Autorul despre care am vorbit ultima oară ar trebui să dea de gândit tocmai celor care aparțin mișcării antroposofice. Vedem în Oswald Spengler o personalitate stăpână pe foarte multe cunoștințe științitice. Se poate chiar spune că multe idei care au devenit în ultimele secole bunul omenirii civilizate sunt cunoscute de Spengler. El a asimilat cunoștințe din mai multe științe sau cel puțin idei întâlnite în diferite științe.
Speculațiile sale sunt uneori seducătoare. Este în cea mai mare măsură ceea ce în Europa Centrală – nu în Franța, ci în Europa Centrală – poate fi numit un om spiritual. În orice caz, pentru spiritualitatea franceză gândurile lui Oswald Spengler sunt prea complicate și prea dense. Dar, așa cum am spus, în sens central-european el poate trece perfect drept un gânditor de spirit. L-am putea numi cu greu un gânditor elegant în sensul cel mai bun al cuvântului, deoarece prezentarea gândurilor sale, în ciuda oricărei spiritualități, are ceva teribil de pedant. Și se poate chiar vedea cum în spatele gândurilor acestui om de spirit pândește insistent un ochi fățarnic. În orice caz, în înseși gândurile sale există ceva grosolan.
Aș spune că acestea sunt mai mult considerații estetice. Important este că în fața noastră se află o personalitate care are idei potrivite timpului, care însă nu acordă nici o importantă gândirii în general. Căci Oswald Spengler nu consideră hotărâtor pentru adevărata devenire a lumii ceea ce vine din gândire, ci apreciază ca fiind hotărâtoare impulsurile instinctive ale vieții. În consecință, gândirea plutește deasupra vieții, ca ceva ce ține de risipă, am putea spune, de lux, astfel încât, după el, gânditorii reflectează asupra vieții, dar din această gândire a lor nu poate să pătrundă nimic în viață. Viața există deja, când gânditorii își formulează concepțiile lor asupra ei.
Atunci când un gânditor ajunge să stăpânească ideile prezentului cu un oarecare grad de universalitate, el deja le simte ca fiind sterile, nefertile. El nu se adresează însă acestor idei, ci acelui ceva care există în viața instinctivă și vede civilizația actuală din punctul de vedere care rezultă pentru el pe această cale.
O privește astfel încât spune: Ceea ce a produs civilizația contemporană este în declin în toate privințele. Nu poți decât să speri că o dată și o dată din ceea ce Spengler numește „sânge” va apărea ceva care nu va mai colabora cu ceea ce este civilizația actuală, ci va nimici totul și va așeza în loc o forță care să-și aibă originea numai în domeniul instinctelor.
Oswald Spengler vede cum oamenii civilizației mai noi au devenit treptat sclavi ai vieții dominată de mașini. El nu vede însă cum în cadrul acestei vieți, mai ales în domeniul tehnicii – pentru că față de spiritual tehnica este complet goală de conținut –, poate apărea posibilitatea libertății umane, chiar ca o reacție. Despre acest lucru el nu are cunoștință.
Ultima oară am atras atenția asupra faptului că Spengler spune: Omul de stat, practicianul, comerciantul și alții acționează cu toții din impuls, nu din gândire. În glumă am spus: Oswald Spengler pare să nu fi observat niciodată că există și părinți spoveditori și alte lucruri asemănătoare. Nu a observat nimic altceva, relația cu părintele spoveditor reprezentând pentru el un aspect secundar, decadent, aparținând istoriei lumii.
Dacă privim retrospectiv evoluția umană, vom vedea cum așa-zișii oameni ai faptei, acei oameni care au de făcut ceva în lume, fie se adresează oracolelor, fie, în perioade mai timpurii, acelor concluzii care sunt recunoscute ca fiind deciziile lumii spirituale în cadrul Misteriilor. Este suficient să ne gândim cum cei care obțineau informațiile privind deciziile lumii spirituale în Misterii le transmiteau acelora care voiau sau trebuiau să devină oameni ai faptelor. Când pătrundem retrospectiv în evoluția umană descoperim cum din lumea spirituală – și nu din sânge, căci această teorie a sângelui este ceva cât se poate de mistic, de nebulos – așadar, nu dintr-un eventual substrat întunecos al sângelui, ci din spirit se obțineau impulsurile care pătrundeau apoi în faptele pământene.
