O redactare viitoare a istoriei va consemna aceste zile ca aparținând celor mai importante ale istoriei europene. Până acum ați văzut cum din Europa Centrală emană tendința de a renunța la o voință europeană proprie. Se va vedea cum vor evolua lucrurile în continuare, dar, orice s-ar întâmpla, este un act legat, mult mai mult decât cele ce i-au premers în timpul nostru catastrofal, de decizia umană, de acea decizie umană care a decurs din forțele de declin ale civilizației europene. Într-o astfel de zi putem să ne reamintim de acele vremuri din care a rezultat, în cadrul civilizației europene, tot ceea ce am descris în ultimele săptămâni ținând seama de originile lor, care într-o anumită măsură și-a avut punctul de plecare în secolul al IV-lea d.Ch., descris atât de superficial de istorie, dar care are o implicație atât de profundă în civilizația umanității.
Noi am caracterizat aceste evenimente din anumite perspective. Am spus cum, începând de fapt din secolul al IV-lea d.Ch., a pătruns în civilizația bisericească și lumească a Occidentului ceea ce s-ar putea numi spiritul juridic total și care se amplifică apoi din ce în ce mai mult. Am arătat din ce surse au provenit aceste lucruri, dar am atras atenția și asupra modului în care la mijlocul secolului al XIX-lea civilizația modernă a parcurs o criză mai puțin observată dar care, așa cum am văzut acum câteva săptămâni, poate fi descrisă chiar și sub raport anatomo-fiziologic. Sub influența a ceea ce s-a întâmplat la mijlocul secolului al XIX-lea se află tot ce s-a desfășurat în a doua jumătate a secolului, mai precis în ultima treime a secolului al XIX-lea, și s-a răspândit apoi în ambele decenii nefericite ale secolului al XX-lea.
Chiar ziua de azi ne dă prilejul să introducem analiza pe care intenționăm s-o realizăm în aceste zile, în modul pe care l-am făcut deja în alte rânduri, dar care este extrem de important din punctul de vedere pe care vreau să-l adopt, în contemplarea unei personalități care, trecând prin evenimente am spune jumătate ca spectator, jumătate ca personalitate tragică, a viețuit într-un mod deosebit de intens forțele de moarte care existau în cadrul civilizației europene în ultima treime a secolului al XIX-lea. Mă refer la Friedrich Nietzsche [Nota 33].
Punctul de vedere pe care vreau să-l adopt azi nu urmărește analiza personalității lui Nietzsche din perspectivă biografică, ci prezentarea unor aspecte ale ultimei treimi a secolului al XIX-lea folosindu-l pe Nietzsche. Acționarea sa coincide întru totul cu această ultimă treime a secolului al XIX-lea. El este personalitatea care a participat, aș spune cu nerv, cu vibrație fină, la toate curentele spirituale care s-au perindat peste Europa și este personalitatea care a suferit în modul cel mai tragic din pricina acestor curente, care a resimțit în modul cel mai cutremurător forțele distructive emanate din aceste curente, și care în final a cedat în contact cu acest tragism, cu aceste spaime.
Se pot trasa, desigur, cele mai diferite linii la acest tablou pe care-l avem în vedere. Să trasăm azi unele dintre ele. Friedrich Nietzsche a trăit într-o casă parohială din Germania de mijloc. El a fost înconjurat în copilărie de ceea ce putem numi îngustimea civilizației. El a fost înconjurat de tot ceea ce se prezintă ipocrit-sentimental, care este totodată autosatisfăcut, arogant și banal. Autosatisfăcut, arogant, din motivul că se crede purtător al uriașelor taine ale lumii înveșmântate în sentimente superficial fundamentate, banal pentru că aceste sentimente sunt cu adevărat cele mai curente, pătrund în sentimentalismul ipocrit din planul cel mai general uman și sunt puse în valoare ca și cum ar fi ceea ce vorbește Dumnezeu din pieptul omului.
