Aș vrea să inserez astăzi în considerațiile noastre un studiu puțin mai aprofundat al viziunii cosmice. Noi, ca oameni, trebuie să fim perfect conștienți de faptul că în timpul care se scurge între naștere și moarte stăm pe Pământ și că tot ceea ce, în sens mai restrâns sau mai lag, face o impresie asupra simțurilor noastre este privit totuși de către noi, cu ajutorul simțurilor și al intelectului nostru, numai din unghiul șederii noastre pe Pămînt. Deseori noi devenim conștienți de cât de mult suntem legați cu corporalitatea noastră fizică exterioară de acest popas pământesc. Astăzi, la școală, se învață deja că omul nu poate trăi decât dacă inspiră aerul care îl înconjoară și care constă dintr-un anumit amestec de oxigen și azot. În aspectele sale vitale, omul este total dependent de acest aer. Este destul să ne imaginăm cât de diferită ar fi viața noastră fizică dacă, de exemplu, aerul care ne înconjoară ar conține mai mult oxigen decît este cazul în realitate.
Să presupunem că ar fi mai mult oxigen în amestecul de aer; atunci am trăi mai repede, adică am avea o durată de viață, calculată în ani, mult mai scurtă pe Pământ. Timpul ar fi într-un fel contractat și durata de viață ar fi și ea mai scurtă. Asta nu ar fi decât o descriere sumară. Ne putem reprezenta că dacă oricare lucru care există în jurul nostru și exercită o influență asupra noastră s-ar modifica puțin tot organismul nostru omenesc ar fi altfel. O astfel de cugetare este amintită și astăzi frecvent. Oamenii au conștiența dependenței lor fizice de mediul înconjurător. Numai că ei sunt astăzi cel mult în mod abstract conștienți că au și o natură sufletesc-spirituală, iar despre această natură spiritual-sufletească ei nu-și fac de regulă niciodată reprezentări la fel de precise precum cele pe care le au despre natura fizic-corporală. Fizic-corporalul organizării noastre se cunoaște cu o atât de mare precizie încât s-ar putea spune cum ar acționa asupra unui om un conținut de aer mai bogat în oxigen. În ce privește natura spiritual-sufletească, ei nu-și pun prea multe întrebări, întrebări care s-ar putea formula oarecum astfel: Dacă această natură spiritual-sufletească ar fi puțin diferită de ceea ce este, ar mai putea ea să existe atunci pe Pămînt între naștere și moarte?
Într-adevăr, așa cum corpul nostru fizic este adaptat la cantitatea de oxigen conținută în aer, așa cum multe alte lucruri din corpul nostru sunt adaptate la condițiile din imediata apropiere a suprafeței Pămîntului, tot astfel și spiritual-sufletescul nostru este perfect adaptat între naștere și moarte la ceea ce există chiar la suprafața Pământului. Și dacă suntem deplin conștienți de acest lucru, atunci putem spune: Așa cum omul nu ar putea, trupește, ca ființă pământească, să trăiască în mediul pământesc fie și numai la câteva mile de la suprafața Pământului, tot astfel și sufletul uman, așa cum trăiește el în mediul pământesc cu gândirea, simțirea și voința sa, nu ar putea trăi în alte condiții decât cele pământești. În altă parte, într-o altă situație în raport cu Pământul, el ar trebui în mod necesar să fie altfel organizat și ca natură sufletesc-spirituală. Așa cum corpul omenesc, dacă ar fi la distanță de mile de suprafața Pământului, nu ar mai avea plămânii la fel structurați cum îi sunt astăzi, tot astfel sufletul omului, cu gândirea, simțirea și voința pe care le dezvoltă în viața pe Pământ, n-ar putea face nimic în alte condiții decât cele pământești.
Despre aceste lucruri nu ne-am putea face o reprezentare clară, dacă n-ar fi fost posibil ca acei oameni care sunt în căutarea unei dezvoltări sufletești interioare să ajungă totuși la alte viețuiri sufletești decât cele pe care le avem cu gândirea, simțirea și voința obișnuite. Știți cu toții, din ceea ce este descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, că se poate ajunge la astfel de stări, la astfel de dispoziții sufletești, că se poate ajunge la un cu totul alt conținut sufletesc. Se poate ajunge la un conținut sufletesc care dispune nu numai de gândirea obișnuită, ci și de imaginație, care deci în loc să trăiască în gânduri trăiește în imagini. Se poate ajunge apoi să ai inspirație. Așadar, așa cum plămânii noștri inspiră aerul, aerul fizic, tot astfel noi putem inspira într-un fel spiritual-sufletescul, substanța elementului spiritual-sufletesc răspândită în Univers. Și așa cum plămânii își trag viața lor din oxigenul pe care îl inspiră, așa cum întregul corp omenesc își datorează viața acestui oxigen, tot astfel și sufletul omenesc își datorează viața inspirațiilor pe care le efectuează atunci când dobândește o astfel de cunoaștere superioară. Și tot așa este cu treapta următoare de cunoaștere, intuiția.
