Ca oameni, putem ști câte ceva despre enigmele sufletești reale mai profunde numai dacă cuprindem cu privirea întreaga viață a omului. Această viață generală a omului se împarte în perioada în care omul își parcurge viața sa pământească în viața dintre trezire și adormire, așadar în starea de veghe cotidiană obișnuită și viața dintre adormire și trezire, adică acea viață pe care omul o petrece într-o stare întunecată de conștiență, în care, pentru început, în conștiență obișnuită ajung doar valurile vieții de vis.
Acum se pune problema să cuprindem realmente cu privirea din cele mai diferite puncte de vedere din care poate fi considerată, tocmai această stare de schimbare de la somn la veghe. Dacă pornim de la modul obișnuit de considerare a vieții, putem spune că tocmai în starea de vis se arată o tranziție de la veghe la somn. Și dacă examinăm parcursul vieții de vis trebuie să facem o diferență semnificativă între conținutul imaginilor, sau, ca să spunem așa, conținutul reprezentării visului, și parcursul visării. Eu am atras adeseori atenția și asupra acestui fapt.
Din punctul de vedere al conținutului, putem visa una sau alta. Dar trebuie să vedem și cum este cursul lăuntric al visului care, să zicem, se desfășoară cu un anumit dramatism, în sensul că pentru început avem oarecum o anumită stare de tensiune în vis, care devine tot mai mare, sau tot mai intensă, și că apoi apare o anumită soluție sau că nu apare o astfel de soluție în cele din urmă, ci datorită tensiunii, noi ne trezim. Noi trebuie să diferențiem acest proces dramatic de conținutul propriu-zis al visului.
Să spunem, de exemplu, că am visat că mergem pe un drum. Am ajuns la o peșteră de munte. Am intrat în peșteră. Lucrurile devin tot mai înfricoșătoare, deoarece se întunecă tot mai mult, în cele din urmă suntem cuprinși de o adevărată stare de frică și ajungem la ceva care ne împiedică să mergem mai departe, deși știm că trebuie să ne continuăm drumul. Vedem cum se acumulează o tensiune. Dar conținutul visului, conținutul reprezentării visului este cu totul altceva. De exemplu, putem visa și următoarele: Vedem ceva în depărtare care se apropie amenințător de noi. Se apropie tot mai mult, anumite detalii ale sale ne devin tot mai clare, și cu aceasta anxietatea noastră crește, descărcându-se în cele din urmă într-o puternică stare de teamă. În privința dramatismului visului, în ambele cazuri se constituie lăuntric o tensiune. Imaginile în care se îmbracă visul în conformitate cu reprezentarea sunt ceva diferit de această tensiune.
Acum, dacă mergem mai departe, vom descoperi adesea – cel puțin pentru cea mai mare parte a vieții de vis – că aceste imagini cu caracter de reprezentare din vis sunt extrase totuși, într-o formă oarecare, din trăirile noastre din existența noastră pământească. Desigur că unele lucrurile pot fi transformate, că multe pot apărea foarte mascate, dar într-un anumit mod vom putea totuși înțelege cum apar ca imagini în vis întâmplările pământene pe care le-am viețuit.
Ce se întâmplă într-o astfel de visare atunci când se trece de la visare la trezire? Ei bine, în răstimpul de la adormire până la trezire, noi ne aflăm cu partea noastră sufletesc-spirituală – pe care o numim trup astral și Eu – în afara trupului nostru fizic și a trupului eteric. Noi zăbovim cu Eul nostru și trupul nostru astral în această lume în care noi nu putem percepe la fel cum putem percepe cu conștiența noastră în existența pământească, deoarece trupul nostru astral și Eul în care ne aflăm sunt ceva nedeterminat, ceva care nu și-a format încă organe de percepție. Dar asta nu împiedică faptul ca în ceea ce se află în somn în afara trupului fizic să se petreacă necontenit ceva. În întregul răstimp dintre adormire și trezire se desfășoară de fapt o viață mai bogată în trupul astral și în Eu decât în timpul stării de veghe. Numai că noi nu putem deveni conștienți de aceasta. Iar ceea ce se poate îmbrăca în vis în cele mai diferite imagini ca stări de tensiune, ca stări de descărcare, de teamă, eventual și mânie, furie ș.a.m.d. – toate acestea putând interveni în vis –, se desfășoară în noi de la adormire până la trezire.
În aceste stări din afara trupului noi trăim într-o lume la ale cărei mișcări participăm prin simțurile noastre la fel cum participăm în timpul veghei cotidiene la procesele lumii fizice exterioare. Atunci când ne întoarcem la trezire cu spiritual-sufletescul nostru, așadar cu trupul astral și cu Eul, în trupul nostru fizic, noi cuprindem organele trupului nostru fizic. Noi ne cufundăm în aceste organe. În acel moment, noi devenim din nou capabili să percepem o lume exterioară, lumea exterioară a regnurilor naturii, a mineralelor, plantelor, animalelor, a omului fizic. Noi străbatem cu sufletul nostru aceste organe ce pot fi diferențiate în trupul fizic. În felul acesta, stăm în legătură cu lumea exterioară.
Dar dacă nu ne cufundăm complet, imediat, în trupul nostru fizic ci, înainte de a pune stăpânire pe trupul nostru fizic noi cuprindem pentru o clipă trupul eteric, atunci din acest trup eteric ne vin forțele care formează imaginile visului. Trupul eteric poartă în sine aceste imagini din punctul de vedere al forțelor. Sunt reminiscențe ale vieții, amintiri ale vieții.
