Ultimele conferințe au fost consacrate în esență unei analize a modului în care trebuie să privim conștiența epocii actuale. Ultima dată am încercat să urc până în perioadele mai vechi de timp și să atrag atenția asupra faptului că ceea ce trăiește acum în suflete s-a pregătit de fapt în sânul civilizației occidentale de foarte mult timp. Astăzi, episodic, aș vrea să reliefez, pe baza unor exemple scoase nemijlocit din epoca actuală, unele lucruri susceptibile să vă facă atenți că însăși conștiența generală a epocii noastre cere cu necesitate – o necesitate ce pur și simplu este inerentă evoluției omenirii – plăsmuirea unei vieți spirituale. Putem într-adevăr să spunem: Indiferent unde privim omul în civilizația actuală, în centru, în vest sau în est, în final ne devine clar, observând mai atent epoca în care trăim, că nicăieri nu se mai poate înainta fără intervenția unui impuls spiritual.
Astăzi, în intenția de a pregăti ceea ce urmează să spunem mâine și poimâine, vom analiza ultimii cincizeci de ani din evoluția spirituală a Europei Centrale, caraterizând într-un fel începutul și sfârșitul acestei perioade. Voi descrie toate acestea simptomatic. O voi face caracterizând anumite trăsături ale începutului și ale sfârșitului acestor ultimi cincizeci de ani.
Dacă mergem în urmă până la îneputul anilor șaptezeci găsim tot felul de fenomene spirituale, care ne arată starea sufletului omenesc de atunci. Aș vrea să reliefez unele dintre aceste fenomene spirituale. Aveam atunci, să spunem, prin 1872, 1873, o epocă romanescă care a făcut senzație și care este intim legată de tendințele acestei perioade. Pentru oamenii mai tineri din timpul nostru aceste lucruri sunt, de fapt, uitate, dar opera romanescă despre care vorbesc a avut efectiv un astfel de impact încât acum cincizeci de ani a cuprins spiritele într-un mod extrem de incisiv. Am în vedere aici cartea lui Paul Heyse, Copiii lumii [Nota 55]. Paul Heyse, un nuvelist celebru la acea epocă, voia să descrie în romanul său o serie de personalități cu viața lor, acestea fiind străbătute la origini de o anumită religiozitate nedefinită, dar fiind în același timp detașate de orice confesiune religioasă. Paul Heyse căuta deci să opună copiilor lui Dumnezeu, pe care, în termeni tradiționali, el îi vede în toți aceia care aveau o confesiune, pe copiii lumii, care nu aparțineau niciunei confesiuni, care, așa cum se spunea pe atunci, erau fără confesiune dar aveau totuși o anumită tendință de a sesiza, de a cuprinde religiosul. Intenția mea nu este atât de a vă vorbi despre romanul în sine, cât de a vă face atenți la modul în care acest gen de operă, care prezintă deci oameni fără confesiune, a făcut impresie în acea epocă.
Eu l-am menționat de mai multe ori în fața dumneavoastră pe bătrânul meu prieten și maestru, Karl Julius Schröer [Nota 56]. El avea particularitatea de a analiza fenomenele spirituale în funcție de efectele lor în viața socială mai largă. Karl Julius Schröer a caracterizat efectul romanului lui Paul Heyse Copiii lumii, arătând ce lucru curios este când vezi cum acest roman, pe atunci, deci acum cincizeci de ani, trecea prin toate mâinile, interesa pe toată lumea, că prin acest roman oamenii ajungeau la ceva la care mai înainte nici nu se gândiseră, și anume că ei se situau în afara unei confesiuni religioase pozitive și de asemenea, că în căutarea lor religioasă, nu se opreau la o anumită confesiune religioasă. Și Schröer făcea la acea dată extraordinara constatare că oamenii care până atunci participaseră regulat la cultul Bisericii lor, care urmaseră deci din obișnuință ritualurile vechi de cult, obiceiurile Bisericii lor, aceste persoane spuneau că această operă ar exprima, de fapt, convingerile lor cele mai intime. Și Schröer continuă, spunând un lucru de fapt interesant, și anume că, raportate la un astfel de fenomen, litigiile religioase par un anacronism, ceva care nu se mai potrivește prezentului – adică anilor șaptezeci ai secolului trecut –, căci oamenii sunt deja mai avansați în modul lor de a gândi. Dar așa cum v-am mai spus, deși toate acestea sunt valabile, suntem forțați să spunem: Personajele descrise în această carte au pierdut orice legătură cu confesiunile existente, dar în ele subzistă o anumită înclinație de a căuta o formă de religiozitate. Numai că ele nu o puteau găsi. Ele trec prin lume aconfesional, adică nu găsesc o legătură cu o lume spirituală prin sentimentul religios.
