În timpul ultimei analize a trebuit să vă atrag de mai multe ori atenția asupra faptului că la apogeul Evului Mediu în cadrul civilizației europene prin sufletele cele mai bune au curs două curente spirituale. Ieri am descris mai exact aceste două curente spirituale, și anume cunoașterea revelată și cunoașterea rațională din sânul scolasticii. A trebuit să accentuez faptul că cunoașterea revelată, așa cum se manifestă ea în scolastică, nu este deloc ceva mistic sau abstract-nedefinit, ci dimpotrivă, ea este un conținut de cunoaștere ce se prezintă sub forma unor concepte clar conturate și formate. Numai că scolastica nu admite că aceste concepte pot fi găsite direct prin cunoașterea omenească. Ea atrage atenția că oricine vrea să ajungă în posesia acestor concepte sau noțiuni trebuie să le ia din tradiția Bisericii, care prin tradițiile orale și prin perenitatea ei are dreptul să conserve, ca să spunem așa, acest conținut de cunoaștere.
Al doilea conținut de cunoaștere a fost lăsat liber, la latitudinea cercetării omenești, a aspirației omenești; dar cei care se situau realmente în cadrul adevăratei orientări scolastice trebuiau să recunoască că acest conținut de cunoaștere rațională nu permite sub nicio formă dobândirea unor cunoștințe despre lumea suprasensibilă.
S-a admis deci prin aceasta, la apogeul spiritual al Evului Mediu, că într-un fel acea cunoaștere, care la acea epocă nu mai era accesibilă, trebuia să-i parvină omului pe cale istorică. Dar am mai spus deja și că nu totdeauna a fost așa. Dacă urcăm înapoi, în Evul Mediu și mai departe, în primele secole creștine, constatăm că acest caracter particular al cunoașterii revelate nu este la fel de puternic accentuat ca în secolele ulterioare Evului Mediu. Iar dacă i-ai fi prezentat unui grec, să spunem din școala ateniană de filosofie, o concepție care își propune să facă o distincție între o simplă cunoaștere rațională și o cunoaștere prin revelație – revelație în sensul dat acesteia în Evul Mediu – filosoful grec pur și simplu nu ar fi înțeles ce vrei să spui. El nu ar fi putut găsi nicio noimă în faptul că, dacă un conținut de cunoștințe despre lumea suprasensibilă i-a fost comunicat odată omului printr-o putere suprapământească, conținut care ar trebui să rămână după aceea, acesta nu ar putea să fie comunicat din nou. Grecul înțelegea că nu este posibil să ajungi la un conținut spiritual superior prin metode de cunoaștere obișnuită; el înțelegea că o ființă omenească cu facultăți de cunoaștere obișnuite se poate ridica la facultăți superioare de cunoaștere numai printr-o ucenicie spirituală, printr-o inițiere. Abia atunci pătrunzi în acea lume în care ești în stare să contempli ceea ce este pentru suprasensibil adevărul, cunoașterea.
Și tocmai cu privire la acest subiect s-a produs pentru întreaga civilizație occidentală o cotitură, o întoarcere de la ceea ce exista în timpul în care filosofia greacă, prin Platon și Aristotel, încă mai era în floare, la ceea ce a survenit către sfârșitul secolului al IV-lea după Christos. Am subliniat de mai multe ori un aspect al acestei probleme. Am accentuat că evenimentul de pe Golgota s-a produs într o epocă în care multe din elementele vechii înțelepciuni inițiatice, ale vechii cunoașteri indiatice erau încă prezente. Într-adevăr, un număr destul de mare de persoane a folosit vechea înțelepciune inițiatică pentru a înțelege evenimentul de pe Golgota din însăși inițierea lor, cu mijloacele cunoașterii suprasensibile. Inițiații s-au străduit să pună în joc tot ceea ce au putut ei aduna drept cunoaștere inițiatică pentru a înțelege cum o entitate ca cea a lui Christos, care înaintea Misteriului de pe Golgota nu era unită cu evoluția Pământului, se unește cu un trup pământesc și rămâne în continuare unită cu evoluția omenească. Ce fel de ființă este aceasta, cum acționa, cum se purta această entitate înainte de a coborî pe Pământ, toate acestea erau întrebări pentru rezolvarea cărora se foloseau facultățile inițiatice cele mai dezvoltate chiar și în epoca Misteriului de pe Golgota.
