Am văzut deja, într-un fel oarecum complicat, cum poate fi înțeles omul în raport cu întregul Univers [Nota 16], din suma a tot ce este cosmic. Astăzi dorim să prezentăm într-un mod mai simplu această relație a omului cu Cosmosul, pentru ca în zilele următoare problema să capete un anumit deznodământ. Ca primă accepție a Cosmosului trebuie să consemnăm ceea ce ne apare ca lume fizică. Dar numai în lumea minerală ea ne apare în forma sa primordială. Dacă în regnul mineral, în sens larg, includem și apa, și aerul, fenomenele calorice, fenomenele eterului caloric, putem studia aici și ceea ce ține de lumea fizică. Lumea minerală își exteriorizează activitățile în gravitație, în fenomenele comportamentului chimic, magnetic și așa mai departe. Dar nu putem studia lumea fizică decât în cadrul lumii minerale; de îndată ce ajungem la regnul vegetal nu mai putem explica lucrurile cu ajutorul ideilor și conceptelor pe care ni le formăm pe baza aprofundării lumii fizice. Nimeni nu a resimțit acest lucru atât de bine ca Goethe. Goethe, care încă din tinerețe a făcut cunoștință cu lumea plantelor din punct de vedere științific, a simțit imediat că aceasta trebuie să fie abordată dintr-un alt punct de vedere decât lumea fizică. Goethe s-a opus științei despre plante în forma în care o dezvoltase Linné [Nota 17]. Acest mare cercetător suedez al naturii a dezvoltat botanica în așa fel, încât acorda atenție tuturor formelor exterioare ale speciilor și genurilor de plante. El a elaborat o clasificare a plantelor în cadrul căreia plantele asemănătoare sunt reunite în genuri, astfel încât genurile și speciile vegetale sunt așezate alături, așa cum de obicei punem alături obiectele de natură minerală. Goethe manifesta o aversiune față de acest mod al lui Linné de a clasifica plantele, deoarece în această accepție formele vegetale erau juxtapuse. În acest fel, spunea Goethe, analizezi mineralele, ceea ce se găsește în natura minerală; în cazul plantelor trebuie aplicată o altă concepție [Nota 18]. O plantă dezvoltă rădăcini, apoi o tulpină, pe tulpină cresc frunze și așa mai departe. Dar acest lucru se poate petrece în mai multe feluri, spunea Goethe (ca în figura 1 sau ca în figura 2).
Tabla 3Forța care începe să se dezvolte, în cazul primei forme vegetale, imediat din rădăcină, în cazul al doilea rămâne încă închisă în sine și nu dezvoltă o tulpină subțire care se desface în frunze, ci formează o tulpină groasă. Din această cauză, forța frunzelor este consumată în această tulpină și nu mai rămâne decât o mică cantitate pentru a dezvolta structuri foliare și poate flori. Dar se poate întâmpla și ca din forța rădăcinii să rămână un rest nefolosit. Aceasta se dezvoltă (figura 3), și pe ea apar structuri foliare și tulpinale sărace.
Din punct de vedere intern, toate aceste structuri sunt asemănătoare. În cazul din figura 1 tulpina este firavă și sunt dezvoltate puternic frunzele. În a doua situație (figura 2), tulpina este dezvoltată ca un tubercul, iar frunzele sunt slab dezvoltate. Ideea este aceeași în cazul celor trei plante, dar ea trebuie să fie menținută într-o stare de mobilitate interioară, pentru a putea trece de la o formă la alta. În primul caz avem forma: tulpină firavă, frunze izolate; „a aduna forța foliară”: în această accepție obțin cealaltă formă (figura 2); „a aduna forța rădăcinii”: în această accepție obțin o altă formă, o a treia (figura 3). În felul acesta trebuie să-mi formez o noțiune mobilă și prin aceasta întregul sistem vegetal devine o unitate.
În timp ce Linné a pus alături diferite forme și le-a observat ca pe niște forme minerale, Goethe privea întregul sistem vegetal ca pe o unitate cu ajutorul unor idei mobile, astfel încât el putea trece de la o formă vegetală la alta.
