M-am străduit ieri să arăt, printr-un raționament puțin mai aparte, cum poate fi găsită trecerea de la spațial-fizic și de la corporalul uman spre ceva care poate fi conceput spiritual, prin simplul fapt că cele trei dimensiuni spațiale pot fi reduse la două, apoi la o dimensiune și chiar la un punct. Astăzi aș vrea într-un fel să opun reflexiilor mele de ieri o reflexie cosmică, ce trebuie să vă arate cum poți concepe și în alt fel faptul că lumea, care constituie mediul nostru înconjurător, este în relație cu spiritualul și sufletescul. Conștienței moderne îi este cu siguranță imposibil să privească lumea fizică pur materială, care îl înconjoară pe om, ca având o relație directă cu sufletesc-spiritualul din om. Dacă vrem ca omul modern să nu spună că nu își poate face nicio idee despre afirmațiile antroposofiei după care elementul sufletesc-spiritual, adică Eul și corpul astral, părăsește corpul fizic și corpul eteric, timp în care se află în afara lor, trebuie evident să găsim argumentări aduse de cunoaștere. Unde sunt acestea? – se întreabă atunci omul care își extrage cunoștințele din conștiența materialistă contemporană. Omul modern, evident, nu-și poate imagina că un element sufletesc poate să existe undeva în spațiu. Cel mult el poate să gândească că aerul se află undeva, că spațiul este străbătut de lumină, dar că un element spiritual-sufletesc se poate găsi în spațiu, asta nu își poate imagina. Iar de la această imposibilitate la cealaltă imposibilitate nu-i decât un pas: acest om provenit din conștiența materialistă nu-și poate reprezenta unde merge acest element spiritual-sufletesc atunci când, la moarte, părăsește corpul omenesc.
Bineînțeles, omul modern afirmă că poate crede în aceste lucruri. Dar din momentul în care face apel la facultatea de gândire propriu-zisă se află pradă conflictelor. Aceste conflicte încetează când încearcă să se înalțe la nivelul cunoașterii spirituale. Dar, dat fiind că ideile pe care trebuie să le accepte în acest domeniu sunt ceva neobișnuit pentru omul epocii noastre, el nu le poate aborda decât lent și progresiv. Și atunci este bine să facem legătura cu faptele istoriei spirituale, care actualmente sunt mai puțin cunoscute lumii exterioare.
Știm cu toții că toate acele reprezentări tradiționale venerate astăzi de oameni, în care aceștia cred, care au fost preluate apoi de religii, urcă în timp la cunoștințe foarte vechi; știm că în epoci foarte îndepărtate au existat lăcașe de Misterii, care erau în același timp biserici, școli și instituții artistice din care s-au dezvoltat și propagat printre masele de oameni cunoștințe, dar și impulsuri care au determinat actele oamenilor.
În aceste lăcașe misteriale se aflau așa-numiții inițiați care prin practicile speciale la care se supuneau ajunseseră la cunoștințe superioare. Datorită acestor probe prin care trecuseră ei au ajuns și să întrețină o relație aparte cu lumea, de pildă o astfel de relație prin care puteau asculta fenomenele cosmice și mersul Universului și afla tot ceea ce voiau să știe cu privire la acesta.
În istoria exterioară nu mai subzistă decât formele, am spune, deja degenerate ale acestui mod de ascultare a fenomenelor cosmice. Ați aflat cu toții cum în templele grecești, în oracole, se făcea apel la anumite persoane care jucau rolul unui fel de medium, care datorită aburului, a vaporilor ce emanau din pământ intrau într-o stare pe care oamenii din ziva de astăzi, care rămân niște diletanți în materie de probleme spirituale, o desemnează cu numele de transă, transă ce nu permite să obții ceva autentic, real, ci constituie un adevărat hocus-pocus fără fundament. Dar în epocile în care vechiul mod de a comunica cu Universului intrase deja în declin, oamenii au recurs la aceste lăcașe oraculare. Iar mesajele primite cu ajutorul acestor stări de transă erau luate drept revelații ce îți permiteau să afli care erau, să zicem, intențiile adevăratelor puteri spiritual-divine ce se aflau în spatele cursului evenimentelor lumii. și oamenii se orientau pe atunci în funcție de cele spuse de oracole.
Dar aceste afirmații ale oracolelor nu erau nicidecum fenomenul originar, care consta în cu totul altceva. În epoca în care s-a găsit refugiul în aceste ziceri ale oracolelor, un fapt era cert: vechile facultăți pe care inițiații le cultivaseră în Misterii se pierduseră, găsindu-și refugiul în niște măsuri exterioare. Aș vrea să vă zugrăvesc unul dintre procesele prin care, în epoci foarte îndepărtate, inițiații Misteriilor cercetau tainele lumii, taine existente în intențiile entităților divin-spirituale aflate în spatele fenomenelor naturale.
