Viața spirituală a primelor patru secole creștine a fost, de fapt, complet îngropată în uitare; tot ce se consemnează cu privire la concepțiile, la cunoștințele oamenilor care au trăit pe vremea Misteriului de pe Golgota și în primele patru secole care au urmat acestui Eveniment nu se cunoaște decât din scrierile adversarilor acestora. La acest lucru am făcut deja referire anterior [Nota 1]. În consecință, este necesară privirea retrospectivă a cercetătorului din domeniul științei despre spirit, pentru a schița o imagine mai precisă a celor întâmplate în aceste prime patru secole creștine. Am încercat, în ultimul timp, să schițez în puține linii portretul lui Iulian Apostatul.
Nu putem spune că, după prezentările obișnuite pe care le face istoria, secolele următoare ar fi înfățișate cu mai multă claritate oamenilor prezentului. De fapt, din secolul al V-lea până în secolele XII, XIII, XIV, dacă se iau în considerare prezentările istorice obișnuite, ceea ce am putea numi viața sufletească a populației europene ne rămâne cu totul neclară. Ce se află, în fond, în aceste prezentări curente ale istoriei? Cu ce ne alegem chiar și din examinarea scrierilor unor dramaturgi sau poeți cu pană așa-zis ageră, asemenea domnului von Wildenbruch [Nota 2], care au populat diferitele istorisiri de familie ale lui Ludovic cel Sfânt sau ale altora ca el cu marionete, preluate apoi de alții ca istorie?
Cu toate acestea, este de cea mai mare importanță să aruncăm o privire asupra adevărului vieții europene din acele timpuri în care își au originea atâtea aspecte ale prezentului și care trebuie înțelese tocmai în legătură cu viața sufletească a populației europene, dacă vrem să înțelegem ceva din curentele culturale mai profunde ale timpurilor ulterioare. În această privință, aș vrea să plec de la ceva care multora dintre dumneavoastră le este destul de puțin familiar, dar care nu poate fi discutat corect decât în lumina științei spiritului și din această cauză își găsește aici locul potrivit.
Dumneavostră știți că există ceva ce se numește teologie. Această teologie așa cum este privită în prezent, propriu-zis întreaga teologie actuală a lumii europene a luat naștere, în structura ei de bază, în esența ei, în perioada care se întinde din secolele IV, V după Hristos, prin secolele ulterioare, rămase foarte puțin cunoscute, până în secolele XII-XIII, când ea și-a găsit o anumită împlinire prin scolastică. Dacă se are, acum, în vedere această teologie care s-a format în esența ei abia în perioada care a urmat lui Augustin [Nota 3] – căci Augustin nu mai poate fi înțeles sau, cel mult, încă mai poate fi înțeles cu ajutorul acestei teologii, în timp ce tot ce i-a premers, de exemplu, tot ceea ce s-a spus despre Misteriul de pe Golgota, nu mai poate fi înțeles cu ajutorul acestei teologii –, dacă examinăm esența acestei teologii care ia naștere în perioada cea mai obscură a evului mediu (obscură pentru cunoașterea noastră exterioară), atunci trebuie să devină clar că ea este cu totul altceva decât teologia, sau oricum am numi-o, existentă anterior. Ce a fost mai înainte teologie este, de fapt, numai ceea ce aș numi o moștenire transplantată în timpurile în care apoi a luat naștere teologia așa cum am caracterizat-o acum. Puteți obține o imagine asupra felului cum arăta anterior acel lucru care a devenit apoi teologie, dacă veți citi scurtul articol despre Dionisie Areopagitul pe care-l găsiți în numărul publicației „Goetheanum” din această săptămână [Nota 4]. El va avea o continuare într-unul din numerele viitoare. Aici este prezentată concepția despre lume din primele secole de după Hristos, spre deosebire de, să zicem, cea din secolele IX, X și următoarele.
Dacă am vrea să caracterizăm într-un mod succint întreaga opoziție dintre, s-o numim, teologia veche (teologia așa cum se exprimă ea, ca un produs târziu, la Dionisie Areopagitul) și teologia ulterioară, mai nouă, ar trebui să spunem că teologia veche a privit tot ceea ce se raportează la lumea spirituală din interior, ca o percepție îndreptată asupra a ceea ce se petrece în lumile spirituale. Dacă vrem să înțelegem felul cum se gândea prin prisma acestei teologii mai vechi, modul interiorizat de percepere a lumii spirituale, acest lucru nu poate fi realizat decât prin metodele antroposofice actuale. Atunci putem ajunge la ceea ce urmează. Ieri am caraterizat deja unele lucruri asemănătoare, dintr-un alt punct de vedere.
