Ieri am încercat să vă demonstrez cum poate fi găsită o cale simplă prin care să fie aduse în fața sufletului relațiile omului cu întregul Cosmos prin intermediul corpului, sufletului și spiritului. Conducând șirul de idei spre câteva imaginațiuni, am dorit să vă atrag atenția asupra unor lucruri. Am vrut să vă arăt cum, de exemplu, în astfel de imagini, ca de exemplu Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, se află imaginațiuni inspirate propriu-zise. În timpul când s-au fixat asemenea imagini, când erau exprimate cu deplină înțelegere și folosite pentru viața sufletească umană exista o adevărată conștientizare a felului în care omul se ridică prin transformarea trăirilor sufletului din viața obișnuită, astfel încât intră în legătură cu lumea spirituală. Am atras atenția asupra faptului că în primele patru secole creștine ceea ce putem numi învățătura creștină avea la bază concepția spirituală, că tainele creștinismului erau prezentate așa cum puteau fi văzute de cei care-și înălțaseră viața sufletului la nivelul spiritualului. După secolul al patrulea a dispărut treptat din conștiența generală a omului capacitatea de a mai avea înțelegere pentru expresia nemijlocită a spiritualului. Și vedem cum prin contactul lumii germanice nordice cu lumea greco-latină aceste dificultăți care au apărut atunci în evoluția culturii occidentale au devenit tot mai mari. După secolul al patrulea se mai privea cu o anumită venerație la ceea ce urcase din timpuri mai vechi în imaginațiuni inspirate, ca reprezentare a concepției creștine. Era venerată tradiția. Era venerat ceea ce ajunsese prin tradiție posterității în legătură cu asemenea imagini. Numai că spiritul uman care progresa a preluat tot mai multe forme și omul își spunea: Da, ni s-a transmis ceva ca, de pildă, imaginea porumbelului pentru Duhul Sfânt, imaginea mielului pentru Hristos. Dar cum trebuie să înțelegem aceasta? Cum ajungem să le înțelegem? și tocmai din această imposibilitate sau, mult mai mult, din credința în imposibilitatea că spiritul uman ar putea să urce prin el însuși până la contemplarea lumilor spirituale a luat naștere învățătura scolastică. Aceasta susține că spiritul uman poate ajunge prin propria sa forță până la cunoașterea lumii sensibile și chiar până la concluzii care rezultă nemijlocit din conceptul despre sensibil, dar că ar trebui considerat ca ceva revelat, neînțeles, ceea ce poate fi manifestat de lumea suprasensibilă pentru om.
Dar acest mod dublu de credință umană (în cunoașterea pământeană limitată, pe de o parte, și, pe de altă parte, în cunoașterea suprasensibilului, la care se poate ajunge numai prin credință) nu s-a dezvoltat fără dificultăți. Se simțea, chiar dacă numai în mod mai mult sau mai puțin crepuscular, că nu mai putea exista o relație cu cunoașterea suprasensibilului așa cum existase ea în timpuri mai vechi. În prima perioadă după secolul al patrulea oamenii își spuneau, în modul lor caracteristic de a simti: Această lume suprasensibilă poate totuși să fie accesibilă într-un anume sens pentru viața sufletească umană; dar nu-i este dat oricui să aducă viața sufletească până la o astfel de altitudine; trebuie să te mulțumești să preiei câte ceva din revelațiile vechi.
După cum am spus, venerația pentru aceste revelații vechi era prea mare încât să se dorească să se aplice o unitate de măsură cunoașterii umane, care nu mai urca până la ele sau despre care cel puțin se credea că nu poate ajunge pe nici o cale la revelații. Și scolastica severă a dualității cunoașterii umane a fost acceptată doar treptat. Abia în secolele X, XI, XII și XIII ale evului mediu s-a acceptat în totalitate principiul scolastic. Până atunci s-a oscilat încă: Oare nu ar trebui ca această cunoaștere umană să se poată ridica până la ceea ce aparține lumii spirituale, așa cum putea fi obținută odinioară prin eforturi în beneficiul acestei perioade târzii?