Într-un anume sens, așa-numiții oameni ai faptei erau unelte pentru marile creații spirituale, a căror orientare era recunoscută în cadrul cercetării spirituale din Misterii. Noi găsim ecouri ale Misteriilor pretutindeni în istoria greacă și în cea romană; dar le mai recunoaștem și în tot cursul primei părți a evului mediu.
V-am atras atenția că nu putem înțelege legenda lui Lohengrin decât dacă știm s-o urmărim retrospectiv, din lumea fizică exterioară până în Cetatea Graalului evului mediu timpuriu sau, de fapt, mijlociu.
Așadar, atunci când Oswald Spengler crede că din sânge se nasc evenimentele istoriei universale și că acestea nu au nimic a face cu ceea ce pătrunde în oameni prin gânduri dovedește o înțelegere cu totul greșită a adevăratului mers al evoluției umanității.
În timpurile mai vechi oamenii erau dependenți într-o mare măsură de cercetarea lumii spirituale, atunci când voiau să facă ceva. Atunci trebuia cercetată, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, intenția zeilor. Acest raport de dependență față de zei pe care-l avem în vedere îi făcea pe oamenii timpurilor mai vechi să fie neliberi. Ei erau tratați ca niște recipiente în care zeii își turnau substanțele, substanțe spirituale, sub a căror influență acționau oamenii.
Pentru ca oamenii să poată deveni liberi era necesar să înceteze această influență. Prin aceasta, gândurile lor deveneau tot mai mult imagini. Gândurile mai vechi ale umanității erau în mult mai mare măsură realități. Iar Oswald Spengler atribuie sângelui tocmai realitățile care existau în gândurile omenirii mai vechi, acele substanțe care acționau prin oameni, în tot cursul evului mediu.
Apoi au venit vremuri noi. Gândurile oamenilor și-au pierdut conținutul lor divin, conținutul lor substanțial. Ele au devenit simple imagini abstracte ale gândurilor. Numai că acestea nu mai sunt obligatorii. Numai prin aceste imagini abstracte ale gândurilor omul poate deveni liber.
De-abia acum, în cursul secolelor mai noi, până în secolul al XX-lea, omul a descoperit în el altceva decât structura organică necesară modelării unor astfel de imagini. Aceasta a însemnat educarea omenirii pentru libertate. Omul nu mai avea imaginațiuni sau inspirații atavice, așa cum era cazul în timpurile mai vechi. El nu avea decât imagini de gânduri. În aceste imagini de gânduri el putea deveni tot mai mult liber, pentru că imaginile nu pot constrânge. Dacă în imagini avem impulsuri morale, acestea nu mai pot constrânge, așa cum se întâmpla în substanța veche a gândurilor. Atunci ele acționau asupra omului ca forțe naturale. Imaginile de gânduri mai noi nu mai actionează ca forțe naturale. Din această cauză trebuie să li se dea drept conținut ceea ce cunoașterea naturii obține prin simpla observare cu ajutorul simțurilor. Prin aceasta se obținea o știință de observație senzorială, care umplea gândurile din afară; din interior însă, ele voiau tot mai puțin să se umple cu ceva. Astfel încât oamenii trebuiau să apeleze, dacă doreau să mai dispună de gânduri pline de conținut, la tradițiile vechi, așa cum se întâmpla fie în diferite confesiuni religioase devenite tradiționale, fie în societăți secrete, așa cum înfloreau acestea pe toată întinderea Pământului. Marea masă a oamenilor a fost reunită în cele mai diverse confesiuni religioase, unde oamenilor li se prezenta ceva al cărui conținut își avea originea în timpuri mai vechi, când gândurilor le mai era dat un conținut. Sau se organizau – sub formă de cult sau altfel – în cadrul societăților secrete, ceea ce se perpetua prin tradiție din timpuri mai mult sau mai puțin vechi. Gândurilor li se conferea din afară un conținut senzorial de observații. Din interior ele primeau un conținut de impulsuri vechi, devenite tradițional dogmatice.