Dacă trecem acum de la un astfel de fenomen, care a avut loc mai mult în viața beletristic-literară, și privim ceea ce se petrece în sălile de conferințe, constatăm cum aproximativ în aceeași epocă un număr extraordinar de mare de persoane din cadrul științei avea aceeași convingere cu cea exprimată de Du Bois-Reymond în Limitele cunoașterii naturii, la care am făcut referire. În această celebră conferință, ținută în 1872, Du Bois-Reymond spune că o cunoaștere sigură este posibilă doar dacă analizezi fenomenele naturale exterioare prin experimentări și observații și dacă avansezi către un fel de gândire matematico-mecanică a edificiului cosmic, către un fel de mecanism atomistic al edificiului cosmic. După el, știința nu poate trece dincolo de această concepție a lumii, tot restul trebuind să fie lăsat în seama credinței. Dar dacă îi întrebi pe acești oameni care pe la începutul anilor șaptezeci vorbeau precum Du Bois-Reymond în conferința sa Limitele cunoașterii naturii: Cum ar trebui deci să caute oamenii drumul în lumile spirituale și printr-o viață religioasă? n-ai fi primit niciun răspuns. Ai fi auzit numai niște fraze asemănătoare cu cele pe care le exprimau oamenii descriși de Paul Heyse, ca neavând nicio confesiune, în Copiii lumii.
Însă trebuie spus că toți cei care au luat parte la acea viață pe care o numim cultivată, care au asimilat câteva noțiuni din concepția științifică, care au preluat câte ceva din alte concepții și care au trăit în acea perioadă, cu toții se aflau, mai mult sau mai puțin, într-o anumită stare de spirit. Căci dacă ei au continuat să practice sau nu vechile lor confesiuni religioase, aceasta depindea în esență de vechile obișnuințe de viață, de tot felul de prejudecăți și altele asemănătoare, și nu de o afirmare riguroasă și severă a ceea ce conștiența epocii ar fi oferit, de fapt, sufletelor. În acești ultimi cincizeci de ani oamenii au trăit într-o stare nehotărâtă, ezitantă față de lumea spirituală. Dar această nehotărâre o regăsim și în alte domenii. Cu câțiva ani înainte de apariția lucrării lui Paul Heyse Copiii lumii și a lucrării lui Du Bois-Reymond, Limitele cunoașterii naturii, celebrul scriitor Hermann Grimm a publicat Puteri invincibile [Nota 57], care este tot un roman. În această carte sunt descrise ca puteri invincibile prejudecățile de castă și diferențele de clasă care domină relațiile dintre oameni în civilizația occidentală. În acest roman el pune în contrast într-un mod foarte interesant diferențele de clasă și de stare din cadrul societății occidentale cu ceea ce se petrecea în America, unde o anumită absență a obiceiurilor grevate istoricește, ca să le spunem așa, a permis să se dezvolte o viață nouă, o viață care nu avusese de luptat în același fel cu diferențele și prejudecățile de clasă. Și este interesant să vezi cum la sfârșitul anilor șaizeci, adică tot acum aproape o jumătate de secol, Hermann Grimm schița un tablou al europeanului, care, în ciuda liberalismului său, a întregului său umanism, nu avea forța să depășească cu adevărat diferențele de clasă. Pentru el acestea sunt puteri invincibile.