Aici, așadar, sufletul se înalță la un cu totul alt conținut interior. El trăiește aici ceva cu totul diferit. Această altă viețuire, după cum știți, este legată însă de ceea ce se poate numi o ieșire sufletească în afara corpului fizic. Când ne ridicăm la imaginație, inspirație și intuiție, nu ne mai simțim la fel de mult în corpul nostru fizic cum ne simțim atunci când suntem în viața obișnuită. Cu natura noastră spiritual-sufletească se petrece atunci ceva asemănător cu ceea ce s-ar petrece dacă plămânul ar fi transformat într-un organ care în loc să inspire aer ar inspira lumină. El ar putea atunci, fără îndoială, să trăiască împreună cu organismul omului, de care aparține și plămânul, la câteva mile în afara mediului pământesc. Or, acest lucru, inițial, nu este posibil pe plan fizic, cel puțin pentru omul ca atare, însă pentru spiritual-sufletescul din noi este posibil, dacă ieșim din trupul nostru fizic și viețuim în sufletul nostru imaginația, inspirația și intuiția, dacă părăsim efectiv și punctul de vedere pământesc, dacă ajungem deja la acel punct de vedere pe care îl aveam înainte de a coborî într-un corp fizic. Prin faptul că ne ridicăm la imaginație, inspirație și intuiție trecem efectiv de la o viziune pământească a lumii la o viziune cosmică a lumii. Noi, pur și simplu, nu mai suntem pe Pământ, ci privim pământescul dintr-o altă perspectivă.
Acest lucru nu are o foarte mare importanță când este vorba să privim sufletele omenești. Are însă o foarte mare importanță când este vorba să cunoaștem spiritualul din Cosmosul însuși. Vă voi face o schemă explicativă. Închipuiți-vă Pământul, omul pe Pământ. În mediul înconjurător pământesc omul vede elementele.
Tabla 23Le putem numi solidul, lichidul și aericul. El percepe focul, caldul. Apoi încetează ceea ce ține direct de suprafața Pământului. Odată cu perceperea focului, a căldurii, omul se înalță deja la percepția periferiei Pământului. El intră în luminos, în ceea ce numim eterul luminii. Faptul că noi, prin privirea, prin vederea noastră putem percepe eterul luminii este o particularitate deosebită a noastră. Când însă în om apare percepția imaginativă, el nu se simte stând aici pe Pământ și lăsând cumva privirea să cutreiere afară, în eterul luminii, ci simte ca și când de fapt ar percepe, ca și când ar privi totul din exterior (vezi desenul mai jos, roșu).
Se poate descrie destul de precis cum se produce ceea ce tocmai analizez aici. Când vă aflați într-un loc de pe Pământ și lăsați privirea să rătăcească liber în Cosmos, peste tot, dumneavoastră, ziua, vă adânciți privirea în lumină. Noaptea priviți cerul înstelat. Vă slujiți, dacă pot spune așa, de puterea de percepere a ochiului dumneavoastră. Dar forța voinței și ea se slujește, se mișcă, cu ajutorul puterii de percepere a ochiului dumneavostră. De fapt, pe Pământ, când priviți, în continuare utilizați forța de voință numai pentru reglarea, pentru acomodarea ochiului. Când ajungeți la cunoașterea imaginativă, această forță de voință se dezvoltă tot mai mult, chiar și pentru celelalte simțuri. Simțiți cum prin ochii dumneavoastră, ca să spun așa, ieșiți în spațiu și ajungeți puțin câte puțin să priviți Cosmosul din exterior.
(Tabla 23)Din ceea ce v-am descris aici nu trebuie să credeți că ochiul dumneavoastră devine imens de mare, că în final ajunge atât de mare încât ajungeți să priviți Cosmosul din exterior așa cum îl priviți acum din interior. În mod precis, nu prin puterea de percepție dobândiți acest lucru, ci prin faptul că voința devine clarvăzătoare. Este vorba aici de o trăire în voința în expansiune, o voință însă în interiorul căreia vă aflați chiar dumneavostră înșivă. În acest caz priviți și stelele din exterior, după cum omul care se află ca suflet în lumea spirituală privește stelele tot din exterior, de acolo de unde nu mai există stele; priviți nu din domeniul eteric, ci din domeniul astral, de acolo de unde se poate spune că încă mai există spațiu și la fel de bine se poate spune că nu mai există spațiu. Nu mai are sens să vorbim despre ceea ce tocmai am indicat ca și cum acesta ar mai fi încă spațiu. Viețuiești însă sentimentul că spațiul însuși se află în interiorul tău. După aceea dumneavoastră nu mai vedeți nicio stea. Știți că priviți stelele, dar nu vedeți nicio stea, ci vedeți imagini. Dintr-odată vă devine clar de ce în timpurile vechi, când oamenii au reprezentat sferele, ei nu au zugrăvit doar niște stele, ci imagini.
