Aș vrea să fac astăzi câteva observații preliminare asupra unui subiect pe care îl voi trata în zilele ce urmează, luând ca punct de plecare viața și învățătura unei personalități despre care am vorbit deja într-un loc sau altul în conferințele mele și despre care am scris mai în detaliu în capitolul al treilea din cartea mea Despre enigmele sufletului. Voi avea de spus unele lucruri despre această personalitate, Franz Brentano [Nota 13], unul din spiritele reprezentative din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru motive care vor reieși în decursul expunerii mele. Câteva referiri se găsesc și în revista „Goetheanum” [Nota 14]. Mă voi referi astăzi în mod deosebit la învățătura și viața lui Brentano, întrucât există un prilej exterior pentru aceasta, și anume apariția primului volum din opera postumă a lui Franz Brentano, care conține unul din capitolele cele mai importante ale concepției sale despre lume, și anume: „Învățătura lui Iisus”.
Filosoful Franz Brentano a murit la Zürich în 1917 la vârsta de 79 de ani. S-a sfârșit astfel viața unui filosof care, fără îndoială, se numără printre cei mai interesanți din istorie, în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În Franz Brentano trăia nu numai un profesor de filosofie, ci și o personalitate filosofică, o personalitate la care aspirația filosofică emana din întregul și din adâncul ființei sale.
Filosoful Franz Brentano provenea din aceeași familie cu Clemens Brentano, romanticul german, care a fost unchiul său. Iar Clemens Brentano aparține el însuși acelei familii care, prin Sophie La Roche și Maximiliane Brentano [Nota 15], avea relații de prietenie cu Goethe, cei doi reunind strâns și în mod nemijlocit, aș spune, ca familie, două curente spirituale legate unul de altul în multe privințe la acest început al secolului al XIX-lea: catolicismul pe de o parte – avem de-a face în familia Brentano cu o famlie de buni catolici – și spiritul romantic, pe de altă parte. Clemens Brentano a scris realmente unele dintre cele mai frumoase poezii romantice germane și, inspirat de atmosfera romantică a vieții spirituale germane, a fost un povestitor de basme extrem de important. Ai putea spune că sub condeiul romanticilor germani povestirile germane se metamorfozau, astfel încât, realmente, o lumină din lumea spirituală cobora asupra acelora cărora le erau povestite aceste basme. Iar filosoful nostru Franz Brentano, copil fiind, a apucat să-l audă încă pe unchiul său, Clemens Brentano, spunându-i povești.
Două momente ne interesează aici pe noi. Unul, că în această atmosferă Franz Brentano crește într-un sens spiritual. S-a născut în 1838. În 1842 moare Clemens Brentano. Pe de altă parte, trebuie să ținem seama că Franz Brentano, provenit din romantismul catolic, crește în concepția științifică cea mai strictă care a dominat viața spirituală a epocii moderne în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Franz Brentano crește astfel încât din cea mai fragedă vârstă sufletul său este pătruns de simțul pietății. Pentru el elementul religios este ceva ce emană cu totul firesc din suflet, iar catolicismul se instalează în sufletul său nu ca ceva exterior, ci ca un lucru care constituie natura și țesătura sufletului său. Copil, el îmbrățișează din toată ființa sa cucernicia catolică și crește în ea. El a trezit în sine, impulsionat de romantism, un puternic entuziasm pentru spiritual. În timp ce la romanticii de anvergura lui Clemens Brentano spiritualul trăia sub forma imaginarului, în timp ce un geniu precum Clemens Brentano respecta rar regulile logicii și aspira să cucerească și să trăiască în lumea spirituală în zbor, dar într-un zbor pe aripile fanteziei, la Franz Brentano acest simț al spiritualului, de asemenea foarte dezvoltat, s-a transformat într-un dar aparte pentru formarea de concepte riguroase.
La aceasta a contribuit și faptul că pentru Brentano, crescut în catolicism, era într-un fel de la sine înțeles să urmeze studii de filosofie și teologie. Iar inteligența sa ascuțită i-a permis să pătrundă foarte devreme în sistemul de gândire al lui Aristotel și, ulterior, în riguroasa metodă de conceptualizare a scolasticii medievale. Așa cum am menționat deja aici pe larg, aristotelismul a continuat să trăiască în această scolastică medievală. Și s-ar putea spune: tocmai pentru că în el s-a păstrat predispoziția zborului către spiritual, Franz Brentano nu putea evolua fără să se îngrijească de forțele logicii sufletului omenesc, cum a făcut-o Clemens Brentano, ci, dimpotrivă, a elaborat logica cea mai strictă, ajungând la conceptele sale urmând drumul celei mai riguroase logici. Dar oricât de importantă ar fi fost dezvoltarea aptitudinilor lui Franz Brentano în direcția însușirii logicii și a materiilor teologico-filosofice, evlavia sa, în sensul catolic autentic, a fost în tinerețe și mai mare.
