Dacă am vorbit ceva mai în detaliu despre Franz Brentano, acest lucru se datorează faptului că prima lucrare din opera postumă a acestui eminent filosof, pe care au publicat-o discipolii săi, a fost o scriere despre viața lui Iisus, despre învățătura lui Iisus. Acesta a fost prilejul exterior de care m-am legat. Urmăream însă și ceva mai profund descriindu-vă viața acestui filosof. Voiam să arăt, prin exemplul unui om care a căutat realmente adevărul cu toată ființa, nu numai cu intelectul sau cu știința sa, felul în care a trebuit să se insereze o astfel de personalitate în viața spirituală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Născut în 1838, Franz Brentano era deci student în epoca în care în civilizația modernă și-a făcut apariția mentalitatea științifică. Și fiind student era, așa cum ați văzut, și un fervent catolic, calitate în care susținea ferm credința în lumea spirituală, dar numai în cadrul autorizat de practica religioasă catolică și teologia catolică. Și acest om, care ajunsese deci, în acest mod, să conceapă lumea spirituală, nemurirea sufletului, existența lui Dumnezeu etc. ca pe ceva de la sine înțeles, a devenit om de știință, și asta în sensul cel mai conștiincios cu putință, într-o epocă în care gândirea științifică era totul. Astfel că, mai mult decât la oricare altă personalitate, atunci când îl cunoști pe Franz Brentano nu poți avea decât următorul sentiment: este o ființă de o profundă spiritualitate, dar care nu a putut să se ridice dincolo de mentalitatea natural-științifică a secolului al XIX-lea, să răzbată cu spiritualitatea sa la o reală percepție a vieții spirituale. De fapt, nu cunosc o altă personalitate din epoca modernă la care necesitatea concepției antroposofice despre lume să se facă simțită într-un mod atât de caracteristic. În orice moment ai fi tentat să spui: Franz Brentano nu trebuia să mai facă decât un pas sau doi pentru a ajunge la antroposofie. Nu a ajuns la ea pentru că a vrut neapărat să se țină de ceea ce era uzual pe plan științific. Prin ceea ce am descris ieri ca trăsătură caracteristică a persoanei sale, prin seriozitatea de care dădea dovadă în tot ceea ce rostea, Franz Brentano dădea deja impresia că ar fi putut deveni un fel de ghid pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Dumneavoastră, pe bună dreptate, puteți obiecta: Cum se face atunci că această personalitate a rămas total necunoscută în cercurile cele mai largi? Franz Brentano nu era cunoscut decât într-un cerc destul de restrâns de discipoli. Toți acești discipoli au primit de la el cele mai profunde impulsuri. Constați și acum acest lucru, în acțiunea celor care sunt elevii acestor elevi, căci ei sunt, de fapt, cei care mai sunt astăzi aici. Franz Brentano a făcut o impresie puternică asupra unui cerc restrâns de oameni. Și, cu certitudine, starea de spirit a majorității elevilor din acest cerc față de Brentano este de așa natură încât ei îl resimt ca pe unul dintre oamenii cei mai incitanți, cei mai importanți pentru multe secole de aici înainte.
Pe de altă parte, chiar faptul că Brentano rămâne necunoscut în cercurile cele mai largi este caracteristic întregii evoluții a civilizației secolului al XIX-lea. S-ar putea cita o serie de personalități care, într-un sens sau altul, sunt de asemenea reprezentanți ai vieții spirituale a secolului al XIX-lea. Dar oricât ai căuta, nu găsești o personalitate la fel de semnificativă, de marcantă, precum Franz Brentano. De aceea aș vrea să spun: la Franz Brentano se observă în mod clar faptul că știința, sub forma pe care a luat-o în secolul al XIX-lea, a dobândit, o mare autoritate, dar că, în ciuda acestei autorități, ea nu poate exercita un rol spiritual conducător în tot ceea ce înseamnă cultură. Pentru a ajunge aici, științele naturii trebuie mai întâi să găsească o reformulare spiritual-științifică; atunci ar avea în ele tot ceea ce este necesar pentru ca, împreună cu știința spiritului, să poată prelua într-un anume fel rolul conducător în viața spirituală a omenirii.
Pentru a înțelege aceasta va trebui să adoptăm astăzi o perspectivă mai largă. Dacă ne întoarcem privirile spre epocile cele mai timpurii ale omenirii, știm că pe atunci domnea, ca facultate general-umană, un fel de clarvedere onirică, la care inițiații Misteriilor au adăugat cunoașterea superioară suprasensibilă, dar și cunoștințe despre lumea senzorială.