Acești inițiați, după ce își pregătiseră îndelung întreaga lor ființă în a observa atent fenomenele cele mai subtile ale vieții, erau în măsură să intre într-o stare sufletească specială, îndeosebi față de Soarele care răsărea. În Misterii, vechiul inițiat repeta fără încetare acest exercițiu: să ajungă la o stare de perfectă receptivitate spirituală în fața Soarelui care răsărea, a zorilor care se înălțau. Acești zori de zi, ca și Soarele care apărea pe fundal, trebuiau să facă să se nască la acești vechi inițiați o stare sufletească plină de venerație, dar în același timp și de tot felul de dispoziții interioare pline de devoțiune. Astăzi nu îți mai poți face o idee despre aceasată stare interioară, întrețesută parțial de o dorință de a ști, în care ajungeau acești inițiați în fața Soarelui care răsărea, dacă se pregătiseră cum se cuvine. Cred că o ultimă presimțire venită din lumea exterioară – dar și ea aflată deja la mai bine de un secol în urmă –, care ne mai poate da o vagă idee despre ce au fost aceste dispoziții sufletești, ne este revelată atunci când citim minunatele descrieri ale răsăritului de Soare pe care ni le-a lăsat Johann Gottfried Herder [Nota 4], acest eminent poet și scriitor german. Nu este vorba de maniera de a scrie, în care se exprimă și poeții obișnuiți situați mai aproape de noi în timp, ci de răsăritul de Soare ca simbol al trezirii oricărui lucru, nu numai în cadrul naturii, ci și în inima omenească, în sufletul omenesc. Este ceva care produce în sufletul omenesc un fel de auroră, în care apoi răsare ca din interior Soarele. Iată ce a descris într-un mod minunat Herder, căutând să arate cum a prins într-o bună zi rădăcini dispoziția poetică în evoluția omenirii și cum această inspirație poetică își are originea în tot ceea ce poate trăi omul la ivirea zorilor și a răsăritului de Soare.
Tainele zorilor și ale Soarelui răsărind au fost resimțite într-un mod și mai intens de către oameni precum Jakob Böhme [Nota 5], a cărui primă carte, după cum vă este bine știut, se intitulează Aurora sau ivirea zorilor. Nici versurile din „Faust” al lui Goethe: „Sus! Scaldă-ți iute-n zorii plini de spume, școlarule, făptura de pământ!” [Nota 6] nu sunt fără legătură cu aceste taine ale zorilor. Cu cât urcăm mai mult în trecutul istoriei evoluției omenirii, cu atât stările sufletești ale omului la prima apariție a razelor de Soare ale dimineții, care par să poarte pe undele lor și lumina cosmică febrilă, activă, sunt mai minunate. În ce-i privește pe vechii inițiați din lăcașurile de Misterii, ei se pregăteau să trimită în vastele spații ale Universului, din inima lor către spiritele cosmice, întrebările cele mai grave și li se oferă cele mai sacre în timp ce apăreau zorii. Ei își spuneau: Când Soarele își trimite prima lui rază pe Pământ, atunci întrebărilor omenești li se oferă cea mai bună cale pentru a se înălța în depărtările Cosmosului. Astfel radiau, într-un fel, vechii inițiați în depărtările Universului întrebările lor, enigmele inimii lor și ale naturii lor omenești. În problema răspunsului, ei nu procedau atât de prozaic, atât de banal cum avem noi obiceiul astrăzi, în știința noastră fizică. Ei intrau în acea stare de spirit în care își spuneau: Acum am trimis Universului întrebările noastre enigmatice, ele poposesc în sânul lumilor, zeii le primesc.
Eu nu fac decât să descriu ceea ce se întâmplă. Poți gândi orice despre aceste lucruri, ele însă au existat cândva și se practicau astfel. Apoi acești inițiați așteptau și își pregăteau inima să primească ceva, în orele de noapte. Intrau și acum într-o stare lăuntrică de total abandon, de devoțiune, dar nu una în care, să zicem așa, puneau întrebări, ci o stare de receptivitate a inimii, dar și de evlavie. Astfel, ei contrapuneau strălucirii Lunii pline, ce irumpea dintr-odată, evlavia lor. Și atunci ei simțeau: Acum primim înapoi răspunsul din Univers.