Se întâmplă ceva curios cu învățământul scolastic modern, pe care Franz Brentano a putut să-l urmeze în acea educație catolică corectă a sa. Nu vom înceta să repetăm acest lucru: nu logica superficială și facilă pe care o găsești azi în învățământul curent și care domină și știința, ci logica realmente riguroasă, legată de întreaga ființă umană și nu numai de cap, această logică provine din scolastică. Scolastica este în gradul cel mai înalt arta conceptualizării logice. Numai că această scolastică, în Evul Mediu dar și în catolicismul din zilele noastre, a fost folosită doar pentru a susține dogma catolică a revelației, în sensul pe care l-am prezentat odată, atunci când am analizat tomismul [Nota 16].
Într-un astfel de spirit, precum cel al lui Franz Brentano, s-a dezvoltat, pornind de la pietatea catolică și de la învățătura strictă a scolasticii, o spiritualitate cu totul aparte. În el s-a dezvoltat posibilitatea de a considera drept o evidență existența unei lumi spirituale. Acomodându-se cu catolicismul și cu teologia scolastică, el trăia, desigur, în spiritualitate și nu putea face altfel decât să trăiască în spiritualitate. El concepea această spiritualitate formulându-și-o în logica cea mai riguroasă. Era într-adevăr un catolic autentic. Era catolic într-un sens atât de strict încât, deși dezvolta în el logica cea mai riguroasă, nu și-ar fi permis niciodată, până la un anumit moment al vieții sale, să critice cât de puțin doctrina catolică a revelației.
Vă rog să încercați să vă imaginați o ființă în întreaga sa profunzime umană, animată de logica cea mai riguroasă, pe care alte spirite moderne o exercitau pentru a aduce critica cea mai negativă doctrinei catolice a revelației. Aceasta a făcut să se nască în el puternice îndoieli, pe care le-a refuzat în subconștient, nu le-a lăsat niciodată să ajungă la conștiență; căci de îndată ce ele se ridicau la nivelul conștienței le refula. Își spunea: Doctrina catolică a revelației este un sistem încheiat, care arată foarte clar că a venit pe Pământ din lumea spirituală, chiar dacă nu întotdeauna pe căile cele mai directe, ci prin intermediul oamenilor. Ea arată propriul ei adevăr și trebuie întotdeauna să presupui, când apar îndoieli, că poți, ca individ izolat, să te înșeli cu privire la un sistem atât de atotcuprinzător, de o măreție atât de venerabilă cum este catolicismul. Date fiind preceptele catolicismului, conform cărora numai conciliile se pot pronunța în legătură cu adevărul dogmelor, Franz Brentano nu și-ar fi permis niciodată, ținând cont de structura sa sufletească, să exprime o îndoială cu privire la doctrina revelației, dacă cumva din inconștient și-ar fi făcut apariția o astfel de îndoială. El reprima totul în sine și își spunea simplu: Este imposibil să admiți cu adevărat o astfel de îndoială. Dar îndoielile clocoteau teribil în sufletul său, în sentiment, în simțire, în inconștient. Departe de a se comporta precum iluminiștii secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și de a da curs liber acestei îndoieli, el o înăbușea de fiecare dată ca pe ceva interzis.
Survine atunci un eveniment ce a provocat un puternic reviriment în sufletul său. Brentano s-a născut în 1838. A fost hirotonisit preot catolic prin anii șaizeci. Ca preot catolic, dar cu structura sufletească pe care v-am descris-o, devine profesor de filosofie la Universitatea din Würzburg. Atunci s-a confruntat cu mișcarea referitoare la dogma infailibilității, care s-a dezvoltat către sfârșitul anilor șaizeci. În 1870 această dogmă trebuia să fie proclamată. Eminent teolog și catolic fervent, Franz Brentano, care atunci era relativ tânăr, a primit de la celebrul episcop Ketteler [Nota 17] misiunea de a exprima punctul de vedere al teologiei catolice cu privire la dogma infailibilității.
Voi descrie mai întâi succesiunea evenimentelor exterioare. Ketteler făcea parte dintre episcopii germani care s-au opus vehement proclamării dogmei infailibilității. El a pus să fie redactat de către Franz Brentano un memoriu, pe care urma să-l citească la Fulda în fața episcopatului german, pentru ca acesta să decidă a nu se ralia proclamării acestei dogme. La adunarea episcopală de la Fulda Ketteler a expus în integralitatea sa și memoriul brentanian cu privire la dogma infailibilității. Acestea sunt faptele exterioare, la care ar mai trebui adăugat că episcopii germani și-au schimbat mai târziu părerea și, în final, când s-au adunat la Roma pentru proclamarea oficială a dogmei infailibilității, s-au supus și au aprobat această dogmă. Franz Brentano a redactat deci pentru episcopul Ketteler o critică a acestei dogme, considerând-o o doctrină necatolică. Ulterior dogma infailibilității a fost proclamată.