(Tabla 23)Închipuiți-vă acum că vedeți cu privirea prin aceste imagini. Atunci veți observa: din toate aceste imagini radiază forțe către Pământ, numai că aceste forțe converg. Când de aici, de pe Pământ, priviți o stea care strălucește, aveți sentimentul că razele ei diverg. Când priviți aceasta din exterior aveți sentimentul că razele, efectele luminoase care emană de la imagini – nu sunt numai efecte de lumină ci și de forță – sunt convergente. Aceste efecte ale forțelor ajung până la Pământ. Și ce fac ele acolo? Ei bine, vedeți dumneavoastră, ele creează, de exemplu, forma plantelor. Iar cel care privește imaginativ spune: Crinul este o formă de plantă de pe Pământ care în această formă, în această configurație, a fost creată dinspre cutare constelație, o altă formă, forma de lalea, a fost creată dinspre un alt grup de stele.
Și vedeți astfel că ceea ce există pe Pământ ca pătură vegetală (vezi desenul mai jos, verde) a fost ca și pictat, pictat în mod real, dinspre firmament. Este un fapt cert că forma corpului plantelor este determinată, este creată dinspre Cosmos. Și acum veți înțelege ușor: când priviți mai departe, când priviți acolo afară stelele fixe vedeți mai aproape de Pământ planetele Saturn, Jupiter, Marte etc. Ele se mișcă. Stelele fixe vă arată imagini imobile de aștri care dau forma plantelor. Planetele mobile însă trimit forțe motrice, forțe de mișcare către Pământ. Ele sunt cele care extrag inițial plantele din rădăcină, care apoi le fac să crească tot mai înalte și așa mai departe. Așa cum forma plantelor este imprimată dinspre cerul stelelor fixe, tot astfel mișcarea este imprimată de către mișcarea corpurilor cerești mai apropiate de Pământ. De la forțele Pământului însuși provine numai ceea ce se petrece în planta propriu-zisă, acest schimb metabolic, faptul că, de pildă, planta absoarbe, asimilează, cum se spune, acidul carbonic și separă carbonul, formându-și corpul său de carbon. Putem spune deci: Când privim planta în totalitatea sa, forma ei provine dinspre cerul înstelat, creșterea ei vine de la mișcarea planetelor, iar metabolismul de la Pământ.
(Tabla 23)Acestea sunt lucruri care astăzi sunt considerate o nebunie de către cei care se cred spirite științifice autentice, dar sunt totuși adevărul real. Căci cel care privește planta în creșterea și forma sa, așa cum se face la ora actuală, acela – trebuie să folosesc aici o comparație pe care am utilizat-o adesea – se aseamănă cu cineva care, privind un ac magnetic, care într-o parte este orientat spre nord iar în cealaltă parte spre sud, spune: Faptul că acul magnetic indică cu unul din vârfurile sale nordul și cu celălalt sudul își are temeiul în acul magnetic (Tabla 24). Tocmai că nu își are temeiul în acul magnetic, iar aici cercetarea naturalistă admite că întregul Pământ este un mare magnet și că el atrage un vârf spre nord și altul spre sud. Cercetarea naturalistă, aici, când vrea să explice direcția acului magnetic, se servește de Pământul întreg. Tot astfel, atunci când vrem să explicăm forma plantei trebuie să apelăm la Universul întreg. Planta este formată de forțele ce vin dinspre întregul Univers. Este cu totul aberant și absurd să vezi că aceleași persoane, care, de pildă, atunci când vor să explice o simplă direcție pe care o ia un ac magnetic, apelează la Pământul întreg, când e vorba să explice planta se rezumă numai la celulele ei și la forțele acestora. După cum acul magnetic nu poate fi înțeles decât plasându-l în contextul global al magnetismului pământesc, tot astfel plantele nu pot fi înțelese decât dacă le plasăm în contextul cosmic general, dacă ajungem să ne spunem: Aici traversez o regiune, să zicem a Europei Centrale; pentru această regiune a Europei Centrale, cele mai importante, în perioada de creștere a plantei, sunt aceste constelații; plantele din această regiune cresc aici, pentru că cerul face să crească într-o anumită regiune de pe Pământ anumite plante.
Tabla 24Dacă vrem să privim plantele prin această optică, dacă urcăm deci până la formă, atunci trebuie să apelăm la întregul Cosmos. Pentru animale este suficient să urcăm până la constelațiile Zodiacului. Am vorbit deja despre acest lucru. Stelele aflate în afara Zodiacului nu au nicio influență asupra animalelor. Animalul a devenit deja mai autonom, nu mai depinde, în ce privește plăsmuirea sa organică, de Cosmosul întreg, ci numai de ceea ce există în și sub Zodiac.