Astfel se produsese o mare răsturnare față de timpurile anterioare. În vremurile vechi, să zicem în primele secole creștine, un om care ar fi venit în contact cu taina previziunii divine a tuturor lucrurilor sau cu taina transformării pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos ar fi spus, atunci când s-ar fi convertit la crestinism: Acest lucru este greu de înțeles, dar există oameni care-și pot transpune sufletul în așa fel, încât pot să-l înțeleagă. Dacă accept caracterul atoateștiutor al fiiniei divine, această ființă trebuie să știe dacă un om este osândit pe vecie sau dacă un altul se mântuiește. Dar, ar fi spus un astfel de om, nu există o legătură directă între faptul că omul nu trebuie neapărat să păcătuiască și că el este osândit, de fapt, prin păcatul său: așadar, dacă nu păcătuiește, nu este osândit; dacă se căiește pentru un păcat, de asemenea nu este osândit. În consecință, trebuie spus: Omul poate deveni prin modul său de viață un osândit datorită păcatului sau un mântuit prin lipsa de păcat. Dar, încă o dată: Dumnezeu atoateștiutor trebuie să știe de pe acum dacă el va fi osândit sau va fi mântuit!
Un om care și-ar fi pus aceste probleme ar fi ajuns la astfel de concluzii. Dar în aceste prime secole creștine el nu ar fi spus fără îndoieli: Așadar, trebuie să pun problema dacă Dumnezeu știe că un om va fi osândit sau mântuit, ci ar fi gândit: Dumnezeu, în ciuda faptului că omul poate păcătui sau nu, știe totuși cine este osândit și cine este mântuit; aceasta aș putea-o înțelege dacă aș fi un inițiat. Așa ar fi gândit un om din primele secole creștine.
De asemenea, dacă i s-ar fi spus că prin transubstanțiere, prin săvârșirea tainei împărtășaniei, pâinea și vinul se transformă în trupul și sângele lui Hristos el ar fi replicat: Nu pot înțelege aceasta, dar dacă aș fi inițiat aș putea ști. Așa s-ar fi vorbit în timpurile mai vechi. Și s-ar fi gândit: Ceea ce pot eu observa în lumea sensibilă este o iluzie, nu este adevărul; adevărul se află în lumea spirituală. Atât timp cât trăim în lumea simțurilor, în această lume a aparențelor, există o contradicție în afirmația că cineva poate sau nu să păcătuiască și că Dumnezeu atoateștiutor știe dinainte dacă un anumit om este osândit sau mântuit. Dar de îndată ce pătrunzi în lumea spirituală aceasta nu mai este o contradicție. Aici afli cum de este posibil ca Dumnezeu să stie acest lucru. Tot astfel s-ar fi spus: În lumea fizică, sensibilă, există o contradicție în faptul că ceva care pentru aparența exterioară rămâne neschimbat, pâine și vin, poate deveni după transformare trup și sânge ale lui Hristos; când ești inițiat poți înțelege acest lucru, pentru că în acest caz te afli cu viața ta sufletească în lumea spirituală. Așa s-ar fi spus în timpurile mai vechi.
Acum însă s-au declanșat lupte în sufletele oamenilor. Pe de o parte, acestea se vedeau tot mai mult smulse din lumea spirituală. Întreaga cultură tindea să valorifice rațiunea oamenilor, care în orice caz nu pătrundea în lumea spirituală. Din toate aceste lupte s-au dezvoltat toate incertitudinile cu privire la lumile suprasensibile. Dacă ne ocupăm de istorie în mod simptomatic, putem extrage acele momente în care asemenea incertitudini ies cu deosebită forță în lume.
În conferințele mele am atras în mod repetat atenția asupra călugărului scoțian Scotus Erigena, care a trăit în secolul al IX-lea în țara francilor, la curtea lui Carol cel Chel [Nota 20], unde era privit ca o minune de înțelepciune. Când aveau de luat o decizie, Carol cel Chel, dar și toți cei care erau de părerea lui, se adresau, în toate problemele religioase, dar și în toate problemele științifice, lui Scotus Erigena. Dar tocmai faptul că Scotus Erigena li se opunea altor călugări din timpul său vedem cât era de dezlănțuită lupta dintre rațiune, care se simțea limitată la lumea simțurilor și la câteva concluzii obținute prin aceasta, și ceea ce era transmis din lumile suprasensibile sub forma de dogme.
