vieții de reprezentare, sistemul ritmic este dedicat vieții afective a omului. Dar – vorbind oarecum comparativ – sistemul ritmic nu este amprenta în ceară a vieții afective, așa cum sistemul creierului este amprenta în ceară a vieții de reprezentare. Din această cauză, nu putem spune că în sistemul nostru ritmic ne-ar fi dată o copie imaginativă a vieții afective. Dimpotrivă, trebuie să spunem că ceea ce se formează în noi ca sistem ritmic, ceea ce trăiește în noi ca viață afectivă a luat naștere – făcând cu totul abstracție de orice cunoaștere umană – prin inspirație cosmică. Este inspirat în noi. Activitatea care este exercitată în respirație, în circulația sangvină, nu este numai ceva care trăiește în noi, în limitele pielii noastre, ea este un fenomen al lumii, așa cum reprezintă un fenomen al lumii fulgerul și tunetul. Noi suntem în legătură cu lumea exterioară prin sistemul nostru ritmic. Aerul care este acum în mine a fost mai înainte în afara mea; aerul care este acum în mine va fi după aceea în afara mea. Este o deșertăciune să crezi că omul trăiește numai în limitele pielii sale. El trăiește ca un membru al lumii care se află în jurul său. Și din această lume este inspirată forma sistemului său ritmic, care se află în cea mai intimă relație cu mișcările sale.
Dacă privim acum înapoi la aceasta putem spune: În capul uman avem mai întâi realizarea unei lumi imaginative, apoi, sub ceea ce se realizează ca o lume imaginativă, lumea sistemului ritmic, așadar o lume inspirată. Despre sistemul nostru ritmic putem spune: Aici este realizată o lume inspirată.
Dar cum stau lucrurile cu sistemul nostru metabolic membre? – Metabolismul aparține sistemului membre, așa cum am menționat mai înainte. Ceea ce ni se oferă în metabolismul omului se află în legătură nemijlocită cu activitatea volițională umană. Dar această legătură nu se dezvăluie nici cunoașterii imaginative, nici cunoașterii inspirate. Ea se dezvăluie abia cunoașterii intuitive, ceea ce am numit în scrierile mele „cunoașterea intuitivă” ; de aici provine dificultatea de a privi ceea ce apare exterior-material în metabolism, ca realizare a unei intuiții a lumii. Dar acest metabolism este prezent și în sistemul ritmic. Metabolismul sistemului ritmic se ascunde sub ritmul vieții, așa cum ritmul vieții se ascunde sub activitatea neurosenzorială din capul uman.
În cazul capului uman avem de-a face cu o lume imaginativă realizată, ascunsă, sub aceasta o lume inspirată realizată cu privire la ritmul din cap. Sub aceasta însă există în cap și metabolismul, așadar intuitivul realizat, astfel încât noi înțelegem capul uman abia atunci când vedem în el confluența imaginativului realizat, a inspirației realizate și a intuiției realizate. În sistemul ritmic uman este suprimat imaginativul, aici există numai realizarea cu această cunoaștere a inspirativului și intuitivului. Iar în sistemul metabolic este suprimată și inspirația, avem de-a face numai cu realizarea unei intuiții a lumii.
Astfel, purtăm în noi, în acest organism tripartit, mai întâi organizarea capului, o copie a ceea ce năzuim să atingem în cunoaștere, în imaginațiune, inspirație, intuiție. Dacă vrem să înțelegem capul uman, ar trebui să spunem, de fapt: Dacă avem numai cunoașterea exterioară obiectivă, care nu este nici măcar imaginațiune, care nu se ridică până la intuitiv, cu această cunoaștere, care este numai una obiectvă, obținută în lumea exterioară sensibilă, trebuie să ne oprim în fața capului uman. Căci capul uman începe să se deschidă în esența sa interioară abia cunoașterii imaginative, și în dosul a ceea ce se deschide aici se află ceva mai profund care se deschide inspirației, și, din nou, în dosul acesteia, ceea ce se deschide cunoașterii intuitive. Sistemul ritmic nu este încă accesibil nici pentru imaginațiune, el se deschide abia în cunoașterea inspirată. Iar cel ce se află ascuns sub el este cel intuitiv. Metabolismul ar trebui să-l găsim ca fiind cu totul ininteligibil în cadrul organismului omenesc. Punctul de vedere corect față de metabolismul uman nu poate fi altul decât următorul. Putem spune: Afară observăm metabolismul lumii; încercăm să-l pătrundem cu legile cunoașterii obiective, și obținem prin aceasta o cunoaștere naturală a metabolismului exterior. În același moment în care acest metabolism exterior se transformă, se metamorfozează în metabolismul nostru interior, el devine cu totul altceva, devine ceva în care trăiește ceea ce se dăruiește numai intuiției.
Din această cauză ar trebui să spunem: În lumea sensibilă pe care o avem în față, lucrul cel mai de neînțeles din tot ce este de neînțeles aparține de ceea ce fac substanțele pe care le cunoaștem în afară, prin fizică, chimie etc., în organismul nostru. – Ar trebui să se spună: Trebuie să te înalți la înțelegerea spirituală cea mai înaltă, dacă vrei să cunoști ce se întâmplă cu substanțele pe care le privim din punctul de vedere al părții lor exterioare, ce se întâmplă, de fapt, în organismul uman.