Acesta era un procedeu cu totul obișnuit în vechile Misterii. Întrebările enigmatice pe care le trimiteau în depărtările cosmice se puneau într-un anumit moment al zilei și răspunsurile se primeau prin intermediul Lunii pline, răspunsuri pe care zeii le trimiteau Pământului în strălucirea Lunii pline.
Așa coresponda odinioară omul cu Universul. El nu era într-atât de arogant încât, așa cum fac filosofii de azi, să-și pună întrebările pentru a găsi imediat răspunsurile la ele. El nu avea pretenția să creadă că este destul să se așeze în fața unei coli de hârtie albă și de îndată capul omului, singur, să poată rezolva marile enigme ale existenței. Vechii inițiați credeau mai curând că trebuie să comunici cu puterile divin-spirituale care străbat și animă Universul, să discuți cu ele despre ceea ce te interesează, întrebări și răspunsuri referitoare la enigmele lumii. El făcea asta fiindcă știa că afară în Univers nu există doar conținuturile fizic-senzoriale, ci și spiritualul, care stăpânește și țese pretutindeni. Și când raza Soarelui străbate până la mine, eu îi pot trimite în întâmpinare ceea ce este conținutul voinței mele.
Această taină s-a pierdut cu totul pentru cercetarea omenească. Dar acest fapt a fost odinioară o știință, o cunoaștere reală pe care o avea omenirea. Și unul dintre ultimii din Europa care a păstrat această tradiție, ce-i drept nu atât de clară dar totuși vie, asupra acestor lucruri și care a avut și voința de a se lupta pentru ea, a fost Iulian Apostatul [Nota 7]. El a făcut imprudența de a lua în serios aceste lucruri, așa încât a devenit victima adversarilor săi.
Omul modern desenează Soarele și Pământul – este doar o reprezentare schematică, dar care vrea să înfățișeze despre ce este vorba; de fapt, ar trebui ca desenul meu să iasă din cadrul tablei. Vechiul inițiat ar fi spus: Aceasta este numai ceva fizic; elementul spiritual este că oamenii locuiesc pe Pământ și ei își dezvoltă aici voința (vezi desenul, roșu), iar în timp ce razele Soarelui coboară din Soare pe Pământ, omul își poate trimite voința sa în spațiul cosmic în direcția Soarelui (săgeți). Într-un anumit fel, vechii inițiați își trimiteau întrebările lor în Univers pe valurile voinței, care radiază de la Pământ către Soare. Și dacă omul modern spune: Pe de altă parte este Luna care radiază cumva lumina sa pe Pământ (galben), vechiul inițiat spunea: Acesta nu este decât aspectul fizic; în realitate gândurile coboară pe Pământ purtate de undele strălucirii lunare (portocaliu). Astfel vechiul inițiat încredința întrebările sale razelor de voință care se îndreaptă de la Pământ spre Soare și primea răspunsurile de la razele de gândire ce vin de la Lună către Pământ. Știința actuală nu cunoaște decât un aspect al acestui lucru. Ea nu ia în seamă decât aspectul fizic al Soarelui și al Lunii. Vechiul inițiat însă spunea: În timp ce Soarele își trimite continuu lumina sa spre Pământ, Pământul trimite fără încetare în spațiul cosmic razele de voință, voința tuturor oamenilor care trăiesc pe Pământ. Și când omul se află în strălucirea Lunii, el primește razele de gândire pe care Cosmosul le trimite către el.
Tabla 3Organizarea omenească s-a modificat. La ora actuală omul care caută cunoașterea suprasensibilă n-ar mai putea proceda astfel. Înțelegerea omului este mult mai puțin fină decât odinioară. Sigur, undele voinței noastre urcă și astăzi în spațiul cosmic. Dar omul nu mai resimte întrebările sale tot atât de arzător ca odinioară, pentru ca undele voinței sale să ia într-adevăr cu ele aceste întrebări în spațiul cosmic. Noi, oamenii de astăzi, suntem prea intelectualizați, iar intelectul temperează orice întrebare. Astăzi noi nu mai resimțim de fel imensa dorință de a ști care anima odinioară oamenii în fața întrebărilor cele mai sacre ale existenței. Noi nu mai suntem atât de însetați de cunoaștere; de fapt nu mai suntem decât curioși și avizi de rezultate rapide, fără ca pentru asta să comunicăm cu Universul. Numai îndrăgostiții mai visează sub clar de Lună; erudiții ar considera o superstiție oribilă dacă ar trebui să mai primească și de la clarul de Lună răspunsurile la problemele existențiale arzătoare.