Dacă vrem să mergem mai departe și să ne întrebăm: De ce aceste lucruri sunt pentru european puteri invincibile? – nu putem căpăta alt răspuns decât acesta: Tocmai pentru că gândirea, care la el a luat un anumit caracter pasiv, gândirea pe care v-am descris-o atunci când v-am vorbit, de pildă, de Richard Wahle, care se rezumă doar la „evenimente” și nu vrea să urce până la factorii primordiali, care deci nu caută să cuprindă forțe ci numai fenomene, tocmai această gândire i-a dominat în mod covârșitor pe oameni în cursul ultimilor cincizeci de ani. Cu o astfel de gândire lipsită de forță, care, de fapt, nu este decât o gândire în imagini – gânduri lipsite de vigoare –, cu o gândire de acest fel este pur și simplu imposibil să depășești ceea ce a generat în realitate aceste diferențe de clasă și prejudecăți sociale. Pentru aceasta trebuie o gândire impregnată de realitate, o gândire pătrunsă de realitate. Și această gândire impregnată de realitate, care odinioară a creat aceste diferențe de clasă, care a creat, de fapt, întreaga realitate socială de odinioară, această gândire dinamică, contrar gândirii pur contemplative, a dispărut cu totul la oamenii civilizației europene în cursul ultimilor cincizeci de ani. A dispărut din știință, din care cauză oamenii nu se mai sprijină decât pe observație și experiment; a dispărut și din viață, motiv pentru care ei continuă ceea ce, în virtutea vechilor obiceiuri, a rezultat din vechile prejudecăți de clasă. Ei au luat obiceiul de a nu-și mai pune întrebări cu privire la acest subiect. Căci dacă ar fi voit să își pună întrebări ar fi trebuit în mod evident să recurgă la o gândire activă. Și când clasa proletarilor a început să ia în seamă diferențele de clasă, diferențele sociale, atunci această gândire lipsită de forță, care nu mai conține nimic dinamic în ea, a fost complet abolită. Atunci s-a spus: Aceste diferențe de clasă nu decurg deloc din niște forțe care s-ar afla în sânul gândirii omenești, ele provin numai din niște forțe economice, fizice. S-a tras această concluzie simplistă.
Dumneavoastră aveți aici ceea ce se afla la începuturile vieții noastre spirituale moderne acum cincizeci de ani. Și acum aș vrea să vă prezint o operă literară apărută recent, care este și ea caracteristică pentru epoca noastră, și anume Omul-oglindă de Werfel [Nota 58]. Aveți în ea ceva care este rodul unor forțe ale epocii noastre, așa cum Copiii lumii sau Puteri invincibile au fost produsul epocii de acum cincizeci de ani.
În fața cărei situații se află astăzi oamenii, precum Werfel? Această gândire fără forță și fără vlagă a acționat în timpul ultimelor decenii. S-a căutat ceva care să aibă o legătură cu religiosul, care să aibă o legătură cu lumea spirituală, dar nu s-a reușit nimic. Natura omenească nu poate rămâne însă cantonată la nesfârșit într o viziune unilaterală asupra lucrurilor. O poate face timp de cincizeci de ani în evoluția istorică a lumii, dar după aceea natura umană începe din nou să reacționeze. Ea tinde într-un fel către ceva mai viguros – dacă ne rezumăm la ultimii cincizeci de ani – decât gândirea fără vlagă și fără sevă de până acum. Or, multe opere contemporane stau mărturie pentru aspirația aceasta spre o cuprindere mai viguroasă a realității, însă Omul-oglindă a lui Werfel este deosebit de sugestivă în acest sens.
Omul-oglindă al lui Werfel te obligă să vorbești cam în acești termeni despre epoca prezentă: Oamenii au căutat destul timp într-un mod nedefinit, fără vlagă și sevă, drumul către ceva care să-l facă pe om un om adevărat și complet. Acum se conturează un sentiment lăuntric confuz pentru drumurile bătute în acești ultimi cincizeci de ani și care în realitate nu sunt drumuri, ci mai curând ganguri alunecoase pe care derapai continuu. Pe aceste ganguri alunecoase nu poți ajunge nicăieri; trebuie să primești din nou ceva fier în sânge. Dintr-o astfel de tendință a epocii s-a născut așa ceva precum Omul-oglindă. Să schițăm în linii mari ce este prezentat în Omul-oglindă. Intenția mea, descriindu-vă acest roman, nu este de a păcătui împotriva simțului artistic. Nu este vorba de fel de așa ceva, dimpotrivă, veți vedea imediat că, prin ceea ce vă voi spune, aspectul artistic nu este deloc afectat.