Acest lucru trebuia să se întâmple și în perioada cuprinsă între secolul al XVI-lea și ultima treime a secolului al XIX-lea, deoarece atunci a mai acționat principiul spiritual numit principiul arhanghelului Gabriel; așadar, numele acelei entități – este numai o terminologie, eu vreau să mă refer la o forță spirituală – care a acționat în sufletele umane în mod inconștient. Oamenii înșiși nu aveau în interioritatea lor nici un conținut. Pentru viața lor spiritual-sufletească ei preluau un conținut tradițional. Dar în felul acesta oamenii nu simțeau că participă la acest conținut spiritual. Primul care a simțit această neparticipare, dar care nu a putut ajunge la existența unei noi spiritualități a fost Friedrich Nietzsche. Din această cauză el a pierdut orice impuls pentru conținutul spiritual-sufletesc. Și atunci a căutat impulsuri cât se poate de nedeterminate, impulsuri ale puterii și altele asemănătoare.
Oamenii nu au nevoie numai de un conținut spiritual pe care să-l cuprindă în gândurile lor abstracte, ci de căldura interioară care poate apărea în acest conținut spiritual și care este un lucru deosebit de important.
Această căldură interioară era obținută de marea masă a oamenilor prin diferite acțiuni cultuale sau altele asemănătoare acestora, care aveau loc în cadrul diferitelor confesiuni. În comunitățile masonice sau în alte societăți secrete din timpurile mai noi se turna în suflete și această căldură.
Acest lucru era posibil în perioada gabrielică despre care vorbim datorită faptului că pretutindeni pe Pământ erau prezente spiritele elementare rămase încă din evul mediu. Numai că pe măsură ce se înainta în secolul al XIX-lea și cu atât mai mult în secolul al XX-lea acestor spirite elementare care existau în toate fenomenele naturale le-a devenit din ce în ce mai greu să paraziteze viața socială a oamenilor. Existau aici multe lucruri care se opuneau în mod inconștient acestui fapt, tocmai în timpurile mai noi.
Când în asemenea societăți secrete bazate pe tradiție – este de necrezut cât de „vechi” și de „sfințite” trebuie să fie toate aceste culte ale societăților secrete – se desfășurau acțiuni de cult sau când se transformau învățături în sensul tradiției vechi, ca un ecou al vechilor Misterii, acest lucru convenea anumitor spirite elementare. Prin faptul că oamenii nu se concentrau în timpul oficierii unei slujbe oarecare, din care nu înțelegeau nimic, apărea în fața lor ceva de o infinită înțelepciune: erau prezenți, nu înțelegeau de fapt nimic, dar înțelegerea lor ar fi fost posibilă. Atunci soseau ființele elementare și gândeau cu ajutorul rațiunii umane pe care oamenii nu o foloseau. Oamenii își dezvoltaseră mult cugetarea liberă, dar nu o foloseau. Ei preferau să asiste la ceva care ținea de tradiție, fără să gândească. Și astăzi lucrurile stau tot așa, cu toate că oamenii actuali ar putea gândi, dacă ar vrea să-și folosească rațiunea. Dar nu le place acest lucru, nu-l fac, nu simt o înclinație pentru gândirea activă. Le place să spună: Ah, pentru asta trebuie să faci un efort, acest lucru este abstract, este ceva care necesită o muncă interioară!
Dacă oamenilor le-ar plăcea să gândească nu ar frecventa cu atâta plăcere tot felul de spectacole cinematografice, unde nu poți și nici nu ai nevoie să gândești; aici totul se derulează. Acel foarte puțin care ar mai trebui gândit este scris pe ecran și se poate citi. Încet și treptat s-a dezvoltat în cursul epocii mai recente lipsa de simpatie pentru gândirea interioară activă. Oamenii au pierdut aproape cu totul obiceiul de a gândi. Dacă undeva se ține o conferință care nu este însoțită de proiecții de imagini și unde ar trebui să mai și gândești puțin, oamenii preferă să doarmă. Poate că se mai duc la conferință, dar dorm, pentru că gândirea activă nu se bucură de o vogă deosebită.