Vedem cât se poate de clar că Universul este complet despiritualizat. Nu se mai știe nimic despre spiritul care impregnează pretutindeni Universul, sau, dacă se vorbește despre acesta, într-o manieră vag-panteistă și nu una concretă, adică să știi care este raportul dintre razele de voință ale omului și razele Soarelui, care este raportul între formarea gândirii și strălucirea Lunii.
Dar inițierea modernă permite și ea să intri în relație cu Cosmosul și cu spiritul Universului. Modul său de acțiune diferă însă de vechea inițiere. Exercițiile pregătitoare pentru inițiere le puteți găsi în cărțile mele, îndeosebi în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? Scopul lor este acela de a permite omului să ajungă prin aceste exerciții să primească chiar și astăzi un răspuns, desigur nu în modul arogant care prevalează în zilele noastre, adică să întorci pe toate fețele întrebările și să dai răspunsurile din creier. Nu obții atunci altceva decât acele lucruri care desigur sunt foarte inteligente; dar această inteligență nu este ceea ce aduce un răspuns adevărat la enigmele vieții. Prin această frământare în cap te închizi față de lume. Dacă vrei un răspuns din partea Universului este absolut necesar să ieși din tine însuți și să intri în legătură cu Universul. Astfel, inițiatul modern trebuie să pună și el întrebările sale și să se înarmeze cu răbdare, dacă nu primește imediat un răspuns. Inițiatul modern ajunge din ce în ce mai mult să nu mai privească lumea exterioară simplu, ca pe ceva care îi permite să-și satisfacă curiozitatea prin impresiile produse asupra ochilor, asupra urechilor sau asupra celorlalte simțuri ale sale. Desigur, primește și el aceste percepții senzoriale din exterior, dar, în timp ce privește la fel de precis și intim florile, Soarele, Luna, stelele, pe ceilalți oameni, plantele, animalele etc., în timp ce își orientează simțurile în toate direcțiile și lasă să pătrundă într-un anumit fel în el impresiile senzoriale venite din exterior, el trimite spre toate acestea un curent opus. Și acest curent cuprinde în el întrebările referitoare la enigmele existenței. Vedem o floare frumoasă. O privim, dar nu pasiv, ci ne fixăm, de exemplu, privirea asupra galbenului. Lăsăm galbenul să producă o impresie asupra noastră. Dar, simultan, trimitem întrebarea noastră galbenului și lăsăm să se scufunde în galbenul florii, sau – să spunem – în auroră, întrebările despre enigmele existenței, întrebări pe care vrem să le punem.
Nu vom încredința acum toate întrebările inimii noastre unei impresii anume, cum ar fi cea a răsăritului de Soare, ci le vom revărsa în toate percepțiile senzoriale. Dacă ne-am aștepta acum ca înseși aceste percepții senzoriale să ne dea răspunsurile, asta ar fi ca și cum inițiatul timpurilor antice ar fi trimis întrebările sale aurorei Soarelui care răsare și ar fi așteptat răspuns tot de la el, și nu de la Luna plină, cum era cazul atunci.
Un vechi inițiat trebuia să aștepte cel puțin paisprezece zile; căci el punea întrebările Soarelui care răsărea în timpul Lunii noi și primea răspunsurile în timpul Lunii pline. Niciun filosof modern nu așteaptă atât timp, fiindcă – cel puțin în prezent [Nota 8], când tipărirea sa face și mai ușor – cartea trebuie să fie deja la tipar!
Dar trebuie totuși să avem răbdare. Când ne încredințăm întrebările impresilor senzoriale, când le lăsăm să se cufunde în toate lucrurile, nu trebuie să ne așteptăm ca impresiile senzoriale să ne dezvăluie ceva, ci trebuie – și ajungem la așa ceva doar dacă am făcut îndelung pregătirile în acest sens – să așteptăm momentul, uneori poate dura mult timp, în care ceea ce a fost încredințat lumii în afară să răsară în noi, din interior, ca răspuns.
Puteți fi absolut siguri: când adresați întrebările în eter veți primi niște răspunsuri de circumstanță, care pot în final să-ți dea o anumită satisfacție egoistă, dar ele nu sunt totuși răspunsuri adevărate. Trebuie ca întrebările dumneavoastră despre enigmele existenței să le cufundați în floare și mare, în firmament, în stele, în tot ceea ce vă parvine din exterior ca impresii și apoi să așteptați să răsară din interiorul dumneavoastră răspunsurile. Nu puteți aștepta două săptămâni, nu puteți să determinați nici momentul, așa cum puteau să facă vechii inițiați. Trebuie să așteptați să vină momentul potrivit pentru ca ceea ce era exterior să devină interior și răspunsul să răsară din interiorul dumneavoastră.