Vedem în această carte un om pe jumătate matur, dezgustat de viața exterioară pe care o poate duce astăzi. El spune adio acestei vieți exterioare și vrea să devină un om adevărat. El recunoaște că în sânul vieții obișnuite dusă astăzi, atât în civilizația asiatică cât și în cea europeană sau americană, nu poți deveni om cu adevărat. Te scoli dimineața, iei micul dejun și faci doar ceea ce trebuie pentru ca să te menții în ordinea socială existentă, iei masa la prânz sau îți primești invitații și vorbești de lucruri despre care poate nu ar trebui să vorbești și care în final nu au alt scop decât să îți miște buzele, ca să nu rămână inactive; pleci să te plimbi cu invitații tăi, sau cine știe ce se mai face astăzi. Într-o astfel de comunitate este imposibil să devii om – nu dau citate, ci doar fac o caracterizare. Aici este necesar, dacă vrei să devii om, să încerci să iei un alt drum. Și atunci „eroul” nostru – pentru a folosi stilul estetic vechi – încearcă să devină om căutând să intre într-o mănăstire. Aici însă i se dă de înțeles că acest lucru este extrem de greu. Nu vreau să intru în detalii, ci numai să reliefez ceea ce mă interesează astăzi. I se dă deci de înțeles că acest lucru este foarte greu și că înainte de orice trebuie să parcurgă trei trepte de cunoaștere. În prima treaptă va trebui să înțeleagă clar poziția omului în raport cu lumea, în măsura în care această poziție este determinată în Eul omenesc însuși. Deci, ca primă treaptă de cunoaștere, această viață în Eu și această dorință de a depăși Eul. A doua perspectivă a lumii, după ce ai început într-un fel să te lepezi de Eul tău, ar consta în a nu mai privi lumea ca altădată, din punctul tău de vedere plin de prejudecăți, când nu începuseși să te lepezi de Eul tău. Iar a treia perspectivă ar fi aceea de a pătrunde cu adevărat în lume și în realitatea ei, de a nu mai privi lumea așa cum o face omul care trăiește în Eul său. Iată ce îi era spus. Și, în consecință, era avertizat să nu vrea prea impetuos această devenire-om. Este atenționat foarte clar asupra dificultăților care există. Dar el nu renunță.
Astfel, el este inițiat în mod corespunzător. Inițierea – mă limitez doar la aspectele esențiale – consta în aceea că aspirantul era condus pentru perioada de noapte în singurătatea unei camere, unde doar un călugăr veghează asupra lui. Acolo, după ce s-a dăruit mai întâi gândurilor sale, el cade într-un somn scurt, din care crede că s-a trezit foarte repede. Și atunci se găsește în camera în care unul din pereți are o oglindă. El se vede în această oglindă și se miră de ce se vrea prin asta. Ceea ce se urmărește prin situarea în fața oglinzii este ca după ce și-a adunat gândurile și după ce în prealabil a luat o hotărâre atât de fermă respectivul om, care se află în fața propriei imagini în oglindă, să se vadă în alt mod. Se vrea deci să se atragă atenția că abia acum omul începe să se vadă pe el însuși. Imaginea reflectată pare să se asemene cu el, dar este totuși puțin diferită. Și în timp ce face ceea ce trebuie să facă după această experiență atât de surprinzătoare, și anume să lovească oglinda, el crede că s-a rănit; din oglindă îi iese în întâmpinare omul reflectat, adică acea parte din sine care, într-un anumit sens, este el însuși și totuși nu este el însuși.
Omul se află acum pe prima treaptă a cunoașterii. El trebuie să se obișnuiască să meargă prin lume nu numai ca un om-Eu – totuși fără conștiența de Eu – ci merge prin lume însolit de ceea ce este el însuși și totuși nu cu totul el însuși, oglinda sa. Datorită faptului că este însolit de acest om-oglindă, care acum îl ispitește în toate acțiunile pe care le întreprinde în lumea exterioară, confruntarea cu fenomenele lumii, cu propriile sale fapte se produce în alt mod atunci când se află în fața propriului său Eu.
Nu voi intra acum în detalii. Omul de care este vorba este în realitate culcat în pat, dar el trece prin tot ceea ce poate trece conform experiențelor lui de până atunci pe planul evenimentelor trăite și al faptelor săvârșite în lumea exterioară, care nu sunt totdeauna foarte frumoase. Dar felul în care cineva descrie așa ceva depinde desigur de gustul persoanei respective. Din modul în care autorul descrie lucrurile putem vedea ce gândește el în acest caz. Oamenii traversează și ei evenimentele după gustul lor. Suntem deci conduși prin evenimentele vieții. Așa cum în Faust Mefisto are ceva dintr-un stimul, dintr-un ferment, tot astfel acest om-oglindă joacă totdeauna rolul de forță motrice ființială, iar omul este condus, este adus, din întâmplare în întâmplare, în situația de a face în anumite cazuri răul. Totul îi apare într-o lumină nouă, fiindcă el a privit în oglindă și s-a văzut pe sine însuși. El vede acum tot felul de lucruri care se întâmplă în lume. Câteodată le vede așa cum îi apar când este în postura de om-Eu, altă dată așa cum îi apar după ce își poate reactualiza imaginea sa în oglindă. În continuare, el se implică, se familiarizează tot mai mult cu fenomenele lumii. Prin aceasta el se detașează tot mai mult de Eul său. Omul-oglindă, care la început era mai curând firav, devine din ce în ce mai gras. Este un fenomen paralel-polar, care, desigur, nu este descris într-un mod neinteresant. Și astfel, acest om trece prin lume, trăind într-un alt mod, acum, după ce și-a văzut propiul Eu, ceea ce ar fi putut să trăiască altădată. În cele din urmă el s-a încurcat, s-a amestecat atât de mult cu evenimentele lumii încât trebuie să devină propriul său judecător, se condamnă singur la moarte, fapt de asemenea caracteristic. El găsește că, de fapt, nu poate trăi în sânul lumii.