Dacă ne ridicăm la cunoașterea imaginativă observăm tot mai mult că prin aceasta ne aflăm în mijlocul unor procese spirituale. Această navigare cu întreaga viață sufletească proprie în timpul urcării spre cunoașterea imaginativă se manifestă ca și cum am veni în atingere cu entități care nu se află în plan fizic. Percepția organelor sensibile încetează, cum dispare tot ce este percepție sensibilă. Dar întregul proces ți se prezintă ca și cum ai fi ajutat de entități ale unei lumi superioare și ajungi să-ți dai seama că aceste entități trebuie să fie concepute ca fiind cele care în teologia mai veche sunt considerate Angeloi, Archangeloi și Archai (îngeri, arhangheli și arhei sau începătorii). Aș putea spune, așadar, că aceste entități ne ajută să urcăm la cunoașterea imaginativă. Atunci lumea sensibilă se împrăștie, așa cum se împrăștie norii, și privești dincolo de lumea sensibilă. Dincolo de lumea sensibilă se deschide ceea ce putem numi inspirație; în cadrul acestei lumi sensibile se revelează atunci cea de a doua ierarhie, ierarhia alcătuită din Exousiai, Dynamis și Kyriotetes (Puteri, Stăpâniri, Domnii). Aceste entități creatoare și organizatoare se prezintă înaintea cunoașterii inspirate a sufletului. Și dacă de aici se ajunge la intuiție, atunci apare prima ierarhie: Tronurile, Heruvimii și Serafimii. Acestea sunt posibilități de a vedea, printr-o școlire spirituală nemijlocită, ce se înțelegea, de fapt, în teologiile mai vechi, prin denumiri ca Ierarhia întâi, a doua, a treia.
Dacă ne îndreptăm atentia asupra teologiei, în cea mai mare parte distrusă în mod consecvent, a primelor secole creștine, observăm că într-o anumită privință ea mai are ceva din ceea ce omul nu înțelege, atunci când, îndreptându-și simțurile spre lumea sensibilă exterioară obișnuită, vede lucrurile și trebuie să creadă în realitatea lor. Este prezentă în această teologie veche o conștiență foarte precisă: conștiența faptului că mai întâi trebuie să fi trăit ceva în lumea spirituală care îți va permite să construiești ulterior noțiunile cu care poți aborda lumea simțurilor și lumina întru câtva lumea sensibilă cu ideile dobândite în lumea spirituală. Abia atunci lumea sensibilă capătă un sens.
Aceasta corespunde într-un anume sens celor ce rezultau dintr-o clarvedere atavică mai veche, înrudită cu visul. Și atunci oamenii priveau mai întâi la o lume spirituală, chiar dacă o făceau prin reprezentări asemănătoare visului, și aplicau ceea ce viețuiau în acea lume la percepțiile simțurilor lor. Acei oameni, dacă nu ar fi dispus decât de percepțiile lor sensibile, s-ar fi comportat ca cineva care se află într-o cameră întunecată, fără lumină. Dar când aveau propria percepție spirituală, rezultatul simplei lor priviri în lumea spirituală îl aplicau lumii sensibile; dacă mai întâi văzuseră ceva, să zicem, din forțele creatoare ale lumii animale, ei aplicau cele observate animalelor din lumea fizică; atunci se simțeau ca și cum ar pătrunde cu o lampă într-o cameră întunecată. Așa simțeau ei când abordau și luminau cu percepția spirituală lumea sensibilă. Abia prin acest demers era recunoscută această lume. Faptul corespundea întru totul și conștienței acestei teologii mai vechi. Datorită acestui fapt, întreaga hristologie a primelor secole creștine era privită întotdeauna dinăuntru. Coborârea lui Hristos în lumea pământeană nu era percepută din afară, ci dinăuntru, din perspectiva lumii spirituale. Hristos era căutat mai întâi în lumile spirituale, apoi se cerceta cum a coborât el în lumea fizică sensibilă. Aceasta era starea de conștiență a vechii teologii.
După aceea s-a produs următorul fapt: lumea romană, în cadrul căreia impulsul creștin s-a extins în cea mai mare măsură spre vest, era pătrunsă în concepția sa spirituală de înclinația spre abstract, de transpunerea concepțiilor sale în noțiuni abstracte. Această lume romană, în timpul în care creștinismul înainta treptat spre vest, era în curs de ruinare, în putrefacție. Popoarele nordice înaintau dinspre răsăritul Europei spre vest și spre sud. Caracteristic și ciudat este faptul că în timp ce, pe de o parte, lumea romană intră în descompunere, iar popoarele nordice tinere pătrund în imperiu, ia naștere în Peninsula italică acel colegiu despre care am mai vorbit în ultimul timp aici, care și-a propus să folosească toate prilejurile pentru a stârpi din rădăcină vechile concepții și să nu lase să parvină lumii care va urma decât acele scrieri care conveneau acestui colegiu.