Arta cercetării spirituale a Cosmosului constă tocmai în faptul că poți aștepta acest răspuns, că nu te aștepți să primești imediat răspunsul. Dar, bineînțeles, nici nu primești răspunsul fără să fi pus întrebări. Dacă vă informați de la persoane care au ajuns realmente la cunoștințe în sensul inițierii moderne, toate vă vor spune: Aveam probabil treizeci și cinci de ani când am resimțit foarte profund cutare sau cutare întrebare cu privire la existență; am încredințat atunci această întrebare la tot felul de impresii exterioare și, către vârsta de cincizeci de ani, din interiorul meu a răsărit răspunsul.
Astăzi, dialogul pe care dorim să-l dezvoltăm cu Cosmosul trebuie să-l cufundăm în fluviul timpului, după cum vechii inițiați lăsau să poposească întrebările lor în sânul spațiului, pentru ca ele să renască în ei din spațiu: solarul din lunar. Iar cosmicul trebuie să reapară, trebuie să renască din adâncul sufletului omenesc după un timp definit de însăși puterile cosmice; și nu trebuie decât să ajungi să presimți corect momentul în care în interior te găsești în prezența unui răspuns divin adevărat, nu a unui răspuns omensc la întrebările pe care le-ai pus.
Ceea ce a fost conținutul vechii inițieri îl regăsim într-un anumit fel, dar sub o altă formă, astăzi. Ați văzut însă ceea ce este important în acest caz. Ceea ce este important când omul vrea să pătrundă marile enigme ale existenței este ca el să fie în măsură să se pună într-o relație spiritual-sufletească cu puterile spiritual-sufletești ale Cosmosului, ca omul să nu rămână un eremit al existenței care ar vrea să rezolve totul în mod egoist prin el însuși; el trebuie să poată aștepta până când Cosmosul îi va da un răspuns la întrebarea arzătoare pe care el însuși a ridicat-o în acest Cosmos.
Vede și astfel, așa se prezintă lucrurile, că atunci când pe de o parte ai învățat să radiezi oarecum în afară, în Cosmos, sufletescul, și apoi să-l primești înapoi, ești mai bine pregătit să înțelegi nașterea și moartea. Cine a început o dată să înțeleagă că sufletescul curge către Soare, se revarsă către razele Soarelui în elementul voinței, că pătrunde în tot ceea ce este dat sub formă de impresii din lumea exterioară, acela începe să înțeleagă și că spiritual-sufletescul se revarsă în Univers pe valurile spiritualității Cosmosului, atunci când omul fizic cade pradă morții. Și dacă a învățat că gândurile sale cele mai bune le reprimește din Cosmos – chiar dacă pentru omul modern se întâmplă ca aceste gânduri să-i parvină din interior – el înțelege și că spiritualul recoboară la rândul său din elementul lunar, din elementul lucitor al lumii; și atunci elementul lunar din propriul nostru organism este cel din care urcă gândurile noastre.
Înveți atunci să apreciezi la justa valoare aceste fenomene intermediare, care, aș spune, se situează la jumătate între fizic-cosmic și cosmic-spiritual. Omul modern, care s-a format și educat într-o conștiență materialistă, nu face decât să descrie lucrurile din punct de vedere fizic. El spune: Există eclipse de Soare; o eclipsă de Soare are loc când Luna se află între Soare și Pământ și se postează în fața razelor de Soare și astfel ocultează Soarele. O explicație fizică împrumutată din fizica elementară. Dacă acolo este o sursă de lumină și dincolo un ochi, iar eu țin mâna în față, lumina este ocultată. O explicație pur spațială. Dar conștiența modernă rămâne la asta. Noi trebuie să răzbatem din nou spre o cunoaștere a acelor lucruri care nu apar în fiecare zi, ci mai rar, dar care își au negreșit latura lor spirituală.
