În aceste zile m-am străduit să vă arăt cum a luat naștere civilizația apuseană, că în secolul al IV-lea în evoluția umanității trebuie consemnată o schimbare puternică a mentalității; a fost necesar să atragem atenția asupra modului în care lumea greacă a evoluat treptat spre acest amurg, cum apoi a luat naștere, din cu totul altfel de impulsuri, civilizația Europei Centrale și Apusene și cum conceperea creștinismului a avut loc sub aceste influențe. Să mai indicăm o dată faptele corespunzătoare, dintr-un alt punct de vedere. Creștinismul ia naștere în Orientul de Vest din Misteriul de pe Golgota. În specificul ei, cultura orientală se afla deja în declin. Străvechea înțelepciune era prezentă în ultimele ei faze în ceea ce s-a manifestat în Orientul Apropiat, spre Grecia, drept gnosă. Această gnosă era o înțelepciune care reunea fenomene ale lumii și ale naturii. Comparată cu pătrunderea clarvăzătoare nemijlocit intuitiv-instinctivă în lumea spirituală care se afla, de fapt, la baza evoluției orientale, ea avea deja un caracter mai intelectual, mai rațional. Viața spirituală care în vechiul Orient impregna orice concepție umană nu mai era prezentă. De fapt, din ultimele resturi ale vechii înțelepciuni se încerca alcătuirea acelei concepții filosofic-umane care a fost folosită drept înțelepciune de bază pentru înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Ceea ce se afla în Misteriul de pe Golgota a fost înveșmântat în înțelepciunea care se salvase din Orient în lumea greacă.
Să concepem această înțelepciune în sensul științei spiritului. Dacă vrem să vedem cum s-a dăruit omul cândva acestei înțelepciuni, găsim că în Orientul vechi omul percepea lumea cu ceea ce acționa în el corpul său astral, cu ceea ce putea viețui în sufletul său prin corpul său astral, chiar dacă se formaseră deja sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul sentimentului. Corpul astral era cel care acționa în aceste mădulare sufletești ale omului și care îi conferea facultatea de a-și abate, de fapt, privirea de la fenomenele terestre, de a putea să străvadă ce pătrunde din Cosmos în plan spiritual-suprasensibil. Omul nu avea încă o concepție a eului despre lume. Eul său nu vorbea decât încețoșat. Eul său nu era, propriu-zis, o problemă pentru om. Omul trăia în astral, și în acest astral el viețuia încă într-o anumită armonie cu fenomenele lumii înconjurătoare. Lumea propriu-zis enigmatică era pentru el aceea pe care o vedea cu ochii săi, cea care se derula în jurul său. Din contră, pentru el lumea inteligibilă era lumea suprasensibilă a zeilor, în care își aveau existența entitățile spirituale. Omul privea spre aceste entități spirituale, spre acțiunile lor, spre destinele lor. Aceasta era esența concepției vechiului Orient, faptul că privirea era îndreptată spre aceste lumi spirituale. Se dorea înțelegerea lumii sensibile plecând de la lumile spirituale.
