Astăzi voi analiza câteva fapte aparent mai îndepărtate de considerațiile mai concrete ale antroposofiei noastre, dar care vor trebui totuși să constituie fundamentul a numeroase concepții, apoi, având acestea, în analize mai intime, să putem construi ceva.
Când vorbim, pe de o parte, despre fizic-corporalul omului și, pe de altă parte, despre spiritual-sufletescul lui apare pentru cunoaștere, pentru putera noastră de conceptualizare, o dificultate. Omul poate dobândi relativ ușor reprezentări despre fizic-corporal. Acest fizic-corporal îi este dat prin simțuri. Faptul face parte, ca să spunem așa, din ceea ce vine către om din toate părțile din mediul său înconjurător, fără ca el să facă ceva esențial pentru asta, cel puțin în ce privește conștiența sa. Dar este cu totul altceva când este vorba de spiritual-sufletesc. Spiritual-sufletescul este de așa natură încât omul, dacă este destul de nepărtinitor, de lipsit de idei preconcepute, are clar conștiența că acesta există. Omenirea, de altfel, nu a încetat să adopte, în limbile sale, apelative, termeni, exprimări pentru ceea ce este spiritual-sufletesc, iar simplul fapt că acești termeni, aceste expresii și apelative se găsesc într-o limbă arată că întotdeauna pentru conștiența lipsită de idei preconcepute există mereu ceva care trimite la spiritual-sufletesc.
Dificultatea apare însă îndată ce omul vrea să stabilească o relație între lumea fizic-corporalului și cea a spiritual-sufletescului. Această căutare a unei relații prezintă cele mai mari dificultăți pentru cei care tratează, să zicem, în mod filosofic aceste subiecte. Dumneavoastră știți că fizic-corporalul se întinde în spațiu. Puteți chiar să vă reprezentați acest fizic-corporal în spațiu. Și omul își face destul de ușor reprezentări despre acesta, tocmai pentru că el poate folosi ceea ce îi oferă spațiul și cele trei dimensiuni ale sale pentru a ajunge la reprezentări fizic-corporale. Dar până la urmă omul nu găsește spiritualul ca atare nicăieri în spațiu.
Cei care cred că nu sunt impregnați de sentimente materialiste, dar care de fapt sunt, ar vrea de asemenea să-și reprezinte spiritual-sufletescul în spațiu și, prin aceasta, ei ajung la acele aberații spiritiste [Nota 1] pe care le știm. Rătăcirile spiritiste sunt rătăciri materialiste; ele reprezintă o încercare de a introduce spiritual-sufletescul în spațiu. Lăsând însă la o parte toate acestea, un fapt este sigur: omul este conștient de spiritual-sufletescul propriu. El știe cum acționează spiritual-sufletescul, fiindcă își spune că gândul pe care îl nutrește când își propune, de pildă, să facă o mișcare în spațiu se transformă în această mișcare cu ajutorul voinței. Mișcarea este în spațiu; despre gând însă omul lipsit de idei preconcepute nu poate spune că s-ar afla în spațiu. Și astfel au apărut cele mai mari dificultăți pentru gândirea filosofică. A fost pusă problema: Cum poate spiritual-sufletescul din om, din care și Eul face parte, cum poate acționa acesta asupra fizic-corporalului, care este în spațiu? Cum poate acționa ceva nespațial asupra a ceva spațial?
Au fost emise cele mai diverse teorii, care toate, mai mult sau mai puțin, suferă de viciul că stabilesc o relație între spiritual-sufletescul nespațial și fizic-corporalul spațial. Se spune că în voință spiritual-sufletescul acționează asupra corporalului. Dar la început nimeni nu poate, cu conștiența obișnuită, să spună cum se infiltrează gândul în voință și cum ajunge voința, care ea însăși este un fel de spiritual, să se manifeste în mișcări exterioare, într-o activitate exterioară.
Pe de altă parte și procesele provocate, de pildă, prin intemediul lumii fizice în simțuri, deci în corporal, se desfășoară în spațiu. Ele se metamorfozează în ceva nespațial când devin ceva spiritual-sufletesc. Pornind de la conștiența sa obișnuită, omul nu poate să spună cum se face că fizic-corporalul dezvoltat în percepția senzorială exerecită o acțiune asupra nespațialului, asupra spiritual-sufletescului.