Omul a devenit și mai autonom decât animalele fiindcă asupra lui, ca organism fizic, nu ca suflet, au influență numai planetele. Când este vorba de domeniul moral, de domeniul sufletesc, trebuie să mergem dincolo de sfera de influență planetară, așa cum s-a întâmplat în cazul vechilor concepții, cu adevărat bune, despre astrologie, nu și în cele recente, profane și diletante care au mai rămas. Dar din toate acestea puteți vedea că, într-un anumit mod, însă numai dacă avem în vedere exteriorul, trebuie să spunem: Asta este valabil pentru plantă. Pentru animal, forma este în raport cu Zodiacul, creșterea este în raport cu mișcarea planetară, iar metabolismul este în raport cu Pământul.
Dacă trecem la om, forma sa nu o mai putem atribui unei anumite constelații, ci ansamblului Universului ca atare și nu putem spune decât: Sferei; nu diferitelor constelații, ci întregii sfere. De aceea am spus o dată – am și publicat aceasta deja –, creierul omenesc este într-o anumită privință o imagine a întregului cer înstelat [Nota 60] și nu a unei singure constelații. Aici deci, pentru formă, este răspunzătoare sfera. Pentru creștere, desigur tot într-un anumit raport, este răspunzătoare mișcarea planetară, dar acum mișcarea planetară în ansamblu, nu numai cea a unei singure planete, cum este cazul pentru plantă și animal; iar pentru metabolism, de asemenea, este răspunzător Pământul.
(Tabla 23)În ce a constat deci progresul în evoluția cunoașterii? În principiu, până în epoca Misteriului de pe Golgota niciun om care a ajuns să conteze în ce privește cunoașterea nu s-a îndoit de lucrurile pe care tocmai le-am expus aici. Chiar și când această veche cunoaștere nu era o cunoaștere deplin conștientă, așa cum, de exemplu, căutăm noi astăzi prin antroposofie, exista totuși în acele timpuri de demult, mai ales în perioada de până la Misteriul de pe Golgota, un fel de cunoaștere de vis, însă o cunoaștere clavăzătoare. Iar oamenii care erau recunoscuți că aveau o anumită înțelegere a Universului nu s-au îndoit chiar niciodată, atunci când priveau floarea unei plante, că ei trebuiau să o pună în relație cu anumite configurații ale cerului de stele. Și tot astfel pentru alte lucruri.
Apoi această cunoaștere s-a estompat treptat în cursul primelor patru secole după Misteriul de pe Golgota, iar după ce s-a comis marea exterminare a cunoștințelor antice – la această exterminare m-am referit în mai multe rânduri – au mai rămas numai niște cunoștințe, care s-au transmis până în Evul Mediu; ele au fost în repette rânduri corectate și desfigurate și au ajuns în cele din urmă să circule ca însemnări pe tot felul de terfeloage, ce fac acum deliciul unor persoane, care nu vor să-și găsească refugiul în noua cunoaștere, ci se uită mereu înapoi, spre trecut.
Cunoașterea către care noi tindem din nou astăzi în deplină conștiență, cunoașterea cosmică, chiar și a acelor plăsmuiri care ni se înfățișează pe Pământul nostru, această cunoaștere cosmică la care aspirăm a existat, desigur, nu sub o formă de clarvedere conștientă, dar într-o anumită formă a existat. Ea a fost tot mai mult ocultată. Și apoi, după ce omul, din străfundul ființei sale, s-a consacrat mai mult punerii în formă artistică a cuvântului în dramă, a gândurilor în dialectică, a sunetului și a legăturii dintre cuvinte în retorică, a conceperii numărului în aritmetică, a conceperii formei în geometrie, după ce deci omul s-a consacrat câteva secole la rând acestei perfecționări artistice a forțelor sufletești ale omului a apărut această viziune asupra lumii, care nu face altceva decât să calculeze poziția actuală a stelelor, mărimea lor, care nu acordă valoare decât matematicii, care, când este vorba de lumea stelelor, de lumea extraterestră, acordă valoare cel mult mecanicii și fizicii sub formă de astrofizică.