Dacă ne întoarcem la timpurile foarte vechi ale evoluției omenirii nu vom găsi nicio diferență în modul de tratare, indiferent dacă era vorba de lumea fizică sau de lumea suprasensibilă. Întreaga viață spirituală a pornit în principal din școlile misteriale, care erau în același timp biserici și centre artistice. Dar această viață spirituală a influențat în acele timpuri în mod profund întreaga viață omenească, atât cea statală cât și cea economică. Cei care se ocupau de problemele statale, dar și cei care voiau să imprime impulsuri noi în viața economică, cereau sfatul preoților din Misterii. Pe atunci nu exista o separare efectivă între elementul religios și elementul științific. Conducătorii vieții religioase erau în general călăuzele vieții spirituale și tot ei dădeau și tonul în științe. Dar, treptat, evoluția omenirii a fost marcată de o separare a curentelor vieții omenești, care la obârșii formau o unitate. Religia s-a separat de știință, de artă.
Faptul s-a petrecut însă lent și progresiv. Dacă ne întoarcem privirile spre Grecia antică observăm că în această țară nu exista o știință a naturii în stilul celei din prezent și lângă ea o filosofie, ci filosofia greacă se preocupa în mod egal și de științele naturii. Științele naturii nu existau separat. Dar pe măsură ce în Grecia filosofia se afirma ca ceva autonom, elementul pur religios s-a separat de această filosofie. Desigur, adevărurile despre lucrurile cele mai profunde au continuat să fie luate din Misterii; dar conținutul învățământului misterial începuse deja să fie criticat în Grecia, în special în Grecia de mai târziu, din punctul de vedere al rațiunii filosofice. Totuși revelația religioasă s-a perpetuat, și chiar și la apariția Misteriului de pe Golgota ea a fost în principal cea care a căutat să înțeleagă acest Misteriu. Nimeni nu-și poate face astăzi o reprezentare corectă despre teologia rațională, care încă mai exista în primele secole ale civilizației europene; ei o numesc în mod disprețuitor „gnosă”, sau ceva similar. Dar această gnosă era clădită pe o înțelegere vastă a spiritualității. Ea avea o conștiență perfectă a faptului că problemele spirituale trebuie înțelese în același fel cum este înțeleasă de noi astăzi gravitația, să zicem, ori fenomenele luminoase sau orice alt principiu fizic. Pe atunci nu exista conștiența unei separații între știință și viața religioasă. Chiar și pe tărâmul vieții creștine, primii părinți ai Bisericii, primii mari învățători ai creștinismului aveau convingerea că trebuiau să trateze cunoașterea ca pe ceva unitar. Desigur, separarea în cadrul civilizației grecești a vieții religioase exista deja, dar atunci când se trata o problemă de natură spirituală se avea în vedere atât aspectul religios cât și cel rațional, pur fizic. Acest lucru s-a schimbat odată cu intrarea în Evul Mediu. Atunci s-a născut scolastica, care făcea o diferență strictă – am spus deja ieri acest lucru – între știința omenească și cunoașterea propriu-zisă a spiritualului. Această cunoaștere nu putea fi dobândită prin forțele de cunoaștere omenești autonome, ci numai prin revelație, prin presupunerea existenței revelațiilor. Și, progresiv, s-a ajuns să se spună: Prin propria sa facultate cognitivă omul nu poate pătrunde adevărurile cele mai înalte. El trebuie să le ia așa cum îi sunt date de către Biserică, drept revelație. Știința omenească nu se poate extinde decât asupra a ceea ce îi dau simțurile și, așa cum am mai spus ieri, nu poate face altceva decât să tragă unele concluzii din ceea ce îi oferă simțurile drept adevăruri.
S-a făcut astfel o separare netă între o știință ce se raporta la lumea senzorială și ceea ce reprezenta un conținut al revelației. În multe privințe, ultimele trei până la cinci secole au devenit fără îndoială extrem de importante pentru evoluția omenirii moderne. Dacă ai fi spus unui om din acele timpuri vechi, în care religia și știința erau una, dacă i-ai fi spus că religia nu era bazată pe facultatea de cunoaștere umană, el ar fi găsit așa ceva drept absurd; căci toate religiile sunt la origine ieșite din cunoașterea omenească. Numai că se spunea că, dacă omul se limitează la conștiența cotidiană, el nu poate ajunge la adevărurile cele mai înalte; trebuie mai întâi să-și înalțe această conștiență la o treaptă superioară. Cei vechi spuneau aproape același lucru cu ceea ce ești silit să spui astăzi, așa cum am făcut-o eu, de pildă, în cărțile mele Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și Știința ocultă în rezumat, partea a doua, și anume că ființa umană trebuie, printr-o disciplinare precisă a facultăților sale sufletești, să urce mai multe trepte pentru a ajunge la cunoștințe superioare. – Este ceea ce se spunea și în timpurile antice. Atunci omul era conștient de următorul lucru: Nivelul obișnuit de conștiență nu îți permite să cunoști decât ceea ce există în jurul tău; dar această conștiență poate fi perfecționată, astfel încât să poți ajunge la adevăruri suprasenzoriale. Așadar, în Antichitate nu s-a spus niciodată că o revelație s-ar putea apropia de om fără participarea sa. Acest lucru ar fi fost resimțit ca un nonsens. Toate dogmele cuprinse în diferitele învățături religioase au la origine astfel de adevăruri inițiatice. În zilele noastre, omul spune foarte ușor: Dogmele, precum cea a Trinității, sau a încarnării, trebuie să fie revelate, pe ele nu le poți percepe cu ajutorul facultăților cognitive omenești. Dar la origine ele s-au născut totuși prin facultățile cognitive omenești.