Recent a fost găsită o portiță, pe care eu am menționat-o de multe ori: se vorbește de „paralelismul psihofizic” [Nota 2]. Este de fapt o recunoaștere a faptului că nu știi precis ce să spui despre relația dintre fizic-corporal și sufletesc-spiritual. Se spune, de pildă: Omul merge, picioarele lui se mișcă, el își schimbă locul în spațiul exterior. Asta nu face decât să descrie ceva spațial, un fizic-corporal.
În timp ce în corpul său se petrece ceva, simultan se deapănă un proces spiritual-sufletesc, ceva de natură mental-sentimental-volitivă. Nu se știe decât, așa se spune, că în timp ce fizic-corporalul se desfășoară în spațiu și timp se desfășoară și spiritual-sufletescul. Dar modul în care unul acționează asupra celuilalt nu ți-l poți reprezenta. Paralelism psihofizic înseamnă: în același timp cu un proces corporal se desfășoară un proces sufletesc. Dar dincolo de acest mister – am spune noi, evident –, și anume că cele două procese se desfășoară simultan, nu se trece. Nu ajungi să-ți reprezinți interacțiunea dintre cele două. Așa stau lucrurile și atunci când oamenii doresc să își facă o idee despre prezența, despre existența spiritual-sufletescului.
În secolul al XIX-lea, în care oamenii au fost atât de impregnați de materialism în concepțiile lor, materialiștii și-au pus și ei întrebarea: Unde anume în spațiul cosmic zăbovesc, de fapt, sufletele atunci când ele au părăsit corpul? Și s-au găsit chiar oameni care, pentru a combate spiritualismul, au încercat să prezinte imposibilitatea existenței unui atare loc în lumea spațială unde să poposească sufletele provenite de la cei morți, dat fiind faptul că mor atât de mulți oameni, și tot atât de mulți au murit deja. În adevăr, în secolul al XIX-lea această teză absurdă a fost emisă deseori. S-a spus: Omul nu poate fi nemuritor, căci toate colțurile Universului ar trebui să fie deja pline de suflete nemuritoare. Faptul arată ce dificultăți apar atunci când se pune problema descifrării relației dintre fizic-corporal, ce evoluează clar în spațiu, și ceea ce inițial nu poți transpune în spațiu, și anume spiritual-sufletescul.
Treptat însă s-a ajuns la o concepție pur intelectualistă, în care gândirea omenească a juxtapus abrupt fizic-coporalul de o parte și spiritual-sufletescul de cealaltă parte. Pentru conștiența contemporană acestea două se găsesc alături, fără niciun intermediar. Evident, dat fiind modul în care oamenii au ajuns treptat să gândească pe de o parte despre fizic-corporal și pe de altă parte despre spiritual-sufletesc, nu se pune problema de a găsi un raport între cele două. Omul își reprezintă astăzi spațial-fizicul în așa fel încât ceea ce are legătură cu sufletescul nu-și găsește în el nicăieri locul, și tot așa sufletescul este la fel de abrupt separat de fizic-spațial, încât elementul spiritual-sufletesc nonspațial nu ar putea veni nicăieri în contact cu fizicul sau ceva de genul acesta. Dar această poziție atât de categorică s-a dezvoltat abia treptat. Trebuie să te bazezi pe un mod de abordare cu totul diferit, pe care nu îl poți avea decât dacă te conectezi la ceea ce spune știința spiritului de orientare antroposofică. Știința spiritului de orientare antroposofică trebuie să abordeze mai întâi voința. Pentru început, o viziune lipsită de idei preconcepute oferă în mod neîndoielnic dovada că voința omului însoțește peste tot mișcările sale și că mișcările omului, pe care acesta le săvârșește exterior în spațiu atunci când se deplasează, dar și mișcările care se petrec în interiorul lui în timpul îndeplinirii funcțiilor sale cotidiene, în general toată activitatea omului aici în lumea fizică, este tridimensională din punct de vedere spațial. Omul fără prejudecăți nu poate avea nicio îndoială asupra acestui subiect. Toate aceste mișcări sunt însoțite de voință; deci voința trebuie să intre în joc peste tot unde se întind cele trei dimensiuni. Asupra acestui lucru nu poate exista nicio îndoială.
Tot astfel, când se vorbește despre voință ca despre un element spiritual-sufletesc este indiscutabil că aceasta, deși este de natură spiritual-sufletească, este ceva tridimensional, are o structură tridimensională. Simplu, noi trebuie să gândim astfel: Când prin voința noastră executăm de pildă o mișcare cu mâna, voința se pliază la toate pozițiile pe care le iau în spațiu brațul și mâna. Voința însoțește totdeauna orice mișcare executată de vreun membru al trupului. Astfel că despre voință în sine trebuie să vorbim ca despre acel ceva sufletesc care poate primi o configurație tridimensională.