În ce situație se afla Franz Brentano, eminent teolog și catolic fervent? El nu și-ar fi permis niciodată să critice o dogmă, deoarece crescuse în această dogmă. Dar când episcopul Ketteler l-a invitat să facă critica dogmei infailibilității, aceasta nu era încă dogmă, ea urma să devină așa ceva. În această situație el și-a permis să atace, pe plan intelectual, această dogmă în devenire. Faptul mergea perfect și în sensul episcopului Ketteler, care se ridicase inițial împotriva acestei dogme. Așadar, niciodată Franz Brentano, în starea de spirit în care se afla atunci, la sfârșitul anilor șaizeci, n-ar fi atacat o dogmă existentă. Dar infailibilitatea nu era încă o dogmă și atunci el a criticat-o cu o extremă agerime a minții. Căci ceea ce a fost prezentat de Ketteler la Fulda în fața episcopatului german era memoriul brentanian.
Infailibilitatea a devenit însă de drept dogmă catolică. După cum vedeți, nu numai reflexia intelectuală a constituit punctul de cotitură decisiv pentru Franz Brentano, ci și faptul de a fi concrescut cu unul dintre evenimentele cele mai importante ale catolicismului modern. Ceea ce poate niciodată n-ar fi avut loc printr-un simplu demers intelectual, respectiv părăsirea de către el a Bisericii, s-a produs totuși ca urmare a unor evenimente. El, criticul cel mai important al dogmei infailibilității, a trebuit să se întrebe atunci: Mai este creștinul dreptcredincios Franz Brentano, care înainte de 1870 a criticat din străfundurile conștienței catolice, de la un capăt la altul, dogma infailibilității, mai este el catolic și după 1870, când dogma infailibilității a fost legiferată? Vedeți, avem în față fapte, fapte ce acționează în viața oamenilor mai puternic decât o decizie intelectuală, în majoritatea cazurilor lipsită de valoare. Și astfel, o ființă cu o conștiință atât de dreaptă și vie ca cea a lui Franz Brentano nu putea face altfel decât să se retragă din Biserică. Este suficient să analizăm întregul context al acestei povești și vom vedea cât de profund legat era, de fapt, Franz Brentano de o anumită latură a vieții spirituale a celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
Așa a ajuns Franz Brentano filosof, fiind eliminat într-un fel din cariera sa catolică. El avea o cu totul altă educație decât ceilalți filosofi ai secolului al XIX-lea, căci în mod normal această educație nu se face la filosofii neeclesiastici. Dar acum el fusese trecut în rândurile acestora. Pe de altă parte, modul de gândire din științele naturii din secolul al XIX-lea făcuse asupra lui cea mai puternică impresie pe care ne-o putem imagina. Acest mod de gândire devenise dătător de ton pentru întreaga viață științifică de la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar teza de docență prezentată de Franz Brentano la Würtzburg se intitula „Adevărata metodă a filosofiei nu poate fi decât cea a științelor naturii” [Nota 18]. Metoda adoptată în științele naturii a făcut asupră lui o impresie atât de mare încât nu putea spune decât: Filosofia trebuie să se servească de aceleași metode ca științele naturii, dacă vrea să fie o știință adevărată.
Realmente, nu este ușor să descurci încurcătura sufletească în care s-a băgat Franz Brentano în anii șaizeci ai secolului al XIX-lea. Să privim cât se poate de obiectiv situația. Un om care, probabil, era în acea vreme unul dintre cei mai buni cunoscători ai tomismului și aristotelismului, un gânditor și un creator de concepte foarte perspicace, toate acestea însă în spiritul doctrinei catolice, era, pe de altă parte, un om asupra căruia metoda științifică făcuse o foarte puternică impresie. Cum este cu putință așa ceva? Este perfect posibil, și asta din următorul motiv. Luați, de pildă, sensul scolasticii medievale. Scolastica Evului Mediu este o știință care lucrează în serviciul spiritualului după concepte scolastice, însă o știință care își impune să cunoască doar ceva despre lumea senzorială exterioară și să obțină unele cunoștințe prin deducție din lumea simlurilor, în timp ce partea supasensibilă era lăsată în seama revelației, la care cunoașterea intelectuală nu trebuie să se aventureze.
Avem deci în scolastica medievală o distincție clară: pe de o parte sfera cunoașterii senzoriale, cu câteva concluzii logice, de pildă existența lui Dumnezeu sau alte asemenea concluzii care țin de cunoașterea umană. Și, pe de altă parte, misterele, conținuturile propriu-zise ale lumii suprasensibile, acestea neputând fi altfel dobândite decât prin revelație, mai bine zis prin ceea ce Biserica a păstrat din revelațiile lumilor suprasensibile ajunse la oameni de-a lungul timpului, în epocile cele mai diferite și într-un mod adecvat vederilor Bisericii.
Aceasta a fost însă și un preludiu la concepția științifică modernă. Știința modernă nu urmărește altceva decât cunoașterea senzorială și, cel mult, să tragă câteva concluzii din această cunoaștere senzorială. Această știință modernă nu are nicio idee de faptul că ea este continuarea scolasticii, doar că anumite spirite radicale au făcut-o puțin altfel decât scolasticii. Să ne reprezentăm acest lucru schematic. Filosoful scolastic își spune: Prin intelect și prin știința obișnuită dobândesc cunoașterea lumii obișnuite a simțurilor și câteva concluzii ce rezultă de aici (vezi desenul, galben); există apoi o limită în spatele căreia se găsește lumea suprasensibilă, în care nu poți pătrunde (roșu). Știința modernă spune la fel: Cunoștințele omenești îți permit să pătrunzi în lume simțurilor și să tragi anumite concluzii ce rezultă din această cunoaștere.