Atunci când visăm la adormire, se poate ca noi să ne fi părăsit trupul fizic și din cauza unei anomalii să nu ne fi părăsit imediat trupul eteric. Atunci, înainte de a trece într-o inconștiență totală, noi trăim în imaginile trupului eteric. Dar atunci începe deja acea vălurire a trupului astral și a Eului, care are loc în timpul stării dintre adormire și trezire. Așadar noi trebuie să facem o diferență între imaginile pe care le conține visul și parcursul dinamic, de forțe, al visului, de dramatismul visului. Pe acestea trebuie să le separăm strict între ele. Și dacă reușim să înfăptuim și practic, prin exerciții sufletești, această separare, pe care eu tocmai v-am descris-o teoretic, dacă ajungem în măsură să ne fortificăm atât de mult prin exerciții trupul astral și Eul încât să nu ne strecurăm pasiv în trupul eteric și apoi în trupul fizic, ci dacă învățăm să ne folosim în afara trupului de eterul cosmic general, atunci vom ajunge la percepții pe care nu le putem avea altfel.
Eterul care este separat și formează trupul nostru eteric, este doar o parte a eterului cosmic general. Eter există peste tot. Noi separăm din eterul general, cu câtva timp înainte de nașterea noastră, ceea ce devine trupul nostru eteric; pe acela îl purtăm apoi în noi, între naștere și moarte. Eterul cosmic general rămâne imperceptibil. El devine perceptibil doar atunci când ajungem în măsură să ne fortificăm trupul astral și Eul într-atât încât să le putem menține în afara trupului fizic și atunci când nu dormim, dar să nu primim simple impresii de vis așa cum le avem la adormire sau așa cum sunt cele din conștiența obișnuită, ci în așa fel încât noi să putem percepe în etericul exterior. Atunci avem următoarele:
În jurul nostru este răspândită lumea fizică. La început, aceasta nu ne privește. Ea continuă să existe pentru noi dacă facem exercițiile corecte, la fel cum se mențin amintirile. Noi o cuprindem cu privirea, nu ieșim din ea ca în cazul halucinației, dar pentru început ea nu ne privește. Noi ne-am fortificat trupul astral și Eul. Datorită acestui fapt, noi percepem ceea ce se întâmplă în lumea eterului, și nu în lumea fizică. Iar ceea ce se desfășoară în această lume a eterului, adică ceea ce devine acum perceptibil pentru noi, nu este realmente nimic altceva decât ceea ce găsiți expus – desigur, întotdeauna doar parțial, dar conform specificului său – în cartea mea Știința ocultă. Vedem această lume prin aceea că o vedem cu trupul astral fortificat și cu Eul fortificat, care însă acum percep eteric, în loc să se folosească de ochi și de urechi ca să perceapă în mod fizic cele din afara trupului. Acest eteric se prezintă în imagini care pot fi descrise tocmai așa cum le-am descris în Știința ocultă a mea.
Așadar, aș spune că dacă noi suntem capabili să ne aducem trupul astral și Eul în starea eliberată de trupul fizic, așa cum sunt ele de altfel în fiecare noapte în somn, dacă le-am fortificat în așa fel încât să percepem în eterul cosmic, atunci avem mai întâi în fața noastră lumea în imaginațiuni, în imagini. Ceea ce se vede de altfel ca fiind doar o mică parte a lumii în lumea fizică, se extinde atât de mult încât poate fi prezentată existența de Saturn, Soare, Lună ș.a.m.d. ale Pământului. Acesta este primul lucru pe care este posibil să-l percepem din lumea suprasensibilului.
Însă în el se află tot ceea ce poate deveni conținut al lumii imaginative. Noi ieșim deja din lumea eterică dacă, prin ceea ce descriu eu drept conștiență goală, noi nu mai trăim doar în imaginațiunile care vin, ci învățăm să și alungăm imaginațiunile care vin în conștiență, așadar dacă ajungem în măsură atât să preluăm o imaginație în suflet, cât și să o eliminăm.
Prin aceasta se instalează o stare sufletească ce poate fi dominată întru totul cu voința, o stare sufletească ce trăiește în imagine dar apoi suprimă imaginea, trăiește din nou în imagine și suprimă din nou imaginea. Aceasta este starea trăirii inspirative a lumii. În felul acesta este trăită o lume care nu este foarte îndepărtată de om. Omul o trăiește în fiecare noapte, în somnul fără vise. Numai că el nu este capabil să cuprindă cu conștiența sa ceea ce se desfășoară înlăuntrul ei. În această lume nu se percep numai imagini, ci prin aceea că imaginile prezintă un fel de flux, reflux, naștere, pieire, în timp ce în imaginea în stare de flux se face liniște, în imaginea ce intră în reflux apare un fel de sunet lăuntric, astfel încât lumea este extrem de variată și în privința percepțiilor; în această lume inspirativă, noi percepem deja, dacă-mi este îngăduit să spun așa, acțiunile, faptele entităților spirituale reale. La o astfel de descriere cum este cea dată de mine în Știința ocultă, se observă deja faptele entităților spirituale, deși acolo sunt redate, în esență, imaginile devenirii lumilor. Se indică însă esența Ierarhiilor superioare, a îngerilor, Arhanghelilor ș.a.m.d., care îi apar omului în acest val cosmic de imaginațiuni care se nasc și pier. Aș dori să spun că pe valurile care sunt trăite aici în viața inspirativă urzesc totodată acele entități care sunt entitățile Ierarhiilor superioare.