O altă întrebare însă ar fi dacă orice element sufletesc se manifestă sub un aspect tridimensional. Și dacă acum trecem de la voință la lumea simțirii, la lumea sentimentului, omul, dacă reflectează simplu, cu conștiența sa obișnuită, la aceste lucruri, își va spune, desigur: Dacă sunt înțepat de un ac, să spunem, pe partea dreaptă a obrazului, a capului, eu simt asta; dacă sunt înțepat pe partea stângă, de asemenea simt acest lucru. Cu conștiența obișnuită el poate gândi deci că simțirea sa se întinde pe întregul său corp. Și atunci va vorbi despre aspectul tridimensional al simțirii, după cum mai înainte a vorbit despre aspectul tridimensional al voinței.
Aici însă el se dedă unei iluzii, fiindcă nu este așa. Aici trebuie mai degrabă să avem în vedere că omul poate să facă mai întâi anumite experiențe asupra lui, și de la aceste experiențe vom porni mai departe. Reflecția de astăzi riscă să fie ceva subtil, dar fără astfel de reflecții subtile știința spiritului nu poate fi înțelească foarte profund.
Priviți cu ochii sufletului ce se petrece când vă atingeți singuri mâna stângă cu mâna dreaptă. Prin acest gest aveți percepția propriei dumneavoastră persoane. Când vă atingeți mâna dreaptă cu mâna stângă, să zicem prin intermediul degetelor, vă percepeți pe dumneavoastră înșivă așa cum percepeți un obiect exterior.
Acest fapt este însă și mai clar dacă vă gândiți că aveți doi ochi și că atunci când fixați un obiect cu ambii ochi trebuie mai întâi să vă forțați voința. Adesea nu ne gândim la acest efort de voință. Pentru a putea, de pildă, să fixați un obiect foarte apropiat – fenomenul iese mai bine în evidență aici decât dacă obiectul ar fi mai depărtat – trebuie să vă întoarceți ochiul stâng către dreapta și cel drept către stânga. Dumneavoastră fixați obiectul prin faptul că aduceți în contact între ele liniile de vizualizare, așa cum aduceți în atingere mâna dreaptă cu cea stângă atunci când vă apucați singuri mâna, ca să spunem așa.
Astfel puteți pur și simplu vedea că faptul de a raporta stânga la dreapta, de a stabili un anumit raport între stânga și dreapta are o anumită importanță pentru om în ce privește orientarea sa în lume.
Dar de cele mai multe ori conștiența obișnuită nu merge mai departe de conștientizarea acestui fapt fundamental foarte important, reprezentat de atingerea mâinilor, de încrucișarea axelor oculare; această observație poate fi totuși continuată.
Să presupunem că suntem întepați în jumătatea dreaptă a corpului nostru cu un ac: noi sesizăm, simțim înțepătura. Dar nu avem dreptul să spunem simplist unde simțim această înțepătură, indicând poate prin acest „unde” suprafața corpului nostru. Căci, într-adevăr, dacă mădularele organismului nostru nu ar fi fiecare în parte într-un raport, și anume într-un raport viu unele cu altele, dacă nu ar acționa decât unele asupra celorlalte, ființa noastră trupesc-sufletească nu ar fi deloc ceea ce este. și întotdeauna, nu numai atunci când ne apucăm mâna stângă cu cea dreaptă pentru ca să simțim mâna stângă prin cea dreaptă, ci și atunci când organismul nostru este înțepat, să spunem, pe partea dreaptă, există un fir, un conductor care pornește din partea dreaptă înspre planul de simetrie median, iar jumătatea stângă a corpului nostru trebuie în mod necesar să intre în raport cu jumătatea dreaptă pentru ca senzația, sentimentul să se poată naște.