Tabla 10Scolasticii spuneau: Dincolo se găsește lumea suprasensibilă, ce poate fi cunoscută prin revelație. Spiritele radicale ale lumii moderne spuneau: Nu poți cunoaște decât lumea simțurilor, lumea suprasensibilă o lăsăm deoparte, ea nici nu există, sau cel puțin nu poate fi cunoscută. Ei au devenit prin aceasta agnostici. Un lucru care în scolastică era ceva curent, și anume obținerea unor cunoștințe despre lumea sensibilă și a câtorva concluzii ce rezultă din acestea, în mentalitatea științifică modernă s-a prepetuat astfel încât un spirit care în timpul tinereții sale asimilase serios învățătura scolastică nu a putut să vadă în metoda științifică modernă decât o prelungire a concepțiilor scolastice. Dar prin faptul că era și un bun catolic, lumea spirituală era pentru el o evidență. Așa încât Franz Brentano a fost de fapt mai consecvent decât alții – sute și mii –, atât catolici cât și necatolici.
Așa se face că Brentano s-a îndreptat către metoda științelor naturii. Dar acestă metodă trebuie fie să devină conștientă de limitele sale, fie să susțină agnosticismul sau inexistența lumii suprasensibile. Când însă resimți, precum Franz Brentano, lumea suprasensibilă ca pe o evidență, însă nu mai poți apela la adevărul revelației – pentru că nu mai poți apela la adevărul Bisericii – te afli într-o situație deosebită.
Un spirit superficial iese ușor din ea. Acesta fie neagă lumea suprasensibilă, fie nu se preocupă de asta. Acest lucru era imposibil pentru Franz Brentano. Dar, ca urmare a formației sale scolastice riguroase, el putea exprima următoarea teză: Adevărata filosofie nu trebuie să se slujească de alte metode decât cele ale adevăratei științe a naturii.
Acum, cu toții știți acest lucru: cine dorește să ajungă prin cunoaștere la lumea spirituală, în ciuda faptului că aprobă metoda naturalist-științifică, trebuie să se ridice de la metoda naturalist-științifică obișnuită la ceea ce se numește clarvedere sau vedere exactă, la ceea ce se dezvoltă datorită facultăților suprasensibile dobândite prin metodele descrise de mine în cărțile pe care le-am publicat. În fața dezvoltării acestei vederi, sau a oricărui tip de metodă care trece peste regulile științelor naturii dar rămâne totuși gnostică, Franz Brentano dă însă înapoi speriat. În această problemă el avea atitudinea catolicului față de revelație. Știința nu are ce căuta în revelație. El putea accepta o metodă naturalist-științifică doar dacă ea se limita la lumea senzorială; dar chiar dacă iei în serios acest lucru, tot trebuie să dezvolți capacități suprasenzoriale.
În fața acestui lucru el a dat înapoi speriat. În această stare de spirit Franz Brentano a devenit filosof, fără a mai face referiri teologice, ci rămânând un simplu filosof. Putem spune că o astfel de personalitate, în care se află clar reliefate toate luptele și suferințele inerente vieții spirituale a epocii și despre care până la urmă trebuie să recunoaștem că nu a fost un învingător în propriul său for interior este adesea mai semnificativă și mai interesantă decât altele, care rezolvă foarte expeditiv orice situație prin câteva noțiuni sau concepte sumare.
În această stare de spirit fiind, Franz Brentano a fost chemat la Viena, în acea Austrie despre care v-am vorbit recent chiar aici [Nota 19]. V-am caracterizat atunci spiritualitatea sa aparte și veți înțelege, dacă veți retrăi în amintire ceea ce am spus cu privire la Austria, că un filosof de această natură putea să facă o impresie puternică tocmai aici la Viena. Asta s-a și întâmplat. Chiar și prin simpla apariție exterioară, Brentano era o personalitate extrem de interesantă. Avea un cap spiritualizat, ochi scânteind de spirit, prezentând probabil unele asemănări cu cei ai lui Clemens Brentano, marele romantic. Franz Brentano avea ceva foarte interesant și frapant în persoana sa, astfel încât atunci când îl vedeai mergând, de exemplu când urca podiumul pentru a ajunge la catedră, totdeauna aveai impresia că n-ar fi intrat cu totul în corpul său fizic. Aproape fiecare mișcare, atât mersul cât și mișcarea brațelor, mimica, modul de a articula cuvintele, toate acestea aveau ceva nenatural, ceva puțin stângaci. Totdeauna aveai sentimentul că trupul său fizic mergea bălăbănindu-se, ca și cum hainele i s-ar fi bălăbănit. Și totuși ansamblul dădea o impresie extraordinar de simpatică și spiritualizată. Nu puteai să nu ai sentimentul că era cu totul firesc la această persoană, cu intonația ei mereu gravă, străduindu-se să formuleze concepte foarte riguroase și care dădea impresia că își trăia gândirea nu în cap, ci puțin deasupra capului, să se simtă în corpul fizic ca într-un costum nu cu totul pe măsura sa, prea mare sau prea mic, noi am spune mai degrabă prea mare. Un anumit ceva din mișcările sale, pe care pe un altul l-ar fi catalogat drept cochet, era la Brentano interesant.