Nietzsche a provenit din această îngustime a civilizației și a preluat, tânăr fiind, tot ceea ce poate prelua cel care trece prin formarea gimnazială a prezentului. El a putut doar bănui, prin sita ipocriziei gimnaziale, măreția grecilor. Încă din anii cei mai tineri el s-a adâncit cu toată inima în ceea ce se revarsă din tragismul grecesc al unui Sofocle sau al unui Eschil [Nota 34], și-a umplut sufletul cu tot ce se exteriorizează dintr-o plinătate umană greacă într-o anumită cunoaștere a vieții lumii fizic-spirituale și a vrut să se manifeste ca om deplin în această viețuire totală a întregului lumii, ca fiind o parte izolată, un membru izolat al acesteia. Și este posibil ca în fața sufletului tânărului Friedrich Nietzsche să fi stat mereu acel mare contrast dintre ceea ce, pe de o parte, prin sentimentalism ipocrit și autosatisfacție meschină, banală, majoritatea oamenilor moderni numesc realitate, și, pe de altă parte, strădania spre înalt a tragicilor și filosofilor greci din vremurile mai vechi. Cu siguranță, sufletul său pendula între această realitate ipocrită și strădania spre înălțime a spiritului grec, trecând dincolo de orice măsură normal omenească. Și când a pătruns apoi în sfera erudiției moderne, atunci l-a plictisit mai ales lipsa de spirit și de artă a acestei erudiții, activitatea pur intelectualistă. Scumpii lui greci, la care simțise în modul cel mai intens năzuința spre înălțimi, îi erau transformați prin știința modernă în banalități filologic-formale. El trebuia să se descurce cu aceste banalități filologic-formale, și astfel a fost cuprins de antipatie față de spiritul originar al intelectualismului contemporan; a fost cuprins de o antipatie profundă față de Socrate [Nota 35] și de străduințele socratice.
Desigur, există părți extraordinare, părți bune ale lui Socrate, există lucruri care pot fi învățate în mod intensiv cu ajutorul lui Socrate. Dar există, pe de o parte, un Socrate așa cum se afla el cândva în cadrul lumii grecilor, și un alt Socrate, fantoma care produce fiori, care trece prin descrierea profesorilor de gimnaziu moderni și a profesorilor universitari. Pe care din ei îl putea cunoaște Nietzsche, în timp ce își observa ambianța? — Numai fantoma înfiorătoare Socrate! Și așa a căpătat el antipatie pentru acest Socrate, plecând de la ceea ce a fost cultivat prin socratism în cadrul civilizației europeene. El vedea în Socrate pe cel ce a ucis conceptul de omenie deplină, care în vremea presocratică a străbătut artistic și filosofic prin civilizația europeană, și astfel i-a apărut în final un adevăr devenit ipocrit, pustiu, ca fiind ceea ce pe un fundal al existenței cuprinde cu privirea lumea și din care trebuie să fie elaborat ceea ce vrea să se înalțe, ca strădanie, spre înălțimi, la sferele spirituale ale existenței.
Aceasta el nu o putea vedea în ceva care ar fi țâșnit din strădania de a cunoaște; el nu o putea vedea decât în ceea ce s-a ivit din acea strădanie care a căpătat un caracter artistic. Atmosfera ipocrită care devenise socratismul în final ne-a parvenit și ea de la vechii greci ca artă a tragediei. El a văzut-o renăscută într-o oarecare măsură la sfârșitul anilor șaptezeci și începutul anilor optzeci în ceea ce Richard Wagner a vrut să creeze ca tragedie din spiritul muzicii. El a văzut în această dramă muzicală ceva care, ignorându-l pe Socrate, se lega nemijlocit de primul timp grecesc al omului deplin, iar în fața sa s-au aflat două direcții artistice: pe de o parte, cea dionisiac-orgiastică, care din adâncimi indefinibile vrea să-l absoarbă pe om în lume, și, pe de altă parte, cealaltă direcție, care treptat și-a pierdut orice strălucire și a decăzut în scleroza spirituală absolută a erudiției moderne: direcția apolinică. El se străduia pentru o nouă cultură dionisiacă. Această strădanie străbate prima sa lucrare, Nașterea tragediei din spiritul muzicii. El trebuia să vadă cum ipocritul tipic se năpustește imediat împotriva a ceea ce s-a exprimat dintr-o cunoaștere înaripată de fantezie, dintr-o fantezie purtată de cunoaștere. Imediat, s-a mobilizat ipocritul primordial al civilizației moderne, Wilamowitz [Nota 36], cel care a devenit apoi lumina universității din Berlin, care a îmbrăcat autorii tragici greci într-o haină modernă comună, care a fost apoi infinit admirată de toți aceia care au pătruns tot atât de adânc în vorba grecească pe cât de străini au rămas de spiritul grec. A avut imediat loc acea ciocnire dintre ceea ce, purtat de spirit, voia să pătrundă pe linia cunoașterii în tărâmul artei și ceea ce nu se simte bine în acest spirit al cunoașterii plin de fantezie, în această cunoaștere purtată de spirit și care își găsește refugiul în pedanteria ipocrită.