Acum observăm cum propria noastră existență – dar de fapt acea parte a existenței care devine liberă doar în răstimpul dintre adormire și trezire în timpul vieții pământești fizice –, cum această parte ființială a omului este integrată într-o lume de entități suprasensibile. Noi aparținem realmente de această lume între adormire și trezire. Ca suflete, noi ne mișcăm între entități.
În cazul conștienței imaginative, lucrurile stau așa că de fapt nu avem o concepție decât în privința a ceea ce înfăptuiesc aceste ființe. Aș spune că prima treaptă a conștienței suprasensibile este de așa natură încât aceste ființe ne proiectează oarecum imaginile lor. Acestea sunt imaginațiunile. Apoi se ajunge ca imaginile să nu fie pur și simplu proiectate, ci ele să se înalțe, apoi să coboare, iar în acest flux și reflux se desfășoară faptele entităților. Dar noi suntem acum noi înșine înăuntrul acestei lumi de spiritualitate care se înfăptuiește. Noi suntem acolo când străpungem cu conștiența, întru totul într-o stare în care suntem la fel de lipsiți de corporalitate cum suntem în rest pentru conștiența obișnuită în starea de somn fără vise; noi aparținem realmente de o astfel de lume în care se înfăptuiesc fapte spirituale. Această lume în care se înfăptuiesc fapte spirituale, în care suntem întrețesuți noi înșine, ne arată cu claritate de unde provenim atunci când ne grăbim să ne naștem pe Pământ, pentru a începe din nou o existență pământească, după ce am trăit o perioadă de timp în lumea sufletesc-spirituală.
În fond, pășirea în existența pământească prin naștere este stingerea acestei lumi. Omul se întoarce de fiecare dată când adoarme, înapoi, în această lume, dar activitatea lăuntrică a astralicului și Eului din el au devenit atât de slabe în decursul vieții dintre moarte și o nouă naștere, încât el este constrâns să aibă cea mai profundă dorință, cel mai profund dor, ca ceva să-i vină în ajutor, căci el ar trebui să moară în faptul că nu face nimic spiritual atunci când nașterea se apropie, dacă nu-i vine nimic în ajutor.
Să presupunem așadar că omul a evoluat de la moarte prin evenimente spirituale. La început, conștiența sa este foarte vie, amintind în prima perioadă chiar de conștiența sa pământească. Apoi el se înalță tot mai sus, pe măsură ce conștiența lui participă la faptele spirituale. Dar această conștiență se atenuează mai târziu. Când se apropie timpul pentru o nouă naștere pe Pământ, omul, ca ființă sufletească, ajunge într-o stare care nu se poate compara, dacă e să o caracterizăm prin ceva care există pe Pământ, decât cu o ființă care începe să sufere de pierderea memoriei, așadar un om care încearcă să-și „aducă” amintirile, și nu le poate găsi. Tot așa încearcă omul, când se re-apropie viața sa pământească, să cuprindă realitatea, să fie umplut de realitate. Căci în acest moment viața sa de sentiment și de voință este foarte intensă, dar reprezentările sale sunt confuze și el nu ajunge la un conținut lăuntric al acestora. El tinde oarecum spre reprezentări, care devin tot mai confuze, în timp ce voința devine tot mai puternică. Iar această dorință îl conduce acum la întruparea sa pe Pământ, la un organism pământesc ce este dat prin fluxul eredității. El îl poate folosi pe acesta ca instrument care îi oferă din nou posibilitatea să gândească, dar să gândească acum numai asupra unei lumi fizice exterioare, să reaprindă însă viața de reprezentări care devenise confuză. Așadar prin această dorință de a putea gândi din nou omul intră în încarnarea fizică pe Pământ. Și aici el trece prin starea de somn, în care se dezvoltă încet pentru a putea trăi din nou ca ființă sufletesc-spirituală când trece prin Poarta morții, pentru a reîncepe acest ciclu.
Ceea ce află el acum prin aceea că în starea eliberată de trup se înalță la perceperea lumii care i se dăruiește omului în inspirație, constituie întreaga taină a modului în care trăiește omul într-o lume suprasensibilă între moarte și o nouă naștere, și anume cum este această lume suprasensibilă în realitate.
Eu am descris în ciclul de la Viena din 1914, Ființa lăuntrică a omului și viața dintre moarte și o nouă naștere, câte ceva din modul în care ajunge omul la o întrupare pe Pământ. Dacă ne înălțăm și mai mult, omului i se revelează câte ceva despre care conștiența obișnuită nu știe de fapt nimic. În starea de veghe avem trei stări sufletești clar delimitate între ele: gândirea, simțirea și voirea. Noi avem trei astfel de stări și în somn. Dar de obicei se diferențiază doar două, cea în care somnul se rarefiază atât de mult, aș spune, încât putem visa, somnul ușor și somnul fără vise. Dar foarte puțini oameni știu că dacă putem compara somnul ușor cu vise cu gândirea din starea de veghe și somnul fără vise cu simțirea din starea de veghe, mai există și un somn profund. Această diferență dintre starea mediană de somn și somnul profund, care poate fi comparată cu voirea din starea de veghe, de obicei nu este sesizată. Dar există și această stare de somn profund.