Este relativ ușor să îți spui: Dacă aici, mergând din față în spate, am planul de simetrie și dacă mâna dreaptă o atinge pe cea stângă, simțirea celor două mâini, a fiecărei mâini prin cealaltă, se naște în planul de simetrie. Acest lucru devine evident văzut astfel și este relativ ușor să vorbești despre încrucișarea axelor oculare. Dar când, de exemplu, suntem înțepati în dreapta, există totdeauna un conductor (vezi desenul, roșu), iar jumătatea stângă a corpului se încrucișează cu jumătatea dreaptă în acești conductori; altminteri senzația nu ar putea lua naștere. Faptul că avem o jumătate stângă și o jumătate dreaptă a corpului, că suntem construiți simetric, joacă un rol extrem de important pentru toate căile senzației și ale simțirii. Astfel, noi raportăm totdeauna ceea ce ni se întâmplă în partea dreaptă la partea stângă, în timp ce totdeauna ceva, oarecum invizibil, din zona stângă intervine pentru a se încrucișa cu ceea ce parvine din zona dreaptă.
Tabla 1Numai în acest fel se naște simțirea. Simțirea nu se naște niciodată în spațiul tridimensional, simțirea se naște totdeauna în plan. În realitate, lumea sentimentului nu corespunde unei extinderi spațiale tridimensionale, ci bidimensionale. Omul trăiește lumea sentimentului doar într-un plan, în acel plan care, dacă l-am realiza ca un plan de secționare, ar despica omul în două jumătăți simetrice.
În realitate, viața de sentiment este ca un tablou pictat pe o pânză care nu se desenează numai dintr-o parte, ci din ambele părți. Imaginati-vă că îmi întind o pânză, că o pictez de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta și în contemplare las să se amestece ceea ce am desenat din față și din spate, adică de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta. Iar tabloul care este aici este în totalitate bidimensional. Tot ceea ce este tridimensional este, dacă pot spune așa, proiectat în cele două dimensiuni.
V-ati mai putea face o reprezentare și în alt fel. Imaginati-vă că ați putea proiecta în umbre pe o suprafață obiecte aflate la dreapta și la stânga. Veți avea astfel desfășurate pe perete umbre ale obiectelor din dreapta și umbre ale obiectelor din stânga. Tot așa este și cu lumea noastră de sentimente. Ea nu este tridimensională, ci bidimensională. Omul este, în fond, un pictor care lucrează simultan dinspre două laturi, el netrăind în spațiu doar cu simțirea sa, ci și cu voința sa, care este tridimensională, prin voința sa el pictând – voința este pictorul –, schițând în umbre, în tablouri pe un plan ce merge din față în spate, toate acele efecte de simțire pe care le întâlnește în spațiu. Omul, prin simțire, trăiește într-un tablou care este schițat, este trasat prin corpul său în două dimensiuni, numai că este pictat dinspre ambele laturi. Astfel, dacă în domeniul sufletesc vrem să găsim pentru noi înșine, pentru oameni, trecerea de la voință la sentiment trebuie să trecem de la tridimensional la bidimensional.
Dar acest fapt vă oferă un alt raport al sufletescului față de spațial, în primul rând al aceluia care se exprimă în simțire, decât dacă ați spune simplu despre sufletesc că este nonspațial. Planul are două dimensiuni, dar nu este spațial. Puteți spune despre foaia de tablă neagră că este un plan, în realitate însă este un corp, fiindcă are grosime. Planul, desigur, se află în spațiu, dar el în sine nu este spațial; spațiul trebuie totdeauna să aibă trei dimensiuni. Și în acest spațiu tridimensional se inseră numai voința. Sentimentul nu se inseră în cele trei dimesniuni ale spațiului. El este bidimensional. Și totuși, între spațiu și sentiment există anumite realații, așa cum există anumite relații între umbră și spațiu.
Prin aceasta vă fac atenți și asupra unui fapt extrem de important, care nu este ușor de perceput pentru simplul motiv că omul, în starea de conștiență obișnuită, nu este în genere înclinat să surprindă specificul, particularul lumii sale de sentiment. Această lume a sentimentului este impregnată totdeauna de lumea voinței. Gândiți-vă o clipă: când primiți în realitate înțepătura, despre care am vorbit deja, pe partea dreaptă a corpului, dumneavoastră nu disociați imediat sentimentul de voință. Neîndoielnic, veți recepționa înțepătura nu chiar impasibil, ci, lăsând la o parte faptul că exterior, poate, atunci când sunteți înțepat, vă duceți mâna la locul respectiv, adică prin voința dumneavoastră faceți efectiv o mișcare în spațiul tridimensional, lăsând deci la o parte acest fapt, mai aveți o mișcare de apărare care nu se manifestă exterior, ci doar sub formă de curenți minusculi, intimi, ai sângelui și ai respirației. Această mișcare de apărare pe care o faci când ești înțepat de un țânțar și duci mâna după el nu este decât partea cea mai grosieră. Partea mai subtilă, mișcarea de apărare propriu-zisă, efectuată doar prin mișcarea sângelui, prin mișcarea respirației și prin tot felul de alte fenomene din interior, de obicei nu o luăm în seamă. În felul acesta nu distingem ce face aici voința de ceea ce este realmente simțire. Ceea ce este simțire este de asemenea foarte discret. Nu poți ajunge să faci această diferențiere decât printr-o meditație foarte, foarte atentă. Dacă ajungeți însă să excludeți din simțire tot ceea ce aparține voinței, atunci vă contractați într-adevăr dinspre dreapta și dinspre stânga la mijloc, pentru a deveni planul median. Și odată ce sunteți planul median și într-o oarecare măsură trasați conștient ca pictor trăirile dumneavoastră pe acest plan, începeți să înțelegeți de ce lumea sentimentelor diferă atât de fundamental de ceea ce se viețuiește în mod obișnuit.