Acest mod de contemplare cu ajutorul ideilor mobile era, la Goethe, o continuare a modului de contemplare imaginativ. Astfel încât se poate spune: Când Goethe s-a întâlnit cu clasificarea lui Linné, el a simțit cum cu ajutorul cunoașterii concrete obișnuite, care poate fi bine aplicată în lumea fizică a regnului mineral, rămâi dezarmat în domeniul vieții plantelor. În această situație, Goethe simțea necesitatea modului de contemplare imaginativ.
Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că Goethe își spunea: Când privesc o plantă, ceea ce percep nu este deloc partea fizică pe care o văd sau pe care cel puțin ar trebui s-o văd, ci fizicul a devenit invizibil și ceea ce eu văd trebuie să cuprind cu alte idei decât cele folosite în cazul regnului mineral. Este important să reținem acest lucru. Dacă conștientizăm în mod corect aceasta, putem să spunem: În regnul mineral este vizibilă, oriunde în jurul nostru, natura fizică. În regnul vegetal, natura fizică a devenit invizibilă. Desigur, gravitația acționează în mod natural asupra a tot ce există în natura fizică, deci și asupra regnului vegetal; dar ea a devenit invizibilă; vizibilă a devenit doar o natură superioară, ceea ce este interior permanent mobil, ceea ce este viu interior. De fapt, ceea ce este propriu-zis vizibil este natura eterică din plantă. Și nu procedăm bine când spunem: Este vizibil corpul fizic al plantei. Corpul fizic al plantei a devenit, de fapt, invizibil; ceea ce vedem este forma sa eterică.
De fapt, cum ia naștere ceea ce este vizibil la plantă? La un corp fizic, de exemplu, un cristal de munte, vedeți în mod nemijlocit substratul fizic (figura 4; tabla 3). La o plantă, nu vedeți elementul fizic, ci forma eterică (figura 5; tabla 4). Dar această formă eterică conține materie fizică, în ea există substanțe fizice. Când planta nu mai are viață și devine cărbune, carbonul fizic rămâne ca reziduu; acesta se află în plantă. Putem spune, așadar: Planta conține ceea ce aparține fizicului, dar ea anulează fizicul prin elementul său eteric. Etericul este ceea ce se vede, de fapt, în forma plantei. Fizicul este invizibil.
Tabla 4Așadar, fizicul devine vizibil în natura minerală. În natura vegetală el este deja invizibil, căci tot ceea ce vedem noi este etericul devenit vizibil prin fizic. Desigur, cu ochii obișnuiți nu am vedea plantele, dacă eterul invizibil nu ar conține, într-o formă grosieră, elemente fizice. Prin elementul fizic devine vizibilă forma eterică; forma eterică este cea pe care o vedem, fizicul este doar mijlocul care ne permite să percepem etericul. De fapt, forma eterică a plantei este o imaginațiune, dar o imaginațiune care nu devine nemijlocit vizibilă în lumea spirituală, ci devine vizibilă prin incluziuni fizice.
Dragi prieteni, dacă întrebați: Ce sunt imaginațiunile? vi se poate răspunde: Toate plantele sunt imaginațiuni. Numai că, în calitate de imaginațiuni, ele sunt vizibile numai conștienței imaginative; faptul că sunt vizibile și ochiului fizic se datorează faptului că ele conțin particule fizice și prin aceasta etericul devine vizibil pentru ochiul nostru, într-un mod fizic. Dacă vrem, însă, să vorbim corect nu ne este permis nici măcar să spunem: Vedem în plantă ceva fizic. În plantă vedem o imaginațiune adevărată. Așadar, prin formele lumii vegetale sunteți înconjurați de imaginațiuni.
Dacă urcăm de la lumea vegetală la cea animală, nu mai este suficient să ne referim la eteric. Trebuie să mai facem un pas. În cazul plantei putem spune: Ea distruge întru câtva fizicul și „ființează” etericul.
| Planta: | distruge fizicul ființează etericul |
Când ne ridicăm la nivelul animalic, nu mai putem insista doar asupra etericului, ci trebuie să ne închipuim formațiunea animală în așa fel, încât și etericul dispare. Astfel, putem spune: Animalul distruge fizicul (planta face deja acest lucru), dar distruge și etericul și ființează în ceea ce se poate pune în evidență atunci când este distrus etericul.