Când a venit la mănăstire exista în el ideea că nu se poate trăi în sânul societății actuale dacă vrei să devii om. Lucrurile au avansat până într-acolo încât acum el a ajuns să fie propriul său judecător, să se condamne singur la moarte. Și apoi se trezește. Se trezește oarecum la momentul execuției propriei sale condamnări la moarte. Este în aceeași cameră ca la început. Acum își întoarce din nou privirea către oglindă. Dar privind într-acolo remarcă, de pildă, că oglinda nu reflectă o procesiune de călugări care trece prin față. Înainte, când privea în oglindă, se reflecta doar pe sine și ceea ce se afla în fața oglinzii. Dar acum prin fața oglinzii trece o procesiune de călugări, și ea nu se reflectă. Atunci înțelege că nu se află în fața unei oglinzi, ci că aceasta s-a transformat în fereastră. El privește prin fereastră și contemplă lumea largă de afară, vede acolo peisajul. A dobândit a treia perspectivă. Așadar, acum el vede lumea, după ce la început a văzut doar ceea ce îi oferise oglinda. Acum, după ce îl are alături pe omul-oglindă, vede într-un alt mod ceea ce văzuse mai înainte. Acum el vede oarecum prin suprafața lucrurilor – așa ni se descrie aceasta –, vede dincolo, în domeniul realității. Se indică, desigur, că acum el vede și în lumea realității spirituale.
Avem deci în fața noastră o trilogie: primul act este oglinda, al treilea act este, să-i spunem, fereastra. Oglinda a devenit fereastră. Acestea sunt cele două concepții despre lume opuse polar una celeilalte. Mai întâi fiecare vede în celălalt propria sa reflectare, vede în celălalt doar ceea ce a purtat deja el însuși în sine, vede unde anume este prizonierul Eului său, vede deci peste tot în aproapele său, sau în orice lucru contemplat în natură, doar propria sa reflectare. La sfârșit, după ce a străpuns oglinda, el nu mai vede oglinda, ci vede prin suprafața lucrurilor, vede în spiritual. Și între cele două acte avem situația în care acestea două se întrepătrund una în cealaltă:
Aș vrea acum să reliefez două lucruri caracteristice în această dramă. Primul: Vedem că există dorul, nerăbdarea de a prezenta un om în aspirația lui de a stabili o anumită legătură religioasă cu o altă lume. Oricum, poți ierta acestei prime părți, cea a oglinzii, faptul de a fi scurtă, fiindcă este foarte interesant să vezi cum aici omul se familiarizează într-atât cu contemplarea propriului său Eu, încât acest Eu i se obiectivează, ajungând să îl însoțească prin evenimentele vieții. Partea centrală este foarte detaliată și are descrise foarte multe evenimente. Pentru a o putea găsi cu adevărat atrăgătoare trebuie să ai gustul, plăcerea, uneori chiar prostul gust pentru așa ceva. Dar, așa cum am mai spus deja, fiecare trebuie s-o facă după gustul său. În orice caz, această parte, în care sunt examinate experiențele trăite în lume, este foarte lungă. A treia parte este însă foarte scurtă, iar ceea ce este văzut acolo afară, când se privește prin fereastră, este de fapt doar sugerat în mod simbolic; de altminteri nu se contemplă nimic în mod real. Această a treia parte este extrem de scurtă. Aceasta este una dintre particularitățile pe care aș vrea să le reliefez. Cealaltă particularitate este că trebuie recunoscut că aici s-a depus o muncă importantă în a insufla forță și sevă gândirii. Se vede însă și că omul modern, unul dintre ei fiind chiar Werfel, nu este inițial câtuși de puțin capabil de așa ceva. Din ce motiv? Ei bine, este ceva foarte curios. Când am terminat de citit această dramă – și am citit-o cu cel mai mare interes, trebuie s-o spun aici, pentru că ea îmi apare deosebit