Să ne actualizăm acum forțele care mențin laolaltă entitatea omenească în timpul vieții pământești, pentru a putea dobândi în felul acesta o perspectivă asupra unor aspecte cosmologice. Noi știm că într-o primă abordare, așa cum este constituit el în viața pământească, omul se împarte în trup fizic, trup al forțelor plăsmuitoare, care poate fi numit și trup eteric, trup astral și Eu.
Să ne aducem înaintea ochilor modul în care putem caracteriza aceste patru elemente componente ale entității omenești. Trupul fizic îi revine omului prin aceea că anumite forțe ale Pământului lucrează pentru el. În perioada pe care omul o parcurge între moarte și o nouă naștere, el nu are de a face cu acest trup fizic. Noi am văzut din observațiile pe care le-am făcut în ultimele conferințe că entitatea omenească, atunci când coboară din ținuturile spiritual-sufletești într-o întrupare fizică, moare într-o anumită măsură din punct de vedere spiritual, și trebuie să-și redobândească puterea lăuntrică prin cufundarea în corporalitatea fizică. Dar această corporalitate fizică este oarecum născută din forțele Pământului și ea se unește cu ceea ce coboară din lumea spiritual-sufletească. Dar cu scurt timp înainte ca omul să ajungă la o întrupare fizică pe Pământ, el nu are încă trupul forțelor formatoare, trupul eteric. Acesta se leagă de entitatea umană pentru existența pământească, la fel ca și trupul fizic. Numai că acest trup al forțelor plăsmuitoare, sau trupul eteric, are un alt raport cu Universul decât trupul fizic.
Dacă cercetăm trupul fizic al omului în privința forțelor sale, găsim în el înseși forțele planetei Pământ. Dar dacă ne apropiem de trupul eteric sau trupul forțelor plăsmuitoare al omului, găsim în el mai mult forțele cosmicului, forțele întregului Univers. Dimpotrivă, în trupul astral uman și în Eul uman sunt conținute forțele care nu se găsesc de fapt în spațiul exterior al Universului, și care, dacă ne este îngăduit să folosim această expresie, nu fac parte din lumea de care aparține Pământul.
Este de fapt așa că Pământul se străduiește continuu să revendice pentru sine trupul omului, să-l încorporeze în propria sa ființă. Dimpotrivă, Universul are necontenit tendința de a risipi, de a împrăștia în lumea întreagă trupul forțelor formatoare, sau trupul eteric al omului. Și atunci când dimineața la trezire ne regăsim trupurile fizic și eteric, este așa că la intrarea în trupul fizic este ca și cum el ne-ar spune: Pământul m-a revendicat toată noaptea. El voia să facă praf din mine. Numai prin faptul că tu m-ai menținut laolaltă în ziua trecută și în zilele precedente prin Eul tău și prin trupul tău astral, am mai rămas eu un trup fizic; în mine au continuat să acționeze forțele coeziunii. – Tot așa, trupul forțelor formatoare sau trupul eteric, spune: Numai pentru că a preluat obiceiul de a fi asemănător ție, mi-am menținut forma umană. Căci de fapt, în timpul nopții, în timp ce tu dormeai, cât ai fost afară din mine forțele Universului au vrut să mă împrăștie în toate părțile.
Tabla 7De fiecare dată când ne trezim noi trebuie să facem în fond efortul de a ne relua corect în posesie trupul fizic. Căci el vrea de fapt să se piardă pentru noi, între adormire și trezire. Și noi facem asta prin Eu. Dacă Eul este instruit în acest sens, el se poate simți realmente ca și cum ar trebui în fiecare dimineață să pună din nou stăpânire pe trupul fizic. Trupul astral poate simți la trezire că trebuie să facă din trupul eteric ceva asemănător lui, căci acesta voia să preia o formă inumană. Trupul astral trebuie să-i impună din nou trupului eteric, forma umană. Am putea spune că în timpul somnului trupul fizic pierde tendința de a se lăsa stăpânit de Eu, iar trupul eteric pierde tendința de a avea o înfățișare asemănătoare omului. El încearcă să dispară. Astfel încât statura pe care o are trupul nostru fizic este doar un rezultat al efectului Eului în entitatea noastră omenească. În constituția sufletească actuală, oamenii nu au prea mult sentiment față de ceea ce s-ar exprima în următoarele cuvinte: Atunci când mă întorc, la starea de trezire, în trupul meu fizic, eu trebuie să îl reiau mai întâi în stăpânire. El a vrut să dispară, iar trupul eteric a vrut să se piardă.