Cu siguranță, unii oameni vor observa o anumită diferență, cel puțin atunci când se trezesc. Se poate întru totul întâmpla ca oamenii să treacă prin nopți în care să ajungă doar la cele două stări de somn, somnul cu vise și somnul fără vise, dar nu și la somnul mai profund, care se diferențiază limpede de simplul somn fără vise. Spuneam că atunci când unii oameni se trezesc, vor observa că uneori, ieșind din somn, ei se simt ca reînnoiți, că se înalță din regiuni mai profunde ale ființei lor decât se întâmplă de obicei. Este necesar să se precizeze această diferență care, după cum am spus, nu este luată în considerare în conștiența obișnuită. Și lucrurile stau așa: Atunci când ne aflăm în somnul cu vise, noi trăim de fapt într-o lume – noi ne aflăm în afara trupurilor noastre fizic și eteric – ce poate fi comparată întru totul cu acea lume care se desfășoară în mod invizibil în jurul Pământului, acolo unde se dezvoltă inflorescențele plantelor, intrând în interacțiune cu lumina Soarelui. Această urzeală și viață a plantelor care înfloresc se sustrage conștienței obișnuite. Dar în această lume – este lumea cea mai apropiată de lumea cotidiană obișnuită – se cufundă omul mai întâi. Și aceasta se află pretutindeni, iar în măsura în care omul se cufundă în această lume, el trăiește în starea de somn cu vise.
Somnul mai profund și fără vise este cel în care omul este cufundat într-o lume care ar fi în jurul nostru în interiorul plantelor. Noi suntem în întregime într-o astfel de lume atunci când dormim fără să visăm, într-o lume în care am fi dacă ne-am putea strecura ca spirite înlăuntrul plantelor.
Dar atunci când ne aflăm în acel somn profund care este o a treia stare de somn, noi suntem complet cufundați în regnul mineral. Atunci se desfășoară cu cea mai mare intensitate procesele minerale din organismul omenesc – procese pe care alchimia de odinioară le-a numit procese de salinizare. Atunci omul nu este dăruit oarecum doar existenței vegetale, ci el este dăruit existenței minerale.
Celui care poate intra conștient în această lume în care se află omul în starea de somn profund îi devine cu adevărat limpede ceea ce trăiește în interiorul mineralelor. Și atunci când omul trăiește într-o lume cum este cea din interiorul mineralelor, pentru el lucrurile stau așa încât dacă în rest el privește întotdeauna un mineral din afară, acum îl privește din interior. Veți simți că asta am vrut să spun într-o anumită descriere a țării spiritului din Teosofia mea. În această descriere a țării spiritului veți găsi întru totul această inversare. Și trăind în această inversare, omul se familiarizează cu acea lume în care el nu numai că poate avea parte de faptele Ierarhiilor superioare, ci el poate avea parte și de ființele Ierarhiilor superioare, o lume în care el poate cunoaște ființele Ierarhiilor superioare așa cum percepe el aici în lumea fizică oamenii în funcție de însușirile lor sufletești. Acolo nu mai suntem în lumea inspirației, acolo suntem în lumea intuiției. Acolo nu ne dăruim numai acțiunilor, acțiunilor spirituale ale entităților spirituale, ci și ființei acestor entități.
Atunci ne aflăm însă și în acea lume în care karma devine realitate pentru noi. Omul și-ar percepe karma de fiecare dată când ar ajunge în această a treia stare de somn, dacă ar putea deveni brusc conștient. El ar percepe cum intervin viețile pământești trecute în actuala viață pământească. Omul își viețuiește karma în somnul profund, și el aduce rezultatele acestei trăiri în trupul fizic. Dar trupul fizic nu este adecvat să perceapă ceva de genul acesta. Pentru început, el nu are organe corespunzătoare în această privință. Căci la fel cum și-a dezvoltat ochii pentru vederea în afară și urechile pentru auzul în afară, el ar trebui să-și dezvolte organe de percepție spre interior.
Însă aceste organe de percepție îndreptate spre interior – dacă el le-ar dezvolta, așadar dacă ar trebui să privească în mod corporal spre interior –, l-ar ucide, pentru că organismul omenesc nu poate să trăiască dacă și-ar trimite spre interior forțele care duc la formarea organelor senzoriale. Dacă el le-ar trimite spre interior, el și-ar putea vedea oarecum karma cu organe fizice. Or aceasta poate fi văzută numai cu organe spirituale, adică în cunoașterea intuitivă.
Dar noi vedem de aici că omul trăiește în timpul vieții sale pământești atât înlăuntrul acelor forțe care-i formează mediul înconjurător în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere, care lucrează înlăuntrul lui pentru a-l încorpora apoi într-un trup fizic pământesc, tot așa cum trăiește și în acea lume în care se desfășoară destinul său de la o viță pământească la altă viață pământească. Acest destin rămâne învăluit pentru conștiența noastră obișnuită, deoarece omul ar ajunge într-o stare absolut deosebită dacă și-ar percepe nepregătit acest destin al său.
Dacă omul și-ar putea percepe destinul fără să facă exerciții pentru aceasta – acest fapt nu poate să intervină, dar eu o presupun în mod ipotetic – din această perceptibilitate ar lua imediat naștere în el dorința de a-și forma organe de percepție îndreptate spre interior. El ar vrea să-și formeze oarecum ochi și urechi care să vadă și să audă în interior. Dar asta ar însemna forțe pentru organismul său. El nu s-ar mai trezi numai așa cum se trezește acum, ci el și-ar aduce din somn puteri pentru a-și transforma organismul în interior. Asta înseamnă că și-ar ucide organismul.