de importantă ca simptom pentru viața noastră spirituală actuală, reprezentată prin diferite personalități – mi-am spus așa: Mersul este acesta: 1. oglinda; 2. una în cealtă; 3. fereastra. Dar s-ar putea citi la fel de bine de la sfârșit la început. Ar trebui, firește, să rescriem drama, dar se poate citi totul și de la sfârșit la început. De ce așa? Pentru că este întru totul posibil să înțelegi faptele în așa fel încât să îți spui: Lucrurile îi apar omului în funcție de modul în care el se plasează în raport cu lumea. El nu se diferențiază absolut deloc de lucruri. El nu este trezit la conștiența sa de Eu. El stă în fața ferestrei, privește afară în lume. Am putea spune acum că bătrânul călugăr, la care a venit și căruia îi spune că nu mai suportă ca tot ce vede acolo prin fereastră să fie mereu înăuntru, că el ar vrea să se găsescă pe sine, am putea deci spune că bătrânul călugăr îi răspunde: Da, tu trebuie să treci prin trei contemplări. Prima contemplare, prima viziune ne dă lumea, fără ca noi să ne găsim în ea Eul nostru. Noi ne pierdem pe noi la contactul cu lumea. A doua viziune ne permite să câștigăm puțin din Eul nostru; și aici, treptat, ne vin în întâmpinare din lume o mulțime de entități. Lumea se animă, se pătrunde de spirit. Înainte noi am văzut-o lipsită de spirit, acum ea se impregnează de spirit. De peste tot, din orice ființă, din orice plantă, animal, nor etc., ne întâmpină ceva spiritual. În această a doua parte ne vin în întâmpinare o mulțime de entități spirituale. În a treia parte ne trezim. Ajungem în fața ferestrei, privim afară. Noi vedem însă totul cu alți ochi, căci acum începem în sfârșit să vedem lumea reală. Fereastra s-a transformat într-o oglindă, omul a ajuns la el însuși. El unifică toate aceste ființe-oglinzi, ființe reflectate, care îl întâmpină aici în lume sub formă de plante, animale, nori; ele sunt în Eul său unic, singular, devenit pentru el cosmic. Și abia acum, recunoscându-se pe sine, el vede într-adevăr Cosmosul.
Tot acest ansamblu ar putea fi scris și invers, de la coadă la cap, mai întâi ultima parte a trilogiei, apoi partea de mijloc și apoi partea cu care s-a început. Acest lucru este extrem de interesant, căci tocmai prin aceasta este atât de caracteristică aceast dramă pentru epoca actuală. Care este deci particularitatea intelectualismului?
Da, particularitatea intelectualismului este că poți începe cu gândurile de oriunde și poți sfârși cu ele oriunde, poți afirma un lucru și poți afirma contrarul său – am subliniat adesea acest fapt. Prin gândire poți demostra orice. Intelectualismul, care nu este nimic altceva decât un sistem de gânduri fără forță și sevă, permite să începi de oriunde, să ajungi până la un anumit punct, apoi te oprești. Dar poți și să începi și de la acest din urmă punct și să mergi în cealaltă parte.
Astăzi, deja, este posibil să fii un om foarte inteligent și totuși cel mai cras materialist, căci materialismul se poate demonstra foarte bine intelectualist și, dacă ești un intelectual pur, se poate întâmpla cam ceea ce s-a petrecut după Congresul antroposofic de la Viena, la sfârșitul unei reuniuni; se poate duce lupta împotriva spiritului în mod pur intelectual pornindu-se de la punctul de vedere al monismului actual. Poți să demonstrezi foarte bine că materialismul are dreptate. Dar poți la fel de bine să vrei să fii spiritualist și să demonstrezi asta la fel de ușor. Atât timp cât trăiești numai în intelect, toate aceste lucruri se pot perfect de bine demonstra, iar aceste discuții intelectualiste au aparența de a avea o prodigioasă forță de demonstrație.