Să presupunem însă că a existat un timp în care oamenii mai aveau încă un sentiment clar al acestei lupte, care se desfășoară la fiecare trezire între Eul și trupul astral pe de o parte și trupul fizic și trupul eteric pe de altă parte. Atunci, pentru că ar fi avut acest sentiment limpede, ei ar fi avut și un sentiment în privința faptului că ar trebui să se întâmple ceva absolut special atunci când omul ajunge în situația să trebuiască să-și părăsească brusc trupul fizic și trupul astral.
Atunci când, în condiții pământești normale, omul își părăsește trupul fizic și trupul eteric, asta se petrece prin faptul că trupul fizic a devenit într-o măsură foarte înaltă asemănător Pământului, fie prin boală, fie prin vârstă, astfel încât el vrea să se unească cu Pământul, sau că omul și-a vătămat corpul fizic într-atât încât Eul nu-l mai poate lua în stăpânire, ș.a.m.d. Dar să presupunem că el ajunge brusc în situația ca Eul și trupul astral să trebuiască să părăsească trupul eteric și fizic pe deplin sănătos și nevătămat, astfel încât ele ar fi avut în sensul cel mai înalt încă tendința de a fi stăpânite de Eu și asemănătoare trupului astral; ce ar trebui să se întâmple atunci?
Acest gând trebuie că a apărut în oamenii din vechime: atunci trupul fizic nu s-ar putea descompune, fără doar și poate. El se poate descompune doar dacă are deja în sine tendința la descompunere datorită bolilor sau vârstei, ș.a.m.d. Dar atunci când trupul astral și Eul trebuie să iasă brusc dintr-un organism omenesc pe deplin sănătos, în care se află trupul forțelor plăsmuitoare, atunci forma umană ar trebui să se mențină, pentru că există încă întru totul tendința de a fi stăpânită de Eu și de trupul astral. Forma umană ar trebui să se mențină. Omul ar trebui să devină ca o statuie. Trupul fizic nu s-ar putea descompune, iar trupul eteric nu ar fi putut prelua o altă formă, căci separarea a fost prea rapidă. Omul ar trebui să devină o statuie.
O astfel de senzație pare să fi existat realmente cândva. Dumneavoastră cunoașteți cu toții legenda greacă despre Niobe, care avea șapte fii sănătoși și șapte fiice sănătoase, și care o dată, din plenitudinea sănătății sale, a batjocorit-o pe mama lui Apollo și a lui Artemis, deoarece aceasta, în ciuda faptului că era zeiță, avea doar doi copii: Apollo și Artemis. Ea a refuzat să aducă jertfă, iar răzbunarea zeului sau a zeilor a venit asupra ei. Ea a trebuit să viețuiască faptul că cele șapte fiice și cei șapte fii ai ei au murit brusc, au fost uciși de săgețile lui Apollo și ale lui Artemis. Ea vedea întregul câmp al cadavrelor celor paisprezece urmași ai săi, iar Eul ei și trupul ei astral s-au unit în durere cu ceea ce vedea în jurul său. Dumneavoastră cunoașteți imaginile de fronton cu Niobe, care devine statuie, avându-i în jurul ei pe cei șapte fii și cele șapte fiice, cum ajung cu toții la moarte. Ea însăși devine o statuie. Trupul fizic, trupul eteric, au trebuit să se despartă de Eu și de trupul astral. Dar pentru că acel trup fizic și acel trup eteric erau atât de pline de o viață debordantă încât Niobe a putut-o batjocori chiar pe o zeiță cu cei doi urmași ai ei, ele nu au putut pierde atașamentul față de Eu, iar trupul eteric nu a putut să devină neasemănător trupului astral. Niobe a devenit statuie.