În cadrul civilizației noastre ne aflăm pe poziții diametral opuse. Nouă ne este dată lumea fizic-sensibilă, și plecând de la aceasta dorim să înțelegem cumva lumea spirituală, dacă și vrem aceasta, dacă nu o respingem, dacă nu vrem să rămânem înțepeniți în materialism. Noi considerăm ca fiindu-ne dată lumea materială. Vechiul oriental considera ca fiind dată lumea spirituală. Noi vrem să obținem din lumea materială ceva pentru a putea înțelege splendoarea fenomenelor, perfecțiunea construcției organismelor etc., și vrem să percepem lumea suprasensibilă plecând de la această lume ambientală fizic-sensiblă. Vechiul oriental voia să înțeleagă lumea înconjurătoare fizic-sensibilă din lumea suprafizică, suprasensibilă ce-i era dată. Din aceasta voia el să obțină lumina, și o și primea; fără aceasta, lumea fizic-sensibilă era pentru el întuneric și teamă. Tot astfel simțea el ca provenind din lumile spirituale și ceea ce simțea a fi ființa lui interioară încă integral străbătută de corpul său astral. El nu spunea: Eu m-am dezvoltat din viața terestră, ci: Eu m-am dezvoltat din ființa divin-spirituală, am coborât din lumi divin-spirituale și cel mai bun lucru pe care-l port în mine este amintirea acestor lumi divin-spirituale. Platon, filosoful, vorbește despre felul în care omul are cunoștințe din viața sa preexistentă, din viața pe care a dus-o înainte de a coborî în lumea fizic-sensibilă. Omul își vedea eul său ca fiind în întregime o rază care a apărut din lumina suprasensibilă. Pentru el lumea sensibilă era enigmatică, nu lumea suprasensibilă.
În Grecia, această concepție a făcut apoi lăstari. Grecul se simțea în corpul său, dar el încă nu percepea ceva care să poată explica în vreun fel acest corp. El dispunea de tradițiile vechiului Orient. Se privea pe sine ca fiind ceva ce a coborât din lumile spirituale, dar care pierduse într-un anume sens conștiența despre aceste lumi. Este efectiv ultima fază a vieții de înțelepciune orientală care s-a manifestat în Grecia. Din acest sentiment al lumii trebuia să fie înțeles Misteriul de pe Golgota. Acest Misteriu ne pune în față marea problemă, această imensă problemă de viață: cum a putut ființa transcendentală, suprasensibilă, ființa cosmică Christos să-și găsească locul în corpul uman? – Penetrarea lui Iisus de către Christos, aceasta a fost marea problemă, și o vedem apărând peste tot în strădaniile gnostice. Plecând de la sine, omul nu avea nicio înțelegere pentru legătura dintre caracterul suprasensibil al propriei lui ființe și între partea sa fizic-sensibilă; și pentru că nu avea prin ființa sa cunoașterea legăturii dintre spiritual-sufletesc și fizicul-sensibil, Misteriul de pe Golgota a devenit o problemă insolubilă tocmai pentru ceea ce era sub influența concepției grecești. Este o problemă cu care lumea greacă s-a luptat, căreia i-a consacrat cele mai bune forțe de înțelepciune ale sale. Istoria ne furnizează mult prea puține informații despre luptele spirituale care au avut loc, de fapt.
Am atras atenția asupra faptului că literatura gnostică a fost eradicată. Dacă ea ar mai exista, s-ar vedea această luptă tragică pentru înțelegerea conviețuirii lui Christos suprasensibil cu Iisus cel fizic, s-ar putea urmări această problemă extrem de profundă în evoluția ei. Dar această luptă a luat sfârșit prin esența lucidă, abstractă care a emanat din romanism, care nu ajunge să introducă interioritate în abstracțiuni decât, aș spune, prin biciuirea emoțiilor. Gnosa a fost suprimată și a fost înlocuită de dogmatică și de deciziile conciliilor. Concepțiile profunde ale Orientului, care nu aveau nimic juridic, au fost saturate cu o formă care a acceptat creștinismul în lumea apuseană de atunci, în lumea romană.
Din această mentalitate romană, în timp ce se pătrundea de spirit juridic, a apărut creștinismul, iar noțiunile romane despre stat se răspândeau în afara creștinismului. Creștinismul a preluat forma corpului statal roman, și vedem născându-se din ceea ce fusese altădată principala capitală a lumii, Roma, capitala creștinismului. Vedem cum această Romă creștină primește de la vechea Romă învățături speciale: cum să fie conduși oamenii, cum să se extindă dominația asupra oamenilor. Vedem cum se răspândește un fel de imperialism bisericesc, în timp ce se toarnă în forma de stat romană creștinismul. Ce se turna în forme de cunoaștere spirituală se dizolva în forma de stat juridic-umană. Pentru prima oară se sudau creștinismul și înțelepciunea statală exterioară, și în această formă s-a răspândit apoi creștinismul. În creștinism există forțe atât de profunde, în creștinism există impulsuri atât de puternice, încât au putut să fie active și să continue să fie active, în ciuda faptului că au fost turnate în forma statalității romane. Și când această formă statală romană a cuprins lumea apuseană, alături de povestirile modeste s-au putut menține și faptele reale petrecute în Palestina.