În secolul al IX-lea două personalități se aflau în confruntare: Scotus Erigena și călugărul Gottschalk [Nota 21], care propăvăduia învățătura după care Dumnezeu ar ști dinainte dacă un om va fi osândit sau mântuit. Treptat acest lucru s-a exprimat în formula: Dumnezeu a predestinat o parte dintre oameni la mântuire și o altă parte la osândire. Se expunea această învățătură în modul în care însuși Augustin o făcuse, potrivit învățăturii sale despre predetestinarea divină [Nota 22] a unei părți dintre oameni la mântuire și a altei părți la osândire. Gottschalk, călugărul, spunea: Dumnezeu a predestinat o parte dintre oameni la mântuire și o altă parte la osândire, dar pe nimeni la păcătuire. Pentru înțelegerea exterioară, Gottschalk propovăduia, așadar, o contradicție.
Disputa a determinat un mare scandal în secolul al IX-lea. La un sinod ținut la Mainz, de exemplu, scrierea lui Gottschalk a fost declarată eretică. Deși a fost biciuit și închis din cauza acestei învățături, el a susținut că nu voia nimic altceva decât să pună în adevărata ei lumină învățătura lui Augustin. Unii au devenit atenți, mai ales unii episcopi și călugări francezi, la faptul că Gottschalk nu propovăduia nimic altceva decât ceea ce spusese Augustin. El propovăduia din tradițiile vechii cunoașteri, din Misterii, ceea ce cei care voiau să înțeleagă toate lucrurile cu rațiunea, care abia se năștea, nu puteau înțelege, și care din acest motiv îl combăteau, în timp ce ceilalti, care erau mai pătrunși de însemnătatea lucrurilor vechi, îi dădeau întru totul dreptate unui teolog ca Gottschalk.
Astăzi, oamenii vor înțelege cu mare greutate că au putut apărea asemenea dispute. Dar nu era o simplă ceartă. Din cauza unor astfel de învățături erai biciuit și închis, dacă ele nu erau pe placul uneia dintre părți, iar în final ți se dădea totuși dreptate. Căci tocmai dreptcredincioșii erau de partea lui Gottschalk și învățătura sa s-a încetățenit ca învățătură catolică legală. Carol cel Chel s-a adresat lui Scotus Erigena, pentru a lua o hotărâre. Scotus Erigena nu a luat o decizie în sensul concepției lui Gottschalk, ci a susținut că divinitatea se află cuprinsă în evoluția omenirii, că răul nu poate fi decât ceva aparent, altfel el ar trebui să sălășluiască în Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu nu poate fi decât Binele, răul trebuie să fie nimic; dar nimicul nu poate face ca oamenii să fie reuniți în final. În felul acesta Scotus Erigena s-a pronunțat împotriva lui Gottschalk.
Dar învățătura lui Scotus Erigena, care este aproximativ aceeași cu cea a panteiștilor de azi, a fost din nou osândită de biserica dreptcredincioasă, iar scrierile sale au fost cunoscute mult mai târziu. Tot ce amintea de el a fost ars; el a fost considerat eretic. Și când și-a făcut cunoscută concepția, pe care o expusese lui Carol cel Chel, partizanii lui Gottschalk care acum erau din nou recunoscuți, au declarat: Scotus Erigena nu este decât un flecar care se împăunează cu tot felul de cunoștințe ale științei exterioare și care, de fapt, nu știe nimic despre tainele interioare ale suprasensibilului. Un alt teolog a scris despre trupul și sângele lui Hristos: De corpore et sanguine domini [Nota 23]. În această scriere el exprima tot ceea ce pentru vechiul inițiat era o învățătură perfect transparentă: că pâinea și vinul pot fi transformate în trupul adevărat și în sângele adevărat ale lui Hristos.
Această scriere a fost și ea prezentată lui Carol cel Chel. Scotus Erigena nu a conceput chiar o operă antagonică, dar în scrierile sale găsim indicii că învățătura sa, care este cea catolică dreptcredincioasă, și anume că pâinea și vinul se transformă cu adevărat în trupul și sângele lui Hristos, ar trebui modificată, întrucât nu se poate pătrunde taina ei. Așa s-a exprimat Scotus Erigena.
În rezumat, în secolul al IX-lea, în ceea ce privește relația sufletului uman cu lumea suprasensibilă se făcea mult zgomot, și era deosebit de greu pentru spiritele serioase ale acelui timp să găsească o soluție satisfăcătoare. Căci în dogmele creștine se găseau rămășițele adevărurilor inițiatice, dar era prezentă și neputința înțelegerii.