Organismul omenesc este alcătuit în așa fel încât spiritual-sufletescul, trupul astral și Eul, se pot cufunda doar pentru o clipă în trupul eteric; apoi ele trebuie să se cufunde imediat în trupul fizic, după ce prin cufundarea în trupul eteric au apărut imaginile de vis. Dar trupul eteric trebuie să predea imediat ceea ce este conținut al imaginilor. Omul nu poate prelua ceea ce viețuiește altfel în afară. Atunci el trebuie să se cufunde în trupul său fizic, pe care trebuie să-l lase așa cum este acest trup fizic, căruia el trebuie să i se dăruiască prin aceea că s-a hotărât să-l folosească atunci când a coborât dintr-o lume spiritual-sufletească tocmai pentru a se folosi de un trup fizic și de organele acestuia. Ceea ce se află dincolo de prag, și care este imperceptibil dar este totuși viețuit este, într-un anumit sens, o reflectare a ceea ce parcurgem noi între moarte și o nouă naștere.
Abia printr-o astfel de considerare ni se oferă imaginea omului deplin. Și totodată rezultă că omul, așa cum este el în stare de veghe în viața pământească fizică, este din punct de vedere spiritual atât de slab, încât el poate străbate lumea în somn, dacă-mi este îngăduit să spun așa, fără să perceapă nimic, dacă nu și-ar folosi trupul fizic pentru a percepe. Între naștere și moarte omul poate fi văzut de fapt doar în sensul că sufletescul său trăiește într-o stare nedeslușită și că se luminează pe sine însuși lăuntric abia atunci când se folosește de trupul său. Și aceasta constituie relativa justificare a materialismului, care este relativ întru totul îndreptățit pentru viața pământească, deoarece, ceea ce este de fapt spiritual-sufletesc rămâne atenuat în viața de pe Pământ.
Acum ne putem întreba: Există oare o modalitate de a privi întrucâtva mai precis la ceea ce trăiește ca spiritual-sufletesc și participă la lume așa cum v-am descris, participă la o lume cu imagini vălurinde, imagini care descresc și cresc în strălucire, descresc și cresc ca sunet, imagini care cad în răsunet și se reaprind în strălucire, în care se amestecă însă – dumneavoastră cunoașteți aceasta din descrierea mea din Știința ocultă – ceea ce poate fi comparat cu percepțiile de gust ș.a.m.d. din lumea fizică. În această lume trăiește omul de la adormire până la trezire. Din această lume îi poate veni și știrea, în cazul în care conștiența este fortificată în el, cum este karma sa, cum este destinul său, cum se desfășoară acesta de la o viață pământească la o altă viață pământească.
Dar cum se poate privi mai exact în această lume poate fi observat dacă privim pentru început la acele ființe care nu au în viața pământească un Eu pronunțat, ci au ca esențial trupul astral. Acestea sunt animalele. Animalele au, la rândul lor, stare de somn și stare de veghe. Dacă vom considera acum somnul animalelor, rezultă următoarele. Să considerăm așadar un animal adormit. Trupul astral iese în afară. În măsura în care acest trup astral iese din animal, el este imediat preluat de o lume care se prezintă pentru percepție drept această lume de imaginațiuni și sunete, care apar și dispar. La trezire, trupul astral se retrage înapoi în animal. Dar dacă privim mai exact, în timp ce animalul doarme această viață de imaginațiuni vălurinde și de sunete se mișcă totuși în aerul pământesc. Începând din momentul în care animalul se trezește, sufletescul se deplasează pe valurile procesului respirator, prin organele respiratorii, în sensul cel mai larg, înapoi în trupul animal. Apoi acesta stimulează simțurile ca să participe la această viață. Dar la trezire avem în esență o pătrundere înlăuntru a sufletescului – desigur că trebuie să luăm în considerare și respirația prin piele –, dar avem ieșirea sufletescului prin procesele respiratorii și reintrarea sa tot prin organele respiratorii. Dacă am văzut asta o dată, atunci începem să înțelegem cum se unește trupul astral cu animalul în viața embrionară atunci când ia naștere animalul. El se unește în așa fel încât am putea spune: Este inversarea procesului prin care trupul astral iese în afară pe valurile respirației. El merge spre interior și-și clădește mai întâi în mod plastic trupul în interior.
Dacă țineți cont de faptul că animalul își dobândește efectiv forma din sistemul său respirator, veți înțelege multe din formațiunile animalului. Priviți animalele cum sunt ele consecința organelor lor respiratorii într-un sens extins. Dar acesta este doar modul în care se instalează sufletescul în animale. Comparați, de exemplu, un elefant cu orice animal ale cărui organe ale capului se constituie mai mult în formă de gură decât de trompă. Întreg restul staturii animalului este configurat în funcție de aceasta, iar modul în care poate respira animalul este determinant pentru statura sa. Sufletescul trăiește pe valurile elementului aeric preluat de animal.
Dacă privim un om, se mai manifestă și altceva. Omul are posibilitatea de a vorbi chiar și atunci când, copil fiind, încă nu poate vorbi. Organele sale respiratorii sunt deja pregătite în sensul vorbirii. Ele sunt altfel decât organele respiratorii ale animalului. Prin această formă a organelor respiratorii aerul poate pătrunde într-un astfel de mod încât nu numai un trup astral, ci și un Eu să poată prelua omul, să poată pune stăpânire pe om.