Vedem că vechea înțelepciune inițiatică, care trăia în special în Orientul Apropiat, în Africa de Nord și, de asemenea, în sânul civilizației elene și mai încolo, spre Italia, chiar și mai departe, spre Europa, această înțelepciune inițiatică începe să fie din ce în ce mai puțin înțeleasă începând cu secolul al V-lea după Christos. Se menționau astfel niște nume, și ele erau în așa fel prezentate civilizației creștine occidentale încât purtătorii acestor nume treceau drept personaje demne de disprețuit, sau cel puțin persoane cu care un bun creștin nu trebuia să aibă de-a face. Exista, de asemenea, pe atunci tendința de a se șterge pe cât posibil orice urmă a științei anterioare care trăia în aceste personalități.
Este foarte ciudat cum o personalitate precum Franz Brentano a mai moștenit încă, pentru sufletul său, de la tradiția sa medievală o ură extraordinară împotriva a tot ceea ce trăia atunci în personalități precum Plotin [Nota 49], despre care, de altminteri, nu se știa decât foarte puțin, dar care era considerat un filosof cu care un adevărat adept al credinței creștine nu trebuia să aibă de-a face. Brentano împărtășea această ură față de Plotin. El a preluat ca moștenire această ură. El a redactat o lucrare ce purta ca titlu Ce fel de filosofi fac uneori epocă!, și îl are în vedere aici pe Plotin, un filosof care a trăit în secolul al III-lea după Christos, care se situa în acele curente spirituale care de altfel s-au stins complet începînd cu secolul al IV-lea și despre care nu se dorea să se păstreze nicio amintire în evoluția creștină ulterioară.
Ceea ce este spus în cărțile obișnuite de istorie a filosofiei referitor la spiritele proeminente care au trăit în primele secole creștine este nu numai ceva extrem de sumar, dar este redactat în așa fel încât este imposibil să-ți faci o idee cât de cât coerentă despre aceste spirite. Este deci firesc să avem la ora actuală încă mari dificultăți în a ne face o reprezentare corectă despre primele trei sau patru secole creștine. Și tot astfel despre modalitatea în care a continuat să acționeze ceea ce exista la un Platon și Aristotel, de exemplu, care într-un anumit sens se înstrăinaseră deja de înțelepciunea mai profundă a Misteriilor, în a cărei posesie se mai aflau încă în timpul primelor trei-patru secole creștine astfel de personalități, precum cele la care m-am referit. De fapt, nici astăzi nu există în tratatele obișnuite de istorie a filosofiei o prezentare corectă a teoriei cunoașterii la Platon. Dacă vă interesează acest subiect, deschideți, de exemplu, cartea de istorie a filosofiei grecești a lui Paul Deussen [Nota 50], la capitolul consacrat lui Platon, unde se spune că Platon a analizat ideea binelui în raport cu alte idei. Acolo puteți găsi fraze precum aceasta: Platon nu accepta un Dumnezeu personal, căci altfel ideile pe care le admitea nu ar mai fi fost independente prin sine. Platon nu a putut să recunoască un Dumnezeu intrinsec, deoarece ideile sunt autonome. Fără îndoială, spune Deussen, Platon așază ideea binelui deasupra celorlaltor idei. Totuși, aceasta nu înseamnă că ideea binelui ar sta deasupra celorlalte idei ca ceva intrinsec independent; fiindcă ceea ce exprimă ideea binelui ar fi numai o anumită asemănare de familie ce ar exista în toate ideile.