Despre aceasta, istoria nu consemneză nimic, și totuși a fost un Fapt real. Dacă am avea de față o prezentare istorică a acestui fapt, am găsi o simplă trimitere sau aluzie la acel colegiu care s-a format în Italia ca succesor al colegiului roman sacerdotal suprem și care desființa în mod radical tot ceea ce nu-i era pe plac, transmițând restul posterității, într-o formă modificată. Așa cum cu privire la fenomenele economice s-a inventat la Roma testamentul, pentru ca voința umană individuală să acționeze asupra a ceea ce este disponibil voinței, tot astfel a luat naștere în acest colegiu dorința de a face ca esența concepției romane să se poată perpetua ca simplă moștenire, ca simplă sumă de dogme în perioada următoare a dezvoltării istorice, de-a lungul multor generații. Să nu apară nimic nou în lumea spirituală pe cât posibil mult timp, aceasta era intenția acestui colegiu. Principiul inițierii să fie eliminat cu desăvârșire. Ceea ce modificau ei acum trebuia să parvină posterității ca bibliografie.
Aceasta era starea de fapt. Iar creștinismului i-ar fi fost rezervate alte destine; el ar fi încremenit cu totul, dacă popoarele nordice nu s-ar fi infiltrat atât spre vest cât și spre sud. Aceste popoare au adus cu ele o înclinație naturală cu totul diferită de cele ale popoarelor sudice, grec și roman.
Oricum, dorința popoarelor sudice – la romani mai puțin, dar la greci foarte pronunțată –, cel puțin în perioadele mai vechi, era aceea ca în cadrul comunității popoarelor să se dezvolte unele individualități izolate, care să poată parcurge procesul de inițiere și să perceapă lumea spirituală; puteau apărea atunci teologii care reprezentau o percepere directă a lumii spirituale, așa cum a fost păstrată în teologia lui Dionisie Areopagitul [Nota 5].
Dar popoarele care coborau din nord nu aveau nici o înclinație asemănătore cu cea despre care am spus că era foarte puternică la greci. Pentru a înțelege corect ce au adus nou în dezvoltarea europeană popoarele nordice germanice, anglo-saxonii, francii etc., trebuie să ne aducem în fața sufletului următoarele:
Din punct de vedere istoric nu există date în legătură cu aceasta, dar din punct de vedere al științei spirituale se pot găsi informații. Să ne gândim la teologii mai vechi, care au trăit la puțin timp după Evenimentul de pe Golgota, care se mai adăpau încă la vechea știință a inițierii. Dacă unul dintre ei ar fi vrut să-și prezinte principiile teologiei sale, el ar fi spus: Mai întâi, pentru a avea o relație cu lumea spirituală, omul trebuie să realizeze o cunoaștere a acestei lumi, fie direct, prin inițierea sa proprie, fie ca elev al unor inițiați. Numai după ce și-a însușit ideile din lumea spirituală, el le poate aplica lumii sensibile. Vă rog să rețineți bine acest lucru. Teologia mai veche își extrăgea noțiunile și ideile din lumea spirituală, apoi admitea că ele pot fi aplicate lumii sensibile. Acestea erau principiile abstracte ale teologiei mai vechi.
Predispozițiile popoarelor gotice, germanice nu puteau realiza direct o asemenea atmosferă teologică; această atmosferă teologică era înclinată să privească din interior fenomenele ce se percep în lume, adică percepea mai întâi partea spirituală și accepta că aspectele sensibile pot fi văzute abia atunci când se pleacă de la spiritual. O astfel de teologie nu putea rezulta decât din vechea clarvedere atavică, ca produsul ei cel mai matur, pentru că este ea însăși o vedere interioară, chiar dacă este alcătuită din imaginațiuni asemănătoare visului. Asemenea inițiați care percepeau direct lumea spirituală, pentru a superviza ulterior de aici lumea sensibilă, nu puteau apărea, potrivit predispozițiilor acestor popoare care năvăleau din nord, în cadrul acestor lumi. Ele mai erau încă clarvăzătoare, în sensul atavic; se găseau încă pe o treaptă anterioară, primitivă, a dezvoltării umanității. Goții și longobarzii mai aduseseră cu ei ceva din vechea clarvedere. Dar această veche clarvedere nu se referea la vederea interioară, ci la o privire spirituală îndreptată mai ales spre exterior. Ei vedeau lumea spirituală din exterior, în timp ce popoarele sudice erau predispuse să vadă din interior.