Când fizicul este distrus prin plantă, se poate evidenția etericul. Dacă etericul nu este decât, vorbind în mod grosier, o umplutură, ceva grăunțos, atunci poate ființa astralul, care nu se mai află, ci doar acționează în spațiul obișnuit. Trebuie să spunem, așadar: În animal ființează astralul. Când privim animalul, în el ființează astralul.
| Animalul: | distruge fizicul distruge etericul ființează astralul |
Goethe se străduia să obțină idei mobile, pentru a putea pătrunde în această viață fluctuantă a lumii vegetale. În lumea vegetală ne apare și etericul, pentru că planta ridică, într-un anumit sens, acest eteric până la suprafața sa. El trăiește în forma plantei. În cazul animalului, trebuie să spunem: În animal este ceva care nu-și face loc până la suprafață. Chiar și numai faptul că planta nu se mișcă din locul unde a crescut ne spune că în ea nu există nimic care să nu poată ajunge la suprafață pentru a deveni vizibil. Animalul se mișcă liber. Există în el ceva care nu ajunge la suprafață și deci nu devine vizibil. Este elementul astral din animal. Astralul nu poate fi cuprins numai prin aceea că facem ca ideile noastre să devină mobile, așa cum am ilustrat cu ajutorul desenelor de mai sus, astfel încât ne mișcăm în idee de la o formă la alta. Acest lucru nu este suficient pentru elementul astral. Dacă vrem să-l cuprindem, trebuie să mergem mai departe și să spunem: În eteric mai pătrunde ceva și ceea ce se află în el ar putea face ca forma să fie ca un tubercul și ar putea-o mări (figura 2). În cazul plantei trebuie să căutați în exterior cauza care face ca forma să se modifice. Trebuie să fiți mobili cu ideea dumneavoastră. Dar această stare de simplă mobilitate nu este suficientă pentru a înțelege lumea animală. Conținutul noțiunilor dumneavoastră trebuie să se îmbogățească.
Dacă vreți să vă fie clar că activitatea conceptuală în cazul regnului animal trebuie să fie alta decât în cazul plantei, atunci nu trebuie să aveți numai o noțiune mobilă care poate îmbrăca diferite forme; noțiunea trebuie să preia în interiorul ei ceva ce se găsește în afară. Este ceea ce poate fi numit inspirația la formarea noțiunii. Așa cum atunci când inspirăm preluăm aer din exterior, în timp ce în restul activității noastre organice desfășurată la un nivel inferior respirației nu se întâmplă acest lucru, când vrem să înțelegem viața animală este necesar să nu avem doar noțiuni mobile, ci să preluăm în aceste notiuni ceva din exterior.
Ca să mă exprim altfel, aș putea spune: Dacă vrem să înțelegem lumea plantelor în mod corect, putem să ne contemplăm în gând ca ființă imobilă. Și chiar dacă am sta nemișcați toată viața, tot ne-am putea mobiliza conceptele într-atât încât să cuprindă cele mai variate forme vegetale; dar nu ne-am putea face niciodată o idee, nu am putea forma noțiuni despre un animal, dacă nu am fi noi înșine capabili să ne mișcăm liber în spatiu. Trebuie să ne putem mișca noi înșine liber, dacă vrem să formăm noțiunea de animal. De ce?
Dacă dumneavoastră aveți, să spunem, noțiunea plantei (din figura 1) și o transformați în cea de a doua, atunci ați modificat singuri această noțiune. Dar când fugiți, atunci prin fugă noțiunea dumneavoastră devine alta. Trebuie să introduceți singuri viață în noțiune. Aceasta este ceea ce face ca o simplă noțiune imaginativă să devină o noțiune inspirată. În cazul plantei, vă puteți imagina că interior sunteți foarte calmi și nu modificați decât noțiunile. Dacă vreți să vă reprezentati o noțiune animală (majoritatea oamenilor nu fac, desigur, cu plăcere acest lucru, pentru că noțiunea trebuie să devină vie în interior, scotocește în tine), atunci trebuie să preluați inspirația, vitalitatea interioară, nu numai țesătura sensibilă care trece de la formă la formă, ci vitalitatea interioară. Nu puteți reprezenta un animal în totalitate fără să introduceți această vitalitate interioară în noțiune.