Iar în Evul Mediu s-a produs o schimbare, prin aceea că oamenii au început să facă tot mai mult apel la intelectul lor. Acest lucru se poate observa, de exemplu, la scolastici, unde intelectul era utilizat pe o scară mare, însă doar referitor la lumea senzorială, și unde nici măcar în cercurile în care s-au perpetuat vechile dogme ca învățături revelate nu se mai simțea putința, în acest stadiu de evoluție al omenirii, de a se dezvolta forțe de cunoaștere superioare. Atunci i s-a refuzat omului dreptul de a-și croi drum spre lumea suprasensibilă prin facultăți de cunoaștere superioare. S-a preluat atunci prin tradiție, prin documente istorice, ceea ce în timpurile vechi se obținea fără probleme printr-o cunoaștere omenească reală, și s-a spus că nu este îngăduit să se cerceteze cu ajutorul științei omenești.
Încet, încet s-a instalat față de cunoaștere această atitudine. S-a luat treptat obiceiul să se numească credință ceea ce altădată fusese o știință, la care însă nu te puteai încumeta să te înalți. Și se numea știință doar ceea ce era dobândit prin facultăți omenești de cunoaștere despre lumea senzorială. Această doctrină s-a dezvoltat din ce în ce mai puternic, în special în catolicism. Dar, așa cum am subliniat și ieri, întreaga mentalitate științifică modernă nu este, în fond, altceva decât o fiică a acestei scolastici. S-a rămas la punctul de vedere care afirmă că intelectul uman nu poate cunoaște decât natura, și nu a mai existat preocuparea de a se dobândi cunoștințe suprasensibile. S-a spus că omul nu poate cuceri, prin facultățile sale, aceste cunoștințe. S-a lăsat în seama credinței faptul de a accepta sau nu vechile cunoștințe, ca dogme transmise prin tradiție.
După secolul al XVIII-lea, care proclamase deja domnia cunoașterii pur senzoriale și a ceea ce poți să extragi din ea prin concluzii raționale, s-a cristalizat în secolul al XIX-lea tendința de a considera știință numai ceea ce se dobândește prin aplicarea facultăților umane la lumea sensibilă. Iar în această privință performanțele secolului al XIX-lea sunt uriașe, lucru care prin aplicarea metodelor științifice continuă să conducă și acum la realizări importante în domeniul cercetării științifice.
Ultima ascensiune în lumea spirituală care a avut loc în spațiul public s-a produs la trecerea dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea prin mișcarea cunoscută sub numele de idealismul german. Acestui idealism german i-a premers un filosof precum Kant, care a vrut să enunțe și filosofic separația dintre știință și credință [Nota 28]. Au urmat apoi acei gânditori energici, Fichte, Schelling și Hegel, care au stat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea ca ultimi piloni, fiindcă ei au vrut să meargă în continuare cu facultățile cognitive omenești și nu cu simpla cunoaștere senzorială și ceea ce se poate deduce prin ea.
Fichte, Schelling și Hegel sunt foarte diferiți unul de altul. Fichte a pornit de la Eul uman, a dezvoltat o forță de necrezut tocmai în înțelegerea Eului uman și a căutat să-și aducă lumea mai aproape prin cunoaștere, pornind de la Eul uman. Schelling a construit o concepție despre lume plină de fantezie. Acest elan pus în slujba creării unui edificiu de gânduri plin de fantezie l-a condus chiar aproape de înțelegerea Misteriilor. Hegel credea în gândurile însele și credea că în gândul pe care omul îl cuprinde cu gândirea trăiește nemijlocit veșnicul. Hegel a exprimat un foarte frumos gând spunând că ar vrea să cunoască spiritul și să-l cucerească din punctul de vedere al gândului [Nota 29]. Numai cel care percepe la Hegel această aspirație generală, această căutare continuă a spiritului, poate manifesta atracție față de acest filosof. Căci atunci când citești Hegel și observi cum își înșiruie gândurile – majoritatea oamenilor încetează foarte repede lectura lor – îți dai seama că, în ciuda credinței sale în spiritualitatea gândului, el este un spirit îngrozitor de abstract. Așa se face că, deși la Hegel impulsul către spirit, de care era animat, era extrem de puternic, el nu a putut transmite omenirii decât un inventar de concepte abstracte.
Din ce motiv s-a întâmplat aceasta? Este un fapt cât se poate de tragic că acești autentici și puternici gânditori, precum Fichte, Schelling și Hegel, nu au putut răzbate până la spiritualitate.