Dar această lume apuseană era pregătită într-un mod cu totul special pentru creștinism și era pregătită în așa fel încât omul se înțelegea pe sine din natura sa fizică, își simțea eul din natura sa fizică. În aceasta s-a manifestat deosebirea, când creștinismul a trecut prin lumea greacă și această lume s-a topit a apărut imensa deosebire dintre creștinismul grecesc și acel creștinism care a devenit apoi creștinismul statal, creștinismul dominației, creștinismul roman. Apoi, venind dinspre nord, a apărut acel creștinism care a fost asimilat de oamenii nordici, numiți barbari de către greci și romani, acei oameni nordici care își simțeau eul din natura lor, aș spune, sintetizându-și ființa proprie, și se percepeau pe ei din întregul om în planul fizic-sensibil, din încorporarea uman-fizic-sensibilă a eului lor și care voiau să înțeleagă ce se transmisese până la ei despre întâmplările din Palestina. În felul acesta s-au confruntat în această lume barbară povestirea modestă a întâmplărilor din Palestina cu ceea ce era sentiment al eului, sentiment sangvin al eului, în lumea Europei Centrale și în lumea europeană nordică. Aceste lucruri s-au confruntat. Și din această percepere a eului omului, obținută din organismul său fizic, se dorea înțelegerea povestirii modeste a evenimentelor din Palestina. Nu se dorea înțelegerea conținutului lor mai profund. Nu se urmărea pătrunderea lor cu înțelepciune. Nu se voia decât atragerea lor în planul uman-fizic-sensibil.
În scrierea Heliand [Nota 31] se vede cum aceste povestiri despre evenimentele din Palestina apar cu totul umanizate și cu totul aduse în lumea umană europeană. Vedem cum toate acestea sunt aduse la nivel uman, cum nu există nicio posibilitate de a pătrunde Misteriul de pe Golgota cu înțelepciune, așa cum o făcuse Grecia. Și s-a dezvoltat impulsul de a reprezenta, fără a ridica privirea spre suprasensibil, ca fapte simple omenești acțiunile lui Iisus Christos în lume, de a umaniza din ce în ce mai mult aceste povestiri. Și în acestea s-a introdus ceea ce se răspândea în mod dogmatic de către imperiul romano-creștin sub forma deciziilor luate de concilii. Creștinismul care europeniza, ca să spunem așa, povestirea despre Palestina și acel creștinism care era cultura greacă infiltrată de juridicul-roman devenit abstract s-au interpenetrat ca două lumi străine. Această situație s-a perpetuat timp de secole, perioadă în care s-au putut manifesta înțelepții despre care v-am povestit ieri, care au atras atenția asupra faptului că impulsul creștinismului a fost cândva înveșmântat în înțelepciune orientală, dar că purtătorul acestei concepții orientale, Sfântul Graal, a fost adus în Europa numai prin faptul că a fost menținut de spirite supraterestre și i-a fost construită o cetate ascunsă, cetatea Graalului, pe Montsalvat. Totodată s-a alăturat și reprezentarea că omul se poate apropia numai prin ținuturi de nestrăbătut de ceea ce reprezintă minunile Sfântului Graal. Înțelepții nu spuneau: Șaizeci de mile este circumferința pe care trebuie s-o parcurgi dacă vrei să ajungi la minunile Graalului, ci prezentau într-un mod mult mai esoteric cum este acest drum care duce, de fapt, la Sfântul Graal: Oh, acești oameni ai Europei nu ajung la Sfântul Graal, calea care trebuie străbătută până la Sfântul Graal este atât de lungă, încât abia după ce au străbătut timpul care se întinde de la naștere până la