Când are loc o eclipsă de Soare, atunci, în condițiile modificate de pe partea Pământului care suportă eclipsa, se produce totuși ceva ce diferă radical de ceea ce se întâmplă în absența eclipsei de Soare. Când știm că razele Soarelui vin către noi și că razele voinței urcă în direcția Soarelui, ne putem reprezenta și că o eclipsă de Soare poate avea o anumită influență asupra razelor de voință, care sunt de natură spirituală. Luna oprește razele de lumină; acesta este un proces pur fizic. Razele voinței nu pot fi oprite de către materia fizică a Lunii. Ele pătrund în întuneric, și vine atunci un moment, chiar dacă foarte scurt, în care ceea ce este de natură volițională pe Pământ se revarsă în spațiul cosmic altfel decât în absența eclipsei de Soare. De obicei elementul fizic al luminii solare se unește întotdeauna cu razele de voință emise. În cazul unei eclipse de Soare, razele voinței se revarsă printr-un con de raze, fără obstacol în spațu. Vechii inițiați știau: Într-un astfel de caz tot ceea ce ființa umană nutrește în ea ca voință neînfrânată, ca instincte și impulsuri nestăpânite, se revarsă în spațiul cosmic. Și vechii inițiați explicau discipolilor lor: În condiții normale, ceea ce voința negativă a oamenilor trimite în spațiul cosmic este într-un fel ars, este prefăcut în scrum de razele Soarelui, încât aceasta nu dăunează decât omului, nu și Universului. O eclipsă de Soare însă dă prilejul răutății pământești să se răspândească în tot Universul. Aici avem un fenomen fizic cu un conținut puternic spiritual.
Pe de altă parte, în cazul eclipsei de Lună conștiența modernă spune: Aici Pământul se află între Soare și Lună, din care cauză noi vedem umbra Pământului pe Lună. Aceasta este o explicație fizică. Dar și în acest caz vechiul inițiat știa că la bază există un fenomen spiritual, că în timpul întunecării Lunii gândurile coboară prin mijlocul întunericului, că ele au deci o relație mai intimă cu subconștientul decât cu conștientul omului. Și vechii inițiați le spuneau adesea, sub formă de parabole, discipolilor lor – vă traduc în termeni moderni: Visătorii merg să se plimbe sub clarul de Lună plină; cei care vor însă să primească din Univers gânduri diabolice și nu gânduri binefăcătoare merg să se plimbe în timpul eclipsei de Lună.
Și iarăși ajungem la un conținut spiritual existent într-un eveniment fizic. A relua toate acestea sub vechea lor formă ne-ar duce la superstiție. Noi trebuie să ajungem însă din nou să recunoaștem spiritualul în anumite fenomene cosmice importante. Căci în realitate, când eclipsele de Soare și Lună se repetă în fiecare an, acestea sunt într-o anumită măsură „supape opuse”, dacă mă pot exprima astfel. Supapele au rolul de a evita producerea unei defecțiuni, deschizându-se la momentul potrivit, de pildă, pentru a lăsa să iasă vaporii. Aceste supape care apar sub formă de eclipse de Soare și de Lună în fenomenele cosmice sunt aici tocmai pentru ca ceea ce, în cazul unei eclipse de Soare, se răspândește pe Pământ ca răutate să poată fi dus în spațiu în mod luciferic și să continue acolo să facă rău, în timp ce eclipsele de Lună sunt prevăzute pentru ca gândurile rele din Univers să poată ajunge la ființele care vor în mod deosebit să fie posedate de gânduri rele. Aceste lucruri nu se fac cu o deplină conștiență, dar aceste fapte există realmente, la fel de reale ca atracția pe care o exercită un rnagnet asupra unor particule de fier. Ele sunt forțe care acționează în Univers, la fel ca acelea pe care le studiem astăzi în clinici sau în laboratoarele de fizică sau de chimie.
Și omenirea nu se va elibera de aceste forțe de declin înainte de a fi regăsit o inimă și o rațiune pentru această acțiune spirituală. În acel moment și omenirii i se vor deschide florile unei reprezentări autentice privitoare la naștere și moarte. Omenirea actuală, adâncită profund în întuneric, are mare nevoie de aceste reprezentări privitoare la naștere și moarte. Ea va trebui să reînvețe care este adevărata semnificație a Soarelui ce ne trimite lumina lui; căci atunci când Soarele ne trimite razele sale el degajă într-un fel spațiul din jurul nostru, pentru a pregăti căile prin care sufletele celor defuncți vor pătrunde în depărtările Universului.
Când Soarele își trimite razele sale către Pământ, Pământul își trimite sufletele sale în depărtările Universului. Când oamenii mor, aceste suflete radiază în afară, în depărtările spațiului. Și în depărtările spațiului acestea suportă transformări. Apoi ele se întorc iarăși la oameni sub o formă spirituală dinspre Lună, iau din nou un corp fizic, care le este dat prin curentul ereditar fizic. Iar noi nu vom ajunge la o relație adevărată cu Universul dacă nu vom resimți iarăși aceste fenomene într-un mod foarte real.