Acest lucru se întâmplă pentru că în civilizație, în general, omenirea nu era încă, la acea dată, matură pentru a deschide cu adevărat porțile lumii spirituale. Fichte, Schelling și Hegel au ajuns numai până la gând. Dar ce este gândul care trăiește în om în starea de conștiență obișnuită?
Aduceți-vă aminte ce am spus acum câtva timp. Dacă urmărim viața unui om de la nașterea până la moartea sa, avem în față omul ca ființă vie; sufletul și spiritul încălzesc și iluminează ființa fizică ce se află în fața noastră. Când omul a murit pentru lumea fizică, în lumea fizică rămâne cadavrul. Noi înmormântăm sau incinerăm acest cadavru. Gândiți-vă numai ce deosebire enormă există – pentru cineva care examinează fără prejudecăți viața – între un om viu și un cadavru. Dacă încercați măcar o dată să înțelegeți cu inima dumneavoastră această diferență, atunci veți putea resimți ceea ce trebuie să spună omul de știință a spiritului în legătură cu o altă fază a vieții, cea în care ființa umană se află între moarte și o nouă naștere, și anume faptul că ea trăiește ca ființă sufletesc spirituală într-o lume sufletesc-spirituală, că se dezvoltă în ea, că, în timp ce pe Pământ devii bătrân, în lumea spirituală devii din ce în de mai tânăr, până în momentul în care găsești din nou drumul de întoarcere aici jos, către un înveliș fizic. Ceea ce trăiește atunci în om poate fi perceput cu ajutorul forțelor spirituale superioare, la fel cum poate fi perceput cu ajutorul forțelor spirituale superioare ceea ce trăiește într-un om fizic. Și atunci poți să îți pui întrebarea: Ce subzistă la nașterea unui om din tot ceea ce s-a arătat acestuia acolo sus, în lumea spirituală, înainte ca spiritual-sufletescul său să fi coborât? Ceea ce a rămas în om – și poate fi perceput – sunt gândurile sale. Dar aceste gânduri, pe care omul le poartă în sine aici pe Pământ prin intermediul corpului său fizic, sunt cadavrul acelor gânduri care îi parvin atunci când trăiește în lumea spiritual-sufletească între moarte și o nouă naștere. Gândurile abstracte pe care le avem aici sunt pur și simplu cadavre în raport cu ceea ce trăiește în om între moarte și o nouă naștere, așa cum este cadavrul în lumea fizică în raport cu omul viu, înainte ca acesta să moară.
Cel care nu vrea să-și ia avânt și să dea viață gândurilor abstracte nu lasă să trăiască în sine, prin lumea gândirii curente, decât cadavrul a ceea ce purta în el înainte de coborârea pe Pământ. Și oricât de sublime au putut fi gândurile lor, în Fichte, Schelling și Hegel nu trăiau decât cadavrele acestor gânduri. S-ar putea spune: În timpurile foarte vechi, în care religia, știința și arta formau un tot omogen, în gândurile pământești mai subzista ceva din această viață inerentă omului în lumea spirituală. La Platon chiar, în elanul ideilor sale, se mai poate percepe faptul că în el supraviețuia încă ceva suprapământesc. Acest lucru devine tot mai rar. Oamenii iau vestirea despre suprapământesc ca revelație. Dar fără asta omul nu ar fi putut deveni niciodată liber, n-ar fi putut dezvolta libertatea. Cu fiecare zi omul tinde tot mai mult să rețină în gândurile sale doar cadavrul vieții sale interioare prenatale. Și așa cum uneori găsiți la cadavrul unor persoane o prospețime extraordinară câteva zile după moarte, la fel și cu gândurile-cadavru ale lui Fichte, Schelling și Hegel: ele erau proaspete, dar erau totuși cadavrele acelui suprasensibil despre care are misiunea de a vorbi adevărata știință a spiritului.
Dar vă pun acum întrebarea: Credeți că noi am putea să întâlnim vreodată un cadavru omenesc dacă nu ar exista pe lume și oameni vii? Cel care întâlnește un cadavru omenesc știe că acest cadavru a trăit cândva. Cel care observă fără nicio idee preconcepută gândirea noastră, modul nostru abstract, mort de a gândi, gândirea noastră cadavru, va ajunge în final la concluzia că și aceasta a trăit cândva, înainte ca ființa omenească să fi coborât într-un corp fizic.
Dar și această cunoaștere s-a pierdut, și oamenii au făcut experiența gândirii moarte, iar tot ceea ce le parvenea din gândirea vie venerau ca pe o revelație, atunci când mai acordau vreo importanță acestui fapt. Acest lucru s-a accentuat apoi prin marile progrese din domeniul științific, intervenite chiar în epoca despre care v-am vorbit, cea a tinereții lui Franz Brentano.