Este posibil să trăiești deja această întindere pe suprafață, această planitate a simțirii; dar trebuie să o trăiești meditativ. Trebuie să ai trăirea existenței de umbră a sentimentelor în comparație cu viețuirea robustă în spațiul tridimensional. Trebuie mai întâi să te pregătești să o ai. Și se poate atunci să o ai. Te vei apropia astfel puțin câte puțin de adevărul că sentimentul se dezvoltă în spațiul bidimensional. În ce privește gândirea, poți să o caracterizezi simplu prin faptul că spiritul tău, eliberat de prejudecăți, recunoaște că un gând trăiește cel puțin în interiorul spațiului. În adevăr, gândul nu există nicăieri în interiorul spațiului. Dar o relație cu spațiul, desigur, o are. Căci neîndoielnic creierul, chiar dacă nu este instrumentul gândirii, este totuși suportul acesteia. Fără creier nu s-ar putea gândi. Dacă gândirea, care se desfășoară în legătură cu activitatea cerebrală, nu ar avea nimic de-a face cu spațiul ar trebui să se ajungă la un fapt paradoxal, că la vârsta de doisprezece ani, dacă ajungi să gândești bine și corpul tău crește apoi peste starea în care se afla la doisprezece ani, tu să pierzi contactul cu gândirea. Nu este cazul. Crescând, nu părăsești gândirea. Și faptul acesta arată că, odată cu creșterea, rămâi și cu gândirea în interiorul spațiului.
Și acum, la fel cum atunci când ne apropiem treptat de planul nostru de simetrie putem simți în noi lumea simțirii, lumea viețuirii, tot așa putem viețui gândirea meditativ, ca pe ceva ce se întinde, ce-și are dimensiunea între sus și jos. Gândirea este perfect unidimensională, procesul său în om este liniar. Trebuie să spunem deci: Voința se prezintă sub aspect tridimensional, sentimentul sub aspect bidimensional, iar gândirea sub aspect unidimensional.
Vedeți deci că, dacă facem diferențierile în spațiu, nu ajungem la treceri atât de abrupte, atât de brusce precum le face intelectul cras. Obținem o tranziție progresivă. Intelectul singur spune: Fizicul are o extindere tridimensională în spațiu; spiritual-sufletescul nu are niciun fel de dimensiune, deci nu poți găsi niciun fel de raport, fiindcă, evident, nu poți stabili un raport între ceea ce nu are niciun fel de dimensiune și ceea ce are o dimensionalitate. Dar dacă devii atent la faptul că voința este plăsmuită tridimensional, constați că ea se revarsă peste tot în lumea tridimensională. Dacă știi că sentimentul este structurat bidimensional, trebuie în mod necesar ca, trecând de la trei la două dimensiuni, să ajungi la ceva care are încă raporturi cu spațialul, dar care nu mai este spațial, căci planul în sine, cele două dimensiuni simple, nu sunt nicidecum spațiale. Dar ele sunt în spațiu, ele nu au ieșit definitiv din spațiu.