Acum vă cer să vă așezați bine pe scaunele dumneavoastră și să examinați mai atent logica lui Deussen, logica unui strălucit filosof contemporan. Platon are ideile. Acestea sunt autonome. Acum, Platon mai are și ideea binelui. Aceasta însă nu are voie să fie ceva care dirijează celelalte idei, ci ideile au între ele o asemănare de familie. Prin ideea binelui nu se exprimă decât această asemănare familială. Da, dar de unde provin atunci asemănările familiale? Dacă undeva există o asemănare de familie, atunci ea provine în mod necesar dintr-o filiație, dintr-o supraordonare, ca să folosim această expresie. Ideea binelui trimite spre o asemănare de familie; așadar ar trebui cu atât mai mult să ajungi la cel dintîi strămoș, la tatăl primordial!
Da, iată ce se găsește în tratatele de istorie a filosofiei din prezent! Cei care scriu așa ceva devin o autoritate în ziva de azi. Oamenii învață acest lucru și nu își dau seama că este vorba de un adevărat nonsens. Evident, de la un om care scrie astfel de absurdități privitor la filosofia greacă nu mai poți aștepta să aibă foarte multe de spus despre înțelepciunea indiană. Și totuși, dacă la ora actuală căutați ceva de referință privitor la înțelepciunea indiană, vi se va indica Paul Deussen. Lucrurile sunt deja grave.
Voiam să spun prin aceasta doar că în zilele noastre chiar și pentru înțelegerea filosofiei platoniciene nu se mai găsește sensul just. Intelectualismul actual poate foarte puțin în această direcție. Din același motiv nu se mai poate înțelege niciun fapt, care oricum, cel puțin, ține încă de tradiția orală. Este vorba de faptul că Plotin, filosoful neoplatonician – așa este numit el tot timpul – era un elev al lui Ammonius Saccas [Nota 51], care a trăit la începutul secolului al III-lea după Christos, dar nu a scris nimic, ci doar a format mai mulți elevi. Cele mai mari spirite din această epocă nu au scris absolut nimic, tocmai pentru că ei gândeau că tezaurul de înțelepciune trebuia să existe ca ceva viu, că el nu putea fi transmis de la persoană la persoană prin ceva scris, ci doar în mod nemijlocit, prin viu grai, de la om la om. Se mai povestește și altceva în legătură cu Ammonius Saccas, a cărui semnificație nu este evidentă pentru toți oamenii. Se povestește că el se străduia să-i împace pe partizanii lui Aristotel cu cei ai lui Platon, care se certau într-un mod ingrozitor, arătând că în realitate Platon și Aristotel sunt cu totul în armonie unul cu altul.
Aș vrea să vă creionez în câteva trăsături felul în care ar fi putut vorbi acest Saccas discipolilor săi despre Platon și Aristotel. El spunea: Platon aparținea unei epoci în care încă mulți oameni își găseau calea sufletească nemijlocită spre lumea spirituală, cu alte cuvinte, în care oamenii mai cunoșteau încă bine principiul inițierii. Dar în epoci mai vechi, cam așa ar fi spus Ammonius Saccas, gândirea logic-abstractă nu era deloc dezvoltată. Primele semne ale acesteia au apărut abia din ziua de astăzi – „astăzi” vrând să însemne începutul secolului al III-lea după Christos. Gânduri elaborate de om nu existau, de fapt, nici pe timpul lui Platon. Dar în timp ce vechii inițiați exprimau ceea ce aveau de transmis oamenilor sub formă de imagini, de imaginațiuni, Platon a fost printre primii care a transpus aceste imaginațiuni în concepte abstracte. Dacă ne reprezentăm puternicul conținut de imagini (vezi desenul, roșu) către care și Platon voia să-i facă să privească pe oameni, acest conținut de imagini se exprima în timpurile mai vechi exclusiv sub formă de imaginațiuni (portocaliu), în timp ce pentru Platon el se exprima deja sub formă de concepte (alb). Dar aceste concepte coborau într-un anume sens din substanța divin-spirituală (săgeți). Platon spunea: Revelația cea mai de jos, oarecum cea mai diluată, a substanței divin-spirituale sunt ideile. Aristotel nu mai avea o capacitate atât de mare pentru a se ridica până la acest conținut spiritual. De aceea el nu mai avea, într-un anume fel, decât ceea ce este mai jos de conținutul de imagini, nu mai avea decât conținutul ideatic. Dar el era încă în stare să-l conceapă ca pe ceva revelat. Nu există nicio diferență între Platon și Aristotel, așa spunea Saccas, decât că Platon reușea să privească mai sus în lumea spirituală, iar Aristotel contempla un nivel mai de jos în această lume spirituală.