Ce înseamnă că aceste popoare priveau lumea spirituală din afară? Ei vedeau, de exemplu, că un om este curajos în luptă, că moare în luptă. Pentru ei viața nu se termina prin faptul că percepeau aspectul exterior al acestui om, ci îl urmăreau cum se integra el în viața lumii spirituale. Dar ei nu urmăreau numai acest lucru, ci și modul cum continua acest om să fie activ și de folos pentru cei de pe Pământ. Și astfel, aceste popoare nordice puteau spune: Cineva a murit după cutare sau cutare faptă importantă, după ce a fost conducătorul unui popor sau al unui trib. Noi vedem cum sufletul lui trăiește în continuare, cum a fost primit, dacă, de exemplu, era un războinic, de luptătorii căzuți (în germana veche, Einherrier) [Nota 6] ajunși deja în Walhalla sau cum continuă să trăiască în alt mod. Dar, de fapt, acest suflet, acest om este încă aici. El continuă să trăiască. Moartea este numai o întâmplare care s-a petrecut aici, pe Pământ. Și ceea ce acum a fost îngropat în uitare privind perioada dintre secolele IV–V până în secolele XII-XIII este faptul că în tot acest timp a existat concepția că sufletele oamenilor care s-au bucurat de mare venerație continuă să fie prezente pentru oamenii de pe Pământ; ba chiar continuă să-i mai conducă atunci când dau o bătălie. Oamenii își închipuiau că sufletele mai sunt prezente, că nu au dispărut pentru pământeni; ele continuă să conducă într-un anumit sens, cu forțele pe care le dă lumea spirituală, viețile lor pământene. Această clarvedere atavică a popoarelor nordice îi făcea să perceapă într-un anume fel aici, pe Pământ, activitățile oamenilor, dar nemijlocit; deasupra ei puneau un fel de lume a umbrelor. În această lume a umbrelor se aflau cei morți. Oamenii acelor vremi aveau sentimentul că este suficient să privești într-acolo pentru ca cei din generația anterioară și cei care le-au premers să continue să trăiască; suntem în comunitate cu ei; nu trebuie decât să privim în sus, și ei sunt aici. Acest sentiment că morții continuă să trăiască era deosebit de puternic în vremea care a urmat secolului al IV-lea, când cultura nordică s-a amestecat cu cultura romană.
Vedeți dumneavoastră, în această accepție au preluat popoarele nordice pe Hristos. Ei priveau spre lumea morților, care erau de fapt, adevărații oameni vii, și vedeau plutind deasupra lor întregi populații de morți vii. Aici, pe Pământ, ei nu căutau pe Hristos printre oamenii care se mișcau în lumea fizică, ci acolo unde erau acești morti vii, acolo Îl percepeau cu adevărat ca fiind prezent deasupra Pământului. Sentimenul corect față de Mântuitorul (scriere veche purtând în germană titlul Der Heliand – n. tr.) [Nota 7], care pare să fi fost concepută de un preot saxon, îl puteți simți cu adevărat numai dacă dezvoltați aceste concepții. Atunci veți înțelege cum este descris aici Hristos trăind printre supușii săi, după o tradiție cu totul germană, când vă va fi clar că, de fapt, toate acestea sunt transpuse pe jumătate în regatul umbrelor, acolo unde trăiesc morții. Dar veți înțelege mult mai multe când veți focaliza corect predispoziția care s-a format prin amestecarea popoarelor nordice cu poporul roman. În acestă privință, în istoria literaturii se consemnează ceva la care oamenii ar trebui să reflecteze, numai că în prezent ei au pierdut aproape complet obiceiul de a se opri asupra unor astfel de fenomene de-a dreptul izbitoare din istorie. Veți găsi consemnate, de exemplu, în istoria literaturii [Nota 8], poeme în care Carol cel Mare este descris pur și simplu ca un conducător de cruciade; dar, mai ales începând din secolul al IX-lea și în toate secolele următoare, Carol cel Mare apare ca un om viu. Oamenii se referă la el ca și cum ar fi prezent. Și când vine vremea cruciadelor, despre care știți că au avut loc cu secole mai târziu, apar poezii care-l descriu pe Carol cel Mare ca și cum ar însoți pe cruciați în luptele împotriva necredincioșilor.
Se poate înțelege ceea ce stă la baza acestor lucruri numai dacă știm că în acele secole așa-zis întunecate ale evului mediu, a căror istorie adevărată s-a stins cu totul, era prezentă conștiența cetei de morți vii care continuă să trăiască într-o lume de umbre. Abia mai târziu oamenii l-au transpus pe Carol cel Mare în Untersberg. După un timp mai îndelungat, atunci când spiritul intelectualismului a devenit atât de puternic, încât credința în această viață de umbre a încetat, ei l-au transpus pe Carol cel Mare în Muntele din adânc sau pe Barbarossa în Muntele Kyffhäuser. Până atunci, l-au simțit viu, printre ei.
Dar unde își căutau acești oameni creștinismul lor, hristologia lor, concepția lor creștină, ei care vedeau în mod atavic printre ei o lume vie? Ei își îndreptau privirea spre mortul viu care fusese venerat în timpul vieții și care le apărea în fața sufletului cu toată suita care îi aparținea. Și astfel, mult timp, despre Carol cel Mare s-a spus că a întreprins prima cruciadă împotriva necredincioșilor din Spania; dar acestă expediție era transpusă în lumea umbrelor. Ea a fost văzută în lumea umbrelor după ce fusese realizată în plan fizic; a fost transpusă apoi în lumea umbrelor, dar ca o imagine a lui Hristos care acționează în lume. Din această cauză se povestește cum Hristos a călărit spre Spania înconjurat de doisprezece paladini [Nota 9], printre care și un Iuda, care a trădat întreaga acțiune. Vedem astfel cum a fost îndreptată privirea clarvăzătoare asupra părții exterioare a lumii spirituale, nu ca mai înainte, spre interior, asupra a ceea ce rezultă când privim spiritele din afară, așa cum mai devreme ele fuseseră privite dinăuntru. Acum, pentru lucrurile cele mai importante, tot ce se desfășura în lumea umbrelor era o oglindire a Evenimentului Hristos.