Astăzi învățăm astronomia, analiza spectrală și așa mai departe. Învățăm cum ajung razele Soarelui pe Pământ și credem că cu asta totul s-a încheiat. Învățăm că razele Soarelui cad pe suprafața Lunii, că sunt reflectate pe Pământ, și privim apoi în acest mod fizic strălucirea Lunii. Acestea toate preocupă inteligența noastră. Dar știința intelectuală nu înseamnă mare lucru. Știința intelectuală îl izolează pe om de Univers, nu îi dă viață, nu îl vivifiază din punct de vedere interior-sufletesc. Viu din punct de vedere interior-sufletesc omul poate deveni doar dacă stabilește un raport real, un raport care să fie și spiritual-sufletesc cu Universul. El nu poate face aceasta decât dacă este, de exemplu, din nou în stare să-și spună: Un om a murit, sufletul său radiază în direcția Soarelui, și pe calea trasată de razele Soarelui el se răspândește în afară, în Cosmos, până acolo unde spațiul se sfârșește, până acolo unde cele trei dimensiuni încetează să mai fie trei, acolo unde ele trec în starea de plan. Acolo, în afara spațiului și în afara timpului, au loc procese. Apoi, după un timp, dinspre partea opusă, de unde ne vine lumina Lunii, sufletul revine, se unește cu un corp fizic omenesc și coboară din nou pe Pământ.
Când omul va învăța din nou să spună: O, Soare, pe undele razelor tale se înalță sufletele morților; o, strălucire a Lunii, pe undele tale intră sufletele tinere în viața pământească, când oamenii vor învăța din nou să simtă în acest fel concret fenomenele naturale, impregnate de spiritual, vom avea iarăși aici pe Pământ o știință care să fie în același timp religie, vom avea din nou o cunoaștere care să fie totodată și evlavie. Căci o știință care se pierde doar în procese fizic-materiale nu va putea niciodată să devină religie. Iar religia care izvorăște doar dintr-o credință și nu dintr-o cunoaștere nu se va putea niciodată uni armonios cu ceea ce percepe omul când privește afară în Univers. Oamenii repetă astăzi vechile rugăciuni, iar când se afirmă că în aceste vechi rugăciuni există un sens profund spiritual, așa cum am arătat în broșura mea despre Tatăl nostru [Nota 9], oamenii foarte deștepți de astăzi vin și afirmă: Asta nu-i decât visare și fantezie pură. Nu este fantezie pură! Aceste fraze se bazează pe cunoașterea faptului că toate aceste rugăciuni, transmise din Antichitate oamenilor prin tradiție, se bazează pe cunoștințe profunde despre raporturile de interdependență din Univers. Dar noi trebuie să ajungem din nou, prin proprie cunoaștere, la această stare prin care putem stabili un raport cvasireligios cu toate fenomenele ce se produc în Univers. Trebuie să putem spune iar: O, Soare, tu trimiți către mine lumina ta; însă pe drumurile pe care le străbate lumina ta pentru a ajunge la mine pe Pământ, pe acele drumuri se revarsă, dar în sens opus, către Univers, sufletele oamenilor care au murit! O, lumină a Lunii, tu răspândești pe Pământ razele tale blânde, dar pe undele blândei tale lumini înaintează, pentru a intra în existența pământească, sufletele venite din Univers.
În acest fel refacem legătura dintre ceea ce luminează și radiază în Univers și ceea ce trăiește și acționează în omenirea însăși. Și nu vom mai spune în mod necugetat: Acolo afară este universul fizic cu substanțele lui și noi nu știm ce face sufletul omenesc în acest univers pur material când se desparte de corpul fizic; dimpotrivă, noi știm că atunci când raza Soarelui își face loc, perforează, să zicem așa, spațiul, ea împlinește o muncă întru întâmpinarea voinței omenești, care își caută drumul pe căile pe care i le-a pregătit lumina. Și tot așa vom recunoaște că blânda lumină a Lunii nu își răspândește fără rost undele sale asupra lumii, ci că spiritul freamătă și curge prin spațiu în acesțe valuri ale luminii lunare ce strălucește. Dacă într-o zi vom fi în stare să avem o astfel de viziune a lucrurilor nu vom mai rămâne indiferenți la ceea ce putem învăța, de pildă, privind comportamentul unei plante dimineața, când lumina încă firavă a zorilor iradiază această plantă. Planta se comportă atunci într-un mod foarte precis: atunci seva sa, care curge de jos în sus prin vasele sale fine, năvălește, pătrunde în sus în partea florală sau de frunze. Razele Soarelui care coboară către plantă fac atunci loc voinței pământești. Și nu numai seva urcă acolo prin plantă, așa cum descriu astăzi fizicienii noștri, ci de la rădăcină către floare curg forțele voinței, care sălășluiesc în adâncurile Pământului. Iar seara, când frunzele se răsucesc și se închid, când razele Soarelui nu mai pregătesc calea curenților de voință ce urcă în sus din pământ, planta își încetează orice activitate interioară, viața ei este oprită. Dar ea este expusă și luminii blânde a Lunii, care exercită o influență nu numai asupra îndrăgostiților, ci și asupra plantei în repausare; căci în aceasta acționează ceea ce coboară aici ca gândire cosmică odată cu lumina lunară.