Franz Brentano se străduia să pună în valoare cu orice prilej metode naturalist-științifice. Când trata probleme spirituale, le prezenta dintr-un punct de vedere inspirat de această metodă. Dar eu aș spune încă: teologul se făcea în continuare prezent ca tonalitate. Era o mare diferență să vezi metoda naturalist-științifică venind de la un cercetător al naturii obișnuit sau venind de la acest filosof ieșit din mediul teologic.
Pentru cei care aveau o idee despre Franz Brentano era cu totul firesc ca atunci când a venit la Viena, în 1874, să devină imediat, într-un anumit sens, favoritul societății vieneze, adică a acelei societăți care iubea în mod deosebit astfel de personalități cu renume, cum era pe atunci Franz Brentano. Femeile îndeosebi – fiindcă bărbații acelei societăți din anii șaptezeci se ocupau mai puțin de cultură – îl apreciau în mod deosebit pe Franz Brentano, căci de la el puteai auzi totdeauna lucruri pline de spirit. El îți era superior și în același timp nu îți era cu totul superior, tu însuți îi erai la rândul tău superior cu ceva. Când intra undeva, își scotea stângaci pardesiul. Puteai atunci să-i dai o mână de ajutor și prin aceasta să te simți superior față de anumite laturi ale ființei sale, de exemplu dacă cineva trebuia să-i ofere sprijin ca să nu cadă la pragul ușii, și așa mai deparate; sau atunci când nu își găsea imediat lingura, sau – lucru care îi plăcea în mod deosebit – atunci când tăia mult timp carnea în toate direcțiile, încât în loc de bucăți de carne obținea ceva ce în anumite regiuni ale Germaniei se numește terci. Puteai deci să i te simți superior și totuși să vezi strălucind prin el ceva ca o revelație a unei lumi spirituale.
Un scriitor, uneori plin de spirit dar de fapt niciodată foarte receptiv la profunzimile entității omenești, Adolf Wilbrandt, a încercat să ia în derâdere, într-un mod disprețuitor, atitudinile lui Franz Brentano în opera sa Un oaspete de pe Luceafărul de seară [Nota 20]. Această nuvelă a apărut în ochii vienezilor ca o satiră la adresa lui Franz Brentano, dar ea este așa ceva doar în sensul pe care tocmai l-am indicat.
Când Franz Brentano, în starea de spirit pe care tocmai am caracterizat-o, ținea conferințele sale viezene, el era în mare vogă. Trebuie ținut cont că pe atunci filosofia nu era deosebit de apreciată. Dar la Würtzburg Franz Brentano, ca un profesor emerit ce era, atrăgea mulțimile, și asta în același amfiteatru pe a cărui ușă studenții scriseseră, după primul curs al predecesorului său – mai târziu ei nici nu s-au mai dus la el –, „dugheană sulfuroasă”. În acest amfiteatru, Auditorium maximum, și-a ținut Franz Brentano cursul său de filosofie și sala a fost în curând plină. Și totdeauna acolo unde ținea conferințe la Viena sala era arhiplină.
Psihologia face parte dintre primele sale scrieri. Bazat pe metoda științifică, el și-a propus să scrie o psihologie în patru sau cinci volume. Primul volum a apărut în primăvara lui 1874. Pe al doilea l-a promis pentru toamnă. Și tot așa urma să meargă mai departe. Sprijinindu-se pe metoda științelor naturii stricto sensu, el începe să cerceteze – așa cum se cercetează un metal dacă se încălzește sau se răcește, sau dacă căldura este condusă de la un metal la altul – cum se înșiruie o reprezentare după alta, cum își corespund una alteia două reprezentări, pe scurt, să studieze viața sufletului în cele mai mici raporturi. Nu a ajuns mai departe. Dar chiar în primul volum el afirmă: Trebuie să te slujești de știință chiar și în studiul sufletesc, în psihologie. Dacă însă acest scientism trebuia răscumpărat prin aceea că psihologia modernă nu mai poate spune nimic despre destinul celei mai bune părți a entității umane din momentul în care corpul fizic este predat elementelor pământului, atunci ceva foarte prețios a fost sacrificat acestui spirit științific. Pentru Franz Brentano – pentru modul său firesc de a trăi în elementul spiritual, pe care bineînțeles nu îl putea demonstra prin metoda științelor naturii – acest spiritual nu era ceva pe care el să nu îl considere un obiect de cunoaștere. El își dorea în mod deosebit să pătrundă cu cunoașterea în lumea spirituală, dar să rămână totodată fidel științelor naturii.