În felul acesta, începând cu secolul al IV-lea și până în secolele XIII-XIV, în Europa a dăinuit reprezentarea că oamenii care au murit după ce în viață au avut de înfăptuit lucruri importante se organizează în faptele lor post-mortem astfel, încât pot fi văzuți ca o reflectare, ca o imagine a Evenimentului Hristos. Dacă oamenii ar fi exprimat lucrurile pe care le simțeau, ei ar fi spus: Deasupra noastră mai plutește spiritualitatea lui Hristos; Carol cel Mare s-a transpus în acest curent hristic și a realizat, împreună cu paladinii, o imagine a lui Hristos cu cei doisprezece apostoli ai săi; el a continuat în lumea spirituală reală faptele lui Hristos. Așa și-au imaginat acești oameni lucrurile în perioada, numită întunecată, a evului mediu. Lumea spirituală era privită pe atunci din afară, aș spune, ca modelată după lumea sensibilă, ca imagini de umbră ale lumii sensibile, în timp ce mai de mult, în acele timpuri care se oglindesc în vechea teologie, ea era privită dinăuntru. Pe scurt, pentru oamenii pur intelectuali, deosebirea dintre această lume fizică și lumea spirituală este de așa natură, încât între ele există o prăpastie. În primele secole ale evului mediu, această deosebire nu a existat pentru oamenii așa-zisei perioade întunecate. Morții rămâneau printre vii, iar personalitățile venerate care se evidențiaseră într-un mod cu totul ieșit din comun își făceau, în prima perioadă după moartea lor, așadar în prima perioadă după ce se nășteau pentru lumea spirituală, noviciatul pentru sfințire.
Vedeți dumneavoastră, un număr dintre cei care erau morți vii – pentru omenii acelor timpuri nu era straniu să vorbești despre acești morți ca despre personalități reale, după ce ele se născuseră pentru lumea spirituală – erau chemați, dacă fuseseră oameni aleși, să fie păzitori ai Sfântului Graal. Morți vii special selecționați deveneau păzitori ai Sfântului Graal. Niciodată nu se va putea înțelege pe deplin legenda Graalului, dacă nu se va ști cine erau păzitorii săi. Oamenilor acelor timpuri le-ar fi părut cu totul ridicolă afirmația: Atunci păzitorii Graalului nu erau oameni adevărați. Căci ei ar fi replicat: Credeți voi, figuri de umbră care pășiți pe Pământ, că sunteți mai mult decât cei care au murit și se adună acum în jurul Graalului? Oamenii care trăiau în acele timpuri ar fi resimțit ca pe un lucru ridicol ca acești figuranți de pe Pământ să se considere a fi mai reali decât morții vii. Trebuie să te transpui cu totul în sufletele acelui timp; așa se prezentau lucrurile pentru aceste suflete. Și tot ceea ce ar fi putut exista pentru lume prin existența conștienței despre o asemenea legătură cu lumea spirituală se desfășura în suflet. Din această cauză, oamenii își spuneau: Da, oamenii care se află aici, pe Pământ, au apărut mai întâi din ambianța imediată. Dar omul prezentului devine ceva abia atunci când preia în sine ceea ce-i poate da un mort viu. Într-un anume sens, oamenii fizici de pe Pământ erau priviți ca un înveliș pentru morții vii, în acțiunile lor exterioare. Era o particularitate a acelor secole faptul că se spunea: Când acești morți vii vor să săvârșească ceva aici, pe Pământ, printr-o acțiune care necesită folosirea mâinilor, atunci ei intră într-un om fizic viu și lucrează prin intermediul acestuia.
Dar mai mult decât atât. În acel timp existau oameni care-și spuneau că nu poți face nimic mai bun decât să oferi un înveliș unor astfel de oameni care au fost venerați aici, pe Pământ, și care acum sunt entități atât de importante în lumea morților vii, încât le este îngăduit să păzească Graalul. În acea vreme exista această concepție dominantă în popor, încât se spunea: Acesta s-a consacrat, să spunem, Ordinului lebedelor. Acestui ordin i se conscrau aceia care voiau ca păzitorii, cavalerii Graalului, să poată acționa aici, în lumea fizică, prin intermediul lor. Și un astfel de om devenea o lebădă, prin care acționa aici, în lumea fizică, un cavaler al Graalului.
Gândiți-vă la legenda lui Lohengrin. Amintiți-vă că această legendă ne spune că Elsa de Brabant se afla în mare nevoie; atunci sosește lebăda. Cel care apare este o lebădă, adică un membru al ordinului cavaleresc al lebedei care a preluat un tovarăș din cercul Sfântului Graal; nu este îngăduit să-l întrebi despre taina sa. În acel secol, dar încă și în secolele următoare, cei mai fericiți se simțeau principi cum era Henric de Saxa [Nota 10], care în expediția sa din Ungaria a avut în armata sa un cavaler al lebedei, pe Lohengrin.