Dacă avem pământul și sub pământ o cârtilă, cârtița are o anumită imagine despre lume. Dar în această imagine despre lume nu este conținut prea mult din ceea ce ține de elementul solar. În zilele noastre, oamenii au pierdut posibilitatea de a-și îndrepta privirea în afară, de la floarea de crin, de la floarea de lalea la cerul înstelat, după cum cârtița a pierdut posibilitatea de a privi în afară, dincolo de întunericul Pământului. Iar aici oamenii sunt vârâți pur și simplu în pământ, apă, aer și foc. Cel mult, ei mai privesc câteodată în sus, către lumină, precum râma, care, când plouă, iese afară și percepe poate cu acest prilej unele slabe urme de lumină. În privința lumii spirituale, omenirea, efectiv, s-a închis treptat într-o existență de cârtilă, ca într-un cocon. Căci omul caută să găsească afară, în Cosmos, doar ceea ce poate găsi scormonind ca o cârtiță în propriul său interior, și anume niște relații matematice; el nu caută afară, în Cosmos, concretul și real-spiritualul. Am putea spune: Omul a putut face experiența libertății doar pentru că a dus un timp această existență de cârtiță, că a privit o dată un crin, dar nu mai știe că în crin se proiectează o imagine cerească, că a privit o lalea și nu mai știe că în lalea se reflectă o imagine cerească. Prin aceasta el și-a întors forțele mai mult către un interior și a ajuns la viețuirea libertății. Noi însă am ajuns astăzi la punctul în care trebuie în mod necesar să cuprindem din nou cu privirea sufletească Universul spiritual. Tot ceea ce timp de secole a apărut doar ca o structură matematică, mecanică, a spațiului trebuie să apară din nou în fața ochiului sufletesc ca un Cosmos spiritualizat. Putem spune chiar: Desigur, timp de secole omenirea lumii civilizate a dus o existență spirituală de cârtiță, pentru ca omul să ajungă să-și dezvolte libertatea; căci tot ceea ce este viețuit în cursul evoluției omenirii are un sens. Dar trebuie să percepi acest sens, trebuie să-l întrevezi, nu trebuie să te oprești la o etapă de dezvoltare, ci trebuie să mergi în pas cu această evoluție și să înțelegi foarte clar: după ce omenirea a făcut experiența libertălii în cadrul existenței de cârtiță, ea trebuie să meargă din nou în afară pentru a contempla spiritualul, lumea spirituală, nu numai lumea matematică.
Dar reprezentați-vă cât puteți mai viu ceea ce v-am spus acum. Este cu adevărat ca și cum, din punct de vedere sufletesc, în primele patru secole creștine s-ar fi instaurat întunericul, ca și cum mai înainte oamenii putuseră să vadă afară, în Cosmos, să privească – la figurat vorbind – lumea spiritului. A existat chiar o vreme, în primele secole ale erei noastre – deoarece această vedere sufletească a continuat încă timp de patru secole după Misteriul de pe Golgota, deși puțin câte puțin ea s-a estompat –, a existat deci o vreme în care evenimentul de pe Golgota, evenimentul christic, a mai putut fi contemplat spiritual. Numai că literatura care se referă la această viziune spirituală a evenimentului christic a fost, de asemenea, exterminată. Din aceste texte n-a mai rămas decât ceea ce au scris adversarii despre ele. Față de Misteriul de pe Golgota omul este în situația de a nu mai avea niciuna din marile descrieri pe care le-au dat spiritualiștii în timpul primelor secole ale erei noastre, ci doar simplele povestiri ale Evangheliilor, simple în aparență. El nu mai are decât descrierea adversarilor. Despre cele mai mărețe descrieri privind Misteriul de pe Golgota avem aproape tot atâtea câte ar avea posteritatea despre antroposofie, dacă nu ar citi decât scrierile lui Kully [Nota 61]. Cred că în acest caz nu s-ar obține o imagine foarte adecvată. Trebuie să avem mereu în memorie felul în care au lucrat aceste prime patru secole întru exterminarea tocmai a cunoștințelor cele mai esențiale care mai existau pe atunci, când omul ridica ochii spre Cosmos și știa că Christos a venit pe Pământ dintr-un Cosmos spiritual. Desigur, trebuia să înțelegi Cosmosul spiritual pentru a înțelege cum a venit Christos pe Pământ din lumea spirituală și s-a încarnat într-o ființă omenească. Din toate acestea nu au mai rămas după aceea decât amintirile despre Misteriul de pe Golgota, dat fiind că omenirea s-a adâncit exclusiv în ceea ce este pământesc. Amintirile s-au transmis din generație în generație mai departe. Iar ceea ce s-a transmis ca amintire s-a numit mai târziu revelație, s-a căutat să se înțeleagă cu ajutorul intelectualismului, care nu a încetat să crească.
Care este atunci sarcina care ne revine astăzi față de aceste lucruri? Sarcina care ne revine este să învățăm să privim din nou în Univers și să putem vedea peste tot spirit, nu numai să ne adâncim în noi înșine și să vrem să descoperim aici spiritualul, ci să vedem spirit tocmai în formele și formațiunile sub care ni se înfățișează Cosmosul exterior. Iată ce ne incumbă, iată ce trebuie să se producă din nou. Trebuie să pătrundem din nou în spiritul luminos al întregului Cosmos, și atunci vom vedea și Misteriul de pe Golgota într-o lumină nouă.