moarte ajung la cetatea Graalului de pe Montsalvat. Aceasta era taina esoterică comunicată învățăcelului. Le era comunicat învățăceilor – pentru că încă nu sosise timpul în care oamenii să poată vedea cu o conștiență clară cum poate fi regăsită lumea spirituală – că ei nu pot ajunge decât prin străfulgerări izolate la sfânta cetate a Graalului. Dar erau sfătuiți cu insistență și li se inocula convingerea că trebuiau să întrebe, că dacă nu întreabă, dacă nu-și dezvoltă interiorul, dacă nu caută prin sine însuși impulsul adevărului, dacă rămâne pasiv, omul nu poate ajunge la viețuirea sinelui său. Căci omul trebuie să-și găsească eul din organsimul său fizic. Și acest eu trebuie să se avânte din nou în sus, prin forța sa proprie, pentru a se vedea unde încă mai era perceput acest sine în lumi suprasensibile, în civilizația greacă mai veche. Eul trebuie să se înalțe din nou, pentru a se recunoaște ca fiind suprasensibil. În vechiul Orient se vedea ce se petrece în corpul astral, iar în corpul astral se vedea urmarea vieților terestre anterioare. Din această cauză se vorbea despre karma. În Grecia, reprezentarea era deja estompată. Se percepeau evenimentele cosmice în mod estompat. Din această cauză se vorbea despre destin, despre fatum, în mod nedeterminat.
Această reprezentare despre destin este numai o atenuare, o paralizare a reprezentării deplin concrete a vechiului Orient despre trecerea omului prin viețile terestre repetate ale căror urmări se făceau simțite în viețuirea din cadrul corpului astral, chiar dacă numai instinctiv, astfel încât se putea vorbi despre karma care se forma în viețile terestre repetate și ale cărei urmări erau aici, în viețuirea astrală.
În Vest se înainta spre viețuirea eului, dar această viețuire era legată de corpul fizic. Ea era închisă în mod egoist în sine. Această viețuire a eului se manifesta în mod apatic, chiar dacă exista în el un impuls puternic pentru lumile suprasensibile; și Parsifal, care face pelerinajul în căutarea Graalului, ne este descris ca un om aflat în stare de apatie. Trebuie să înțelegem că atunci când cultul lui Mithra s-a răspândit spre vest, venind din Orient, a fost respins de către Occident, nu a fost înțeles de acesta. Căci cel care stătea călare pe taur, cel care avea să devină învingătorul forțelor inferioare se prezenta el însuși ca ieșind din forțele inferioare. Dacă îl vedea pe Mithra călărind pe taur omul apusean nu-l înțelegea, căci nu putea fi ceea ce eul simte și viețuiește din organismul său fizic. Înțelegerea pentru Mithra călare a trecut, s-a stins.
Se poate spune: Toate acestea trebuiau să se întâmple, căci era necesar ca eul să-și trăiască impulsul în organismul fizic. Eul trebuia să se lege puternic de organismul fizic, dar nu-i era îngăduit să se rigidizeze în organismul fizic prin acest sentiment al fixării de el. Aceasta a fost o reacție energică la comorile de înțelepciune ale Orientului, în timp ce în Vest lumea se îndrepta tot mai mult spre ceea ce se dezvoltă din planul pur fizic. Această reacție a fost necesar să existe. În Europa se găseau toți factorii posibili pentru a da forță acestei reacții. Dar ea nu trebuia să se prelungească mai mult de câteva secole în această strădanie spirituală. O nouă spiritualitate s-a înălțat începând cu prima treime a secolului al XV-lea, o spiritualitate abstractă, o spiritualitate sublimată, o spiritualitate filtrată.