O astfel de operă de artă a provenit întru totul dintr-un sentiment profund al unei concepții despre lume, din ceva care era resimțit drept adevăr în concepția despre lume de atunci. Căci oamenii au simțit că dacă Niobe nu ar fi fost atât de plină de viață încât a putut ajunge să o batjocorească pe zeița Latona [Nota 8], atunci ea ar fi putut muri datorită faptului că trupul ei fizic ar fi ajuns să se descompună. Dar ea a fost atât de plină de viață încât s-a răzvrătit împotriva zeilor, și a trăit pe deplin în interiorul trupului ei fizic. Vedem astfel că geniul grec a simțit că Niobe a devenit statuie din cauza ieșirii rapide a Eului și a trupului astral din trupul fizic și din cel eteric.
Dacă privim înapoi în evoluția omenirii, observăm că arta corespunde întotdeauna sentimentului legat de concepția despre lume a perioadei respective. Dar acest lucru se poate vedea și din multe alte aspecte. Să ne îndreptăm încă o dată privirile asupra modului în care trebuie omul să pună din nou stăpânire la trezirea din somn pe trupul său fizic, deoarece acest trup fizic vrea să devină asemănător Pământului. Dacă Niobe ar fi putut dormi măcar o noapte după ce a ajuns să-și trăiască durerea, atunci ea nu ar mai fi putut deveni statuie, căci trupul ei fizic ar fi preluat în sine forțele necesare pentru a deveni asemănător cu Pământul, adică pentru a se descompune. Entitatea omenească trebuie așadar să reia în fiecare dimineață în stăpânirea sa trupul fizic, iar trupul astral trebuie să dea trupului eteric în fiecare dimineață o formă asemănătoare celei ale sale, trebuie să-l remodeleze plastic, astfel încât el să preia o formă asemănătoare omului.
A existat o perioadă în evoluția greacă în care s-a simțit foarte viu că omul trebuie să dezvolte în fiecare dimineață puteri pentru a-și lua în stăpânire trupul fizic. Grecul a avut o anumită satisfacție de a-și stăpâni trupul fizic, și de vreme ce el știa că în fiecare dimineață trebuie să pună din nou stăpânire pe trupul fizic, el a simțit nevoia să fortifice acele puteri care pot pune stăpânire pe trupul fizic, ca și pe acelea care fortifică trupul astral pentru a remodela trupul eteric în fiecare dimineață, ca să fie asemănător sieși.
Dacă omul ar urmări în mod conștient întregul proces care se desfășoară la trezire, el ar trebui să-și spună în fiecare dimineață când se trezește: Fie să nu-mi pierd trupul fizic, fie să reintru corect în acest trup fizic! – Omului i-ar fi teamă că nu poate intra în mod corect în trupul său fizic. Grecul antic știa multe despre această frică, și el știa de asemenea că în fiecare noapte trupul eteric dobândește tendința ciudată de a se desface în patru forme diferite: ceva angelic, ceva asemănător cu leul, ceva asemănător cu vulturul, ceva asemănător cu un taur. Și în fiecare dimineață trupul astral trebuie să se străduiască din nou să sintetizeze aceste patru aspecte ale trupului eteric, dacă-mi este îngăduit să folosesc această expresie, pentru ca din ele să re-devină un om adevărat. Dar grecii iubeau viața în trupul fizic și în cel eteric. Eu v-am menționat adesea vechea zicală din Grecia: „Mai bine cerșetor pe Pământ decât rege în Împărăția umbrelor”[Nota 9], din lumea subpământeană. Grecul iubea această existență fizică. El voia așadar să se fortifice pentru a pune stăpânire pe trupul său eteric, și pentru a-și modela trupul eteric într-un mod asemănător trupului astral. Și, vedeți dumneavoastră, tragedia a apărut din această tendință. Și Aristotel mai dă încă o definiție a tragediei [Nota 10], care indică în mod clar faptul că în fond, grecii nu au înțeles prin conceptul de tragedie ceea ce înțelege omul modern. Eu nu știu dacă cineva are alte experiențe, dar eu am făcut de multe ori experiența că oamenii cred că tragediile există din cauză că după ce ți-ai petrecut toată ziua rezolvând cele pe care ți le aduce ziua, te duci cu drag seara ca să viețuiești câteva ore, într-un mod mai mult sau mai puțin interesant, ceva care nu este o trăire reală, ci doar o imagine.