V-am arătat cum această adeziune pur confesională la Misteriul de pe Golgota deja nu mai exista în ultima treime a secolului al XIX-lea. V-am spus că un spirit precum Karl Julius Schröer spusese deja, pe la începutul anilor șaptezeci, că litigiile pe teme religioase sunt de fapt un anacronism. Oamenii aspiră deja – așa credea el – la cu totul altceva, la o altă pietate, la o altă unire cu lumea spirituală. În esență, a mai fost nevoie de încă cincizeci de ani pentru a fi făcute aceste timide încercări, precum cea pe care v-am descris-o în Omul-oglindă a lui Franz Werfel. Actualmente vedem că unii oameni se străduie să găsească din nou legătura lor cu lumea spirituală. Să nu credeți însă că această legătură cu lumea spirituală poate fi găsită ușor. Motivul este acela că astăzi există o îngrozitoare autoritate, aceea care se numește știință, ceea ce se practică astăzi peste tot în mod oficial ca știință. Toate acestea provin din faptul că am continuat să ducem această existență de cârtiță. Nu spun acest lucru într-un sens peiorativ. Vă rog să mă credeți că, vorbind despre o „existență de cârtiță”, nu vreau câtuși de puțin să critic epoca. Nu caut decât să caracterizez, nu am deloc intenția de a spune ceva defavorabil, căci, la urma urmei, din secolul al XV-lea încoace s-au înfăptuit multe lucruri extraordinare de către aceste cârtițe cosmice care se numesc oameni.
Dacă nu credeți asta, studiați puțin din punctul de vedere al științei spiritului geografia cârtițelor sau a râmelor. Este, ce-i drept, o geografie visată, dar este o geografie colosală; numai că ea nu este chiar pe măsura omului. Și abia dacă ați studia geografia plantelor ea nu mai este visată! Planta nu ajunge deloc să viseze în corpul ei eteric, dar ceea ce se poate descoperi în corpul eteric este într-adevăr mult mai măreț decât ceea ce se poate învăța astăzi pe băncile unei facultăți. Așadar, nu intenționez câtuși de puțin să fac o remarcă defavorabilă atunci când vorbesc aici despre existența de cârtiță, pentru că eu o apreciez în cel mai înalt grad.
Dar lumea evoluează, și acum a venit timpul în care noi trebuie să intrăm în etapa de cuprindere sufletească, de contemplare a spiritului. Omul nu poate să trăiască în continuare fără să se deprindă cu această contemplare sufletesc-spirituală a spiritualității. Și acum să înțelegem cât mai clar cum au acționat, de fapt, aceste lucruri în ultimii cincizeci de ani. Și aici vreau să menționez din nou o personalitate reprezentativă. Uneori putem studia mult mai exact cum au evoluat lucrurile în privința culturilor omenești și a felului în care au progresat ele, prin exemplul unor personalități, decât dacă ne-am deda unei descrieri impersonale și abstracte.
În cele rostite de mine anterior aici i-am menționat pe Brentano și pe Nietzsche, pentru a vă arăta, pe baza unor încercări prin care au trebuit să treacă sufletele omenești, care era de fapt stadiul evoluției. Astăzi aș vrea să vă arăt mai mult aspectul opus, și anume felul în care a fost perceput un om de către contemporanii săi.
În anii douăzeci ai secolului precedent, la 22 iulie 1822, s-a născut un anume Gregor Mendel [Nota 62] – astăzi sărbătorim centenarul nașterii sale. L-am menționat recent pe când eram la Viena, spunând că peste tot apăreau articole despre Gregor Mendel, pentru că se apropia centenarul nașterii sale. Fiu de țăran, acest Gregor Mendel s-a născut într-un sat din Silezia, a studiat cu multă trudă și cu foarte bune rezultate, iar la douăzeci și patru de ani a fost rânduit ca preot în Moravia. A devenit deci preot catolic. În gimnaziu, ca și la seminarul de preoți, Gregor Mendel a fost, după cum se spune, un elev extraordinar de cuminte și de bun. La acea epocă, în anii patruzeci sau cincizeci ai secolului trecut, în Austria se obișnuia ca mănăstirile să acorde elevilor deosebit de cuminți și silitori burse. Ei erau apoi trimiși la universitate pentru a fi pregătiți să devină profesori de liceu, de gimnaziu și de școală reală, căci aproape toate posturile din gimnazii și școlile reale – am menționat recent acest lucru atunci când v-am descris călătoria noastră la Viena – erau ocupate de călugări sau preoți. În Austria preoții erau învățători în școli, care aici sunt numite superioare, până la nivelul universităților.
El a fost trimis la Viena pentru a studia matematicile și științele exacte. Pe atunci trebuia, după trei ani de studii, să dai un examen de absolvire pentru învățători. Mendel s-a prezentat la examen, gândind, evident, că, întrucât în trecut obținuse mereu note excelente, totul va decurge la fel de ușor. În final, a căzut cu brio la examenul de învățător și a trebuit să se prezinte din nou, însă a căzut a doua oară, așa încât a trebuit să renunțe; dacă nu reușeai să treci a doua oară într-o chestiune atât de importantă, nu puteai repeta aceasta și a treia oară.