Oamenii au luat în stăpânire astronomia fizică și medicina fizică, și trebuiau să dispună mai întâi de acest stimulent prin impulsul eului resimțit din planul fizic. Dar acestuia nu-i este îngăduit să se fixeze în civilizația europeană, dacă aceasta nu vrea să-și găsească sfârșitul. Forțe de declin s-au acumulat în număr suficient de mare, forțe care de fapt ar trebui să fie numai resturi, care ar trebui să fie recunoscute ca fiind resturi. Tocmai teologia modernă a pierdut posibilitatea de a-l înțelege pe Christos, ea a ajuns să-l redea pe Iisus Christos în întregime Pământului, să-l umanizeze total, să-l înlocuiască pe Iisus Christos cu „omul simplu din Nazaret“. Într-o relație de dominație modelată materialist plecând de la romanitate s-a pierdut tot mai mult spiritualitatea vie, prin care poate fi adus cu adevărat aproape de om Misteriul de pe Golgota. Și se vede cum în timpurile mai noi din aceste atitudini s-a dezvoltat o știință care vrea să înțeleagă tot ce este exterior, dar care nu se străduiește să ajungă la om. Vedem cum, ca urmare a unei astfel de științe, în viața socială iau naștere impulsuri care nu vor să realizeze decât o ordine umană fizică și care nu vor să întrepătrundă această ordine cu principiul divin-spiritual, spiritual-suprasensibil.
În această situație, lucrurile stau ca și cum în sufletele umane ar rămâne în urmă o privire luminoasă. Când o rază din ceea ce mai trăiește în ei din acest astral se contopește cu acest eu, ei capătă astfel de priviri luminoase, și face parte din fenomenele cele mai impresionante ale Europei mai noi când vedeți cum radiază din Răsărit un avertisment puternic în filosofia religiei, în filosofia religiei lui Soloviov [Nota 32], afundată în zăduf răsăritean, cum radiază ceva din faptul că ordinea socială terestră ar trebui să fie pătrunsă de un element spiritual-suprasensibil. Vedem cum Soloviov visează un fel de stat al lui Christos, pentru că în el se află ultimele resturi ale unei viețuiri subiectiv-astrale care străluminează eul.
Dacă pe lângă aceste vise despre un stat christificat păstrăm și ceea ce, odată cu respingerea a tot ce este spiritual, ascunde în sine forțe de declin și punem alături ceea ce nu s-a mai elaborat decât în Orient, rezultă un contrast imens, colosal! Lumea ar trebui să devină atentă la un asemenea contrast. Și dacă în prezent am avea o distanță suficientă pentru a privi aceste lucruri, cel ce stimulează statul christificat, formațiunea socială christificată, Soloviov, ar fi văzut ca fiind impulsionat de esența Orientului și într-o oarecare măsură ca fiind unul din cei care a aruncat o ultimă scânteie în această Europă anchilozată, pentru a o vitaliza din acest punct de vedere. Pe de altă parte, ar putea fi așezați fără grijă laolaltă țarul Nicolaie sau precursorii săi și țarul Lenin, căci faptul că pălăvrăgesc în mod diferit nu constituie, de fapt, diferența dintre ei. Deosebirea fac numai forțele modelatoare de lume, iar aici nu există o mare deosebire. Desigur, este greu să te orientezi în cadrul acestor forțe care, venind din perioade anterioare ale istoriei, pătrund în civilizația europeană amestecându-se între ele. Mai întâi este o unduire și trebuie căutată o direcție bine definită. Aceasta nu poate fi găsită în nimic altceva decât în înălțarea eului la o înțelegere spirituală a lumii. Impulsul creștin trebuie să renască printr-o înțelegere spirituală a lumii. Strădania din prima treime a secolului al XV-lea pentru cunoașterea lumii exterioare trebuie să stea și la baza curiozității care are ca obiectiv omul. Înțelegerea lumii și înțelegerea omului trebuie să fie în armonie. Noi trebuie să vedem evoluția Pământului în faze, în metamorfoze, trebuie să vedem încorporări