Grecul nu a gândit deloc așa în perioada în care s-a dezvoltat treptat cultura greacă. Pentru grec, viața era unitară, și tot ceea ce a încadrat el în această viață trebuia să aparțină realmente în mod viu de totalitatea acestei vieți. Iar pentru el, tragedia era mijlocul ca omul să-și poată lua corect în stăpânire trupul fizic și să-și poată forma trupul eteric. Și tragedia a fost concepută în așa fel încât atunci când omul o privea, să simtă teamă și compasiune. De ce trebuia omul să simtă teamă când privea o tragedie? El trebuia să simtă teamă pentru că la viețuirea acestei frici se fortifica puterea sa de a-și lua în stăpânire trupul fizic în mod corect, în fiecare dimineață. Și el trebuia să resimtă compasiunea pentru că în felul acesta trupul astral devenea mai puternic în fiecare dimineață pentru a forma trupul eteric în modul corect. Puneți-mi dinainte tragedii, așa spunea grecul, și atunci voi fi în stare să-mi iau trupul fizic în stăpânire în modul corect și să-mi clădesc trupul eteric în modul corect, atunci voi fi în stare, în sensul deplin al cuvântului, să fiu un om adevărat. Grecul voia să fie un om adevărat în existența Pământului. La asta urma să-i servească tragedia, pe lângă alte elemente pe care le-a încadrat el în cultura sa. Desigur că asta presupune că în acele timpuri vechi s-a știut cum sunt legate spiritual-sufletescul, Eul și trupul astral al omului, de fizicul și etericul omului.
Aristotel dă o definiție a tragediei. El spune: Tragedia este o imitare a unei acțiuni prin care se stârnesc teamă și compasiune, pentru ca omul să ajungă prin stârnirea de teamă și compasiune la catharsis, criza provocată de teamă și compasiune. – Criza, katharsisul, este o expresie împrumutată din medicina greacă antică, de la arta vindecării, și tragedia a mai fost resimțită de Aristotel – pe vremea în care el dezvolta deja elenismul în direcția pedanteriei – în așa fel încât ea avea ceva vindecător, ceva fortifiant pentru oameni.
Să încercăm acum să ne lămurim pentru viața obișnuită această expresie „catharsis”, care provine și ea din misterii – iar noi am explicat adesea ce semnifica ea în misterii.
Ce se întâmplă de fapt când omul se îmbolnăvește lăuntric? În om apar suferințe, dureri, care înainte nu existau. El începe să-și simtă organismul, să-l resimtă într-un mod în care nu îl simte în așa-numita viață sănătoasă. Se crede că în viața sănătoasă pe om nu îl doare nimic. Dar atunci când se îmbolnăvește, ceva începe să doară, să producă dureri. Dar asta nu înseamnă nimic altceva decât că Eul și trupul astral nu sunt ancorate în mod corect în trupul fizic și în cel eteric. Dacă omul este condus din nou la vindecare, la însănătoșire, Eul și trupul astral dobândesc puterea de a se ancora din nou în mod corect. Eul și trupul astral dobândesc prin vindecare o putere mai mare asupra trupului fizic decât au avut-o înainte de vindecare.
Să presupunem că omul ajunge să sufere de o boală pulmonară. Eul său și trupul său astral nu sunt conectate corect în partea eterică a plămânilor și în partea fizică a plămânilor. În procesul de vindecare are loc o reconectare corectă. Iar criza constă în aceea că în afară de conectarea corectă, Eul și trupul astral dobândesc ulterior puterea de a se reconecta în mod corect. Grecul vedea necontenit, în mod lăuntric, ceea ce se desfășoară în om în mod exterior în timpul bolii.
Grecul simțea astfel lucrurile: Dacă omul nu face nimic pentru sine, atunci Eul și trupul său astral vor deveni tot mai străine de trupul fizic și de cel eteric. Ele vor putea lua tot mai puțin în stăpânire trupul fizic și vor putea modela tot mai puțin trupul eteric. Ele trebuie scoase în afară, ca să se reîncadreze apoi în mod corect. Trupul astral trebuie străbătut de suferințe contemplate, de compasiune. Iar Eul trebuie străbătut de teamă. Atunci când Eul viețuiește teama, el se fortifică. Și Eul învinge această teamă pentru că ea îi este prezentată doar ca imagine. Așadar Eul nu se ruinează datorită fricii, el învinge teama, trece prin criză, prin catharsis, și datorită acestui fapt are o forță mai mare de a relua în stăpânire trupul fizic în fiecare dimineață. Tot așa, datorită compasiunii, prin privirea suferinței trupul astral este fortificat pentru a putea face trupul eteric tot mai asemănător lui.