Tabla 19Prin aceasta Ammonius Saccas credea că mătură certitudinile care existau la partizanii lui Aristotel și la cei ai lui Platon. Și chiar dacă pe timpul lui Platon și Aristotel conținutul înțelepciunii se apropia de concepția intelectualistă, în acele vechi timpuri mai era oricum posibil ca un om sau altul să ajungă, prin experiența personală, să se înalțe realmente foarte sus în zona contemplării spirituale. Și astfel trebuie să ne reprezentăm deja că oameni precum Ammonius Saccas și discipolul său Plotin erau încă plini de experiențe interioare nemijlocite ale spiritului și înainte de toate de acele experiențe spirituale care au făcut ca viziunea lor despre lumea spirituală să aibă un conținut cu totul concret. Evident, acelor oameni nu le-ai fi putut vorbi despre o natură exterioară, așa cum se face astăzi. Acești oameni vorbeau în școlile lor despre o lume spirituală, iar natura de aici de jos, care pentru mulți astăzi reprezintă singurul lucru important, nu era pentru ei decât expresia imaginativă cea mai de jos a lumii spirituale, de care erau conștienți acești oameni. Despre modul în care vorbeau acești oameni ne putem face o idee studiind pe unul dintre urmașii lui Saccas, care încă mai avea intuiții profunde și care le-a transmis mai departe în secolul al IV-lea: Iamblichos [Nota 52].
Să punem în fața sufletului nostru imaginea despre lume a lui Iamblichos. El le vorbea discipolilor săi cam în acești termeni: Dacă vrei să înțelegi lumea nu trebuie să privești spațiul, fiindcă în spațiu avem doar expresia exterioară a lumii spirituale. Nu trebuie să privești nici timpul, fiindcă în timp se derulează doar iluzia pură a unui conținut real, adevărat al lumii. Trebuie să îți ridici privirea către acele puteri din lumea spirituală care plăsmuiesc timpul și legătura timpului cu spațiul. Trebuie să îți îndrepți privirea în afară, în Univers. În fiecare an se repetă mișcarea de rotație care din punctul de vedere aparent-exterior se exprimă prin Soare. Dar Soarele traversează cercul zodiacal cu cele 12 constelații ale sale. Nu inseamnă doar să căscăm ochii la ele. Căci în ele acționează 360 de puteri cerești, și ele sunt acelea care provoacă tot ceea ce se manifestă ca acțiune solară în cursul unui an pentru ansamblul lumii accesibile omului, și tot ele repetă acest lucru în fiecare an. Dacă ar guverna singure, anul ar avea 360 de zile – cam așa le vorbea Iamblichos elevilor săi. Dar mai rămân aici cinci zile. Aceste cinci zile sunt dirijate de 72 de puteri subcerești, spiritele planetare. Reprezint acest pentagon în cerc, căci raportul de 72 la 360 este același cu raportul 1 la 5. Cele cinci zile cosmice care rămân din an, în care cele 360 de puteri cerești ar lăsa deci un timp gol, sunt guvernate de cele 72 puteri subcerești. Or, dumneavoastră știți că anul nu are numai 365 de zile, ci mai are în plus câteva ore; după Iamblichos, aceste ore sunt guvernate de 42 de puteri pământești.
(Tabla 19)Iamblichos le mai spunea elevilor săi: Cele 360 puteri cerești sunt în legătură cu tot ceea ce este organizare omenească a capului. Cele 72 puteri subcerești sunt în legătură cu tot ceea ce este organizare toracică, a respirației și a inimii, iar cele 42 puteri pământești au legătură cu tot ceea ce este organizare pur pământească, a digestiei, a metabolismului etc. în om.