Se verifica ceea ce fusese introdus în mod exterior în cuvânt (cuvântul ar fi putut fi înțeles după dezvoltarea sufletelor în lumea spirituală), în plus față de ceea ce era în conștiența oamenilor prin dezvoltarea rațiunii umane din acea vreme. Și din aceste verificări au luat naștere în viața creștină a Europei cele mai aprige lupte.
Spre ce tindeau, de fapt, aceste trăiri sufletești? În om se contura o dualitate, ceea ce până atunci nu existase. Mai înainte omul privea în lumea sensibilă și în acest timp avea totodată și intuiția spiritualului, datorită capacităților sale, a spiritualului care răzbate prin intermediul fenomenelor sensibile: el vedea o dată cu fenomenele sensibile și realitățile spirituale. Așa cum făceau deja oamenii secolului al IX-lea, omul din vechime în mod sigur nu vedea pâine și vin, căci aceasta ar fi fost o intuiție materială. Dar el avea concomitent intuiția materială și intuiția spirituală.
Omul timpurilor vechi avea puține noțiuni și idei intelectualiste, așa cum existau ele în veacul al IX-lea. Nu exista inconsistența și abstracțiunea acestor noțiuni și idei. Noțiunile și ideile trăite de om erau încă de așa natură, încât în mod obiectiv țineau de esență. V-am atras atenția asupra modului în care aceste lucruri au devenit treptat cu totul abstracte ca gramatică, retorică, dialectică, aritmetică, geometrie, muzică, astrologie. În timpuri mai vechi, aceste științe, în care omul pătrundea cu puterea sa sufletească, erau privite astfel încât el intra în relație – așa am spus cândva – cu entități reale. Dar încă pe atunci, și încă mai mult în perioade ulterioare, gramatica, retorica, dialectica etc. deveniseră firave și abstracte, fără esențialitate, nu mai erau decât niște veșminte, s-ar putea spune, față de ceea ce exista în timpurile mai vechi. Și acest lucru s-a amplificat. Abstracțiunea a devenit tot mai mult o abstracțiune a noțiunilor și concretul a devenit tot mai mult sensibil, exterior. Aceste două curente din secolul al IX-lea, sub influența cărora oamenii au dat lupte sufletești atât de aprige, au continuat să existe până în epoca cea mai recentă. Le găsim deosebit de viu reprezentate în confruntarea dintre Goethe și Schiller [Nota 24]. Am vorbit ieri despre felul în care Gcethe a fost constrâns, atunci când a făcut cunoștință cu botanica lui Linné, să reprezinte ființa vegetală în noțiuni vii. Noțiuni vii, noțiuni care se pot transforma, care ajung la domeniul imaginativului. Dar am mai atras atentia și asupra faptului că Goethe se poticnește când vrea să urce de la treapta de vegetal-viu la aceea de animal-simțitor. El ajunge la imaginațiune, dar nu și până la inspirație. El vede lucrurile exterioare. În cazul mineralelor, nu are prilejul să înainteze la imaginațiune, în cazul plantelor face acest lucru. Mai departe nu poate înainta; noțiunile abstracte nu sunt domeniul lui. Din această cauză el nu cuprinde, în noțiuni abstracte, nici ceea ce este o spiritualitate mai înaltă decât cea vegetală. Din această cauză nu filosofează, în fond, așa cum se filosofa în vremea sa.
Schiller filosofează. El învață chiar să filosofeze de la Kant, până când nu-i mai place modul de a gândi al acestuia și-l părăsește. Dar Schiller nu face acest lucru fără abstracțiunea noțiunilor, care, la rândul lor, nu pot ajunge la esențial, la ființial. Dacă analizăm concepțiile lui Goethe și Schiller, simțim opoziția dintre ei, care nu a fost, de fapt, niciodată depășită, ci numai păstrată latent, datorită umanității care-i anima pe amândoi.