Asta vă poate arăta cum s-a văzut în Grecia în artă ceva care, pe de o parte, este pe deplin conectat cu ființa omenească, așa cum o arată statura lui Niobe, sau ceva care urmează să acționeze în devenirea omului și în procesele de educare a oamenilor. Privirea grecilor a fost întotdeauna îndreptată înspre omul concret, și se poate spune că din Grecia antică încoace, omul și-a pierdut de fapt esența de om. Acest aspect ne întâmpină cu o deosebită intensitate dacă ne îndreptăm privirile asupra tânărului Goethe. Goethe cunoaște într-adevăr multe din lume în tinerețea sa, din lumea mediului său înconjurător, din modul în care gândesc și simt oamenii. Și el ajunge chiar să știe multe privind modul în care oamenii geniali, extraordinar de importanți, încearcă să-și reprezinte lumea. Dar pentru Goethe – eu am mai expus acest lucru aici încă o dată –, faptul de a crește în mediul său cultural a fost o luptă. Căci noi știm că de patru-cinci secole încoace lumea culturală a devenit intelectualistă, iar Goethe simțea acest intelectualism, care s-a revărsat peste tot. El a exprimat acest fapt în «Faust»: Filosofia a devenit intelectualistă, jurisprudența a devenit intelectualistă, medicina a devenit intelectualistă, chiar și teologia a devenit intelectualistă. Faust a studiat toate acestea. Dar simplul gând care trăiește în toate este pentru el ceva străin de realitate. El vrea să aducă bazele spirituale ale existenței în legătură cu sine. – În fond, acesta este sentimentul lui Goethe. Desigur că Goethe a trebuit să accepte această intelectualizare a omului modern, căci așa era evoluția timpului. Evoluția omenirii ajunsese tocmai în acest punct. Dar pentru el era o luptă, căci gândul totuși nu cuprinde intens omenescul deplin. El se simțea străin în lume, în măsura în care vedea lumea din jurul său evoluând ca o lume de simple gânduri.
Unul dintre oamenii care a tins pe vremea când Goethe era tânăr, într-un mod ca de la sine-înțeles și energic înspre intelectualism, a fost Lessing. Goethe l-ar fi putut întâlni pe Lessing la Leipzig. Dar el a evitat acest lucru, pentru că Lessing era prea intelectualist pentru el. Herder [Nota 11], aflat ulterior la Strasbourg, nu era. Herder ajunsese, în ciuda intelectualismului, cu o deplină simțire și plin de sentiment, la o concepție cuprinzătoare despre lume. De acesta, Goethe s-a putut apropia. Pentru el, Lessing era înspăimântător de rațional, și Goethe l-a evitat.
Din această dispoziție lăuntrică se poate înțelege și de ce la o anumită vârstă Goethe nu a putut proceda altfel decât să părăsească această lume în care oamenii vor să gândească în privința a orice. Goethe nu a mai putut suporta de la un moment dat situația de la Weimar, deși lui îi mergea extraordinar de bine acolo; el nu a mai putut suporta situația de la Curtea de la Weimar, deși era idolatrizat acolo. El nu mai putea suporta întreaga situație. El nu mai putea suporta nici faptul că Herder l-a studiat pe Spinoza, dar Spinoza este, în fond, o întreagă mașinărie de gânduri, o mașinărie minunată, dar el simțea că dacă te învârți în această mașinărie de gânduri, te îndepărtezi de lume.
Și așa a trebuit el să plece în Italia, pentru că voia să descopere omul. El voia să descopere prin simțirea artei grecești, a artei antice, omul care devenise străin omului modern. Goethe dorea cu ardoare să descopere omul adevărat, să aibă trăirea acestui om. Și, în fond, întreaga antroposofie nu este altceva decât o concepție despre lume izvorâtă din dorul de a-l găsi pe om în întreaga sa esență, de a răspunde la întrebarea: Ce este de fapt acest om? Cum se încadrează el în viață?