Astfel, omul a fost plasat într-un sistem spiritual, într-un sistem cosmic spiritual. Astăzi toate tratatele noastre de fiziologie încep prin a analiza cât carbon absoarbe omul, cât hidrogen, azot, sulf, fosfor, calciu etc. Noi punem omul într-o relație cu ceea ce este natură nevie. În școlile sale, Iamblichos ar fi descris omul în raport cu cele 42 puteri pământești, cele 72 puteri intercerești sau planetare și cele 360 puteri cerești. Așa cum în zilele noastre omul este privit ca fiind compus din substanțe ale Pământului, odinioară era prezentat ca ceva ce descinde din forțele, din agenții universului spiritual. Nu putem spune decât că ceea ce se preda atunci în aceste școli era o imensă, o prodigioasă înțelepciune. Putem înțelege că Plotin, care devenise un auditor al lui Ammonius Saccas, abia către al douăzeci și optulea an al vieții sale se simțea ca într-o altă lume, fiindcă el era în stare să asimileze ceva din această înțelepciune. Si această înțelepciune mai era cultivată încă în numeroase locașe în timpul primelor patru secole după Misteriul de pe Golgota. Cu ajutorul acestei înțelepciuni se încerca să se înțeleagă cum a coborât Christos în Iisus din Nazaret și cum se plasează El în toată această lume puternică de ierarhii spirituale, în acest edificiu spiritual al Universului.
Iar acum aș vrea să mai tratez încă un capitol al înțelepciunii lui Iamblichos, pe care el îl preda în școlile sale. El spunea: Există deci 360 puteri cerești, 72 puteri planetare și 42 puteri pământești. În total există 474 puteri divine de cele mai diferite ranguri. Și Iamblichos le mai spunea elevilor săi: Vă puteți întoarce privirile către ținuturile Extremului Orient și veți vedea că acolo există popoare care vă vor spune numele zeilor lor. Mergeți apoi la egipteni, și ei vă vor spune numele zeilor lor, la alte popoare, care vă vor da și ele numele zeilor lor. Mergeți apoi la fenicieni, apoi la eleni, veți găsi și acolo nume de divinități. Dacă treceți la romani veți găsi și acolo nume de divinități. Dacă luați cele 474 nume de divinități, în ele avem toți zeii diferitelor popore: Zeus, Apolo, de asemenea Baal, Amon, zeul egiptean, toți zeii se regăsesc între aceste 474 zeități. Motivele pentru care popoarele au zei diferiți este datorat faptului că din cele 474 de zeități un popor a ales 12 sau 17 zei, un altul 20 sau 25, un altul trei sau patru și așa mai departe. Dar dacă înțelegem corect aceste diferite zeități ale diferitelor popoare ajungem la cifra 473. Și cea mai înaltă, cea mai sublimă dintre acestea, cea care a coborât într-o anumită epocă pe Pământ este Christos.
În această înțelepciune exista o tendință profundă de a face pace între-cele mai diverse religii, dar nu plecând de la un sentiment vag, nedefinit, ci recunoscând cum, pentru cel care într-adevăr voia să cunoască pe cei 474 de zei ai edificiului universal, diferitele divinități ale diverselor popoare se ordonau într-un sistem vast, acest Olimp al zeilor tuturor popoarelor din Antichitate vrând să fie înțeles într-o ierarhie ce culminează în creștinism. Tot acest edificiu trebuia să fie încununat prin înțelegerea faptului că Christos încarnat în Iisus din Nazaret și-a găsit locul său în vederea acțiunii sale pe Pământ.
Dacă analizezi astfel această știință a spiritului, care desigur nu mai este valabilă astăzi – fiindcă astăzi trebuie să practicăm știința spiritului într-un alt mod –, încerci un sentiment de profundă considerație pentru ceea ce se spune acolo în legătură cu Universul suprasensibil, în legătură cu Cosmosul suprasensibil. Dar cunoașterea acestui Univers era supusă unei condiții: înțelepciunea trebuia totdeauna să fie transmisă în cadrul unui raport direct între discipol și inițiații mai bătrâni; înțelepciunea trebuia să fie transmisă doar celui care, în ce privește facultățile de cunoaștere, fusese mai întâi pregătit până la stadiul corespunzător, care îi permitea să înțeleagă entitatea cutărui sau cutărui zeu.