Astăzi, privitor la Franz Brentano, trebuie să mai adaug doar două particularități la cele deja menționate. Ieri am vrut să pun accentul mai mult pe personalitatea sa, azi aș insista mai curând asupra evoluției temporale. De aceea, considerațiile mele vor fi de ordin mai general.
Alături de toate însușirile enumerate ieri ale acestui Franz Brentano, educat în catolicism și devenit apoi filosof, trebuie de menționat antipatia sa pronunțată față de Fichte, Schelling și Hegel. El nu i-a insultat, așa cum a făcut-o Schopenhauer cu Fichte, Schelling și Hegel, pentru că era mai educat; dar a avut în privința lor și cuvinte dure [Nota 30] care, cert, erau rostite cu mai multă eleganță, nu pe tonul schopenhauerian, adesea realmente reprobabil. Trebuie însă să vezi clar că un om ieșit din catolicism și adoptând o nouă concepție asupra lucrurilor nu poate avea o altă atitudine față de Fichte, Schelling și Hegel decât cea a lui Franz Brentano. Ceea ce pentru Hegel era forța supremă de cunoaștere a omului, gândirea, nu se vrea, pentru cineva crescut în spiritul scolasticii, a fi aplicat decât la lumea simțurilor, gândirea fiind pentru acesta doar un auxiliar.
Gândiți-vă numai: te apropii cu această gândire-cadavru de lumea senzorială, cuprinzi mai întâi natura nevie. Oricum, cu acestă gândire nu poți înțelege lumea sensibilă. Pentru natura neînsuflețită, această gândire-cadavru este foarte potrivită. Dar Hegel voia să îmbrățișeze întreaga lume și toate tainele sale cu această gândire-cadavru. De aceea la Hegel nu veți găsi vreo teorie privitoare la nemurire sau la Dumnezeu. Ceea ce veți găsi la el este ceva ce, pe lângă altele, vă va apărea foarte curios:
Hegel împarte sistemul său în trei părți:
Tabla
11Logica este un inventar al tuturor conceptelor pe care omul le poate dezvolta, dar numai al conceptelor abstracte. Această logică pornește de la ființare, trece apoi la neant, devenire etc. Știu bine că dacă aș începe să enumăr întreaga listă v-aș scoate din răbdări, căci în toate aceste lucruri nu veți găsi nimic din ceea ce căutați în realitate. Și cu toate astea, Hegel spune [Nota 31]: Ceea ce iese la suprafață în om atunci când formulează astfel de concepte abstracte, precum ființare, neant, devenire, existență etc., este Dumnezeu înainte de crearea lumii.
Luați logica hegeliană. Acolo nu sunt date decât concepte abstracte, de la început până la sfârșit, ultimul concept fiind cel al finalității. Cu acestea nici nu poți face deocamdată mare lucru. Nu se pomenește aici nimic de o nemurire a sufletului, de o existență a lui Dumnezeu, în sensul în care dumneavoastră o recunoașteți ca fiind cea îndreptățită, nu există aici decât un inventar de concepții pur abstracte. Dar imaginați-vă că aceste concepte abstracte preexistă, că ele au existat înainte de a fi existat natura, înainte de a fi existat omul etc. Acestea sunt Dumnezeu înaintea creării lumii, spune Hegel. Logica este Dumnezeu înaintea creării lumii. Și această logică a creat natura și apoi, în natură, a devenit conștientă de ea însăși.
Deci mai întâi logica, care după Hegel este Dumnezeu înaintea creării lumii. Apoi ea trece la cealaltă formă de ființare a sa și ajunge la ea însăși, la conștiența de sine; ea devine atunci spiritul uman. Și apoi sistemul se închide, culminînd cu arta, religia și știința. Acestea sunt cele trei forme superioare de manifestare ale spiritului. Așa încât în religie, artă și știință Dumnezeu continuă să trăiască în sânul Pământului. Hegel nu înregistrează altceva decât ceea ce este pe Pământ în existența curentă. În realitate el nu face decât să proclame spiritul care a murit, nu spiritul viu.
Acest lucru nu poate fi decât respins de către oamenii care caută știință în sensul actual, în sensul educației naturalist-științifice. Și nu poate fi decât respins, pentru că atunci când ieși în natură cu concepte moarte nu merge să rămâi doar la niște abstracțiuni. Chiar dacă deocamdată formația dumneavoastră botanică este insuficientă, astfel încât transformați frumoasele flori într-un număr de stamine, într-o descriere a seminței, a pistilului etc., chiar dacă mai aveți în cap astfel de concepte abstracte și ieșiți apoi cu ierbarul să adunați plante și vă întoarceți apoi doar cu niște concepte abstracte, rămân cel puțin florile presate, care sunt totuși mai concrete decât conceptele cele mai abstracte. Iar dacă sunteți chimist, vă aflați într-un laborator și vă imaginați tot felul de procese la nivelul atomului și altele de acest gen, tot nu puteți să nu descrieți ceea ce se petrece în retortă, atunci când expuneți substanța aflată în ea flăcării unei lămpi cu alcool și o încălziți pentru a o vaporiza sau a o face să se topească, și așa mai departe. Încă mai sunteți obligați să descrieți ceva dintr-un lucru oarecare. Și, în fine, când în optică fizicienii vă descriu cum se refractă razele luminoase, ca și tot ceea ce mai fac aceste raze după părerea fizicienilor, tot sunteți nevoiți, dacă se desenează această frumoasă schemă ce arată trecerea razelor printr-o prismă, difracția lor în diferite moduri, să reveniți cu gândul la amintirea culorilor. Și chiar dacă în explicația fizică a culorilor s-a evaporat de mult orice culoare, dumneavoastră tot vă mai amintiți culoarea. Dar când vreți să cuprindeți, să înțelegeți spiritualul cu ajutorul unui sistem conceptual cu totul abstract, cu ajutorul logicii complet abstracte, nu vă mai rămâne altceva decât logica abstractă.