Dar în felul acesta devin tot mai vii lucrurile care au fost încadrate în evoluția civilizației dintr-o resimțire deplină a entității omenești – așa cum a fost tragedia în Grecia antică, sau o operă de artă cum a fost grupul lui Niobe. Să considerăm acest grup al lui Niobe. Niobe trăiește cu sufletul ei, adică cu Eul ei, în trupul său astral, întru totul afară din trupul ei fizic; acestea radiază în afară, de unde îi vine durerea. Sufletul este smuls în afară prin durere. Corpul este încă străbătut de forțele Eului și ale astralicului. Forma lui se păstrează, se menține. Niobe devine statuie.
Să luăm acum situația opusă: Nu există niciun motiv ca Eul și trupul astral să trebuiască să iasă din trupul fizic și din cel eteric, și totuși ele sunt alungate în afară, deoarece trupul fizic și cel eteric sunt distruse din afară, iar ele sunt preluate de Eu și de trupul astral. Așadar în acest caz Eul și trupul astral trebuie să iasă în afară. Dar în măsura în care trupul fizic și cel eteric sunt distruse din afară, ele primesc o formă care urmează pe de o parte forța de distrugere, iar pe de altă parte o formă ce face vizibil în mod evident cum sunt împinse în afară Eul și trupul astral. La Niobe nu a fost așa situația, acolo totul s-a întâmplat brusc. Dar presupuneți acum că Niobe n-ar fi ieșit din trupurile ei fizic și eteric prin faptul că a văzut cadavrele urmașilor ei, ci că s-ar fi petrecut ceva cu trupurile ei fizic și eteric, în așa fel încât sufletul să fie împins în afară. Atunci nu s-ar vedea la trupul fizic și cel eteric cum devin statuie, cum încremenesc oarecum în materie, în materia formată, ci s-ar vedea cum Eul mai acționează încă acolo înăuntru și cum se mai străduiește încă trupul astral să modeleze trupul eteric. Și această situație a dobândit o imagine în Grecia: anume, în grupul Laocoon. Veți înțelege grupul Laocoon dacă vă pătrundeți de cunoașterea că aici este cazul invers celui al lui Niobe, în sensul că trupul fizic și cel eteric sunt distruse din afară, și tot ansamblul se luptă cu Eul și cu trupul astral, care sunt împinse în afară. Astfel încât din fiecare formă, din modelarea gurii, din expresia feței, din atitudinea brațelor, din formele pe care le preiau degetele se poate vedea că în grupul Laocoon este redată situația despre care vorbesc eu acum.
Trebuie să ajungem din nou la astfel de cunoștințe, căci altfel intelectualismul, profund îndreptățit pentru perioada contemporană, l-ar îndepărta pe om de la o adevărată concepție, o adevărată cunoaștere a naturii, l-ar îndepărta de realitate.
Gândiți-vă numai cum s-a străduit Lessing să explice grupul Laocoon [Nota 12]. În fond, el l-a explicat doar într-un mod pur exterior. Desigur că eu spun aceasta cu tot respectul cuvenit pentru marele Lessing. Dar în ceea ce privește explicația sa, aceasta sună așa: Atunci când un poet vorbește despre Laocoon, el poate să-l pună pe Laocoon să strige, căci atunci nu se vede că el are gura deschisă ca să strige. Dar când îl întrupează un sculptor, atunci se vede că el are gura deschisă ca să strige. Însă lucrurile nu trebuie exagerate. – Căci este întru totul exterior să afirmi că poetul ar trebui să o facă într-un fel, iar sculptorul în alt fel! Desigur că ceea ce a realizat Lessing este extraordinar de important. Și se poate afirma că lucrurile trebuie tratate cu respectul cuvenit, dar că trebuie să ne fie clar că în modul de a explica grupul Laocoon al lui Lessing nu există nimic din ceea ce ne explică întreaga statură a lui Laocoon. Pentru aceasta este necesar să avem o privire de ansamblu corespunzătoare asupra forțelor care-l mențin pe om în cele patru elemente componente ale sale, așa cum spuneam în Introducerea la aceste considerații.