Exista o mare diversitate de astfel de cavaleri; ei erau considerați învelisul exterior al acelora care, de dincolo de moarte, mai luptau încă în armată. Oamenii se doreau în legătură cu cei morți; ei se știau legați de aceștia. Importanța pe care o avea pentru cei vii, pentru realitate, această legendă, devenită azi cu totul abstractă, nu se poate aprecia decât dacă ne transpunem în starea sufletească a acelui timp. Concepția acelor oameni care vedeau cum din omul fizic se ridică omul spiritual, care aparținea morților vii, această concepție domina stările sufletești din acele timpuri, era lucrul principal care exista în suflet. Mai întâi trebuie să fii cunoscut ca om, pe Pământ; numai astfel , poți urca până la spiritul său. Este adevărat că, față de o concepție mai veche, acum lucrurile erau inversate și în viața exterioară. În vechime, se privea mai întâi în lumea spirituală. Exista tendința de a-l vedea pe om ca ființă spirituală, înainte ca el să fi coborât pe Pământ, și atunci se spunea că înțelegi ceea ce este pe Pământ. Acum, la populațiile nordice, după ce s-au amestecat cu cele romanice, s-a dezvoltat concepția potrivit căreia înțelegi ceea ce este spiritual după ce ai urmărit spiritualul în lumea fizică; numai după aceea se desprinde omul din lumea sensibilă ca ceva spiritual. Era o situație inversată față de ceea ce fusese anterior.
Reflectarea acestei concepții devine acum teologia evului mediu. Vechile teologii spuneau: Mai întâi trebuie să deții ideile, să recunoști spiritualul. Pentru aceste teologii noțiunea de credință ar fi fost ceva cu totul absurd, deoarece, înainte de a te putea gândi la recunoașterea a ceea ce este fizic, era recunoscut spiritualul. Lumea fizică trebuia luminată cu ajutorul spiritualului. După ce se plecase de la lumea în sens mai larg pentru a se ajunge la cunoașterea lumii fizice, acum se gândea și în teologie că trebuie să pornești, în cunoaștere, de la lumea simțurilor și să dezghioci apoi noțiunile din obiectele sensibile; nu era vorba de aplicarea conceptelor din lumea spirituală la lucrurile sensibile, ci de scoaterea noțiunilor din lucrurile sensibile.
Imaginați-vă acum lumea romană în degringoladă, gândiți-vă ce mai exista în această lume, la lupta care se continua din timpuri vechi, la faptul că noțiunile din lumea spirituală erau încă aplicate lucrurilor sensibile. Aceasta o simțeau oameni ca Martianus Capella care a scris De nuptiis Philologiae et Mercuri [Nota 11], în secolul al V-lea, lucrare în care se străduie să caute încă în lumea spirituală ceea ce devenea tot mai abstract în idei. Dar această concepție veche apune datorită conjurației romane împotriva spiritului existentă în colegiul de care am vorbit, care a eradicat tot ce reprezenta o legătură umană nemijlocită cu spiritul.
Vedem cum totul se tulbură treptat, cum încetează de a mai exista vechea concepție care spunea că dacă pătrunzi dincolo te însoțesc îngerii. La greci, aceștia erau numiți „paznici”. Cel care ieșise pe drumul spiritului se știa însoțit de un paznic.
Ceea ce în timpurile vechi era o entitate spirituală autentică, paznicul, devenise, în timpul când scria Capella, gramatica, prima treaptă din seria celor șapte arte așa-zis libere. În perioade mai îndepărtate se știa că ceea ce trăiește în gramatică, în cuvinte și în îmbinarea acestora, conduce mai apoi în sus, în imaginațiune. Se știa că în înlănțuirea cuvintelor este activ îngerul, paznicul.
Dacă am căuta în scrierile din timpurile mai vechi, nu am găsi nicăieri o definiție mai insipidă. Este interesant că gramatica nu este descrisă de Capella așa cum o va face Renașterea mai târziu, ci gramatica mai este încă o persoană adevărată, iar retorica, a doua treaptă, tot o persoană. Ele sunt acum deja alegorii insipide; mai înainte fuseseră intuiții spirituale care nu numai comunicau ceva, așa cum se face în textul lui Capella, ci erau înțelepciuni creatoare, iar drumul spre Spirit era resimțit ca o pătrundere spre entități creatoare. Acum acestea devin alegorii. Ele mai sunt, chiar dacă nu mai sunt prea impunătoare, chiar dacă au devenit destul de firave și descărnate, ele mai sunt oricum Doamne, Gramatica, Retorica, Dialectica. Deși sunt firave și nu mai prezintă, să spunem, decât oasele strădaniei spirituale și pielea noțiunilor, sunt încă respectabile și îl conduc pe numitul Capella, cel mai vechi scriitor care se ocupă cu cele șapte arte, în lumea spirituală. El face cunoștință pe rând cu aceste șapte Doamne; mai întâi cu Doamna Gramatica, apoi cu Doamna Retorica, cu Doamna Dialectica, cu Doamna Aritmetica, cu Doamna Geometria, cu Doamna Muzica și, în sfârșit, cu cereasca Doamnă Astrologia, care se ridică deasupra tuturor. Ele sunt exclusiv Doamne și sunt în număr de șapte. Feminitatea septuplă ne trage în sus, așa ar fi putut spune, în încheiere, Capella, în timp ce-și descria drumul spre înțelepciune. Dar gândiți-vă ce a rezultat din aceasta! Gândiți-vă la școlile mănăstirești ale evului mediu târziu. Atunci când învățau pe de rost: Eternul feminin ne trage în sus! Lucrurile s-au întâmplat cu adevărat astfel, încât din viu a apărut mai întâi alegoricul și apoi ceea ce este specific intelectului.