Tot ceea ce sufletul lui Nietzsche a putut viețui pe marginea acestei opoziții s-a revărsat în anii șaptezeci în ale sale patru așa-zise Contemplări nepotrivite timpului. Trebuie numai să vezi aceste Contemplări în lumina corectă. Desigur, în prima Contemplare nepotrivită timpului, foarte cumintele și destoinicul David Strauss [Nota 37] ar fi trebuit să fie conceput ca tipul care este mulțumit cu lucrurile comune care se derulează în lumea modernă. Noi viețuim aceasta în mod repetat căci, în fond, lucrurile nu s-au îmbunătățit de atunci, ci s-au înrăutățit.
Este aproximativ aceeași viețuire pe care o ai când cauți să dai o înțelegere a lumii plecând de la fundamentele științei spiritului. Atunci vin tot felul de oameni și îți spun: Da, poate că tot ce se spune despre un corp eteric, despre un corp astral, despre o evoluție spirituală sunt corecte, dar chiar dacă toate acestea sunt adevărate, ele nu pot fi dovedite. Însă un lucru poate fi dovedit: doi ori doi fac patru. Și înainte de orice trebuie discutat cum se împacă această știință a spiritului de nedovedit cu acest adevăr sigur: doi ori doi fac patru. – Aproximativ acest lucru se aude în prezent în toate tonalitățile – chiar dacă nu în această nuanță radicală –, că se poate obiecta împotriva a tot ce se spune despre domeniul sufletului și al spiritului. Ca și cum cineva s-ar îndoi vreodată că doi ori doi fac patru!
Ipocrizia culturală a timpului modern voia Friedrich Nietzsche s-o atace, vorbind despre David Friedrich Strauss, autorul cărții Vechea și noua credință, scriere de o ipocrizie funciară. El a vrut să arate cât pustiu s-a instalat în jurul spiritualității moderne. Trebuie să vă amintiți fapte trecute importante pentru a vedea cât pustiu s-a instalat în jurul acestei spiritualități moderne. Trebuie să vă amintiți că în prima jumătate a secolului al XIX-lea mai existau spirite de foc, ca de exemplu Rotteck [Nota 38], care prezenta istoria, chiar dacă într-un mod unilateral liberal, cu o spiritualitate arzătoare. Trebuie să vă amintiți cum în Istoria lui Rotteck peste tot trăiește ceva dintr-un om care, aș spune, deși puțin într-un mod uscat, totuși pe deplin uman, voia să introducă în întreaga evoluție a umanității cel puțin atâta spiritualitate câtă raționalitate există sa. Și este suficient să pui față în față cu aceasta pe acei oameni care au apărut apoi și au spus: A vrea să construiești prin rațiune structura statului, stările oamenilor nu înseamnă nimic. Trebuie să studiezi timpurile vechi, trebuie să te adâncești în istorie, trebuie să vezi cum s-au petrecut toate acestea și să te orientezi după acestea pentru a organiza prezentul.
Acesta este spiritul care în final a produs roade în economia națională și în învățătura economiei populare printr-un Lujo Brentano [Nota 39]. El a fost spiritul care credea că numai în timpurile vechi se putea întâmpla ceva productiv în evoluția umanității; în prezent, interiorul entității umane ar trebui umplut în întregime, ca un sac, cu ceea ce se poate obține din istorie, astfel încât omul să aibă numai pielea și puțin din ceea ce se află sub piele, apoi sub acest puțin să fie introdus ceea ce au dat la iveală timpurile vechi, astfel încât el să poată da naștere din sine la vechiul specific grecesc, la vechiul specific german etc. La o autopercepție a sufletului omenesc, la aceasta nu se reflecta. Istoria a devenit cuvântul de ordine al timpului. Acest lucru l-a scârbit pe Nietzsche cel din anii șaptezeci și de aceea el a scris cartea Despre utilitatea și dezavantajul istoriei pentru viață, în care arată cum se sufocă omul modern sub istorie. Și el cerea în mod imperativ întoarcerea la productivitate.