Și iată cum acest prim volum a rămas singurul, din seria de patru volume ale Psihologiei lui Brentano care ar fi trebuit să apară. Brentano era, lăuntric, o ființă prea scrupuloasă, era un om mult prea conștiincios în ce privește metoda științifică, pentru a putea continua să scrie în sensul unui pur formalism. Evident, el ar fi putut ușor să scrie și să producă astfel de psihologii, așa cum au făcut-o atâți alți autori. Dar dacă Brentano ar fi continuat să scrie o psihologie, ea ar fi trebuit să fie adevărată de la prima la ultima pagină, ca în primul său volum, adevărată desigur în limita în care omul poate răzbate la adevăruri. Franz Brentano voia să păstreze însă abordarea științifică, ceea ce excludea o altă avansare în domeniul sufletesc. Iar a nega sufletescul, așa cum au făcut-o acei psihologi care au scris „psihologii fără suflet” [Nota 21], așa ceva Franz Brentano nu putea face. El nu putea decât să amuțescă. Și așa el nu a mai scris următoarele volume.
Discipolii lui Brentano mi-au luat în nume de rău faptul că am reliefat această stare de fapt în capitolul trei din cartea mea Despre enigmele sufletului, pentru că ei sunt tentați să explice lucrurile mult mai superficial. Chiar dacă ai vrea să afirmi contrarul, fiindcă elevii lui Franz Brentano știau mai bine motivul adevărat, pentru că ei i-au cunoscut opera sau pentru că i-au stat aproape, primul volum al operelor postume [Nota 22] ale lui Franz Brentano, publicat în condiții excelente și cu o introducere remarcabilă a discipolului lui, Alfred Kastil, pune în evidență această stare de spirit care l-a împiedicat pe Franz Brentano să adauge un al doilea volum la primul volum al Psihologiei sale. În acest prim volum postum, în primul capitol, se află introdus un pasaj din Morala lui Iisus după Evanghelii, o lucrare scrisă la mult timp după retragerea sa din Biserică. În modul cel mai strict, el nu voia să afirme nimic care să nu fie în concordanță cu ideile naturalist-științifice. Al doilea capitol se intitulează „Învățătura lui Iisus după Evanghelii despre Dumnezeu și lume și despre însăși persoana lui Iisus și misiunea lui”. Al treilea capitol este deosebit de detaliat și constituie o critică a gândirii lui Pascal referitoare la apologia credinței creștine. Apoi, după o scurtă digresiune cu privire la Nietzsche, ca imitație caricaturală a lui Iisus, urmează în anexă: „Adevărul credinței, scurtă prezentare a esenței acesteia”.
Este absolut mișcător să ai în față acest opuscul al lui Brentano despre învățătura lui Iisus, după tot ceea ce s-a scris în secolul al XIX-lea despre Iisus și învățătura sa, începând cu punctele de vedere ortodoxe, semiortodoxe, liberale, liber-cugetătoare și terminând cu cele convins atee, care s-au slujit de tot ceea ce există în materie de mitologie etc., cum a făcut, de pildă, David Friedrich Strauss [Nota 23]. Este impresionant să vezi cum Franz Brentano, acest filosof remarcabil care a părăsit Biserica, descrie în felul său, bizuindu-se numai pe cuvântul Evangheliilor, învățătura lui Iisus și importanța ei continuă, să vezi cum analizează învățătura dată de către Iisus cu privire la Dumnezeu, lume și propria sa misiune și cum prezintă apoi întreaga semnificație a dogmaticii eclesiastice și importanța instituției bisericești, a Bisercii, zugrăvită apologetic de Pascal. Este emoționant de asemenea să vezi cât de abil și pătrunzător se contrapune Franz Brentano lui Pascal și cum se exprimă el asupra catolicismului ca atare. Este emoționant, pentru că ne aflăm în fața lui Brentano din anii tineri, cu toată pietatea sa, cu toată capacitatea pe care o are de a se transpune în mod firesc în spiritual, rămânând totuși omul animat de întreaga rigoare a concepției naturalist-științifice, omul căruia, de exemplu, așa-zisul modernism [Nota 24] nu putea să i se impună, fiindcă Brentano este un spirit profund, iar modernismul, chiar cel catolic, este ceva superificial. Și, deși a părăsit Biserica, el nu s-a pronunțat în niciun fel în favoarea modernismului.
În secolul al XIX-lea se punea în sensul cel mai strict al cuvântului, prin spiritele care credeau că stau pe solul științelor naturii, precum David Friedrich Strauss, întrebarea: Mai suntem noi creștini? Mai credem noi încă într-un Dumnezeu? [Nota 25] Precum David Freidrich Strauss, mulți alții și-au pus aceste două întrebări și au răspuns negativ la ele. Ei nu aveau acea educație profundă a lui Brentano. Experiența lor în domeniul cunoașterii a fost de aceea mai puțin tragică. Ei s-au luptat mai puțin cu metoda naturalist-științifică, fiindcă o anumită superficialitate le permitea să se lase acaparați mai ușor de ea decât Franz Brentano, căruia i-a fost greu să o adopte tocmai din cauza profunzimii caracterului său. Cu toate acestea, el considera metoda naturalist-științifică ca fiind în mod absolut dictată de epocă.