De la acea entitate asemănătoare unei muze, care încă mai acționa în acela care căuta în vremurile vechi calea de la cuvântul omenesc la cuvântul cosmic, astfel încât acesta putea trece prin el, iar el trebuia să spună: „Cântă-mi, o, Muză, despre mânia peleului Ahile...” [Nota 12], de la această cunoștință făcută cu muza care conduce în lumea spirituală, astfel încât nu mai cântă el, ci cântă ea despre mânia peleului Ahile, de la această treaptă până la cea în care mai târziu vorbea Retorica însăși în ființa romană și mai apoi în ființele ce migrau din nord este o cale lungă; totul devine abstract, conceptual, intelectual. Dar cu cât ne apropiem mai mult de est și de timpurile vechi, cu atât mai mult găsim totul în viața spirituală concretă. Și lucrurile stăteau astfel, încât vechiul teolog apela la entitățile spirituale pentru a-și obține noțiunile. Apoi, le aplica acestei lumi. Acel teolog, care rezultase din confluarea popoarelor nordice cu cele romanice, spunea: Aici, în lumea sensibilă, trebuie căutată cunoașterea; așa obții noțiunile. Atunci însă nu se putea urca în lumea spirituală. Era timpul când colegiul roman amintit urmărea cu strășnicie ca oamenii să pescuiască aici, jos, în lumea sensibilă, să nu iasă dincolo de limitele acesteia. În timp ce și în vremurile vechi oamenii aveau în fața lor lumea sensibilă (tabla 1), dar căutau noțiunile și ideile sus, în lumea spirituală, luminând apoi lumea fizică cu ajutorul lor, acum noțiunile se extrag din lumea fizică. Ele nu se ridică prea sus, ci ajung numai la interpretarea lumii fizice. Dar moștenirea era prezentă. Nu se mai ajungea sus printr-un drum propriu al cunoașterii, dar încă era prezentă moștenirea. Aceasta era consemnată în scrieri sau era menținută prin tradiție, încorporată și încremenită în dogme. Acestea se aflau aici, sus (tabla 2), iar păstrarea lor a devenit confesiune. În aceasta era conservat ceea ce era de spus despre lucrurile spirituale. Ele se aflau aici. Și tot mai mult se realiza conștientizarea faptului că cele ce s-au spus despre lumea spirituală prin anumite revelații trebuie să rămână neatinse; ele nu mai pot fi verificate. Cunoașterea însă trebuie să rămână jos: din ea va fi extras tot ce este conceptual.
În felul acesta a luat naștere treptat moștenirea a ceea ce mai era prezent în primele secole întunecate ale evului mediu. Vedeți dumneavoastră, a mai existat și un alt timp, când în Europa mai era prezentă clarvederea atavică medievală, când, de exemplu, așa-zisul țăran saxon, deși provenea din țărănime, era preot, după cum se poate deduce din scrierea sa; acest preot-țăran saxon se uita la oamenii din ambianța sa și avea capacitatea de a vede cum o dată cu moartea spiritual-sufletescul iese din trup și devine ființă umană moartă vie. Și în acest mod el descrie apoi, în plutirea de deasupra pământescului, ceea ce el dezvoltă ca intuiție despre Evenimentul Hristos în scrierea Mântuitorul (în limba germană, Heland).
Dar ceea ce trăiești pe Pământ a fost tot mai mult tras în jos, în domeniul neviului. Capacitățile atavice au încetat, iar noțiunile nu se mai căutau decât în lumea sensibilă. Ce concepție a rezultat de aici? A rezultat că nu trebuie să ne ocupăm în mod special de ceea ce este suprasensibil. Acest lucru se păstrează în scrieri și tradiții; este suficient să deschidem cărțile vechi, să examinăm vechile tradiții. Vom găsi conservat în acestea, referitor la suprasensibil, tot ceea ce trebuie să știm de fapt. Nu suntem induși în eroare dacă luăm în considerare, numai pentru cunoașterea mediului înconjurător sensibil, noțiunile care se găsesc în lumea sensibilă.
În felul acesta a devenit tot mai vie conștientizarea ideii că suprasensibilul rămâne ceva care se conservă; dacă vrei să cercetezi, trebuie să te limitezi la lumea sensibilă.