Totuși în el trăia spiritul artisticului. După ce s-a întors spre un om care era „într-o oarecare măsură filosof”, spre Wagner, el s-a orientat din nou spre un filosof, spre Schopenhauer. În ceea ce trăia în Schopenhauer el vedea un fel de adevăr al spiritului filosofilor, altminteri uscat, prăfuit. El vedea în Schopenhauer un fel de educator al umanității moderne, nu unul de felul celui care a fost, ci unul care ar trebui să fie. Și a scris cartea Schopenhauer ca educator, după care a urmat Richard Wagner la Bayreuth, oprindu-se încă o dată într-un mod, aș spune, orgiastic asupra modului în care prin artă ar trebui să se producă o înviorare a civilizației moderne.
Este uimitor din ce străfunduri a luat naștere această ultimă carte, Richard Wagner la Bayreuth. Friedrich Nietzsche a selectat cu grijă ceea ce mai scrisese în legătură cu acest subiect și i-a dat apoi drumul în lume sub titlul Richard Wagner la Bayreuth. Aproape că-ți vine să spui că fiecare pagină a cărții tipărite atunci, în 1876, este urmată de o a doua pagină, care spune cu totul altceva. După ce Bayreuth și activitățile de aici sunt descrise cu entuziasm, Nietzsche scrie alături o altă pagină plină de percepții profund tragice privitor la forțele de declin ale civilizației moderne. El nu poate crede ceea ce el însuși scrisese, că la Bayreuth există puterea aptă să transforme aceste forțe ale declinului în forțe de răsărire. Acest tragism domină în paginile selectate atunci, rămase în manuscris, care au văzut lumina tiparului abia după îmbolnăvirea lui Friedrich Nietzsche. Și atunci a venit marea lovitură, de fapt în 1876. Această perioadă din viața lui Nietzsche s-a terminat tragic, cu durerea legată de forțele de declin din civilizația modernă. În anul 1876 îl vedem pe Nietzsche în situația în care scârba față de forțele de declin este în el mai mare decât dulceața forțelor de răsărire pe care le-a văzut la Bayreuth. Acum el este inundat, înainte de orice, de vederea a tot ce a pătruns în civilizația modernă ca elemente neadevărate, ca neverosimilitate modernă. Aș spune că acestea i se aglomerează într-o imagine a civilizației moderne. El nu mai poate vedea în această civilizație ceva care să se suprapună ca o spiritualitate salvatoare peste ceea ce este spirit ipocrit și intră în cea de a doua sa epocă, în care opune formei mincinoase în care omul timpului modern se reprezintă pe sine ceea ce el numește „preaumanul”, despre care acesta nu vrea să aibă o conștiență, dar care este forma sa adevărată.
Ai vrea să spui: Priviți la cei care au onorat istoria modernă în felul în care au făcut-o Savigny [Nota 40] sau Lujo Brentano sau alți istorici, cum este Ranke [Nota 41] etc.; ce fac ei de fapt? În țesătura spiritului lumii care toarce se prezintă ceva ca fiind adevărat. De ce este prezentat ca fiind adevărat? Pentru că acele spirite care vorbesc despre un astfel de adevăr sunt în realitate neputincioase. Ele contestă spiritul pentru că nu-l au, pentru că nu pot ajunge la el. Ele dictează lumii: Tu așa trebuie să fii, pentru că le lipsește lumina pe care trebuie s-o răspândească în lume. Preaomenescul, adică ceea ce a fost îngustat cu totul în limite umane, este ceea ce se organizează și care este prezentat omenirii ca fiind adevărul absolut. Aceasta trăiește în Nietzsche începând cu anul 1876, când scrie Umanul, preaumanul, Zorile și în final Știința veselă, prin care el, aș spune, se aruncă într-o stare de beție în natură, pentru a putea ieși din tot ceea ce-l înconjoară, de fapt.