anterioare ale Pământului nostru, dar să nu luăm în considerare nebuloase din care lipsește omul. Noi trebuie să ne uităm la perioadele Saturn, Soare și Lună, care erau deja înfăptuite de entitatea umană, să vedem cum configurația actuală a omului a luat naștere din configurația metamorfozelor anterioare ale planetei Pământ, cum deja configurația omului era de asemenea activă în fazele anterioare. Trebuie să recunoaștem omul în lume, și din această cunoaștere a omului în lume va putea și să izvorască iarăși o înțelegere a Misteriului de pe Golgota. Oamenii trebuie să învețe să înțeleagă de ce în jurul cetății Graalului se află un ținut prin care nu se poate umbla, de ce calea dintre naștere și moarte este impracticabilă. Și când înțeleg de ce este impracticabilă, când înțeleg că eul dinăuntru se simte acum prin intuire din organizația fizică, când simt cât este de imposibilă o astronomie pur fizică, cât de imposibilă este o medicină pur fizică, atunci își vor croi ei înșiși căile, atunci în această viață între naștere și moarte, până acum de nepracticat, vor introduce ceva care ia naștere prin propria lucrare sufletească a omului. Din materialul sufletului, al spiritului însuși trebuie să fie create uneltele prin care se realizează primele lovituri de sapă pe acel câmp, care trebuie să fie unul sufletesc, care conduce spre cetatea Graalului, spre taina pâinii și a inimii, la împlinirea cuvântului: Faceți aceasta în amintirea mea. – Căci s-a pierdut această amintire, a devenit necunoscut ceea ce trăiește în cuvintele: Faceți aceasta întru amintirea mea. – Căci acest lucru se face în amintirea marelui moment de pe Golgota, când oamenii înțeleg în simbolul pâinii ceea ce se dezvoltă din pământ prin sinteza forțelor cosmice, și când oamenii înțeleg să cuprindă iarăși lumea într-o cosmologie și astronomie spiritualizate, și când oamenii învață să înțeleagă omul din ceea ce este extractul său, care este acela în care spiritualul intervine direct în el, când oamenii înțeleg misterul sângelui. Prin lucrarea din interiorul sufletelor trebuie să fie găsită calea spre Sfântul Graal. Aceasta este o sarcină a cunoașterii, este o sarcină socială. Dar este și o sarcină care, în prezent, este urâtă în cea mai mare măsură.
Ceea ce dezvoltă oamenii în ei înșiși prin persistența lor în educația eului civilizației vestice, este înainte de orice un dor de a rămâne interior-sufletește pasivi, de a nu se lăsa scoși din existența lumii, ceea ce ar trebui să aducă un progres sufletesc. Cuprinderea activă a forțelor sufletești, viețuirea interioară, care nu trebuie să fie chiar o evoluție ocultă, ci mai ales viețuire sufletescă, este lucrul pe care omenirea nu-l dorește în Europa, care vrea să continue ceea ce era firesc pentru epoca imediat precedentă: dezvoltarea eului, care duce însă la egoismul cel mai grosolan, la dezlănțuirea cea mai oarbă a instinctelor, dacă se extinde dincolo de timpul său. Această extindere peste măsura timpului său a sentimentului eului s-a transferat în șovinisme naționale; din șovinismele naționale ies spiritele care vor să mențină impracticabilă calea spre Sfântul Graal. Dar avem să facem tot ce poate fi făcut pentru a chema sufletele umane la activitate atât în domeniul cunoașterii cât și pe tărâm social. Dar împotriva acestei chemări se ridică forțe care sunt pline de ură împotriva acestei activități a sufletului. Oare nu au fost oamenii suficient de mult timp educați, astfel încât să-și fi spus: Trebuie să privim ca fiind eretică propria lucrare a sufletelor, pentru a ne elibera de vină, trebuie să dezvoltăm conștiența păcatelor și a vinovăției, întrucât nu trebuie să propășim prin noi, trebuie prin Christos să fim mântuiți și în pasivitate?