Acesta a fost un lucru pe care Goethe nu l-a realizat. El a obținut atât cât să-și poată spune: Lumea plantelor este o sumă de noțiuni, de imaginațiuni. Dar în cazul animalelor trebuie preluat ceva din exterior în noțiune; în acest caz trebuie să faci ca noțiunea să fie plină de viață, în interior. Că la diferite plante luate izolat imaginațiunea nu trăiește se poate constata din faptul că, dacă acestea există și cresc pe solul lor, ele își modifică forma prin cauze exterioare, dar interior nu și-o modifică. Noțiunea despre lumea animală se modifică, este vie; în acest caz trebuie preluată inspirația și abia prin aceasta se înaintează spre nivelul astral.
Dacă urcăm până la om, trebuie să spunem: El distruge fizicul, distruge etericul, distruge astralul și ființează Eul.
| Omul: | distruge fizicul distruge etericul distruge astralul ființeză Eul |
Despre animal trebuie să spunem: Noi nu vedem fizicul, ci vedem o inspirație care se manifestă în fizic. Din această cauză inspirația umană, respirația, atunci când este supusă unei dereglări, îmbracă o formă animală. Încercați să vă amintiți unele figuri de coșmar: câte forme animale nu vă apar aici! Formele animale sunt întru totul create de inspirație.
Eul uman îl putem cuprinde cu adevărat numai prin intuiție. La animal vedem, așadar, inspirația, la om Eul, intuiția. Este greșit să spunem că la animal vedem corpul fizic. Nu-l vedem. Acesta este dizolvat, distrus, el nu face decât să facă vizibilă inspirația; la fel și corpul eteric. De fapt, exterior, la animal vedem, prin intermediul a ceea ce este fizic și eteric, corpul astral, iar la om vedem deja Eul. Ceea ce percepem în acest caz nu este corpul fizic, care a devenit invizibil; la fel și corpul eteric și corpul astral. Ceea ce vedem la om ca formă exterioară care a luat naștere pe cale fizică este Eul. Din această cauză, pentru percepția oculară, pentru simțul vederii, omul apare în exterior în culoarea incarnat, culoare care altfel nu există, așa cum nici Eul nu este prezent în alte ființe. Dacă am vrea să ne exprimăm corect, ar trebui să spunem: Putem cuprinde omul în întregime dacă-l gândim format din corp fizic, corp eteric, corp astral si Eu. Ceea ce vedem este Eul, iar în aceasta corpurile astral, eteric și fizic sunt invizibile.
Cuprindem însă omul în întregul său numai dacă analizăm mai atent aceste aspecte. Ceea ce vedem mai întâi este partea exterioară a Eului. Din punct da vedere interior, Eul nu ar putea fi perceput în forma sa adevărată decât prin intuiție. Dar omul observă ceva din acest Eu în viața obișnuită, în constiența obișnuită: gândurile sale abstracte; acestea lipsesc animalului, pentru că el nu are încă un Eu. Putem spune, așadar: În exterior vedem în silueta umană încorporarea pământeană a Eului. Iar dacă ne viețuim din interior în gândurile noastre abstracte, avem Eul nostru; dar acestea nu sunt decât gânduri, nu sunt realități, sunt imagini.
Dacă vom coborî până la corpul astral al omului, care este distrus, atunci ajungem la ceea ce nu mai poate fi văzut din afară, dar pe care-l vedem când privim omul în mișcare și atunci când înțelegem forma sa din mișcare. Pentru aceasta este necesară următoarea intuiție. Gândiți-vă la un om mic, un pitic, unul grăsuliu, care are picioare scurte, iar dumneavoastră îl priviți cum se mișcă. Veți vedea cum se deplasează cu ajutorul picioarelor sale scurte, pe care le împinge înainte ca pe niște coloane mici. Un lungan cu picioare lungi se va mișca altfel. În concepția dumneavoastră veți vedea o unitate între mișcare și formă. Veți găsi această unitate dacă vă perfecționați în aceste probleme. Dacă cineva are o frunte care fuge spre spate și o bărbie proeminentă, atunci și în mișcarea corpului el se va deosebi de altul, care are o bărbie retrasă și o frunte proeminentă. Veți vedea o legătură permanentă între forma și mișcarea omului, dacă-l priviți așa cum stă în fața dumneavoastră și vă faceți o impresie despre culoarea sa incarnat, despre cum este el însuși în stare de repaus. Priviți Eul său atunci când sunteți atenți la ceea ce trece din forma sa în mișcarea sa și la ceea ce pare să se întoarcă înapoi din mișcare.