Există totuși un sentiment tragic în el. Asupra sa a acționat nordul german, mai ales nordul european, el a pornit spre voltaireanism plecând de la Schopenhauer, Wagner, iar scrierea Umanul, preaumanul îi este dedicată lui Voltaire. El vrea să înnoiască socratismul prin faptul că încearcă să-i insufle viață, dar caută adevărul preauman, îngustimea umană dincolo de minciuna civilizației moderne. El vrea să obțină spiritul din această îngustime umană. El nu o găsește dincolo de ceea ce au produs oamenii în timpul mai apropiat. El crede că-l găsește printr-o aruncare-de-sine în stare de beție în natură. Și aceasta a încercat el să trăiască prin plecarea în timpul concediilor în sud, pentru a uita, sub soarele cald și sub cerul albastru, ceea ce au produs oamenii în vremurile mai noi. Acest a-se-arunca în stare de beție în natură se află ca sentiment, ca ton fundamental în Zorile și în Știința veselă. Vesel nu a devenit prin acestea; a rămas tragic. Și găsim aici o simțire uimitoare. Ea ne întâmpină mai ales când vedem că include această simțire în lirică și auzim de la el:
Ciorile țipă
Și zboară vâjâind în stol spre oraș:
În curând va ninge, –
Bine de cel ce acum mai are patrie! [Nota
42]
Nici el nu are patrie: „Zboară pasăre, fornăie-ți cântecul în țipătul păsării de pustiu”. El nu are patrie; își apare lui însuși ca și cum ciorile țipă în jurul său, ca și cum ar fi fugit mereu din Germania spre Italia. Dar imediat se observă că nu poate rămâne în această dispoziție sufletească; există aforisme în care Nietzsche se apără împotriva faptului că ar putea fi luată prea în serios dispoziția sa sufletească: „Ciorile țipă și zboară vâjâind în stol spre oraș”. El nu vrea să fie luat drept omul tragic, el vrea să râdă de tot ce s-a întâmplat în civilizația modernă. Așa cum am spus, citiți cele câteva rânduri care urmează în ediția actuală Nietzsche după această poezie. Vedem cum în Nietzsche există, în această ultimă treime a secolului al XIX-lea, un spirit predestinat să părăsească tot ce au produs oamenii civilizației moderne, să fugă de tot ce a produs arta, știința, cunoașterea, pentru a găsi ceva primordial, pentru a găsi zei noi și a distruge vechii idoli.
Îți vine să spui că timpul i-a produs acestui spirit răni prea adânci ca să se poată vindeca și ca din aceste răni să fi ieșit ceva nou, productiv. Din aceste răni țâșnesc creații lipsite de conținut, idei lipsite de conținut; dintr-o lirică sângerândă răsare „supraomul”. Este imposibil pentru Nietzsche cel din ultima treime a secolului al XIX-lea să poată ajunge la om plecând de la știința naturii care l-a desființat pe om, de la sociologia și de la viața socială a secolului trecut care posedă mașinile dar nu și omul, ci numai omul care stă alături de mașină. În locul unei „științe oculte” apare „supraomul” abstract, sufocant liric, supraîncălzit liric, bolnăvicios, crispat, trecând prin fața sufletului său ca viziuni, în Zarathustra, în viziuni care ating parțial cele mai profunde părți ale ființei umane, dar care sună întotdeauna dizarmonic, scoțând din sine dizarmonia. Și după aceea cealaltă negație sau, de fapt, idee lipsită de conținut. Viața dintre nașterea și moartea omului nu poate fi înțeleasă dacă nu este gândită în același timp în extensie, depășind o singură viață pământească. Cel care are cu adevărat un simț pentru a cuprinde viața dintre naștere și moarte, cel care o percepe cu un sentiment adânc și cu un lirism asemănător cu cel cu care a perceput-o Friedrich Nietzsche, acela presupune că această viață nu poate fi înțeleasă ca fiind un unicat; ea trebuie să fie abordată în evoluția sa de-a lungul a mai multor vieți.— Dar pe cât de puțin putea conferi Nietzsche un conținut omului, fapt pentru care a ajuns la „supraom”, în mod crispat, tot pe atât de puțin putea el să dea un conținut vieților terestre repetate. El a golit de conținut aceste vieți, care au devenit ideea seacă a revenirii aceluiași lucru, a reîntoarcerii aceluiași lucru. Gândiți-vă ce ne poate apărea în fața ochilor în viețile terestre repetate, care în karma sunt legate cu o rostogolire de destin puternică, cum una din vieți revarsă în cealaltă conținut, și gândiți-vă acum la aceste vieți golite de orice conținut, până la stadiul de trup împăiat, și că veșnica revenire a aceluiași lucru se află aici, caricatura încorporărilor terestre repetate.