Pe Christos îl înțelegi greșit dacă nu-l recunoști că el este acea forță a lumii care se unește cu noi întru totul, când ne croim drumul spre el prin întrebări, prin activitate interioară. Și pretutindeni vedem, în prezent, cum se ridică din confesiuni, din teologie, din ceea ce a fost dintotdeauna legat de teologie, din spiritul ostășesc, din știință acele forțe care vor să pună opreliști activității.
De mult timp a trebuit să atrag atenția asupra faptului că aceasta este situația și să repet mereu că ceea ce se ridică ca puteri adverse vor deveni din ce în ce mai puternice; și până azi așa s-a întâmplat. Și nu se poate spune în ziua de astăzi că această dușmănie și-a atins apogeul. Această dușmănie nu și-a atins încă apogeul. Aceste forțe adverse au o mare putere de a reuni tot ceea ce în realitate este destinat decăderii, care însă în decădere poate opri în totalitate pe acea perioadă ceea ce lucrează cu forțele de răsărire. Și față de acestea, forțele care luptă pentru activitatea sufletului sunt slabe în prezent. Sunt slabe acele forțe care, prin înțelegerea lumii spirituale, vor să facă din forțele de răsărire forțe pentru propriile lor suflete. Lumea a căpătat un caracter ahrimanic. Când eul nu se înalță la timpul potrivit la înțelegerea de sine spirituală, ca fiind o ființă spirituală, când rămâne în fizic, el este luat în stăpânire de forțe ahrimanice. Și acest lucru îl vedem în faptul că unele suflete adormite nu vor să recunoască că în prezent se manifestă o înclinație către rău. O înclinație spre rău este clar perceptibilă chiar în modul de luptă împotriva științei antroposofice a spiritului și în tot ce se întreprinde legat de aceasta. Din cele mai tulburi mocirle se extrage ceea ce este folosit în prezent de personalitățile care luptă împotriva științei antroposofice a spiritului, personalități care se bucură chiar de faimă în lumea științei și teologiei. Nu se urmărește căutarea adevărului, ci se cercetează doar ce calomnie le place mai mult acestor personalități, ce calomnie le poate fi mai accesibilă; există o puternică înclinație a omenirii de a fi posedată de forțele răului, o mare iubire pentru rău. Cine nu ia în calcul această creștere continuă a iubirii pentru rău în lupta împotriva științei antroposofice a spiritului nu va putea dezvolta în sine un sentiment, o cunoaștere a forțelor adverse care vor ieși la suprafață. Eu vorbesc de mulți ani despre aceasta. Acest sentiment, care este și el o forță, trebuie să fie, dacă nu dezvoltat, cel puțin avut în atenție. Trebuie să privești lumea cu un ochi lucid, să vezi această iubire pentru rău și să nu te complaci în scuza că adversarii ar avea o forță interioară de convingere. Credeți dumneavoastră că un om care s-a manifestat de curând ca fiind cel mai nou adversar al științei antroposofice a spiritului poate avea o asemenea forță de convingere? În el nu există puterea unei forțe de convingere. El acționează din cu totul alte fundamente. Există o șiretenie care se bazează pe înșelarea adversarului. Când ești un strateg mai bun? Atunci când îți poți înșela mai bine adversarul. Când transpui însă acest principiu în lupta pentru adevăr, aceasta devine o luptă a minciunii împotriva adevărului. Și trebuie să fii convins de faptul că această luptă este capabilă de orice, că ea vrea mai ales să ne ia ceea ce am căutat să obținem, și anume sprijin exterior pentru a găsi purtători ai adevărului. Nu este exagerat să se spună: Există prezentă în lume o dorință fundamentală de a ni se lua tot, școala Waldorf, această construcție etc.! Și dacă nu dăm atenție acestui lucru, dacă nu dezvoltăm în noi un sentiment despre specificul acestei lupte rămânem, de fapt, suflete adormite, nu cuprindem cu o stare de veghe interioară ceea ce vrea să izvorască prin știința spiritului de orientare antroposofică.