Vedem astfel că în organismul nostru sunt active trei feluri de lucruri. În această construcție a organismului nostru este activ mai întâi ceea ce se deschide cunoașterii intuitive; acesta construiește mai întâi organismul din substanțele lumii. În afară de aceasta, în organismul nostru este activ ceea ce se deschide cunoașterii inspirate; acesta integrează în organismul metabolic sistemul ritmic. În organismul uman este apoi activ ceea ce se deschide înțelegerii imaginative; acesta integrează sistemul nervos. Apoi, când acest organism se instalează prin naștere în lumea fizică exterioară, se dezvoltă ceea ce într-o anumită măsură împlinește omul și îl dezvoltă între naștere și moarte, în timp ce acesta își elaborează cunoașterea obiectivă. Dar noi am văzut referitor la această cunoaștere obiectivă că ea este legată de activitatea de amintire, că ea nu aparține unei construiri, ci unei deconstruiri. Am văzut cum această cunoaștere este o moarte lentă care pleacă de la cap, astfel încât putem spune: Prin ceea ce ar putea fi înțeles în intuiție, inspirație și imaginațiune a fost construit organismul uman, acesta trăiește într-un mod care nu este accesibil cunoașterii obiective. Ceea ce însă integrează în el între naștere și moarte ca fiind cunoașterea noastră obiectivă îl deconstruiește, îl distruge. Și, de fapt, gândim și reprezentăm în distrugere, atunci când dezvoltăm viața de reprezentare, de gândire.
Când înțelegi în ce constă cunoașterea care este atât de intim legată de capacitatea de a-ți aminti, nu mai poți fi materialist. Căci dacă ai vrea să fii materialist ar trebui să-ți închipui că omul este construit prin forțele sale de creștere, că sunt active acele forțe care preiau substanțele pe care le transportă mai departe la diferitele organe, pentru a realiza în organism, în sens mai larg, digestia; ar trebui să gândești în continuare această capacitate care se află în creștere, în digestie, în construcție etc., și undeva ea ar trebui să se verse în reprezentare, în gândire, care ajunge la cunoașterea obiectivă. Dar nu acesta este cazul. Organismul uman se construiește prin ceva care este accesibil intuiției, inspirației, imaginațiunii. El este construit atunci când a prelucrat în sine aceste forțe. Atunci începe însă involuția, începe descompunerea. Și ceea ce determină descompunerea este cunoașterea dintre naștere și moarte.
În cunoașterea obișnuită noi nu construim în cadrul forțelor de construcție, ci pentru aceasta noi creăm mai întâi în noi, pentru a putea distruge construcția, bazele unui element continuu al morții în om. Și amplasăm cunoașterea noastră în cadrul acestui element al morții. În timp ce desfășurăm reprezentarea, noi nu scormonim în nivelul material, ci predăm ceea ce este material forțelor morții. Gândirea, cunoașterea obișnuită nu sunt înrudite cu viața care produce lujeri și lăstari, ci cu moartea. Și dacă privim la această cunoaștere umană, urcând până la creierul uman, nu găsim în formele naturale ceva analog, ci numai în corpul care se descompune după moarte. Căci ceea ce reprezintă, aș spune, în mod intensiv corpul în descompunere trebuie să se continue neîntrerupt în noi, atunci când cunoaștem obiectiv.
Să privim spre moarte, dacă vrem să înțelegem cunoașterea. Să nu vedem viața în sens materialist, ci să privim spre ceea ce este negarea, abolirea vieții. Atunci ajungem la o înțelegere a gândirii. Atunci, ceea ce noi numim moarte capătă o cu totul altă semnificație, ea capătă o semnificație plecând de la viață.
Așa ceva poate fi apreciat și după fenomene exterioare. Ieri v-am spus că punctul culminant al concepției materialiste despre lume s-a atins la mijlocul secolului al XIX-lea sau în ultima treime a acelui secol. Ea vedea în moarte ceva ce trebuie neapărat respins, și apărea ca având întru câtva o noblețe în acest mod de a privi moartea care încheie viața, pe care voia, de fapt, s-o ia exclusiv în considerare și pe care dorea s-o vadă sfârșind prin moarte. – Adeseori se privește cu oarecare dispreț la „conștiența populară copilăroasă”. Dar să ne referim la un cuvânt care să exprime conștiența populară „copilăroasă”. Luați cuvântul verwesen (a putrezi, a se descompune – n. tr.), ceea ce se întâmplă după moarte: ver-wesen; prefixul ver semnifică a te mișca spre ceea ce exprimă restul cuvântului; verbrudern (a se înfrăți) înseamnă a te mișca spre a deveni frate; versammeln (a aduna) îneamnă a te mișca spre colectare. Verwesen nu îneamnă în limbaj popular a desființa, a înceta, ci a te mișca spre interiorul ființei (das Wesen = ființa – n. tr.). Asemenea alcătuiri de cuvinte legate de o înțelegere spirituală în vremea unei cunoașteri instinctive au devenit foarte rare. În secolul al XIX-lea nu se mai trăia în ceea ce era pătrunderea spirituală a cuvântului. S-ar putea cita multe exemple de acest fel, care ar arăta că pur și simplu în vorbirea oamenilor materialismul s-a viețuit în apogeul său.
Astfel putem înțelege cum, după ce omul a fost construit, așa cum spuneam ieri, până la o culminare prin forțe care se deschid în inspirație, intuiție și imaginațiune, el a ajuns apoi la cea mai înaltă treaptă la jumătatea secolului al XIX-lea, și cum după aceea a urmat o nouă decadență. Putem înțelege că omul s-a îndepărtat întru câtva de forța de a se înțelege pe sine în mod interior, în timp ce a dezvoltat acele forțe care sunt cel mai înrudite cu moartea ca forțe de cunoaștere, forțele abstractizării. Și aici este locul în care, plecând de la expunerea de azi, se poate trece mai departe spre ceea ce este impulsul esențial în întreaga evoluție a umanității, a ceea ce se poate numi impulsul de cunoaștere materialist în cadrul istoriei umanității.