Imposibilitate de a străbate prin ceea ce conferă confesiunile moderne imaginii Misteriului de pe Golgota, astfel îi apare lui Nietzsche ceea ce ar fi putut să i se deschidă prin creștinism! Este imposibil, cu concepțiile confesionale care au luat naștere începând din secolul al IV-lea încoace, de a pătrunde până la imaginea a ceea ce s-a întâmplat la începutul calendarului nostru în Palestina. Dar Nietzsche era pătruns de necesitatea adevărului. Preaumanul se arătase în formă tristă în fața sufletului său. El nu voia să consimtă la minciuna civilizației moderne; el nu voia să se lase dus de nas de o imagine a Misteriului de pe Golgota așa cum o prezintă lumii adversarii creștinismului de felul lui Adolf Harnack [Nota 43], într-un mod absolut mincinos. El voia să recunoască adevărul chiar în minciuna care era prezentă ca fiind datul adevărat. De aici se trage distorsionarea Misteriului de pe Golgota din Antichrist. În Antichrist el a oferit imaginea pe care trebuie s-o prezinți când te dezvolți plecând de la reprezentarea confesională modernă și când, în loc de a minți, vrei să spui adevărul existent în această reprezentare, dar în același timp nu poți răzbate, prin ceea ce este cunoașterea modernă, la ceea ce există adevărat în Misteriul de pe Golgota.
Cam aceasta era starea lui Nietzsche în anii 1886,1887. El abandonase tot ce oferea cunoașterea modernă a civilizației și trecuse la negarea omului în „supraom”, pentru că nu putuse extrage omul din cunoașterea modernă, care îl eliminase din domeniul ei. Din simțirea pe care o avea față de unica viață terestră el a obținut presupunerea vieților terestre repetate, dar cunoașterea modernă nu-i putea oferi un conținut pentru aceasta. În felul acesta, în fața sufletului său nu mai exista niciun conținut, ci numai rostogolirea permanentă, formală în veșnică repetare și caricatura Misteriului de pe Golgota așa cum o descrie în Antichristul său, pentru că nu există nicio altă cale atunci când vrei să obții adevărul plecând de la ceea ce oferă teologia modernă privitor la Misteriul de pe Golgota.
Despre creștinismul noii teologii el putuse citi câte ceva în scrierile teologului din Basel, Overbeck [Nota 44]. Faptul că această teologie nu este creștină trebuia să fie dovedit de scrierile lui Overbeck despre teologia modernă. Tot ceea ce trăiește în creștinismul modern ca necreștin a sălășluit adânc în sufletul lui Nietzsche. Prin această lipsă de perspectivă a cunoașterii moderne i-a fost luată perspectiva reală a ceea ce este produs de o viață pentru cealaltă și astfel s-a născut gândul lipsit de conținut al reîntoarcerii aceluiași lucru. Lui Nietzsche i-a fost luat impulsul creștin și în fața ochilor i-a apărut neverosimilul timpului modern, astfel încât el nu mai putea crede nici în verosimilul artei. Și este tragic că din sufletul său se dezvoltă aforisme ca acesta: „Și poeții mint prea mult...”. Oricum poeții și artiștii civilizației umane celei mai noi au mințit și mint prea mult. Ceea ce civilizația modernă posedă cel mai puțin este spiritul adevărului.
Nietzsche a năzuit și s-a luptat pentru acest spirit al adevărului, care poate fi adus în fața oamenilor numai de cel care poate da un alt sens acestei vieți terestre decât reîntoarcerea aceleiași realități. El a fost însetat, dintr-un simț al adevărului, după adevărata siluetă a celui care a umblat peste câmpiile Palestinei, iar în cadrul teologiei moderne și al creștinismului modern nu a găsit decât caricatura acesteia. El s-a epuizat în contact cu toate acestea. Și astfel, personalitatea lui Friedrich Nietzsche este expresia frângerii spiritului care năzuiește după adevăr în cadrul neverosimilului care a fost cultivat începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Acest neverosimil a fost cultivat cu atâta forță, încât oamenii nici măcar nu bănuiesc cât de adânc sunt ei încurcați în plasele acestui neverosimil și nici nu se mai gândesc la modul în care ar trebui să pună în locul neverosimilului verosimilul. Dar știința spiritului de orientare antroposofică nu poate exista decât dacă ești conștient de faptul că acest sentiment de bază, punerea adevărului în locul neverosimilului, trebuie să străbată sufletul nostru. Civilizația modernă a evoluat în spiritul neverosimilului, iar cu spiritul neverosimilului – acest lucru se poate prezenta ca un exemplu – știința spiritului de orientare antroposofică are cel mai mult de luptat. Iar acum situația este astfel că, așa cum am spus aici și în încheierea ultimelor mele considerații [Nota 45], noi ne aflăm într-o criză profundă și în ceea ce privește știința spiritului de orientare antroposofică, și ne-ar trebui foarte mult să se acționeze dintr-un entuziasm al adevărului, să se acționeze în mod intens. Deoarece prin ceea ce se întâmplă în fiecare oră și zi iese în evidență acel lucru de care suferă civilizația noastră, care o va distruge dacă nu se va lua o inițiativă corespunzătoare.