Și tocmai la această voință de a nu gândi timp de secole s-au adaptat cele mai multe activități desfășurate de diferitele societăți secrete. Asemenea ființe elementare, care încă mai aveau legături cu oamenii în prima jumătate a evului mediu, când se mai efectuau experiențe de laborator, experiențe alchimice care îi făceau pe oameni să gândească asupra felului în care participau aceste entități spirituale la ele, existau pretutindeni.
Și de ce nu ar fi folosit ele prilejul ce li se oferea! Oamenii aveau acum un creier cu care ar fi putut gândi; dar ei nu voiau să gândească. Așa au ajuns să se implice aceste ființe elementare, care gândeau: Dacă oamenii înșiși nu-și folosesc creierul, putem să-l folosim noi. Iar în aceste societăți secrete care nu iubeau decât ceea ce era tradițional, aducând la suprafață numai lucruri vechi, interveneau aceste ființe elementare și foloseau creierele umane pentru a gândi. În felul acesta, din secolul al XVI-lea a fost folosită de către spiritele elementare substanță aparținând creierului.
În evolutia umanității au pătruns foarte multe lucruri fără colaborarea oamenilor, idei bune, care se referau la conviețuirea oamenilor.
Pentru acești oameni o mare problemă era răspunsul la întrebarea: Ce se transmite, de fapt, de la om la om? Oamenii ar trebui să gândească, dar ei nu gândesc. Așadar, ce este ceea ce acționează de la om la om?
Aceasta a fost o mare problemă pentru Goethe. Și în această dispoziție sufletească a scris el Meșterul Wilhelm (Wilhelm Meister). Autorul descrie contexte sociale întunecate, care rămân inconștiente pentru om, dar care sunt dominante, fiind captate, duse mai departe în mod semiconștient de unul sau de altul. Se întrețes tot felul de fire. Goethe încearcă să găsească aceste fire. El le caută. Și în măsura în care a putut să le găsească el a vrut să le aducă până la dezvăluire în scrierea sa cu caracter de roman Meșterul Wilhelm.
Asemenea preocupări s-au întâlnit apoi în tot secolul al XIX-lea. Dacă oamenii ar avea înclinația să zăbovească asupra unei cărți mai mult decât timpul dintre două mese – asta este o exprimare figurativă, pentru că cei mai mulți oameni adorm între două mese, dacă au citit o treime din acest timp; apoi ei citesc următoarea treime între următoarele două mese, iar treimea cealaltă între următoarele două mese și, datorită acestui fapt, totul se risipește –, ar fi bine dacă și acele romane sau nuvele care se pot parcurghe între două mese sau între două gări de cale ferată i-ar impulsiona să gândească la cele citite. Acest lucru nu poate fi pretins de la timpurile actuale, dar dacă știți cum a căutat asemenea interacțiuni, de exemplu, Gutzkow în cartea sa Vrăjitorul din Roma și în cartea sa Cavalerii spiritului [Nota 35], dacă analizați înlănțuirile sociale neobișnuite căutate de George Sand în romanele sale, veți putea observa cum în secolul al XIX-lea forțe nedeterminate acționează în subconștient; și veți constata că autorii le urmăresc și că ei se află, ca în cazul lui George Sand, în modurile cele mai diferite, pe urmele corecte.
Dar în ultima treime a secolului al XIX-lea aceste ființe elementare care gândeau cu creierele umane, care puneau stăpânire pe sufletele umane și influențau contextele sociale se satură de această situație. Ele își satisfăcuseră necesitătile legate de istoria mondială. S-a mai întâmplat și altceva care le-a împiedicat să continue această activitate parazitară. Această activitate s-a desfășurat cu succes spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și cu precădere în secolul al XIX-lea; apoi aceste ființe elementare au ajuns să-și exercite tot mai puțin dreptul lor. Și aceasta deoarece din lumea spirituală au coborât în planul fizic tot mai multe suflete având multe speranțe cu privire la viața pământeană.