Vă descriu toate acestea fiindcă eu cred că prin exemplul acestei personalități, prin simplele fapte ale vieții sale interioare și exterioare, căpătăm o imagine mai bună despre natura civilizației din a doua jumătate a secolului al XIX-lea decât dacă aș fi făcut o descriere abstractă a ei. Formațiunea spirituală a lui Franz Brentano este, dacă îl privim inițial ca psihologi, de așa natură încât suntem forțați să spunem că toate capacitățile sale îl duc la dezvoltarea cunoașterii suprasensibile, prin care să poată contempla sufletescul. Dacă Brentano ar fi voit să scrie măcar al doilea volum din Psihologia sa, el ar fi trebuit să ajungă la cunoașterea imaginativă, apoi la cea inspirată și așa mai departe. Dar el nu a vrut asta. Și pentru că nu a vrut asta, el a renunțat în mod conștient să mai scrie volumele al doilea și al treilea. Într-un anumit sens, el a fost o victimă a metodei științelor naturii, o victimă onestă, conștiincioasă. Și așa cum numai cunoașterea suprasensibilă poate ajunge la esența reală a sufletului, în felul arătat, de exemplu, în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, tot așa singură cunoașterea suprasensibilă poate avansa de la ceea ce oferă științele naturii la ceea ce constituie lumea spirituală omniprezentă și la lucru în tot ce există.
Astronomia pur științifică cunoaște corpurile cerești care plutesc afară în spațiu. Ea studiază cel mult cu ajutorul analizei spectrale natura luminii acestor corpuri cerești. Pentru ea însă aceste corpuri nu sunt decât niște sfere lipsite de spirit planând în spațiu. Și la fel conținuturile zoologiei, ale biologiei, ale botanicii și ale mineralogiei sunt și ele lipsite de spirit. Științele naturii, prin metoda lor, trebuie să decojească partea lipsită de spirit, fără să ia în considerare spiritul. Știința spiritului de orientare antroposofică trebuie să conducă din nou la spirit. Cunoașterea suprasensibilă conduce la spiritualitate, nu numai în psihologie ci și în lume în general.
Și așa cum Brentano nu s-a putut apropia de esența sufletului prin abordarea strict științifică în Psihologia sa, la fel nu s-a putut apropia cu adevărat nici de Misteriul de pe Golgota după ce a părăsit dogmatica catolică. Cum te poți apropia de Misteriul Golgotei? Te poți apropia doar dacă ajungi să înțelegi că lumea este întrețesută de o spiritualitate suprasensibilă. În această spiritualitate suprasensibilă se află o entitate, Christos, pe care v-am descris-o adesea, care a trăit ca entitatea-Christos în corpul lui Iisus din Nazaret în timpul în care s-a petrecut Misteriul de pe Golgota. Fără știința spiritului nu poți căpăta o altă înțelegere decât aceea a persoanei lui Iisus. Numai știința spiritului de orientare antroposofică poate explica faptul că în Iisus a trăit entitatea divină a lui Christos. Dar Franz Brentano nu voia să facă așa ceva.
El s-a menținut totuși, datorită conștienței sale catolice, în credința că Iisus ocupă o poziție centrală în ansamblul evoluției Pământului. Acest fapt era evident pentru el. Așa cum pentru el era clar că sufletul este nemuritor, dar nu a putut găsi această nemurire pe calea cunoașterii, tot astfel era clar pentru el că Iisus constituie punctul central al evoluției pământești. El însă nu a putut face trecerea de la Iisus la Christos. Și vedem astfel că el, afectiv și volitiv, este puternic convins de importanța persoanei lui Iisus și de învățătura acestuia. Luați fraze precum acestea [Nota 26]: „Când o interpretezi într-un mod armonios și îi observi trăsăturile esențiale, vezi că învățătura lui Iisus n-a fost niciodată în istorie depășită”, cum credea David Friedrich Strauss, „numai că ea nu a fost încă transpusă în toată plenitudinea sa în viață. Vor fi de dat lupte dure, din cauza slăbiciunii omenești, înainte de a obține o victorie completă dar, datorită forței sale lăuntrice, ea nu va apune niciodată. Conștiința va mărturisi în orice epocă despre ceea ce deține această învățătură ca adevăr și frumusețe sacră. A făcut-o în epocile precreștine, la păgâni ca și la iudei, în orientul asiatic ca și în occidentul european, astfel încât învățătura morală a lui Iisus reprezintă un progres imens, nu atât prin noile imperative pe care le vestește, cât prin faptul că Iisus le-a ilustrat prin exemplul incomparabil pe care l-a dat prin viața și moartea sa, aceasta permițând pentru prima dată să se înțeleagă deplin o virtute atât de înaltă, însuflețind astfel un mai mare curaj și făcându-i pe oameni să-l imite. Acest exemplu va străluci pentru totdeauna și nicio profeție nu este mai sigură ca cea care afirmă în acest sens: Iisus este fără sfârșit.” Așa se exprima filosoful care a părăsit Biserica, remarcabilul teolog Franz Brentano, care nu a putut ajunge de la Iisus la Christos numai din cauza convingerilor sale naturalist-științifice!