Această opoziție a ieșit în evidență când în anii nouăzeci ai secolului al XVIII-lea atât Goethe, cât și Schiller au fost puși în fața întrebării: Cum ajunge omul la o existență demnă de el? Schiller și-a pus problema în felul lui, în forma gândirii abstracte, și și-a expus concepția în ale sale Scrisori despre educația estetică a omului. El a spus: Omul este subordonat pe de o parte necesității logicii, a rațiunii. El nu are libertate atunci când se supune necesității rațiunii. Libertatea sa naufragiază în necesitatea rațiunii. Dar el nu are libertate nici când se dăruiește numai simțurilor sale, necesității senzoriale; atunci îl constrâng instinctele, dorințele, nici aici el nu este liber. În ambele sensuri, omul devine, de fapt, sclav, devine neliber. El nu poate deveni liber, crede Schiller, decât atunci când privește natura ca și cum ar fi o ființă vie, ca și cum în ea s-ar afla și spirit și suflet, când el ridică natura la o treaptă superioară. Dar atunci trebuie să coboare și necesitatea rațiunii până la nivelul naturii. Omul trebuie să contemple natura ca și cum ea ar avea rațiune. Atunci din rațiune dispare necesitatea rigidă a rațiunii, logica rigidă. Pe de altă parte, când se exprimă în imagini, omul modelează, în loc să analizeze logic și să sintetizeze; prin faptul că omul plăsmuiește, el ia naturii necesitatea sa pur senzorială. Dar, spune Schiller, toate acestea pot fi exprimate numai în creația artistică și în savurarea estetică. Dacă stai pur și simplu în fața naturii, ești învins de instincte, de poftele necesității naturii. Dacă te miști în spirit, atunci trebuie să asculți de necesitatea logicii, dacă nu vrei să fii infidel umanului. Dacă relaționăm cele două aspecte, rațiunea cedează ceva din necesitatea sa senzorialului; senzorialul cedează ceva din natura sa doritoare. Prezentăm omul, de exemplu, în operele scultpurale, ca și cum în domeniul sensibil ar fi conținut însuși spiritul. Conducem spiritul în jos, în senzorial, în timp ce urcăm sensibilul spre spirit, și rezultă plăsmuirea, frumosul. Numai prin faptul că omul creează frumosul el trăiește în libertate.
Gândiți-vă că în timp ce Schiller a redactat aceste scrisori el a năzuit cu toată forța sa sufletească interioară să descopere când poate fi liber. Și găsește ca singură posibilitate pentru realizarea libertății umane trăirea în aparența frumoasă. Omul trebuie să fugă de adevărul grosolan ‒ acest lucru îl spune Schiller, chiar dacă nu o exprimă clar ‒, dacă vrea să fie liber, deci să obțină o existență demnă de condiția de om. Numai în aparență poate fi atinsă, de fapt, libertatea.
Nietzsche [Nota 25], care era impregnat de toate aceste idei și, în consecință, nu putea nici el pătrunde până la o adevărată intuiție a spiritului, și-a conceput prima sa carte, Nașterea tragediei din spiritul muzicii, în care a vrut să dovedească că grecii ar fi inventat arta pentru a avea ceva prin care să se poată ridica, ca oameni liberi, deasupra adevărului simțurilor exterioare, prin care nu ar putea obține niciodată demnitatea umană; ei s-ar fi așezat deasupra realității lucrurilor, pentru a putea atinge libertatea în aparență, în aparența artistică. Nietzsche a interpretat acest lucru în cadrul culturii grecești. În această privință, el a exprimat mai răspicat ceea ce se afla deja în Scrisorile despre educația estetică a omului. Se poate spune, așadar, că Schiller trăia într-o spiritualitate abstractă, dar în el exista totodată dorinta de a-i conferi omului demnitatea. Examinați măreția, splendoarea, ceea ce merită a fi admirat în aceste scrisori estetice. În fond, ele sunt, din punct de vedere al scriiturii și al forței sufletești, deasupra tuturor celorlalte opere ale lui Schiller. De fapt, dacă luăm în considerare toată creația sa, ele sunt lucrul cel mai de preț pe care l-a produs. Dar Schiller luptă din punctul său de vedere abstract, prin care ajunsese și el la intelectualism, în concordanță cu viața spirituală occidentală. El nu a putut ajunge la realitatea adevărată, ci doar până la aparența frumuseții.