Se poate spune: Peste tot în Grecia, în Egipt, în Orientul Apropiat, nu însă și în lumea romană, lucrurile erau în felul acesta înțelese, în cercurile care contau din punct de vedere al culturii spirituale. Lumea romană mai păstra și ea unele resturi ale acestei vechi înțelepciuni. Plotin însuși a predat învățătura lui mult timp în Italia, în cadrul lumii romane antice. Dar în această lume romană și-a făcut intrarea un spirit abstract, un spirit care nu mai putea înțelege ca odinioară valoarea personalității umane, cu atât mai puțin valoarea naturii profunde a ființei umane. La romani își făcuse intrarea spiritul noționalului, al abstracțiunii; desigur, nu atât de puternic ca mai târziu, dar, datorită faptului că nu era decât în formele sale elementare, el a fost cu atât mai energic reținut.
Vedem astfel, la începutul secolului al IV-lea d.Ch., pe solul Italiei, un fel de școală care începe lupta împotriva vechiului principiu al inițierii, care duce lupta împotriva oricărei forme de pregătire a individului pentru a ajunge la inițiere. Vedem născându-se o școală care colectează și consemnează cu grijă tot ceea ce este transmis prin tradiție de la vechile inițieri. Această școală, care din secolul al III-lea se prelungește și se dezvoltă în continuare în secolul al IV-lea, pornește de la principiul de a înveșnici însăși esența romanității, de a înlocui aspirația individuală nemijlocită a fiecărui om cu tradiția istorică. Și în tot acest context al acestui principiu roman se dezvoltă acum creștinismul. Chiar această școală, situată la punctul de debut al acelui creștinism care, cu aproximație, începe abia în secolul al IV-lea, chiar această școală avea să șteargă tot ceea ce se mai putea găsi în sânul vechii inițieri, îndeosebi privitor la sălășluirea lui Christos în persoana lui Iisus.
În această școală romană fusese stabilit următorul principiu: Tot ceea ce preda ca învățătură Ammonius Saccas, tot ceea ce preda Iamblichos nu trebuia să fie transmis posterității. Așa cum s-a procedat pe scară mare întru distrugerea vechilor temple, în suprimarea vechilor altare, în distrugerea a tot ceea ce mai subzistase din vechiul păgânism, tot așa s-a procedat cumva și pe plan spiritual, încercându-se să se șteargă orice principiu care ducea la descoperirea lumii superioare. Și, pentru a lua un exemplu, s-a înlocuit ceea ce încă mai știau Iamblichos și Ammonius Saccas – și anume că orice om poate să se dezvolte și să ajungă să înțeleagă cum Christos a sălășluit în corpul lui Iisus – cu dogma unicității naturii divine sau a două naturi coabitând în persoana lui Christos. Dogma trebuia să fie păstrată integral, iar investigarea, posibilitatea de investigare trebuia să fie îngropată definitiv. Transformarea vechilor căi de înțelepciune în dogmatică s-a petrecut în cadrul Romei antice. Și s-a făcut tot ce s-a putut pentru distrugerea oricăror izvoare, a oricărei urme ce ar fi amintit de vechile cunoștințe, astfel încât de la personalități precum Ammonius Saccas sau Iamblichos nu au mai rămas decât numele. De la mulți alți învățători care au predat înțelepciunea în zonele meridionale ale Europei nu au mai rămas nici măcar numele. Așa cum au fost distruse altarele, așa cum au fost stârpite templele, rase din temelii, tot astfel a fost extirpată vechea înțelepciune, astfel încât la ora actuală oamenii nu mai pot avea nici măcar o umbră de bănuială despre existenla acelei înțelepciuni, care încă mai dăinuia în primele patru secole după Misteriul de la Golgota în regiunile din sudul Europei.