Studiați felul diferit în care lucrează un om cu degete lungi și altul cu degete scurte. Mișcarea trece în formă, forma în mișcare. Aici vă mai clarificați unele lucruri despre corpul său astral, dar exprimat prin mijloace fizice, exterioare. Așa cum descriu acest lucru, este o inspirație primitivă. Cei mai mulți oameni nu văd acest lucru, de exemplu, la oameni care se deplasează așa cum o făcea Fichte prin Jena; ei nu văd ce se află în interiorul lor. Cine l-a văzut pe Fichte umblând pe străzile din Jena a resimțit și acea mișcare și formă care, mai ales atunci când voia să influențeze în mod convingător, se exprimau în forma organelor sale de vorbire și se aflau deja în acestea. Este necesară o inspirație primitivă, pentru a vedea acest lucru.
Dacă privim din interior ceea ce se vede din exterior și ceea ce v-am descris ca fiind perceptibil printr-o astfel de inspirație primitivă, atunci avem de-a face în principal cu viața de fantezie omenească străbătută de sentiment, unde deja sunt trăite interior gândurile abstracte. În acest element trăiesc și reprezentările memoriei, atunci când apar ca imagini. Putem spune: Privit din afară, Eul se exprimă în culoarea incarnat, dar și în celelalte forme care apar la acest nivel. Altfel nu am putea vorbi de nici o fizionomie. Dacă vedem, de exemplu, un om cu colțurile gurii lăsate, când figura sa este liniștită, atunci această trăsătură se află întru totul karmic în modelarea Eului său în cursul acestei incarnări. Văzute însă spre interior, acestea sunt gândurile abstracte.
(Tabla 3)Dacă avem în vedere corpul astral, spre exterior este caracteristică mișcarea, iar spre interior apar fantasme sau imagini ale fanteziei; corpul astral se sustrage mai mult sau mai puțin observației. Încă și mai mult se sustrage observației, la om, corpul eteric. Corpul eteric nu mai este cu adevărat vizibil sau este vizibil cel mult în manifestări fizice, în cazuri anormale. El poate deveni vizibil când cineva, de exemplu, transpiră; atunci această manifestare este o devenire vizibilă a corpului eteric spre exterior. Dar în acest caz este necesară imaginația, pentru a face legătura între transpirație și omul în întregul său. Paracelsus [Nota 19] făcea acest lucru. Pentru el, nu numai felul, ci și aspectul substanțial al transpirației diferea de la un om la altul. Considera că prin aceasta era exprimat etericul omului în întregul său. Așadar, aici aspectul exterior este atenuat; dar interior acest lucru apărea cu atât mai evident, și anume, în simțire. Sentimentul trăit interior, întreaga viață afectivă, este, de fapt, ceea ce există în corpul eteric atunci când el acționează din interior, astfel încât este resimțit dinăuntru. Viața afectivă este întotdeauna însoțită de o secreție spre interior (endocrină). În fond, și corpul uman se prezintă în așa fel, încât – iertați-mi din nou această afirmație –, de exemplu, ficatul transpiră, stomacul transpiră, totul transpiră, totul secretă. Tocmai în această activitate de secreție se desfășoară viața eterică la om. Ficatul are tot timpul în jurul său o ceață de transpirație, la fel și inima: toate acestea sunt ceață învăluită în nori. Aceste lucruri trebuie sesizate imaginativ.
Când Paracelsus vorbea despre transpirația oamenilor el nu spunea: Acesta este un lucru superficial, ci: Acest lucru pătrunde întregul om, acesta este corpul său eteric, este ceea ce se vede atunci când se face abstracție de componenta fizică. Așadar, această trăire interioară a corpului eteric este viața afectivă.