În ultimul număr al unui săptămânal care este expresia unei păreri oficiale vedem făcându-se valuri împotriva politicii lui Simon. Este de la sine înțeles că știința spiritului de orientare antroposofică are tot atât de puțin de-a face cu politica lui Simon ca și „tripartiția”. Dar dintr-un spirit profund al neverosimilului azi sunt puse laolaltă știința spiritului de orientare antroposofică și politica lui Simon. Se știe ce se poate obține prin astfel de procedee. Când citești o propoziție ca aceasta, prin care se dorește caracterizarea lui Simon: „El este elevul preferat al teosofului Steiner, care i-a prorocit un mare viitor, el se sprijină puternic pe evanghelia tripartiției, dar, prin locul său de baștină, Wuppertal, el este și un creștin cucernic”, îți dai seama că este vorba despre o minciună.
Asta este, câte cuvinte atâtea minciuni! Eu nu spun: Câte propoziții, atâtea minciuni, ci spun în mod cât se poate de conștient: Câte cuvinte, atâtea mari minciuni – cu excepția ultimei propoziții; primele propoziții sunt mincinoase în fiecare cuvânt: „El este elevul preferat al teosofului Steiner, care i-a prorocit un mare viitor, el se sprijină puternic pe evanghelia tripartiției” – totul este desigur minciună! – „dar, prin locul său de baștină, Wuppertal, el este și un creștin cucernic”.
Prin această ultimă propoziție se adaugă minciunii și paralizia totală. Imaginați-vă ce creatură ar lua naștere, dacă ar putea lua naștere, din faptul că un oarecare ar deveni elevul meu preferat, că eu i-aș proroci acestuia un mare viitor, că el s-ar sprijini pe „evanghelia tripartiției” și că, în sensul oamenilor integri din Wuppertal, el ar fi un creștin cucernic! Imaginați-vă această plăsmuire a unui om! Aceasta este însă civilizația de azi, este, oricât ar părea el de neînțeles, un simptom clar al civilizației moderne.
Aceia care polemizează cu astfel de lucruri polemizează cu o minciună și cu paralizie de același tip. Și ceilalți observă deloc ce fel de plăsmuiri ciudate „le apar ca prin vrajă în fața ochilor lor proști”, scuzați-mă, nu fac decât să citez ceea ce spun gnomii într-una din dramele-misterii ale mele [Nota 46]. Ei nici nu observă ceea ce se prezintă în fața ochilor lor, să spunem, de această dată „inteligenți” – așa cum este înțeleasă inteligența de noua civilizație. În prezent, se acceptă efectiv orice, pentru că lipsește sentimentul și entuziasmul pentru punerea în valoare a adevărului și a verosimilului în contextul unei civilizații neadevărate și neverosimile.
Dacă nu se iau în serios aceste lucruri nu se poate merge mai departe. În zilele acestea trebuie să apară clar în fața sufletelor oamenilor că Europa vrea să sape groapa propriei civilizații și să apeleze la ceva extraeuropean pentru ca deasupra mormântului acoperit al vechii civilizații și deasupra deja închisului mormânt al goetheanismului să se înalțe cu totul altceva. Acum se va vedea dacă poate apărea ceva nou care să preia cu adevărat forțele de răsărire, care să găsească omul, care să găsească viețile terestre repetate ca fiind singurul impuls al gândului eternității, care să găsească adevăratul Misteriu de pe Golgota ca fiind impulsul corect, creștinismul, spre deosebire de tot ceea ce apare pe acest tărâm ca fiind neadevăr și neverosimil.