Cel care străvede acest lucru, acela învață să cunoască adevărul: animalul este plăsmuit în forma sa de către organele sale respiratorii în sensul cel mai larg, dar omul este plăsmuit în forma sa de respirația lui modificată în vederea vorbirii, a rostirii cuvintelor. În om cuvântul devine literalmente trup; statura omului este un rezultat al cuvântului. Eu am descris mai devreme cum se deplasează sufletele omenești între entitățile lumilor suprasensibile. Sufletele omenești aparțin, între moarte și o nouă naștere, între adormire și trezire, acelorași lumi ca și entitățile spirituale superioare. Dacă vom considera aceste suflete omenești, este realmente așa că ele se mișcă într-un mod care se poate transfera apoi valurilor de aer, iar ceea ce se dezvoltă în om când el vorbește, acest tip de mișcare a aerului care se desfășoară când el vorbește, se desfășoară și în inspirația sa, îl modelează atunci când pătrunde în el. De fapt, se pot vedea realmente suflete omenești plutind oarecum în acest mod pe valurile de aer. Acest lucru provine din faptul că Eul nu cuprinde doar aerul. La animal, există trupul astral care cuprinde aerul, care cuprinde aerul cu stările sale de căldură. Trupul astral uman cuprinde aerul, el se poate mișca pe valurile aerului, dar el cuprinde în plus căldura, eterul căldurii. Așadar, prin faptul că Eul se revarsă prin lume pe valurile eterului căldurii, el nuanțează respirația, devine vorbire din interior spre exterior, iar din exterior spre interior devine statură omenească. Dacă înțelegem aspectul concret al vieții de vorbire, învățăm să recunoaștem, în viața de vorbire, în formarea cosmică a cuvintelor, ceea ce pătrunde în om modelând forma, ceea ce acționează plastic în embrion și apoi în copil, pe măsură ce omul își conferă forma prin forțe lăuntrice care acționează plastic. Iar această legătură dintre cuvânt și statura omenească este ceva despre care se poate vorbi întru totul ca despre ceva real, pentru că poate fi văzut în modul în care vi l-am descris eu acum.
Se mai pot observa și următoarele. Dacă vom considera omul care adoarme, trupul său astral se deplasează pe valurile aerului și rămâne înlăuntrul spațiului aeric; Eul său se deplasează în nedefinit, dispare oarecum în stările de căldură ale lumii exterioare. Sufletul poate să trăiască în eterul căldurii și în aer în răstimpul în care omul se află între adormire și trezire. Și așa avem trupul fizic al omului, care de fapt aparține în întregime Pământului, trupul eteric al omului, care aparține apei, elementului lichid al Pământului, care are o relație specială cu acesta, trupul astral, care aparține elementului aeric, și Eul, care aparține elementului căldură, elementului foc. Și asta este ceea ce se poate percepe atunci când cuvântul lumii pătrunde în om și reunește laolaltă forțele aerului și ale căldurii, și le unește cu forțele apei și ale Pământului. Toate acestea constituie o interacțiune de forțe care sunt dezvoltate din sufletescul lăuntric atunci când omul coboară din lumea spiritual-sufletească la o existență pământească.
Aceste lucruri pot fi contemplate, desigur, doar lăuntric, dar ele pot fi realmente contemplate lăuntric. Și, aș spune, că deoarece limbajul actual este de fapt alcătuit întru totul pentru materialism și o concepție materialistă despre lume, este foarte dificil să te exprimi în cuvintele limbilor actuale, dar prin aceea că trebuie să reușim tot mai mult să îmbrăcăm realmente în cuvinte ceea ce este văzut în felul acesta în așa fel încât de aici gânduri care pot fi cuprinse cu mintea să poată deveni familiare în sufletul omenesc, oricine va putea înțelege ceea ce poate fi spus prin știința inițiatică despre lumile superioare. Este realmente așa că aceste lucruri pot fi găsite numai prin cercetare suprasensibilă, dar cercetarea suprasensibilă nu este necesară pentru înțelegerea acestor lucruri.
Eu am comparat de multe ori această situație cu a spune că poți judeca și savura din punct de vedere estetic un tablou, fără să fii tu însuți pictor. Tot așa, poate fi judecată și apreciată și știința spiritului, antroposofia, fără să fii tu însuți cercetător spiritual, deși acest lucru poate deveni posibil într-o anumită măsură pentru oricine prin îndrumările din Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? ș.a.m.d. Fiecare om poate ajunge chiar până la controlul rezultatelor cercetărilor spiritual – științifice. Dar conținutul adevărurilor spirituale nu își dobândește valoarea sa propriu-zisă pentru viață prin aceea că se cercetează lucrurile, ci prin aceea că ele sunt înțelese și preluate în sine.
Despre cel care preia cu adevărat în sine aceste idei în care este înveșmântată cercetarea spirituală, se poate spune: Chiar dacă el nu dispune decât de rațiunea umană sănătoasă obișnuită, el are deja posibilitatea să preia în sine aceste lucruri, așa cum simte gustul zahărului și acela care nu cunoaște compoziția chimică a zahărului. Căci ceea ce trebuie să avem din zahăr îl avem independent de faptul că îi cunoaștem sau nu structura chimică. Dar la fel stau lucrurile și cu adevărurile suprasensibile. Ceea ce ar trebui să avem de la ele, îl avem prin îmbrăcarea în lumea ideilor, prin preluarea lor. Celălalt aspect, care trebuie înfăptuit pentru a le dobândi, cercetarea propriu-zisă, ajută la fel de puțin unui om ca atunci când i-aș spune unui copil: Nu vreau să-ți dau zahăr, dar îți voi da îndrumări ca să poți înțelege care este compoziția chimică a zahărului. – Copilul nu ar fi mulțumit. Tot așa, nici oamenii nu ar fi mulțumiți cu simpla cercetare în lumile spirituale, ci ei trebuie să viețuiască transpunerea rezultatelor spirituale în idei formulabile. Pentru că acestea sunt singurele care ne pot vivifia apoi ființa sufletească într-atât încât prin rezultatele antroposofiei să ia naștere cu adevărat un conținut de viață.