Învățăm astfel să privim planta ca un ansamblu în care se întrepătrund strâns voința pământească și gândirea cosmică. Forma fiecărei plante arată în ce măsură se întrețes în ea gândurile cosmice și voința pământească. Și dacă înveți să recunoști că forțele de vindecare curg din spirit în gândurile cosmice și în voința pământească, atunci ți se va revela și virtutea terapeutică a fiecărei plante, și vei recunoaște în ea o plantă medicinală. Dar numai printr-o cunoaștere intimă a Cosmosului poți ajunge să recunoști o plantă ca plantă medicinală.
Este ceva ce noi trebuie să recucerim. Și trebuie să recucerim și altceva. Dacă privim capul omului, el este copia imaginii Pământului. El, de asemenea, se formează primul în embrionul uman, restul fiind, ca să spunem așa, atașat. Când capul omului este străluminat de lumină – și el este cu adevărat străluminat de lumina solară – în spațiul cosmic este expediat într-un mod deosebit de viu ceea ce în capul omenesc este înrudit cu voința pământească.
Să luăm acum o rădăcină de plantă în care este concentrată intens voința pământească. Putem afla în acest caz că această rădăcină se sustrage în permanență acțiunii razei solare, că ea este expusă într-un mod deosebit de viu luminii lunare, care, oricât de slab ar străluci pe Pământ, pătrunde în pământ și ajunge până la rădăcinile plantei. Dacă venim apoi la plantă cu un element de lumină, prin faptul că îi ardem rădăcinile, îi luăm cenușa și pregătim o pulbere, putem înțelege atunci, prin fenomenele cosmice, cum acționează pulberea provenită din cutare sau cutare rădăcină de plantă asupra capului omenesc, ale cărui forțe de voință sunt asemănătoare cu forțele de voință ale Pământului. Obiectivul este ca, indiferent că vorbim de cea mai mică particulă de materie sau cea mai mare masă de substanță, să putem oricând cerceta legătura acestui material cu spiritualul. Se va putea face atunci ceea ce astăzi nu este posibil decât în matematică: vom putea aplica la natura întreagă ceea ce am conceput mai întâi pur spiritual.
Astăzi nu știm mai mult decât că un cub este alcătuit din șase pătrate. Lucrul îl poți descoperi prin gândire, este o construcție mentală. Dacă iei sarea, sarea obișnuită de bucătărie, ea ilustrează în natură acest cub. În acest caz, ceea ce s-a gândit coincide cu ceea ce există material în exterior. Dar vă întreb acum: Ce știu astăzi oamenii despre cantitatea de forțe de voință spirituale, de forțe de gândire cosmice, de forțe de gândire terestre, de forțe de voință existente într-o rădăcină de plantă? Și totuși este vorba de același proces pe care îl împlinim astăzi, însă în modul cel mai abstract, atunci când ne imaginăm un cub prin gândire și îl regăsim la clorura de sodiu, la sarea de bucătărie.
Ceea ce facem astăzi doar cu ajutorul matematicii trebuie să facem cu tot ceea ce sufletul omenesc este în stare să conceapă. Puțini sunt cei cărora matematica le inspiră o stare de pietate. Pentru oamenii înclinați spre meditație, precum Novalis [Nota 10], era posibil să scoți chiar și din matematică, pe care el o resimțea ca un mare și minunat poem, o stare de pietate. Dar nu așa este pentru majoritatea oamenilor. În genere întâlnești puțini oameni care devin pioși atunci când matematizează. Dar mergând mai departe, scoțând din tine celălalt spiritual și ducându-l afară în lume – unde el există deja, noi doar îl recunoaștem –, se transferă știință în sentimentul religios, se realizează cu adevărat armonia între religie și știință. Iată, iubiții mei prieteni, ceea ce voiam să spun astăzi inimilor dumneavoastră.