O ființă precum Franz Brentano nu putea accepta aceasta ca pe o descriere autentică a spiritului, cum de altfel nici ceilalți scolastici nu pot accepta așa ceva, căci ei mai au cel puțin această descriere venită prin tradiție, ca revelație. De aceea Brentano, student pe la mijlocul secolului al XIX-lea, era animat de o sete aproape de neîmblânzit după adevăr și știință, de o conștiinciozitate științifică de neegalat, care îl făceau să nu poată primi nimic de la cei care, în epoca sa, erau ultimele celebrități filosofice în această civilizație modernă. El nu putea avea considerație decât pentru o metodă științifică riguroasă. În inimă, el purta ceea ce îi dăduse catolicismul și teologia sa. Toate acestea el nu a reușit să le îmbine pentru a construi o nouă concepție despre spiritual.
Dar ceea ce ne atrage atât de mult la acest om este tocmai infinita sa sinceritate. Căci – și cu aceasta ajung la cel de al doilea punct pe care l-am menționat – dacă observăm ființa umană, nașterea sa în lumea fizică, primele sale mișcări neastâmpărate de copil, și vedem în aceste prime acțiuni stângace, dezordonate și dezlânate de copil, evoluția a ceva colosal de înțelept, existent înainte ca el să coboare în lumea fizică, ne vom spune, dacă înțelegem just știința spiritului, următorul lucru: Noi observăm cum se naște organismul-cap al copilului. În el avem o imagine a Cosmosului. Forțele pământești se contrapun, într-un fel, doar la baza craniului. Dacă baza craniului ar fi la fel de rotunjită cum este capul în partea de sus, atunci capul ar fi o imagine perfectă a Cosmosului. Omul aduce cu el acest lucru. Putem foarte bine să considerăm capul, dacă îl privim ca fiind corpul fizic, ca o imagine a Cosmosului. El este realmente așa ceva.
Tabla 12Mi s-a luat în nume de rău faptul că am menționat și public o chestiune atât de importantă [Nota 32], dar dacă nu prezentăm aceste realități este imposibil să descoperim conexiunile cosmice. Am expus public faptul că în creier există o anumită dispunere a circumvoluțiunilor, că există anumiți centri etc. Creierul uman este, chiar până în aceste mici detalii, o imagine a cerului înstelat din momentul nașterii omului. În cap noi vedem o imagine a Cosmosului, pe care îl vedem și exterior prin simțurile noastre, chiar dacă majoritatea oamenilor nu percep elementul lui spiritual. În organismul toracic, în ceea ce, în principal, stă la baza sistemului ritmic, vedem cum forma rotunjită a Cosmosului este oarecum biruită pentru a se adapta Pământului, dar, cel care privește atent organismul toracic, cu conformația aparte a coloanei vertebrale și a coastelor, și observă cum acesta este legat prin respirație cu Cosmosul, acela poate să vadă încă în organismul toracic, în organismul ritmic, chiar dacă mult modificat, un fel de reflectare a Cosmosului. Nu se mai întâmplă același lucru în cazul organismului metabolism-membre. Aici este imposibil să recunoști ceva care să reproducă modelul Cosmosului. Formația cefalică este legată de gândire, organismul toracic sau ritmic este legat de simțire, iar organismul metabolism-membre este legat de voință.