Atunci când omul preia ceea ce este dat prin antroposofie – pentru început, să spunem, el poate prelua ceea ce este descris în imaginațiuni –, atunci el face ceea ce se cuvine pentru rațiunea omenească sănătoasă, căci personalitatea lui devine mai liberă, mai autonomă lăuntric. În felul acesta, ea dobândește ceva care este foarte util în prezent și în viitorul apropiat. Căci oamenii sunt în ziua de azi de-a-dreptul dependenți de idei incontrolabile și altele asemănătoare, pe care le preiau în ei.
Vreau doar să vă amintesc că oamenii care participă în ziua de azi la întruniri politice sau de un alt tip, sunt de fapt ca o turmă de oi credule, atrasă de sloganele pe care le formulează vorbitorii, și care se lasă păcăliți de acestea și le urmează. În această privință, omenirea actuală este cumplit de dependentă. Ea este dependentă și prin aceea că preia cele odată stabilite. În felul acesta, oamenii ajung treptat să nu mai poată deloc gândi în realitate, ci doar în aparență, pentru că gândirea lor, aș spune, nu mai poate fi văzută în lumina spirituală. Acolo experimentezi lucruri ciudate.
În legătură cu reprezentația de euritmie de la Berlin, un critic ingenios a făcut următoarele comentarii: La început au reprezentat piese serioase, și apoi piese umoristice. Insuficiența euritmiei se poate vedea din aceea că piesele umoristice au fost executate cu aceleași mișcări ca și piesele serioase.
Eu am expus lucrurile în sensul că euritmia este un limbaj vizibil, și că așadar se pune realmente problema să înțelegem conținutul euritmiei tocmai ca limbaj. Atunci care ar fi consecința celor spuse de un astfel de critic ingenios? Consecința ar fi că el ar fi trebuit să-și spună: Dacă un declamator se folosește de sunetele limbii obișnuite, atunci lui nu-i este îngăduit – de exemplu în limba germană – să recite poeziile serioase cu aceleași sunete cu care recită poeziile comice. El a găsit așadar o contradicție în faptul că la acest limbaj vizibil care este euritmia apar aceleași mișcări atât pentru poeziile serioase cât și pentru cele comice. Este așadar un nonsens absolut. Oamenii citesc astfel de lucruri și nu observă deloc că acestea nu mai sunt deloc gânduri, ci numai o desfășurare a proceselor creierului, care se reflectă ca gânduri dar nu mai sunt gânduri, ci o nebunie absolută. Pe astfel de exemple se vede cum și-au pierdut oamenii activitatea lăuntrică. Adevărata viață în gânduri trebuie să se înfăptuiască tocmai prin aceea că oamenii se familiarizează cu viața imaginativă și urmăresc cu rațiunea umană sănătoasă ceea ce vine din viața imaginativă. Omul devine în felul acesta mai activ, el devine din nou o personalitate în sensul cel mai deplin al cuvântului.
Este deosebit de important să accepți ceea ce se revelează din conștiența inspirată. Dacă retrăiești așadar cu rațiunea umană sănătoasă ceea ce este descris ca inspirație, atunci adevărul și falsitatea se transformă treptat – așa cum am indicat cu diferite ocazii și în alte contexte – în judecata sănătoasă, respectiv bolnavă. Ai senzația că ceea ce este neadevărat este ceva maladiv. Iar față de ceea ce este adevărat ai sentimentul că este ceva sănătos. Logica adevăratului și falsului are sens și importanță de fapt doar pentru lumea fizică. De îndată ce ne familiarizăm cu lumea spirituală, noi resimțim adevărul ca fiind ceva sănătos iar greșeala, eroarea, ca pe ceva bolnav.
Dar prin faptul că prin reexaminarea adevărurilor inspirative noi ne însușim simțul de a aprecia ceva drept sănătos sau bolnav, noi ne pregătim calea pentru a înțelege Evenimentul lui Christos. Căci evenimentul lui Christos a intervenit în lume din cauză că evoluția omenirii amenința să devină bolnavă. De la Evenimentul lui Christos, de la Misteriul de pe Golgota izvorăște forța ca omul să se poată reîndrepta din nou spre adevăr, spre însănătoșire. Prin adevărurile inspirate noi redobândim din nou posibilitatea de a primi sensul adevărurilor religioase, și în special ale adevărurilor creștinismului; noi învățăm să înțelegem din nou de ce Entitatea lui Christos a fost sărbătorită ca Mântuitor, ca ființă care vindecă realmente omenirea, a vindecat-o și o vindecă necontenit. Acest cuvânt a luat realmente naștere în acest context. Și pentru că pe vremea Misteriului de pe Golgota mai existau încă vechile însușiri clarvăzătoare – care s-au stins apoi în secolul IV după Misteriul de pe Golgota, în urma lor mai rămânând doar conceptul de aceea s-au mai înțeles încă pe atunci ce însemna Misteriul de pe Golgota.
În ziua de azi trebuie să ne străduim din nou să ajungem la această înțelegere. Până la Misteriul de pe Golgota Christos a trăit în lumea pe care noi o vedem în somnul cu vise, astfel că înainte de Misteriul de pe Golgota Christos era perceptibil pentru orice om în somnul cu vise. Dar nici unui om nu-i era îngăduit să gândească – iar acest aspect era ceva care a devenit întru totul limpede oamenilor pornind din școlile de misterii – că acea ființă care trăiește în Christos ar putea fi atinsă cu gândurile pământești, că ea ar putea fi găsită în stare de veghe. Acest lucru a devenit posibil abia prin Misteriul de pe Golgota, prin aceea că entitatea lui Christos a trecut prin moarte. De atunci se poate gândi despre El ca despre o entitate care aparține vieții pământești. Zeul care a pășit din lumea visului în lumea fizică a devenit o reprezentare reală pentru viața pământească.