Un spirit complet afundat într-o astfel de concepție și care a continuat, aș spune, această dezghiocare din lumea simțurilor praticată de preotul-țăran saxon care a scris Mântuitorul, a existat în secolul al XIX-lea. Este vorba de Gregor Mendel [Nota 13]. De ce trebuie să-ți mai bați capul în legătură cu vreun aspect al eredității, așa cum a fost cercetat în timpurile vechi! Acest lucru se găsește în Vechiul Testament, spunea Gregor Mendel. Privește în jos la lumea sensibilă, cum se amestecă boabele de mazăre roșii cu cele albe, cum acestea dau apoi iar boabe roșii, albe și pestrițe și așa mai departe. Atunci poți ajunge un cercetător proeminent al naturii, iar cu ceea ce ar fi de spus despre suprasensibil nu intri în nici un fel în dezacord, căci acest aspect rămâne neatins.
În felul acesta, transformându-se în sensul caracterizat mai sus, tocmai teologia modernă care a provenit din vechea teologie a împins oamenii să cerceteze natura în felul în care a făcut-o Gregor Mendel în calitate de autentic preot catolic.
Ce s-a intâmplat mai departe? După ce un timp l-au tratat cu dispreț, acei cercetători ai naturii care au o știință fără premise îl consideră pe Gregor Mendel sfânt – nu aceasta este expresia exactă, dar putem totuși s-o folosim –, lucru tradus în concret prin aceea că în toate academiile se vorbește despre el ca despre un mare cercetător al naturii. Această situație are o coerență interioară. Cercetarea actuală a naturii reprezintă continuarea nervului celui mai intim al teologiei scolastice; restul este ceva care rezultă în mod secundar, dar este continuarea până în timpul nostru a perioadei scolastice.
Din acestă cauză este cu totul normal ca Johann Gregor Mendel să fie recunoscut într-un târziu ca mare cercetător al naturii; și el chiar asta și este, însă în sens strict catolic. Pentru el avea sens să privească la boabele de mazăre care se combină între ele, deoarece cunoașterea naturii prin simțuri este un principiu catolic, pentru că aici tot ce este suprasensibil este cuprins în tradiție și în cărți; nu are nici o rațiune să ne referim la cercetătorii naturii, cel mult dacă ne oprim la Ignorabimus și ne dăruim agnosticismului.
Aceasta este contradicția fundametnală a prezentului. Acesta este aspectul căruia trebuie să-i dăm atenție, altfel nu se va înțelege de unde vine toată confuzia, unde este cauza a tot ceea ce este contradictoriu în activitatea noastră actuală. Dar comoditatea prezentului nu permite oamenilor să poată privi în intimitatea acestor realități.
Gândiți-vă că ceea ce se spune acum despre întâmplările din lume devine istorie, că oamenii timpului care urmează primesc această istorie! Credeți că ei vor dispune de mai mult adevăr? Cu siguranță, nu! Dar pentru noi așa a fost alcătuită istoria. Aceste păpuși ale istoriei care sunt prezentate în istoriile curente nu redau ceea ce s-a întâmplat în evoluția umanității. Dar am ajuns la momentul când există o stringentă nevoie ca oamenii să învețe ce este întâmplarea adevărată. Nu este suficient să fie consemnate în istorie, asa cum se face azi, toate legendele despre Attila, Carol cel Mare și Ludovic cel Evlavios [Nota 14] – aici istoria începe să devină cu totul fantezistă. În felul acesta se trece cu vederea peste ce este mai important. Ceea ce face inteligibil, de fapt, prezentul, lucrul de care avem nevoie, sunt istorii ale sufletelor. În sufletele umane care sunt în dezvoltare, știința antroposofică a spiritului trebuie să facă lumină. Deoarece am uitat să privim spre spiritual, noi nu mai avem istorie. Pentru orice om simțitor lucrurile stau astfel, încât se poate spune: Da, la Martianus Capella, vechii conducători și păzitori care conduceau în lumea spirituală erau deja Doamne foarte slabe, firave, dar ceea ce se învată astăzi despre Henric I, Otto I, Otto II, Henric II etc. [Nota 15], așa cum se află consemnat în istorie, este că aceștia sunt, de fapt, păpuși ale istoriei, modelate după chipul celor care s-au dezvoltat aici ca firavele Doamne: Gramatica, Retorica, Dialectica și așa mai departe. Căci, la drept vorbind, nici în cazul personalităților prezentate succesiv ca istorie nu avem de-a face cu figuri mai „cărnoase”!
Lucururile trebuie văzute așa cum sunt. De fapt, oamenii prezentului ar trebui să tânjească după cunoașterea lucrurilor în toată realitatea lor. Din acestă cauză este deja o datorie ca aceste lucruri să fie prezentate acolo unde este posibil, și ele pot fi prerentate azi în Societatea antroposofică. Da, sper ca cel puțin aceasta să se trezească o dată, în viitor.