(Tabla 12)De ce oare tocmai organismul metabolism-membre, care ilustrează de fapt elementul cel mai pământesc la om, este purtătorul voinței? Legătura este următoarea: prin capul omenesc avem o imagine, întru totul fidelă, a Cosmosului. Elementul sufletesc-spiritual s-a scurs complet în cap, s-a infiltrat în forțele plăsmuitoare. S-ar putea spune și astfel: Înainte de a coborî pe Pământ omul a învățat de la forțele cosmice, a primit învățături de la forțele cosmice, pornind de la care și-a format capul său. Ceva mai puțin după acestea își modelează organismul toracic, dar, mai puțin decât orice, organismul locomotor. În acesta din urmă își are sălașul voința. Astfel, dacă privim organismul uman exterior, atunci gândirea trebuie să o asociem capului, simțirea omului median, iar voirea organismului metabolism-membre. În ceea ce este realmente la nivel inferior, și anume în metabolism și în membre, spiritualul este, de asemenea, receptat cel mai bine, așa încât în gândire avem doar un cadavru a ceea ce eram înainte de a coborî pe Pământ. În simțire avem deja ceva mai mult, dar simțirea rămâne, după cum știți, la stadiul de vis, iar în ceea ce privește voința, aceasta nu mai poate fi localizată în niciun fel cu conștiența obișnuită. Voința rămâne cu totul în inconștient, dar în ea subzistă cel mai mult elementul viu din ceea ce eram înainte de coborârea pe Pământ. În timpul în care noi ne dezvoltăm în copilărie, în voință se ascunde în măsura cea mai mare sufletul nostru nemuritor.
Majoritatea oamenilor nu-și face multe scrupule și afirmă: Omul are în el trei forțe psihice: gândirea, simțirea și voirea. Știți desigur că aceste trei activități sufletești sunt enumerate ca și cum ar exista o conștiență a lor, în timp ce abia în antroposofie noi atragem atenția că doar gândirea este ceva complet treaz. Sentimentul este precum visele omului, iar despre voință omul nu știe absolut nimic. Trebuie să insist mereu: când vrem să ridicăm fie și numai un braț, omul nu știe nimic despre cum se insinuează în organismul său gândul „Eu ridic brațul” și devine voință, astfel încât mișcarea de ridicare a brațului să aibă realmente loc. Despre acest lucru omul nu este conștient în stare de veghe, așa cum nu este conștient de alte lucruri atunci când doarme. În loc să spună: Noi avem gândirea trează, simțirea în stare de vis, voirea adormită, oamenii spun: Noi avem gândire, simțire și voire și ele se situează în întregime pe același plan.
Reprezentați-vă acum un om însuflețit de un sentiment incomensurabil al adevărului și care urmează preceptele științei moderne, adică nu aplică decât gândirea. Indiferent dacă se află în fața unui microscop sau observă Cosmosul cu ajutorul unui telescop ori practică astrofizica cu ajutorul unui spectroscop, cercetătorul modern nu se adresează niciodată decât gândirii conștiente. De aceea, pentru Franz Brentano era ca o axiomă faptul că orice lucru ce rămâne în inconștient trebuie respins. El voia să rămână numai la gândirea conștientă normală și pentru asta nu a vrut să dezvolte facultăți de cunoaștere superioare. La ce să ne așteptăm de la un astfel de om când el vorbește despre suflet, când îl auzim vorbind ca psiholog? Dacă s-ar rezuma numai la conștient, ne-am aștepta ca el să nu vorbească în psihologie deloc despre voință. Ne-am aștepta ca el să șteargă complet de pe listă voința, să manifeste o mare doză de incertitudine față de sentiment, și să nu trateze cu adevărat decât gândirea.
Alte spirite mai superficiale nu au mers atât de departe. Psihologia lui Franz Brentano nu împarte facultățile sufletești în gândire, sitnțire și voință, ci în reprezentare, judecată sau cugetare, și fenomene de iubire și ură, adică fenomene de simpatie și antipatie, care țin, de fapt, de simțire. Nu veți găsi la el absolut deloc voirea. Adevărata voire, voirea activă, lipsește în psihologia brentaniană, fiincă el era un cercetător profund onest al adevărului și a trebuit să-și spună: Eu pur și simplu nu găsesc voirea.
O dată în plus, este extrem de înduioșător să vezi ce infinit de onestă și sinceră este acestă personalitate. Voirea lipsește în psihologia lui Brentano, iar judecata și reprezentarea el le separă, pentru a avea tot trei elemente ale vieții sufletești; dar judecata și reprezentarea sunt una și aceeașai facultate psihică, așa încât el nu are, de fapt, decât două elemente.
Gândiți-vă acum la consecința care rezultă din concepția lui Brentano. Care este în realitate, după concepția sa, elementul absent din om? Ajuns un om de știință modern și nevrând să accepte nimic care nu se relevă gândirii conștiente, conform metodei științifice, el decuplează voința de sufletul omenesc. Și ce exclude prin aceasta? Tocmai elementul viu, care ne era propriu în starea în care ne aflam înainte de a coborî într-un corp fizic.
Brentano a fost adus în fața unei științe care îi elimina tocmai veșnicul din suflet. Ceilalți psihologi nu au resimțit asta. El a resimțit-o și, datorită acestui fapt, pentru el s-a căscat un imens abis între ceea ce fusese odinioară pentru sine doctrina revelației, care îi vorbea despre veșnicia sufletului omensc, și ceea ce putea să găsească doar cu ajutorul metodei științifice, lucru care îi impunea suprimarea voinței și, prin aceasta, a veșnicului din sufletul omenesc.