Dar vestea despre cele petrecute acolo a ajuns oricum și la alți oameni care se interesau de astfel de lucruri, care vedeau cum vechiul Imperiu roman se dezagrega în mod vertiginos și cum creștinismul câștiga teren. Dar după ce tot ceea ce pregătise primirea glorioasă, aș spune, a Misteriului Golgotei a fost șters, unirea lui Christos cu Iisus nu a mai putut fi văzută altfel decât ca o dogmă, care apoi, prin concilii, a fost fixată într-un mod mai mult sau mai puțin abstract, potrivit spiritului latino-roman. Înțelepciunea vie a fost sufocată și în locul ei a apărut abstracțiunea, care a acționat mai departe ca înțelepciune revelată.
Istoria acestor fapte este ca și stinsă, dar la acea vreme, în primele secole ale erei creștine, au existat mulți oameni care spuneau: Da, există desigur inițiați precum Iamblichos. Ei sunt cei care au vorbit despre adevăratul creștinism. Pentru ei Christosul este „Christos”. Dar ce au făcut tot mai mult romanii? Romanii au redus creștinismul la ceea ce s-ar putea numi „galileenii”. O perioadă de timp, la începutul secolelor al III-lea și al IV-lea, acest termen era folosit pentru a exprima o mare greșeală, o mare confuzie. Pe măsură ce creștinismul era tot mai puțin înțeles, se vorbea din ce în ce mai mult despre galileeni; se știau tot mai puține lucruri despre Christos și se făcea tot mai mult caz de persoana omenească a „Galileeanului".
Din acest mediu spiritual a ieșit apoi Iulian, așa numit Apostatul, care încă a mai apucat să-și însușească multe lucruri de la discipolii lui Iamblichos, care încă mai avea câteva noțiuni despre existența unui univers spiritual care coboară până în cele mai mici lucruri din natură. De la discipolii lui Iamblichos, Iulian Apostatul a mai auzit că forțele celor 360 de puteri cerești, a celor 72 de puteri intermediare, puterile planetare, și a celor 42 de puteri pământești acționează până în cel mai mic animal, până în cea mai mică plantă. La acea epocă se mai înțelegeau încă astfel de lucruri, așa cum minunat le exprimă o legendă care circula privitor la persoana lui Plotin și care are un sens profund. Iată ce spune această legendă: Existau deja mulți oameni care nu mai voiau să creadă că poți fi inspirat de spiritul divin și care spuneau că, dacă cineva afirmă că știe ceva despre lumea divin-spirituală, acela este posedat de un demon. Plotin a fost și el târât în fața templului egiptean al lui Isis, unde trebuia să se decidă de ce demon era el posedat. Și când preoții egipteni, care mai aveau cunoștință despre aceste lucruri, au ajuns în fața templului lui Isis pentru a-l supune pe Plotin la probă cu ajutorul tuturor practicilor de cult posibile în acele timpuri, ce să vedeți, le-a apărut nu demonul, ci divinitatea însăși! – La acea epocă mai exista deci cel puțin posibilitatea de a recunoaște, de a verifica dacă cineva purta în sine pe Dumnezeul bun sau un demon.
Iulian Apostatul a putut încă să audă astfel de lucruri. Dar, pe de altă parte, în urechile lui mai răsunau cuvinte precum acelea aflate într-o scriere care circula în Imperiul roman în primele secole creștine și care se voia a fi o predică a apostolului Petru [Nota 53], dar care era un fals. În această scriere se spunea: Priviți elenii atei, fără de Dumnezeu. Ei văd în cea mai mică ființă a naturii un divin-spiritual. Este un păcat, voi nu trebuie să faceți așa ceva! Nu trebuie să vedeți în natură, în animal, în plantă ceva divin-spiritual, nu trebuie să vă coborâți la a crede că în mersul Soarelui sau al Lunii s-ar afla ceva divin. Iulian Apostatul auzea aceste fraze dintr-o parte și din cealaltă. Și el a prins o iubire profundă pentru elenism. El a devenit acea tragică personalitate care a voit să vorbească despre creștinism în sensul lui Iamblichos.