Și dacă trecem de la sentiment la gândire, trecem de la două dimensiuni la dimensiunea unică, deci încă nu ieșim cu totul în afara spațiului. Pătrundem treptat din spațial în nespațial. Am spus adesea că tragismul materialismului constă în faptul că el nu înțelelge tocmai materialitatea, substanțialitatea în extinderea sa tridimensională. Crede că înțelege substanțialitatea, dar de fapt nu o înțelege. În secolul al XIX-lea au apărut pe plan istoric tot felul de fenomene importante, care actualmente, cu conștiența noastră obișnuită, nu pot fi descifrate cu adevărat. Gândiți-vă numai la răsunetul pe care l-a avut la numeroși gânditori sistemul filosofic al lui Schopenhauer expus în Lumea ca voință și reprezentare [Nota 3]. După el, reprezentarea are doar ceva ireal, voința fiind singura care este reală. Vă întreb cum a ajuns Schopenhauer la ideea că lumea este numai voință? Ei bine, pentru că el însuși a fost ros, a fost mistuit de materialism! Căci în lumea în care materia are o extindere tridimensională singura revărsare în ea este voința. Cel care dorește să integreze și sentimentul în această lume trebuie să caute raportul care există între un lucru tridimensional și o imagine, o umbră bidimensională. Ceea ce trăim noi în sentimente sunt imagini-umbre ale lumii, în care trăiește și voința noastră ca formațiune tridimensională. Iar ceea ce trăim în gândire sunt configurații unidimensionale. Și doar când am ieșit complet în afara dimensiunilor, când am trecut la punctul adimensional, atunci am ajuns la Eul nostru. Acesta nu are într-adevăr nicio dimensiune, el este în întregime punctual. Acest fapt ne permite să spunem: trecem de la tridimensional (vezi desenul, alb) la bidimensional (roșu), la unidimensional (galben) pentru a ajunge la punctual (albastru).
(Tabla 1, dreapta)Dacă însă rămânem la tridimensional, în cele trei dimenisuni avem voința noastră. Acolo se găsește și simțirea, acolo se găsește și gândirea, fără a fi extinse însă la tridimensional. Lăsând la o parte a treia dimensiune pentru a trece doar la cele două dimensiuni, avem umbra existenței exterioare, în care se întinde însă această parte spiritual-sufletească ce trăiește în simțire. Ieșim deja mai mult din spațiu. Dacă trecem la gândire ne retragem și mai mult din spațiu și, mergând la Eu, și mai mult. Suntem într-un anume fel, etapă cu etapă, conduși în afara spațiului. Și vedem, pur și simplu, că nu are niciun sens să vorbim despre opoziția dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporal. Nu are niciun sens, căci dacă vrem să descoperim raportul dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporal trebuie să ne punem următoarea întrebare: Care este raportul dintre lucrurile care au o extindere tridimensională, de pildă propriul nostru corp, și sufletesc ca ființă volitivă? Care este raportul corporal-trupescului din om față de suflet ca ființă a sentimentului? În raport cu sufletul ca ființă volitivă, trupesc-fizicul se comportă ca un element corporal, trupesc-fizicul fiind pur și simplu impregnat de voință în toate direcțiile, în toate dimensiunile, precum este impregnat un burete cu apă.
Față de sentiment însă, trupesc-fizicul se comportă așa cum o fac obiectele care își proiectează umbra pe o pânză. Și iarăși, dacă vrem să trecem de la ceea ce are legătură cu sentimentul la ceea ce are legătură cu gândirea, trebuie să devenim un pictor cu totul special. Trebuie să repictăm pe o linie ceea ce în mod normal se află în cele două dimensiuni ale tabloului.
Puneți-vă numai următoarea întrebare. Este desigur ceva care cere o anumită contemplare interioară, dar imaginați-vă, de pildă, că aveți în față „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci. O aveți mai întâi ca suprafață în fața dumneavoastră. Ceea ce intră în discuție este bidimensional. Putem face, desigur, abstracție de grosimea tușelor de culoare; dar ceea ce aveți sub ochi ca tablou este bidimensional. Acum însă îmi imaginez o linie trasată în mijloc de sus în jos, iar această linie ar reprezenta o ființă unidimensională. Această ființă unidimensională ar avea particularitatea că Iuda, să zicem, nu i-ar fi indiferent; dimpotrivă, prezența lui Iuda aici este resimțită de această ființă sub un anumit raport. Ea o resimte astfel: Când Iuda își înclină capul, ea viețuiește o senzație mai puternică; când Iuda se îndepărtează viețuiește o senzație mai puțin puternică; iar pentru celelalte personaje această ființă unidimensională are o senzație diferită, după cum una este într-o culoare albastră sau într-o culoare galbenă. Această ființă unidimensională resimte tot ceea ce este la dreapta și la stânga. Pe lângă asta, tot ceea ce este în acest tablou este simțit în mod viu de către această ființă unidimensională.