Așa stau lucrurile la ora actuală. Oamenii nici nu bănuiesc că închizându-se în coconul spiritualismului, al materialismului, al realismului, al idealismului, ei se îmbracă în plasa spiritului intelectualist. Ei simt în mod îndreptățit: lucrul ăsta se poate demonstra în mod riguros. Acestea sunt creația intelectualismului. Dar tocmai pentru că este în prinicpiu corect să spui că lucrurile pot fi demonstrate este atât de dezolant să fii nevoit să analizezi astăzi cu seriozitate un fapt din realitate și să angajezi apoi „discuții libere”. Acolo unul spune una, altul spune alta, iar al treilea alta. În final, dacă ai cât de puțină luciditate, poți să spui: Toți au dreptate. Și, firește, toți au la fel de puțin dreptate. Toată această vorbire ar putea avea, în principiu, cel mult scopul ca unul sau altul să vadă enorma înșelătorie a sinelui propriu, care constă în a trăi în intelectualism, căci cu intelectualismul poți demonstra foarte simplu orice. Pentru a face aceasta este destul să te fi familiarizat un timp cu o direcție sau cu un curent oarecare, cu o sectă, un partid sau orice altceva, și atunci poți spune cu toată îndreptățirea: Da, dar este foarte clar; celălalt, care afirmă contrarul, este totuși un măgar. Desigur, dar și celălalt poate la fel de bine demonstra că primul este un măgar, iar afirmația sa este corectă. Astăzi, dat fiind configurația pe care a luat-o viața intelectuală a spiritului, toate acestea sunt posibile, faptul este o evidență astăzi. Și tot astfel este o evidență că poți să scrii o piesă de acest gen, fără să fi ajuns la o reală cunoaștere spirituală. Ceea ce dovedește că Werfel nu ajunge aici este faptul că prin fereastră nu se vede nimic important; cunoașterea spirituală ar începe într-adevăr doar dacă prin fereastră s-ar vedea ceva important. Dacă însă se descriu simplu trei trepte și după aceea, după ce se descrie cum omul este trezit și privește afară, nu se spune ce vede acel om, dacă deci se fac atâtea concesii conștienței obișnuite, încât poți să scrii o astfel de carte precum Omul-oglindă și, în schimb, față de ceva rațional precum Știința ocultă sau Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sau alte lucruri asemănătoare poți să spui: Dacă ai accepta așa ceva înseamnă să nu fii în toate mințile, când deci nu poți să spui nimic mai mult decât: Da, omul respectiv a ajuns la fereastră, dar eu mă păzesc să văd ceea ce se poate vedea atunci când privesc afară prin fereastră, atunci ești încă departe de a pătrunde în adevărata viață spirituală, ai rămas ancorat cu totul în materialism.
Iată de ce mi-am permis să vorbesc astfel. Firește, față de o operă de artă n-ai avea dreptul să faci o critică filosofică. Dar eu nu am făcut o critică filosofică; ceea ce am spus este la fel de bine o concepție artistică. Fiindcă ți se poate întâmpla să citești o trilogie, să o citești cu cel mai mare interes. Apoi, după ce ai sfârșit, vezi că dintr-odată te găsești cu capul în jos! – Este un sentiment incomod și, pentru a reveni pe picioarele tale, ar trebui să poți rescrie toată povestea de la coadă la cap. Ar dura poate mult până, în fine, să reușești să vii din nou pe picioarele tale. Da, s-a ajuns ca și pe plan artistic să fii tras pe sfoară, atunci când observi: Acolo, înăuntru, nu este decât roata intelectualismului care se învârte, în timp ce o operă de artă trebuie de fapt să facă o impresie frumoasă. Ea nu poate fi inversată. Încercați să inversați Faustul lui Goethe, să-l scrieți de la sfârșit către început. Nu veți reuși! O operă de artă nu poate fi inversată. Piesa de adineaori o puteți inversa pentru că în ea predomină intelectualismul, pentru că nu s-a pătruns până la o contemplare reală. Intelectualismul a dobândit, ce-i drept, un sentiment confuz și inconștient că în gânduri trebuie să existe sevă și forță, dar în realitate nu găsim înăuntru nici sevă, nici forță, nu găsim nimic. Nu există în ele decât o schemă, o imitație a unei vieți interioare reale. Iar din ceea ce este realmente plin de spirit, din ce este realmente extrem de important pentru ceea ce epoca noastră poate să dea la iveală din ea însăși, tocmai din aceasta vedem încotro trebuie să ducă drumul.
De cincizeci de ani, ce-i drept, oamenii au sentimentul că trebuie să ne îndreptăm către ceva spiritual; ei ar dori însă să evite drumul adevărat. De aceea ei preiau din tot felul de tradiții vechi lucruri precum calea tripartită și altele asemănătoare. Dar caracteristic este totuși că astăzi se preia această idee a drumului triarticulat; o puteți găsi în tot felul de hârțoage care descriu vechi drumuri de clarvedere atavică.