Astfel, Brentano ajunge să fie o personalitate emblematică pentru tot ceea ce secolul al XIX-lea nu putea să-i dea omului. Căci porțile lumii spirituale trebuiau să fie mai întâi deschise. Și acesta este motivul pentru care v-am vorbit tocmai de Franz Brentano, care a murit în anul 1917 la Zürich. Eu văd în el pe cel mai caracteristic dintre toți filosofii secolului al XIX-lea, care au nutrit o aspirație foarte serioasă după adevăr, dar au fost opriți de lanțurile mentalității științifice și care nu au vrut să se înalțe la o concepție sprituală despre lume, dar arată peste tot că a venit momentul în care este nevoie de acestă concepție spirituală. Care este până la urmă diferența între ceea ce vrea știința spiritului de orientare antroposofică și aspirația tragică a unui om precum Franz Brentano? Este că Franz Brentano a prezentat peste tot, cu o extremă agerime a minții, conceptele pe care ni le dă conștiența obișnuită și a spus: Aici trebuie să ne oprim. Dar cunoașterea nu este încheiată; în zadar se tinde altfel către o cunoaștere adevărată. El însă n-a fost niciodată satisfăcut, a căutat fără încetare să iasă din acest cerc. Dar omul de știință din el nu i-a permis să meargă mai departe. Și tot așa au continuat lucrurile până la moartea sa. Ai fi tentat să spui că știința spiritului nu putea să înceapă decât de acolo de unde s-a oprit Franz Brentano, că ea a trebuit să îndrăznească să facă pasul de la conștiența obișnuită la conștiența superioară. Tocmai de aceea el este atât de interesant, poate chiar filosoful cel mai interesant din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiincă la el această aspirație către adevăr era realmente ceva propriu. Și acum trebuie spus: Dacă dorești să studiezi pe un simptom ceea ce trebuie să trăiască un om în cadrul evoluției științifice și spirituale a epocii actuale, trebuie să iei ca exemplu pe acest filosof Franz Brentano, nepotul lui Clemens Brentano. El este un exemplu tipic pentru tot ceea ce trebuie să caute un om și, cu siguranță, nu poate găsi cu ajutorul metodei științifice obișnuite. Este un exemplu prin faptul că trebuie să treci dincolo de ceea ce a aspirat el cu atâta onestitate, cu un simț al adevărului atât de dezvoltat. Cu cât îl observi mai atent, până în clasificările și structurările psihologiei sale, cu atât ești mai frapat. El este evident unul dintre acele spirite care arată că omenirea are din nou nevoie de o viață spirituală care să poată acționa în orice domeniu. Acest lucru nu poate veni de la științele naturii. Dar aceste științe ale naturii sunt cu adevărat destinul epocii moderne, tot așa cum ele au devenit destinul lui Brentano. Căci, precum un adevărat Faust modern al secolului al XIX-lea, Brentano se află mai întâi la Würzburg, apoi la Viena, apoi la Florența și apoi la Zürich și se luptă cu problemele cele mai mari ale omenirii. El nu își măr-. turisește chiar că „noi nu putem ști nimic”, dar ar fi trebuit de fapt să și-o mărturisească, dacă ar fi conștientizat pe deplin propria sa metodă. El ar fi trebuit, de fapt, să își spună: Științele naturii sunt cele care mă împiedică să iau drumul care duce în lumea spirituală.
Dar aceste științe ale naturii vorbesc un limbaj foarte autoritar. Tot așa este și astăzi în viața publică. Științele însele nu pot oferi oamenilor ceea ce ei au nevoie pentru sufletul lor. Cele mai mari cuceriri ale secolului al XIX-lea și cele ale secolului al XX-lea nu au putut da oamenilor ceva care să fie un fel de spiritualitate călăuzitoare. Iar un obstacol important îl reprezintă această mentalitate științifică prin puternica sa autoritate, căci oriunde apare antroposofia științele încep să i se opună și, cu toate că științele însele nu-i poate oferi omului nimic, ești întrebat, apropo de antroposofie: Științele naturii sunt în acord cu ea? – pentru că chiar și acei oameni care nu știu nimic despre ce spun științele naturii au astăzi indus sentimentul că științele naturii au dreptate și că, atunci când afirmă că antroposofia este o absurditate, așa trebuie să fie. Așa cum v-am spus, oamenii nu au nevoie să știe prea multe despre științele naturii, căci ce mare lucru știu oratorii moniști despre aceste științe? În majoritatea cazurilor ei nu au în cap decât niște generalități provenite de la ele, valabile și acum trei decenii! Dar când ei se exprimă, atunci o fac ca și cum ar vorbi din spiritul autentic al științele actuale. De aceea pentru mulți oameni toate acestea trec drept autoritate.
Pornind de la destinul interior al lui Brentano putem acum înțelege și destinul exterior, de data aceasta nu interior, ci exterior, al concepției antroposofice despre lume.