Așa se prezintă realmente gândirea în noi. Gândirea noastră este o ființă unidimensională de acest gen și nu viețuiește restul ființei noastre omenești decât prin faptul că, mai întâi, se pune în raport cu tabloul, că ne taie în două, un om dreapta și un om stânga, și apoi, pe calea ocolită a tabloului, se pune în raport cu această lume structurată tridimensional a voinței.
(Tabla 1, stânga)Dacă vrem să ne facem o idee despre ceea ce este ființa noastră spiritual-sufletească având în vedere numai facultățile sale de voință, simțire și gândire, fără să ținem seama pentru început de Eu, nu trebuie să ne-o reprezentăm ca un nor de ceață, ci împlinind ceva interior-sufletesc. Ne vom reprezenta deci schematic spiritual-sufletescul. Trebuie, într-un anume fel, să vede: el ni se prezintă mai întâi ca un nor. Dar aceasta nu este inițial decât o ființă de voință. Ea are fără încetare tendința de a se aplatiza; devine atunci o ființă a sentimentului. Vedem prima dată un nor luminos, apoi însă un nor luminos care în mijloc se transformă, într-un plan, astfel putând să se simtă. Acest plan tinde și el la rândul său să devină o linie. Așadar trebuie în continuu să ne reprezentămn: nor, plan, linie, ca o formațiune autonomă, de sine stătătoare; ceva care vrea în permanență să fie nor, din nor însă vrea să se transforme într-un plan, pentru ca în final să se alungească într-o linie. Dacă vă reprezentați o linie care devine plan și că planul, la rândul său, devine un nor tridimensional, dacă deci vă reprezentați: nor, plan, linie-linie, plan, nor etc., aveți sub formă schematică ce este realmente sufletul dumneavoastră în natura sa interioară, în esența sa interioară. Nu ajungeți nicăieri cu o reprezentare statică, care nu face decât să rămână nemișcată în ea însăși. Nicio reprezentare statică nu poate reda ceea ce este sufletesc. Trebuie să vă faceți o reprezentare care făptuiește ea însăși o activitate interioară, și anume o astfel de activitate interioară încât sufletul, atunci când se reprezintă pe sine, se joacă cu dimensiunile spațiului: el face să dispară a treia dimensiune, pierde astfel voința, face să dispară a doua dimensiune, prin acest fapt pierde sentimentul; gândirea o pierde doar atunci când face să dispară și prima dimensiune. Atunci ajunge la punct. Abia atunci trece la Eu.
De aici și această dificultate. Oamenii ar vrea să cunoască sufletescul, dar ei sunt obișnuiți să-și facă numai reprezentări spațiale.
(Tabla 1, centru)Ei își fac și despre sufletesc reprezentări spațiale, însă chiar și acestea destul de diluate. Dar prin aceasta nu obțin decât ceea ce este de natură volitivă. Sufletescul ar trebui să ni-l reprezentăm totdeauna în așa fel încât, dacă ne imaginăm, de pildă, un nor, acest nor să ni-l reprezentăm în același timp comprimat și unidimensional. Fără să imprimăm o mișcare interioară gândirii nu vom obține niciodată o idee despre ceea ce este spiritual-sufletesc. Cel care vrea să-și reprezinte un spiritual-sufletesc și în două momente consecutive își reprezintă același lucru nu și-a reprezentat decât ceva de natură volitivă. Nu trebuie să îți reprezinți simplist spiritual-sufletescul, sub formă identică, în două momente succesive. Trebuie să dezvolți o mobilitate interioară, nu numai în sensul de a trece de la un punct la altul în spațiu, ci de a trece de la o dimensiune la alta. Aici avem ceva ce de obicei ridică probleme conștienței actuale. Faptul chiar a avut drept consecință că oamenii cei mai blânzi – blânzi în ce privește reprezentarea spiritului – voiau imediat să iasă din spațiu și să depășească cele trei dimensiuni. Ei ajung atunci într-o a patra dimensiune. Este foarte nostim, nu-i așa, să treci de la tridimensional la cvadridimensional. Atât timp cât rămâi în domeniul matematic, toate gândurile pe care le elaborezi privitor la acest lucru sunt cât se poate de la locul lor, totul concordă. Numai că atunci când treci la realitate nu se mai potrivește, fiindcă, ciudat, dacă gândești realmente a patra dimensiune, ea ți-o suprimă pe a treia. Prin a patra dimensiune dispare a treia, prin a cincea dispare a doua și prin a șasea dispare prima; ajungi atunci la punct.