Este chiar imposibil să-ți imaginezi ce s-ar fi întâmplat în Europa dacă ar fi biruit nu lumea romană, ci creștinismul lui Iulian Apostatul, dacă ar fi triumfat voința lui de a reconstrui centrele inițiatice, astfel încât oamenii să investigheze singuri felul în care Christos a sălășluit în Iisus și care erau raporturile lui Christos cu zeii altor popoare. Iulian Apostatul nu voia să distrugă templele păgâne. El voia chiar să reconstruiască templul din Ierusalim, templul iudeilor. El voia să reconstruiască templele păgâne și s-a interesat și de cele ale creștinilor. Pe el îl interesa numai adevărul. El a fost împiedicat înainte de toate de către acele școli din Roma antică despre care v-am vorbit, care au vrut să șteargă vechiul principiu de inițiere, și au și făcut acest lucru, și care au vrut să pună în locul acestuia tradițiile, care consemnau vechi înțelepciuni inițiatice.
S-a știut să se facă în așa fel, încât Iulian să fie atins la momentul potrivit de o lance persană. De atunci provine expresia care până acum n-a fost înțeleasă de nimeni, nici chiar de Ibsen [Nota 54], dar care poate fi înțeleasă din tradiția acelei epoci: Din păcate a biruit nu Christos, ci Galileeanul! – Căci în momentul morții sale, a agoniei sale, Iulian Apostatul vede profetic cum concepția despre Christosul divin se va șterge treptat și cum de aici încolo „Galileeanul”, ființa umană descinzând din tribul galileean, va începe să fie venerată ca un zeu. Cu o imensă privire clarvăzătoare, în al treizecilea an de viață, Iulian Apsotatul a reușit să prevadă întreaga evoluție, care avea să se amplifice cu timpul, până spre încoace, în secolul al XIX-lea, când teologia l-a pierdut definitiv pe Christos în Iisus. El era apostat doar față de ceea ce era pe cale de a veni. Iulian Apostatul era de, fapt, un apostol față de ceea ce era – și va trebui din nou să devină: o cuprindere în spirit a Misteriului de pe Golgota.
Straturile geologice mai noi le acoperă totdeauna pe cele vechi, astfel încât, dacă vrei să ajungi la cele vechi, trebuie mai întâi să le străbați pe cele mai recente. Este foarte greu de crezut cât de groase sunt straturile care s-au depus istoricește în cursul evoluției omenirii. Căci stratul care s-a depus începând cu secolul al IV-lea sub influența romană deasupra primelor concepții despre Misteriul de pe Golgota este foarte gros. Dar trebuie să găsim din nou posibilitatea de a pătrunde prin aceste straturi cunoștințele spirituale originare, pentru a regăsi și filonul venerabil care, ca element spiritual, a fost măturat, la fel ca și vechile altare păgâne.
Preoții egipteni au mai constatat că Plotin nu purta în el un diavol, un demon, ci un zeu. În Occidentul european însă s-a constatat că el avea cu siguranță în sine un demon. Urmăriți lucrurile până la discursul lui Brentano Ce fel de filosofi fac uneori epocă și veți remarca următoarele: preoții templelor egiptene au constatat că în Plotin, în filosoful din secolul al III-lea după Christos, trăia nu un demon, ci un zeu; Brentano a constatat că în el trăia nu un zeu, ci un demon.
Și aceasta s-a întâmplat și în secolul al XIX-lea: zeii au fost luați drept demoni și demonii drept zei; nu s-a mai putut face distincția în Univers între zei și demoni. Acest lucru se perpetuează însă în haosul civilizației noastre.
Da, aceste lucruri te pun deja pe gânduri, dacă le privești în mod obiectiv. Am vrut astăzi să vă dezvălui doar un capitol de istorie, să vi-l dezvălui cât se poate de obiectiv, căci, evident, lucrurile nu puteau fi altfel decât s-au desfășurat pe plan istoric. Dar așa cum a fost inevitabil ca oamenii să rămână un anumit timp în ignoranță privitor la anumite lucruri, tot așa trebuie să se întâmple și fenomenul invers, adică oamenii să fie din nou iluminați, și această iluminare să fie de asemenea acceptată în mod real.