Când Goethe a primit Scrisorile despre educația estetică a omului, el nu s-a putut orienta cu ușurință în descifrarea lor. De fapt, Goethe nu era versat în mersul abstract al rațiunii umane. Dar și pentru el felul în care își obține omul demnitatea sa, cum trebuie să lucreze împreună entitățile spirituale pentru a-i conferi omului demnitatea sa umană astfel încât el să se trezească la lumea spirituală, să se poată familiariza cu aceasta constituia o problemă. Schiller nu putea evada din concept în realitate. Goethe voia să exprime și el, în felul său, ceea ce Schiller expusese în scrisorile sale.
El a spus-o în felul său, în imagini, în Basmul despre șarpele verde și frumosul crin [Nota 26] (în germană crinul are un nume feminin, care s-ar putea traduce cu un sinonim regional: „frumoasa Lilia“ ‒ n. tr.). În toate personajele basmului trebuie să vedem forțele sufletești care coacționează pentru a-i da omului demnitatea umană, demnitatea sa în libertate. Dar Goethe nu a putut găsi calea care să-i permită să urce de la ceea ce a putut exprima numai în imaginațiuni la adevărata spiritualitate. Din această cauză el a rămas la nivelul basmului, la imagine, la un fel de simbolistică superioară, în orice caz la o simbolistică deosebit de vie, dar totuși numai o simbolistică. Schiller a construit noțiuni abstracte, nu a putut pătrunde în nici un fel de realitate, a rămas la nivelul aparenței. Goethe a plăsmuit, în dorința lui de a înțelege omul în libertatea sa, numeroase imagini, care erau plastice, senzorial plastice, dar cu care, de asemenea, nu a putut pătrunde în realitate. El a rămas legat de descrierea senzorialului. Vedeți cât poate fi de frumoasă această descriere a senzorialului în Basmul despre șarpele verde și frumoasa Lilia; dar, de fapt, eliberarea prințului paralizat nu devine plastică, ci numai simbolic plastică. Concepțiile opuse, pe care le-am caracterizat și care urcaseră la suprafață, dar din care nici una nu putea să pătrundă în lumea spirituală, se manifestă aici prin cele două personalități. Atât Schiller cât și Goethe s-au străduit să pătrundă în lumea spirituală din direcții diferite; dar nu puteau face asta.
De fapt, ce se întâmpla? Ceea ce voi spune vi se va părea ciudat, și totuși cine privește lucrurile fără prejudecăți va trebui să le înțeleagă așa cum le voi spune eu.
Să luăm cele două curente care sunt prezente în scolastică. Avem mai întâi cunoașterea rațională, care își obține calitățile din domeniul sensibilului, dar care nu înaintează până la realitate. Prin cele mai variate plăsmuiri, acest curent coboară, de la o personalitate la alta, până la Schiller. El este atras de cunoaștere despre care scolastica spune: În felul acesta nu se pot obține decât idei din domeniul sensibilului. Totuși Schiller este în imposibilitatea de a găsi ceva în domeniul sensibilului care să-l condiționeze pe om, atunci când el trebuie să aibă demnitatea sa umană; pentru aceasta el este prea deplin om. Schiller lasă de o parte lumea simțurilor și nu-i rămân decât ideile. El nu ajunge la nici o realitate, ci numai la aparența frumoasă. Prin aceasta el se luptă cu dilema: Cum să procedezi pentru a-i reda omului demnitatea sa cu ajutorul cunoașterii scolastice? Aici nu te mai poți ține de realitate, aici trebuie să te refugiezi în aparența frumoasă. Astfel, în personalitatea lui Schiller se regăsește ascendentul curentului scolastic al cunoașterii raționale.
Goethe nu s-a preocupat de cunoașterea rațională. El era mult mai mult stimulat de cunoașterea revelată; chiar dacă acest lucru vi se pare uimitor, el este totuși adevărat. Practicarea logicii nu era domeniul său. Chiar dacă nu se ținea de dogmele catolice care l-au iluminat totuși în modelarea artistică, mai târziu, atunci când a vrut să-și desăvârșească Faustul, chiar dacă în tinerețe nu accepta dogmele catolice, el era totuși atașat de ceea ce se apropia de lumea suprasensibilă, atât cât se putea el avânta. Când se vorbea de credință devenea, într-un anume sens, furios. Când în tinerețea sa Iacobi i-a vorbit despre credință, el a spus: Eu mă mențin în domeniul perceperii vizuale [Nota 27]. Goethe nu voia să audă de credință. Aceia care îl consideră legat de o credință nu-l înțeleg deloc. El voia să vadă. El se afla deja pe drumul care urcă de la imaginațiunile sale spre inspirații și spre intuiții. Cu acestea nu ar fi putut deveni un teolog al evului mediu, dar ar fi putut deveni un văzător al lui Dumnezeu sau un văzător al lumii suprasensibile. El se afla deja pe această cale, dar nu a putut ajunge sus. A ajuns numai până la intuiția suprasensibilului în lumea plantelor. Așa încât când urmărea lumea plantelor urmărea concomitent aspecte spirituale și sensibile, așa cum se întâmpla și în vechile Misterii inițiatice; dar el s-a oprit la plante.