În realitate, trecând de la a treia la a patra dimensiune se pătrunde efectiv în spiritual; iar părăsind una câte una dimensiunile, nu înmulțindu-le, ajungem din ce în ce mai mult în spiritual. Prin astfel de reprezentări vom căpăta însă și o vedere mai profundă a formei umane.
Pentru o sensibilitate artistică nu înseamnă oare ceva brutal, să zic așa, să-l privești pe om cum se postează cu cele trei dimeniuni ale sale în toate părțile în lume? Desigur, așa se face, dar aceasta nu este singura modalitate. Există în general sentimentul că jumătățile stângă și dreaptă ale corpului sunt în esență simetrice. Și reducând omul în planul său median ești condus dincolo de cele trei dimensiuni. Treci deja la acest plan median; și abia de la o dimensiune, cea în care omul crește, ajungi să ai o reprezentare cu adevărat clară. În artă se folosește deja această tranziție de la trei la două, apoi la o dimensiune. Și dacă s-ar cultiva mai mult această viziune artistică a omului s-ar găsi mai ușor trecerea spre sufletesc. Niciodată nu veți putea resimți o ființă drept o creatură unitar-simțitoare, dacă ea nu are o conformație simetrică.
Dacă priviți o stea de mare, care nu este simetrică, ci are cinci brațe, puteți desigur să treceți pe lângă ea fără a avea vreun sentiment, dar nu puteți niciodată să vă spuneți, dacă vă întrebați având un sentiment, că această stea de mare are o simțire unitară. Unei stele de mare îi este imposibil să raporteze o parte dreaptă la o parte stângă, să cuprindă ceva din dreapta cu ceva din stânga; ea trebuie totdeauna să raporteze un braț la unul sau două sau trei sau la toate celelalte patru brațe. Astfel, ceea ce noi cunoaștem drept simțire nu există absolut deloc la steaua de mare.
Cum stau lucrurile – vă rog să mă urmăriți în acest raționament intim –, cum este cu ceea ce noi cunoaștem drept sentiment? Ceea ce noi cunoaștem drept sentiment vine din dreapta, vine din stânga și repauzează în mijloc. Noi străbatem lumea plasându-ne în ea cu sentimentul într-o stare de liniște. Steaua de mare nu poate așa ceva. Ea nu poate raporta simetric ceea ce primește ca acțiune de aici (vezi desenul, săgeata roșie), din lumea exterioară, la altceva. Ea poate să o raporteze (roșu) la unu sau două sau la al treilea sau al patrulea braț, dar va avea întotdeauna un ceva mai puternic aici (galben). De aceea steaua de mare nu cunoaște sentimentul calmului interior. Dimpotrivă, când își îndreaptă într-o anumită măsură atenția într-o parte, atunci, datorită conformației sale, în ea se naște următoarea viețuire: Tu radiezi într-acolo, tu trimiți într-acolo o rază (săgeata galbenă). Când ea resimte dintr-acolo, simte ca și cum din ea s-ar trage cu pușca. Ea nu are un sentiment de liniște. Are sentimentul de a împroșca din ea în afară. Se simte ca trimițând raze în lume.
Tabla 2Dacă vă rafinați sentimentele, veți putea trăi și dumneavoastră acest sentiment, atunci când priviți o stea de mare. Dacă vă uitați la un capăt oarecare al unei raze și apoi raportați aceasta la întreaga stea de mare, în reprezentarea dumneavoastră steaua de mare va începe să se pună în mișcare către acest braț, ca și cum ar fi o lumină umblătoare, curgătoare. Și tot așa este și la alte animale care nu sunt construite simetric, care nu au o axă de simetrie adevărată.
Dacă omul ar încerca măcar o dată să își rafineze simțirea, dacă prin faptul că a devenit o ființă intelectuală nu s-ar dărui în cursul timpului numai intelectului, el ar putea pătrunde într-un mod mult mai intens în lume cu sentimentele sale.
Tot așa stau lucrurile, într-un anumit sens, și în ce privește lumea vegetală. Tot astfel este și în ce privește tot ceea ce ne înconjoară. Și o cunoaștere reală de sine ne duce totdeauna mai profund în inima lucrurilor.
Am dezvoltat azi într-un mod, să-i zicem, aparte, un subiect pe baza căruia mâine și în zilele următoare aș dori să construiesc câte ceva.