Atât timp cât se refuză a se accepta ceea ce se vede atunci când privești prin fereastră, această istorie despre „oglindă”, despre „una în cealaltă” și despre „prin fereastră” își poate afla ușor locul în viața spirituală. Ea este ușor de descris, dacă ai doar niște noțiuni generale despre acestea. Dar dacă rămâi la atât nu poți ieși din intelectualismul care, cu o putere de seducție enormă, îi ține captivi pe oamenii din epoca noastră.
Am reliefat sub formele cele mai variate acest element intelectualist prezent în epoca noastră. Am arătat și cum în Societatea teosofică, în orice ramură ai fi intrat, găseai desfășurate tot felul de scheme mari, cu rase, runde, sisteme cosmice întregi și nu mai știu ce, totul construit în forme intelectualiste minunate. Totul în mod intelectualist! Tot așa, când era vorba să caracterizezi structura omului, aveai în față o schemă: omul fizic: materie fizică densă; corp eteric: materie mai subtilă; corp astral: materie și mai subtilă; Kama Manas: și mai subtilă; Manas: și mai subtilă, din ce în ce mai subtilă. Da, dar toate concepute printr-o pură intelectualitate! Această subtilizare nu mai lua sfârșit! Totul nu este însă decât un joc intelectual. Așa cum poți să învârți la nesfârșit o roată, poți, dacă rămâi la nivel pur intelectualist, să faci materia să devină din ce în ce mai subtilă. Am avut astfel o teosofie intelectualistă, și tot așa avem aici o operă literară intelectualistă, care pătrunde chiar în mistică și este admirată cu siguranță de mulți dintre contemporani, și poate chiar pe bună dreptate, fiindcă prin aceste opere de ficțiune se vede în orice caz tendința epocii noastre de a merge către ceva spiritual.
Dar judecata mea nu este una neartistică. Totuși acest om-oglindă de care este vorba, care îl însoțește pe erou în toată evoluția sa, este totuși altceva decât Mefisto în raport cu Faust. În Faust este viață. Știți, am arătat odată acest lucru, cum la urma urmei Mefisto nu este decât cealaltă latură a lui Faust, ca și Wagner. „Te-asemeni spiritului pe care-l înțelegi, nu mie” [Nota 59]. Tu te asemeni cu Wagner, te asemeni cu Mefisto și așa mai departe. Dar acolo este viață. Când însă ți se spune că Sinele îți apare în oglindă, că mai întâi este lihnit, slab și apoi devine tot mai gras, în timp ce omul în sine se îndepărtează tot mai mult de viață, aceasta nu este încă viață.
Pe scurt, neviul, cu alte cuvinte abstractul, iată ce domnește în această operă de la început până la sfârșit. Abstractul poți întotdeauna să-l inversezi. Iar când din punct de vedere artistic nu simți nicăieri o perspectivă intensă și plină de sevă, ci mai curând scheme de gânduri umflate în niște imagini, ai sentimentul a ceva neartistic. Și este curios să vezi că la ora actuală se ia adesea apărarea acestui gen de opere, spunându-se despre antroposofie: În antroposofie nu se urmăresc decât ideile, și asta este ceva neartistic. Da, dar în antroposofie se caută o perspectivă, o viziune a lucrurilor, numai că pentru această viziune trebuie să fii realmente pregătit. Trebuie să privești printr-o fereastră și să vezi ceva. În această operă însă se numește artistic ceva care nu a ieșit bine din ou, care tocmai se pregătește să iasă din ou, dar care se mulțumește să rămână în ou. Știți desigur ce vreau să spun prin aceea că găina nu iese cu adevărat din ou pentru a se obișnui cu lumea. Este ca și cum un om ar vrea să pornească pe un drum al cunoașterii, vrând însă să evite lumea spirituală în deplina ei concretețe și realitate. Nu mai spun cum îi merge oului când puiul nu iese cum trebuie din cochilia sa! La fel însă se întâmplă, nu-i așa, cu aceste produse ale spiritului ce nu ajung să iasă cu adevărat din ou.
Prin aceasta nu vreau să contest deloc valoarea acestor lucruri. De fapt, în spiritul prezentului, eu văd în acest om-oglindă ceva de primă importanță. Dar dintr-un punct de vedere superior acesta trebuie caracterizat și plasat în contextul vieții spirituale, al întregii vieți culturale contemporane, exact așa cum am încercat eu să o fac într-un mod schematic.