Comparați aceste frumoase cuvinte despre Iisus ca centru al evoluției pământești cu majoritatea scrierilor teologilor rămași în sânul Bisericii și încercați să vă faceți o părere. Dar formați-vă părerea fără a uita să vă întrebați ce înseamnă faptul că o personalitate, în starea de spirit pe care v-am descris-o, spune, în ceea ce privește concepția despre lume a lui Iisus, frazele următoare [Nota 27]: „Concepția despre lume a lui Iisus nu era deci numai geocentrică”, adică orientată spre Pămînt, „ci și christocentrică, și asta în așa fel încât în jurul omului Iisus se orânduiește nu numai toată istoria Pământului ci și cea a spiritelor pure, cele bune ca și cele rele, iar acestea nu pot fi înțelese decât în relație cauzală cu el. Lumea poate fi numită o monarhie nu numai dacă avem în vedere un Dumnezeu atotputernic, ci și dacă avem în vedere pe acea creatură care este, înaintea tututor celorlalte, imaginea fidelă lui Dumnezeu.”
În acest fel se apropie Franz Brentano de personalitatea lui Iisus. Cu toate acestea el nu reușește să treacă de la această personalitate a lui Iisus, despre care spune că concepția sa despre lume nu este una exclusiv geocentrică ci și christocentrică, despre care spune că după ea se orientează nu numai ființele umane de pe Pământ ci și spiritele superioare, atât cele bune cât și cele rele, nu reușește deci să treacă de la personalitaea lui Iisus la entitatea lui Christos.
Și astfel în el se cască o contradicție înspăimântătoare. Căci, fără îndoială, el se întreabă: Ce este cu acest om Iisus, în jurul căruia gravitează întreaga istorie a omenirii? Dar nicio idee nu răsare în Franz Brentano care să îi permită să descindă într-o astfel de realitate, și anume că Christos poate fi cu adevărat cuprins în Iisus. Căci numai cel care îl cuprinde pe Christos în Iisus poate gândi să facă în acest fel din el un centru.
Nici acum, deși din motive religioase a ajuns cel puțin la o concluzie scrisă, pe care de altminteri nu a mai publicat-o în timpul vieții, ci i-au publicat-o discipolii săi, nici acum Franz Brentano nu a ajuns până la capăt în ceea ce aspira el, deși ar fi fost, ca să spunem așa, chiar în fața ușii, pe care nu trebuia decât să o deschidă pentru a ajunge la nemurirea sufletului și la înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Tocmai de aceea acest opuscul al lui Brentano: Învățătura lui Iisus și importanța sa continuă este un document deosebit de interesant, fiindcă Franz Brentano avea, hotărât, o reprezentare despre această importanță continuă. Încă o dată, după ce a prezentat învățătura lui Iisus și importanța sa continuă perpetuă în capitolul al doilea, el pune din nou întrebarea: Mai suntem noi creștini? Răspunsul, spune el, va fi în funcție de sensul dat întrebării. Și apoi, după ce a pus pe seama învățământului modern faptul că nu se poate forma o idee reală despre Christos, mai spune: „Cineva va găsi poate deșarte speranțele pe care le-am exprimat aici, deoarece, spun ei, influența puternică exercitată asupra omenirii de învățătura și exemplul lui Iisus s-ar datora în esență naturii divine care i s-a atribuit și care a dus la o credință la care, trebuie să recunosc, nici spiritele cele mai avansate nu se mai raliază astăzi.” Aici textul său începe să devină, aș spune, ceva mai neclar.
„Or, acești oameni nu văd că posibilitatea acestei influențe nu este legată în primul rând de credința în divinitatea lui Iisus, ci mai curând de exemplul său, așa cum ne apare în povestirea Evangheliilor, care constituie unul din cele mai puternice motive care au condus la credința în măreția divină a persoanei sale. Niciun altul [...] nu i-ar putea fi pus alături și, cu cât secolele trec și devin milenii, cu atât mai mult se oferă ceva care îl scoate în evidență și pe noi ne luminează în conduita propriei noastre vieți.”
Simțiți de asemenea cât de mult s-a apropiat Franz Brentano de poarta către lumea suprasensibilă și cum a fost el reținut de cea mai puternică călăuză a civilizației moderne, de către metodica naturalist-științifică, de către mentalitatea naturalist-științifică.
Este de asemenea permis, după această publicare a unei părți din opera postumă a lui Brentano, să spui ceea ce la fel de bine puteai constata și din scrierile publicate în timpul vieții sale: Franz Brentano stă aici ca un spirit din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care la fiecare etapă a vieții sale sufletești este împins către înțelegerea lumii suprasensibile, dar de fiecare dată își interzice sieși, prin științele naturii, această înțelegere a lumii suprasensibile, după cum la vremea sa și-a interzis critica dogmei prin însăși această dogmă. Astfel, Franz Brentano stă în fața noastră ca o personalitate luminoasă, una dintre cele mai luminoase personalități din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tocmai prin ceea ce nu a putut cuceri. El ne învață, mai mult poate decât oricare altul, să recunoaștem implicațiile moștenirii spirituale a secolului al XIX-lea, care s-a transmis în secolul al XX-lea asupra dezvoltării omenirii.