În fond, nu trebuie să te miri că adversarii au devenit atât de activi; acest lucru putea fi prevăzut cu mult înainte. În prezent ne aflăm sub impresia faptului că avem prea puține personalități care să se facă purtători activi ai curentului nostru spiritual. În general, este mai ușor să acționezi prin forță, constrângere și nedreptate decât prin libertate. Adevărul care trebuie să fie adus la cunoștință de știința spiritului de orientare antroposofică nu poate lua în calcul decât libertatea oamenilor. Ea trebuie să-i găsească pe cei ce întreabă. Și nu este îngăduit să întrebi: De ce acest adevăr nu are în el însuși puterea de a obliga sufletele prin forță divin-spirituală? Acest lucru ea nu-l vrea, nu-l poate face. Pentru că, orice ar face, va privi întotdeauna libertatea omului ca fiind lucrul cel mai intangibil. Omul trebuie să ajungă la știința antroposofică a spiritului cu judecata sa, el trebuie să fie un căutător care pune întrebări, trebuie să se convingă singur, prin cea mai interioară libertate a judecății. Lui trebuie să i se spună adevărul despre libertatea spirituală; de convins trebuie să se convingă singur. Dacă ia parte la activitatea socială, trebuie să facă acest lucru din impulsul cel mai interior al inimii sale. Pun întrebări numai oamenii care aparțin științei antroposofice a spiritului în adevăratul sens al cuvântului.
Ce vedem la partea adversă? — Să nu credeți că acolo oamenii se adună laolaltă numai datorită unei confesiuni oarecare. Nu, la Stuttgart se predică într-o biserică catolică. Mergeți la conferința domnului von Gleich, căci prin aceasta vă puteți învinge adversarii sufletelor voastre catolice! — Sufletele catolice se duc, generalul catolic von Gleich ține o conferință și termină cu un cântec al lui Luther! Frumoasă reuniune; adversarii se organizează! — Nu are importanță ca ei să fie uniți în credința lor, în părerile lor. Pentru noi se pune problema să avem forța de a ne menține pe ceea ce am recunoscut a fi poziția corectă. Dar nimic nu va rămâne necercetat pentru a submina această poziție, de asta puteți fi siguri. A trebuit să mai spun o dată aceasta, spijinindu-mă pe observarea mersului civilizației Europei, căci este necesar să ia naștere cel puțin intenția de a ne fixa temeinic pe poziția pe care trebuie s-o recunoaștem ca fiind corectă. Și este necesar să nu cedăm în fața iluziilor atât de răspândite privind tagma adversarilor. Depinde de noi să lucrăm cât se poate de mult, chiar dacă pământul s-ar surpa sub noi. Munca noastră trebuie să-și găsească calea spirituală prin lume. Căci ceea ce se întâmplă acum este ultima zvâcnire a unei lumi care apune; dar în această zbatere furioasă a sa îți poți pierde viața.
Din această cauză, trebuie să știm exact din ce impulsuri se produce această zbatere de nebun furios. Cu mijloace reduse nu se realizează nimic; trebuie să facem apel la mijloace puternice. Să fim pregătiți să apelăm la astfel de mijloace!
A trebuit să vă spun toate acestea pentru a conștientiza faptul că ne aflăm într-un moment important, decisiv, și că trebuie să găsim forța de a-l depăși.