Ce putea însă să facă în această privință? Nu putea face nimic altceva decât să folosească pentru întreaga lume suprasensibilă imaginile, modalitatea simbolistă, imaginativă, pe care a învățat s-o recunoască la plante. Astfel el a ajuns numai până la o prezentare imaginativă a lumii, atunci când, în al său basm despre șarpele verde și frumoasa Lilia, vorbea despre probleme sufletești.
Observați: acolo unde basmul despre șarpele verde și frumoasa Lilia amintește de ceea ce ține de adevărurile la care ajungi prin imaginațiuni, așa cum le-a dezvoltat Goethe în legătură cu lumea plantelor, basmul este deosebit de frumos. Lăsați să acționeze asupra dumneavoastră tot ceea ce ține de stilul imaginațiunii vegetale; el devine minunat de frumos. Toate celelalte lucruri pe care le găsim în basme au tendința de a deveni plantă. Figura feminină de care este vorba în basm el o numește Lilia. Ea nu are o viață adevărată, viguroasă; are un fel de existență vegetală. Și, dacă veți privi toate figurile care apar în basm, ajungeți în adevăr la o existență vegetală; dar când este vorba ca ele să urce mai sus, acolo ceea ce este înalt devine simbolic și se ajunge, de fapt, la o existență aparentă.
Nici regii care apar aici nu sunt reali. Nici ei nu ajung decât la o existență vegetală; ei spun numai că ar fi altceva. Căci, pentru ca ei să trăiască cu adevărat ar fi trebuit să se regăsească în regele de aur, în regele de argint, în regele de bronz.
Așadar, Goethe trăiește, s-ar putea spune, în cunoașterea revelată, suprasensibilă, pe care o stăpânește până la un anumit nivel. Schiller trăiește o cunoaștere rațională, cealaltă concepție dezvoltată de scolastică, pe care însă vrea s-o aducă până la realitate, dar nu o poate ridica decât până la realitatea aparenței în frumusețe.
Se poate spune: Adevărul interior al acestor două personalități îi face să fie atât de sinceri, încât nici unul nu spune mai mult decât poate. Din această cauză Goethe prezintă sufletescul ca și cum ar fi vegetal, iar Schiller descrie omul liber ca și cum el ar putea trăi numai estetic. Societatea estetică reprezintă ceea ce Schiller indică la sfârșitul scrisorilor sale ca fiind „imperativul social“: Deveniți astfel încât societatea să se prezinte frumos, spune Schiller, dacă omul trebuie să devină liber. În relația lui Goethe cu Schiller se vede cum se ridică la suprafață aceste curente de gândire. Lui Goethe i-ar fi fost necesară ridicarea de la imaginațiune la inspirație, iar lui Schiller animarea noțiunilor abstracte cu ajutorul lumii imaginative. Abia atunci ei s-ar fi putut înțelege pe deplin.
și dacă priviți în sufletul acestor doi mari oameni, puteți să spuneți: Ambii erau predispuși să pătrundă în lumea spiritului. Cum a luptat Goethe cu ceea ce el numea a fi cucernic! Cum o exprima Schiller [Nota 28]: De care religie existentă consideri că aparții? – De nici una, – spune el. De ce? Din religiozitate!
Vedem cum, pentru spiritele luminate, o dată cu desfășurarea suprasensibilului, din ceea ce omul poate trăi prin cunoaștere decurge și ceea ce este religios. Așadar, va trebui să se ajungă din nou la religie, prin transformarea cunoașterii actuale pur intelectuale în cunoaștere spirituală.