Printr-un concurs de împrejurări, cum se putea întâmpla pe atunci în Austria, un director de școală, undeva în Moravia, a spus într-o zi: Noi nu avem pe nimeni care să fi luat examenul și să fi obținut o notă bună, dar avem nevoie de un profesor; și atunci l-am angajat pe Gregor Mendel. Și timp de cincisprezece ani el a fost profesor de gimnaziu real, unul dintre acei profesori trimiși ca simpli preoți în aceste școli superioare.
Apoi el a putut să-și exprime din plin iubirea pentru științele naturii, a făcut un mare număr de experiențe privind modul în care se realizează ereditatea, îndeosebi la plante. A cules plante pentru studiu, a plantat plante, unele cu floare roșie, să zicem, și unele cu floare albă. A încrucișat apoi pe cele care aveau floare roșie cu cele care aveau floare albă și a obținut plante care aveau flori de un roșu pur, care erau hibrizii acestor plante. Dar la a doua generație lucrurile au stat altfel. S-a obținut un anumit număr de flori roșii, albe, pestrițe și așa mai departe. Pe scurt, Gregor Mendel și-a spus: Atomii, principiul propriu-zis atomistic, trebuie să-l caut în lumea vegetală, în lumea organică în general. – Cine cunoaște evoluția vieții spirituale știe cât s-a reflectat la acea epocă asupra problemei eredității. Există un număr enorm de teorii asupra eredității. Dar Gregor Mendel nu s-a preocupat de fel de aceste teorii; el și-a plantat plăntuțele sale de mazăre și a urmărit cum are loc ereditatea după ce a încrucișat o mazăre albă și o mazăre roșie. A urmărit apoi dacă obținea o mazăre roșie, albă sau pestriță. El a constatat astfel, de-a lungul mai multor generații, modul în care se formează culoarea, ce forme ia în fapt ereditatea în anumite condiții, raporturile de mărime etc. la mazăre.
Ieri am evocat epoca – erau anii șaizeci ai secolului trecut – în care se petreceau evenimentele pe care vi le-am descris, evenimente ale căror efecte acționau sub multe aspecte în Puteri invincibile a lui Hermann Grimm, în Copiii lumii, a lui Paul Heyse, în Limitele cunoașterii naturii a lui Du Bois-Reymond și așa mai departe. La Mendel efectele au acționat prin aceea că el a stabilit condițiile eredității.
La cele două examene de absolvire pentru învățători, domnii examinatori s-au sinchisit prea puțin de Gregor Mendel, așa încât l-au picat la cele două examene, făcându-i în două rânduri caracterizarea: Cu desăvârșire incapabil de a preda vreo materie la gimnaziul real! – Ceilalți oameni, cei de mai târziu, nu s-au mai sinchisit nici atât de Gregor Mendel. Cărțile pe care el le-a scris despre legile eredității zăceau mucegăite pe rafturile bibliotecilor. Nimeni nu s-a mai interesat de ele.
De vreo douăzeci, douăzeci și cinci de ani, puteți constata însă că oamenii au început să se intereseze tot mai mult de Gregor Mendel. Ei au dezgropat legile sale privitoare la ereditate. Căci acum ne aflăm în fața unei faze cu totul aparte a științei. La epoca în care Hermann Grimm voia să arate că intelectul uman nu este în măsură să depășească prejudecățile de castă pentru că este lipsit de forță, la epoca în care Du Bois-Reymond își rostea Ingnorabimus-ul său, în care Paul Heyse scria Copiii lumii, deci la epoca în care inteligența, intelectul, devenea tot mai lipsit de forță și sevă, dar în care la oamenii fără confesiune se constata peste tot o înclinație, ce a acționat acum cincizeci de ani, către o nouă pietate chiar în această epocă în care oriunde priveai vedeai strădania de a dezvolta atomismul, de a suprima sufletul din știință, se străduia și Gregor Mendel să descopere atomismul în botanică și zoologie. El s-a străduit să grupeze fiecare plantă, în funcție de ereditatea sa, în flori roșii și albe, în flori mari și mici, în flori mai pline și flori mai subțirele, să observe cum florile pline și subțiri, roșii și albe, odată apărute, rămân neschimbate, la fel de neschimbate precum atomii. Pe vremea aceea oamenii își spuneau, de exemplu: În bioxidul de carbon există carbon și în hidrocarbură există carbon. Hidrocarbura este ceva cu totul diferit de bioxidul de carbon, dar în ambele există carbon. Atomii care se găsesc sub formă de carbon în bioxidul de carbon și în hidrocarbură sunt aceiași.