Acesta este un proces real: Dumnezeul care a cunoscut ceea ce zeii nu cunosc, Dumnezeul care a învățat să moară, care a inclus în sine faptul de a muri, este Christos, este Dumnezeul care a intrat în acea lume unde există naștere și moarte, este Cel care a săvârșit coborârea lui Dumnezeu în natura umană. Dumnezeu devine om. Tocmai aceasta este formula în care poate fi exprimat ceea ce a devenit Christos: Pentru Pământ, El a devenit arhetipul omenirii, Cel prin care omenirea își capătă sensul. Și dacă în același timp s-ar fi săvârșit și aspectul opus, dacă în timp ce Dumnezeu devenea om ar fi avut și un om impulsul de a deveni zeu, adică să nu mai moară, să nu mai fie supus legilor vieții pământene, atunci, în timp ce Dumnezeu a devenit omul cel mai desăvârșit, acel om ar fi devenit zeul cel mai nedesăvârșit. Iar această polaritate există! Căci nu degeaba stă lângă Christos, care urcă pe Golgota, Ahasver, omul care devine zeu, dar un zeu extrem de nedesăvârșit, care a pierdut posibilitatea de a muri, care se perindă prin lume dar nu poate muri, zeul care rămâne pe planul fizic și care dezvoltă pe planul fizic aceleași particularități care ar trebui să fie dezvoltate de fapt doar în țara visului.
Este un aspect plin de spirit cel care este pus aici în fața sufletelor noastre, anume că lui Dumnezeu i s-a alăturat omul care a devenit zeu dar, desigur, cum e de la sine-înțeles, un zeu extrem de nedesăvârșit. Omul devenit zeu conține, în cadrul evoluției Pământului, și principiul că Dumnezeirea nu ar trebui să coboare pe planul fizic: Iudaismul, concepția despre lume din Vechiul Testament.
Aici se află deja un mister. Cel care cunoaște aceste lucruri știe că Ahasver este o entitate reală, iar legendele despre Ahasver se bazează pe impresii reale ale perceperii lui Ahasver, care a fost pe ici sau pe colo, căci Ahasver există și el este cultivatorul iudaismului după ce s-a înfăptuit Misteriul de pe Golgota. El este omul care a devenit zeu. Trebuie să ne fie întru totul clar că noi nu putem ajunge la o înțelegere deplină a istoriei decât dacă implicăm spiritualul.
Privim pe de o parte devenirea om a lui Dumnezeu în evenimentul de pe Golgota și privim, pe de altă parte, devenirea zeu a omului în Ahasver. Iar inițiatul poate ști că Ahasver se perindă într-adevăr pe Pământ. Desigur că el nu poate fi văzut ca om, căci el a devenit un zeu. Dar el se perindă pe Pământ, este prezent în existența pământească. Iar reprezentările reale ale istoriei, care cuprind realitatea deplină, fac necesar să privim și înspre ceea ce străbate ca realitate spirituală devenirea istorică a evoluției omenirii.
Desigur că multe lucruri există doar în imagini. Se pune doar problema de a ști că aceste imagini corespund realităților. Este absurd să spui că nu trebuie să te exprimi în astfel de imagini. Căci atunci când vorbim, noi ne exprimăm întotdeauna în imagini. Considerați cuvântul sanscrit „Manas”. Cel care înțelege „Manas”, acela are în sunet la modul pictural cupa, Luna, care poartă Soarele, pentru că atunci când se rostea „Manas” în sanscrita străveche, omul se simțea în conformitate cu ființa sa de voință, ca un vas care purta în sine ființa gânditoare.Toate cuvintele se explică prin imagini, ele sunt doar imagini elementare, simple. Ceea ce se exprimă prin cuvinte nu se află înlăuntrul cuvintelor. Atunci când există elemente ființiale mai complicate care nu pot fi exprimate prin cuvinte, trebuie formate imagini. Așadar atunci când se vorbește despre Ahasver și despre legendele lui Ahasver așa cum se vorbește de obicei în imagini, acestea sunt doar forme de exprimare mai complicate, care indică aspectul spiritual.
Cel care critică mitologia în acest sens ar trebui să critice și faptul că oamenii și-au format un limbaj prin care vor să exprime un conținut. El ar trebui să le poruncească să amuțească, pentru că următoarea treaptă, după ce le-a interzis să-și formeze o mitologie, ar fi să le interzică oamenilor să vorbească. Căci este același proces de transpunere în imagini în limbajul obișnuit și în transpunerile în imagini cum sunt cele în care este prezentat Ahasver, care este o ființă, dar o ființă spirituală care trece prin evoluția lumii și împiedică în mod continuu omul să se reîntoarcă prin Christos – așa cum stă scris în evoluția sa – în lumea spirituală din care a provenit când și-a pierdut clarvederea atavică.
Asta am vrut să vă spun astăzi, ca pe de o parte să indic adevărata situare a omului în lumea spirituală printr-o caracterizare corectă a stărilor de somn și de vis, iar pe de altă parte să indic faptul că în istorie trăiesc entități spirituale prin care se explică parcursul istoriei.