Această privire de ansamblu s-a pierdut complet în epoca intelectualismului. În fond, această epocă a intelectualismului nu știe ce să mai facă cu ceea ce este omul în realitate. Și așa s-a pierdut, tocmai în epoca intelectualismului, aprecierea tuturor lucrurilor. Este ceea ce a simțit Goethe într-un mod atât de decisiv și care l-a adus în situația să nu mai poată suporta atunci când intelectualismul însuși a pătruns în artă. Tânărul Goethe nu a suportat nici arta lui Corneille-Racine, pentru că în cadrul acesteia intelectualismul modelează dramaticul într-un mod intelectualist.
Din această cauză Goethe se îndreaptă înspre Shakespeare, cel care și-a configurat operele din toate contradicțiile naturii. De aceea găsește Goethe că Shakespeare este ca un fel de interpret al însuși spiritului lumii. Goethe simte foarte profund acest lucru, deoarece el simte această pătrundere a intelectualismului. Nu-i așa, eu am atras deja de multe ori atenția asupra faptului că Hamlet poate fi văzut drept un discipol al lui Faust. Faptul că Hamlet – desigur, Hamlet al lui Shakespeare, și nu cel al lui Saxo Grammatikus [Nota 13] – ar fi putut sta la Wittemberg ca discipol la picioarele lui Faust, în răstimpul celor zece ani în care Faust și-a dus discipolii de nas în toate direcțiile, era evident pentru Goethe. El nu a exprimat lucrurile în amănunt, dar cel care a rostit: Păi, mulțumesc Domnului, am studiat filosofia [Nota 14], dreptul, medicina, și spre mântuirea mea și teologia –, acela nu ar fi putut simți o mulțumire lăuntrică atunci când îl găsește pe prințul danez configurat artistic, care rostește monologul: A fi sau a nu fi – și vorbește despre acel ținut din care nu s-a întors niciun drumeț, deși cu scurt timp înainte vorbise cu spiritul bătrânului Hamlet, așadar care ar fi trebuit să aibă o memorie cumplit de scurtă dacă în momentul în care rostește monologul nu-și putea aminti că tocmai vorbise cu tatăl său, care se întorsese din acest ținut necunoscut!
Un intelectualist desigur că nu ar face așa ceva. Și eu am cunoscut astfel de intelectualiști. Aceștia au spus: Da, păi «Hamlet» nu a fost scris de un singur poet; monologul l-a scris altcineva, și apoi s-au amestecat lucrurile. Așa s-a procedat și în cazul lui Homer!
Se poate dovedi foarte ușor că o serie întreagă de personalități ar fi putut să scrie la «Hamlet», pentru că pretutindeni sunt astfel de contradicții, căci astfel de contradicții există în realitate. Iar Goethe resimțea bogăția realității în comparație cu sărăcia intelectualismului. Și așa trebuie înțeles el.
Dacă vreți să vă amuzați cândva despre ceea ce este îngrozitor în «Hamlet», în sensul că Shakespeare poate fi „prins” în orice moment cu o contradicție, este suficient să-l citiți pe profesorul Rümelin [Nota 15], renumitul profesor Rümelin din Heidelberg, care a indicat în articolul său despre Shakespeare toate aceste lucruri, în toate amănuntele lor. Dar există totuși o deosebire între ceea ce resimțea Goethe drept artă, în așa fel încât l-a numit pe artist interpret al spiritului lumii, și ceea ce a fost transmis drept știință – chiar și la Heidelberg.
Și dacă veți compara ceea ce a spus Lessing despre Laocoon cu frumoasele remarci ale lui Goethe în această privință, desigur că nu veți găsi încă în remarcile lui Goethe ceea ce duce la o adevărată înțelegere, căci Goethe încă nu avea antroposofia, dar veți găsi un progres important la el față de dezbaterile lui Lessing.
Veți descoperi pretutindeni la Goethe indicații în privința a ceea ce v-am expus eu astăzi. Astfel că, de exemplu, puteți spune că din ceea ce a remarcat Goethe la grupul Laocoon apare deja la suprafață ceea ce am avut eu de spus în această privință. Și de aceea ne este îngăduit să spunem că goetheanismul, continuat în mod corect, duce neapărat la antroposofie, până în toate amănuntele sale.