Mendel spunea: Aici am o floare de mazăre roșie, acolo una albă. Copiii lor vor fi poate roșii. Dar aceștia din urmă au la rândul lor copii, din care unii sunt roșii, alții albi, alții pestriți, pătați cu alb și roșu. Și acest lucru continuă: Aceștia nasc la rândul lor copii, care sunt de asemenea roșii, albi pătați etc. – Avem aici modul de a privi atomistic aplicat la plante. Dacă luăm în considerare doar culoarea, roșie și albă, acolo unde florile de mazăre sunt roșii, albul este și el înăuntru, dar este ascuns. Dar la hibrizii următori albul iese din nou în evidență, după cum carbonul din acidul carbonic și hidrocarbură apare în substanțe complet diferite una de alta. Acesta este esențialul în atomi, carbonul este aici și este acolo; peste tot sunt aceiași atomi ficși și veșnici. Atomii veșnici, în cazul plantei, care se transmit prin ereditate, sunt culorile, dar și faptul că planta este mai plină sau mai subțire, mare sau mică; dar albul se păstrează, este doar ascuns câteodată. Așa cum oxigenul este ascuns în apă, tot așa albul este ascuns în hibrizii roșii și reapare când i se oferă prilejul.
Gregor Mendel a fost într-adevăr un om mare, căci el a investigat în spiritul epocii sale ceea ce era considerat specific epocii, adică atomismul din lumea neînsuflețită, într-un domeniu specific lumii plantelor. Pornind de aici, el a făcut observații foarte pertinente asupra lumii animale, deși a căzut de două ori la examenul de absolvire pentru funcția de învățător. El a făcut toate acestea, dar pe vremea aceea oamenii nu se sinchiseau de ce făcea el.
A venit apoi momentul în care, prin descoperirea radiumului etc., atomismul din lumea neînsuflețită a fost aruncat în aer. Recent, un rector al Universității din Berlin pare să fi sintetizat foarte frumos acest lucru în discursul său inaugural [Nota 63]: Astăzi nu mai putem rămâne la vechea teorie atomistă. Dar oamenii nu își recapătă așa de repede suflul. Dacă nu mai au atomism, încep într-un fel să-și piardă respirația. În fizică nu mai merge, nici în chimie nu mai merge. Astăzi, după ce atât timp Gregor Mendel a zăcut plin de praf prin biblioteci, legile sale privind ereditatea sunt dezgropate și puteți constata că peste tot se vorbește de mendelism, că mendelismul este considerat ceva de prim rang în teoria eredității, și asta la o sută de ani de la nașterea sa. Acum, în toate academiile docte se serbează centenarul nașterii lui Gregor Mendel.
Ește o viață interesantă: un preot care a trecut cu totul neobservat în timpul vieții sale, care a căzut de două ori la examenul de absolvire pentru învățători a realizat ceva care astăzi este sărbătorit ca un fapt spiritual de primă importanță de către un mare număr de academii de pe întreg Pământul. La Brentano, vi l-am arătat pe om din interior, modul în care el privea lumea, în care gândea despre Vatican, despre dogma infailibilității pontificale. Am încercat să vă arăt ceva asemănător la Nietzsche. La Gregor Mendel am vrut să vă arăt mai curând cum îl vedeau alții pe el. Căci este oricum interesant să vezi că docta adunare a corpului profesoral l-a lăsat de două ori să cadă la examenul de absolvire pentru învățători, că a rămas apoi cu totul neobservat, iar acum domină lumea în ceea ce privește legile eredității. Ce semnifică acest fapt? Nimic altceva decât atingerea ultimei faze a intelectualismului și, desigur, încă ceva, despre care aș vrea să vorbesc mâine [Nota 64]. Dar dezvoltarea intelectualismului, ultimele tresăriri ale lui, legate într-atât de atomism, le putem percepe la raportul în care s-a situat lumea față de Gregor Mendel în trecut și cum se situează ea astăzi.
Credeți-mă, eu nu simt deloc nevoia de a-i știrbi lui Gregor Mendel ceva, oricât de infim, din renumele său. Dimpotrivă, am profitat astăzi de acest prilej pentru a vă face să cunoașteți mai îndeaproape un om cu adevărat mare, pentru ca și dumneavoastră să vă gândiți la acest mare om. El este un mare om. Însă tocmai pe baza exemplelor oferite de oamenii mari și de destinele lor, interioare și exterioare, se poate studia evoluția ulterioară a omenirii. Acest lucru trebuie studiat nu luând ca exemplu personalități mărunte, ci personalități mari, iar Gregor Mendel a fost o astfel de personalitate. Și puteți fi siguri că eu mă bucur mai mult să văd că el este aniversat astăzi în toate academiile și facultățile de științe, decât că a căzut de două ori la examen. Puteți să mă credeți cu toată convingerea. Dar destinul lui Gregor Mendel este extraordinar de interesant. Și aș vrea să adaug: Această cramponare acum de atomism în lumea organică este cât se poate de caracteristică epocii noastre și face parte din toate fenomenele pe care am vrut să vi le descriu în aceste ultime zile, pe care am vrut să vi le luminez ieri dintr-un alt unghi și pe care vi le-am prezentat astăzi din punctul de vedere al mendelismului, cu prilejul sărbătoriri centenarului nașterii lui Gregor Mendel.