Trăirea exterioară a corpului fizic nu este perceptibilă în mod simplu. Totuși, noi percepem elementul fizic al corporalității dacă, de exemplu, luăm un copil în brațe: el este greu, așa cum este grea o piatră. Aceasta este o trăire fizică, ceea ce pecepem aparține fizicului. Când cineva ne trage o palmă, pe lângă trăirea morală mai avem și o trăire fizică, ca atunci când o bilă de biliard lovește o alta. În acest caz trebuie să separăm corect ce este fizic de alte aspecte. Când percepem spre interior acest aspect fizic în același mod, așa cum am spus mai înainte că percepem aspectul exterior al vieții afective, atunci în fenomenele fizice, în fenomenele pur și simplu fizice trăite interior apare voința omenească. Voința omenească este cea care reunește, într-un mod mai simplu, omul cu Cosmosul. Dacă vrem să găsim în jurul nostru inspirația, ea ne este dată de formele animale. Marea varietate a formelor animale acționează asupra percepțiilor noastre, în inspirație. Astfel puteți spune că, atunci când percepem inspirații pure, fără a conține corporalitate fizică, aceste inspirații pot reprezenta ceva mult mai presus decât animalele. Acest lucru este cu totul posibil. Dar și inspirații prezente numai în lumea spirituală vor putea apărea în forme animale.
În vremurile clarviziunii mai vechi, oamenii au încercat ca inspirațiile pe care le aveau să le transpună într-un mod spiritual în forme animale; de exemplu, Sfinxul are forma sa prin faptul că el trebuia să reproducă, în fond, ceva ce fusese văzut în mod inspirat. Atunci când vorbim despre forme animale în lumea pur spirituală, avem deci de-a face cu entități supraumane. În perioada clarviziunii atavice, așa cum era prezentă în primele secole creștine, încă în timpul Misteriului de pe Golgota, nu era vorba despre o simbolistică superficială, goală, ci despre o reală cunoaștere interioară că entități spirituale superioare, care devin accesibile inspirației, se exprimau în forme animale.
Acestei afirmații îi corespunde întru totul faptul că Sfântul Duh a fost prezentat sub forma unui porumbel de către cei care erau preocupați de inspirație. Cum trebuie să înțelegem astăzi faptul că Duhul Sfânt ne este înfățișat sub forma unui porumbel? Trebuie să-l înțelegem în așa fel, încât să spunem: Aceia care vorbeau astfel erau oameni inspirați în sensul atavic. Ei îl vedeau în acea regiune, în care pentru ei Duhul Sfânt se arăta într-un mod pur spiritual, în această formă ca inspirație. Cum îl vor fi caracterizat pe Hristos acești contemporani ai Misteriului de pe Golgota înzestrați cu clarviziune atavică?
Poate că L-au văzut în mod exterior; în acest caz, L-au perceput ca om. Pentru a-L vedea ca om în lumea spirituală, ei ar fi trebuit să aibă intuiții. Astfel de oameni însă, care Îl puteau vedea ca Eu în lumea intuitivă, nu existau nici în timpul Misteriului de pe Golgota; aceasta nu o puteau face. Dar ei Îl puteau vedea încă în inspirația atavică. Ei vor fi folosit de asemenea forme animale și pentru a-L exprima chiar și pe Hristos. „Iată, acesta este Mielul lui Dumnezeu”, este pentru acea perioadă o vorbire corectă, o vorbire la care noi trebuie să ne găsim accesul, dacă ajungem la rândul nostru la „ce este inspirația”?, respectiv cum vedem prin inspiratie ceea ce poate apărea în lumea spirituală: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Acest lucru este important: să învățăm să recunoaștem ce este imaginativ, ce este inspirat, ce este intuitiv și să învățăm prin aceasta să ne transpunem în modul de vorbire care răsună spre noi din timpuri mai vechi.
Acest mod de vorbire reprezintă realități cu privire la concepțiile mai vechi; dar noi trebuie mai întâi să ne gasim intrarea în el, ca să exprimăm aceste realități așa cum, de exemplu, încă erau ele exprimate în vremea Misteriului de pe Golgota, și să le resimțim ca de la sine înțelese. Numai astfel vom pătrunde sensul celor reprezentate, de exemplu, în Asia, în heruvimii înaripați, în Egipt, în Sfinx, în ceea ce ne este reprezentat în Duhul Sfânt ca un porumbel, ce ne este prezentat în înșuși Hristos ca miel, ceea ce era inspirație sau mai bine-zis imaginațiune inspirată, în care în timpurile cele mai vechi tot mereu Hristos era reprezentat în imagini.