După ce oamenii, când au fost copii, s-au jucat și s-au zbenguit, au fost crescuți în vremurile mai noi în sărăcie, ei nu au devenit conștienți de faptul că au avut speranțe prea mari înainte de a coborî pe Pământ. Dar aceste stări sufletești au continuat să acționeze, transformându-se în emoții, și mai acționează încă și în prezent. De fapt, sufletele umane coboară în lumea fizică cu așteptări deosebit de mari. De aici apar și decepțiile care sunt trăite de mai mult timp de inconștient în sufletul copiilor, pentru că speranțele nu sunt totuși satisfăcute.
Spirite alese care aveau impulsuri deosebit de puternice, creatoare de speranțe, au fost, de pildă, cei care au contemplat acest plan fizic și, văzând că aici speranțele nu sunt satisfăcute, au scris utopii despre cum ar trebui să fie, cum s-ar putea face.
Ar fi deosebit de interesant să se studieze cum erau structurate aceste suflete care au coborât din lumile spirituale în existența fizică, sufletele marilor utopiști, și a celor mai mici, care au gândit despre lucruri ce nu pot fi numite utopice, dar care înfățișează oamenilor un Paradis pe Pământ, ar fi interesant de știut cum erau, de fapt, structurate aceste suflete pentru pătrunderea lor în planul fizic terestru.
Această coborâre plină de așteptări reprezintă un supliciu pentru ființele care trebuie să folosească creierul unor oameni plini de speranțe. Folosirea creierului nu le ajută când coboară oameni plini de speranțe. Până în secolul al XVIII-lea oamenii mai coborau încă cu așteptări mai modeste. Atunci lucrurile erau favorabile folosirii creierelor de către alte entități, nu de entitățile umane. Dar în ultima treime a secolului al XIX-lea situația a devenit deosebit de acută pentru entitățile care trebuiau să folosească acest creier uman, în cazul oamenilor care coborau plini de speranțe. Aceste speranțe dădeau naștere la emoții subconștiente, lucru pe care-l resimțeau apoi aceste ființe, când voiau să folosesacă creierele. Din această cauză, ele încetează de a mai face acest lucru. În această situație apare, în cadrul omenirii civilizate moderne, ideea că oamenii au gânduri, dar că și le oprimă. Creierul s-a ruinat treptat, mai ales la clasele superioare, din cauza oprimării gândurilor. Alte ființe neumane care să ia în stăpânire aceste gânduri nu mai apar.
Acum oamenii au gânduri, dar nu știu ce să facă cu ele. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei categorii de oameni care nu știu ce să facă cu gândurile lor este Oswald Spengler. El se deosebește de ceilalți prin aceea că, spre deosebire de ceilalți – oare cum ar trebui, de fapt, să ne exprimăm pentru a nu provoca o indignare prea mare atunci când, așa cum se întâmplă întotdeauna, aceste lucruri sunt repovestite afară –, care și-au neglijat cu totul creierul în anii tinereții, astfel încât acesta este înclinat să lase gândurile să se piardă, Spengler și-a conservat creierul, astfel încât nu este atât de gol; el nu se afundă întotdeauna numai în sine, nu se ocupă numai de sine însuși.
O mare parte a omenirii este interior în stare de piftie. Piftia se face din diferite produse rezultate la tăierea porcului care nu pot fi folosite nici măcar la pregătirea cârnaților și care se amestecă cu componentele gelatinoase. Și aș spune: Sub influențele cele mai aiuritoare produse de educație, creierul majoritătii oamenilor ajunge astfel în starea de piftie. Ei nu sunt vinovați. Nu vorbim despre aceasta în sens acuzator, ci mai degrabă într-un sens de disculpare, și în sensul că îți este milă de creierele devenite piftii.
Vreau să spun că dacă oamenii nu știu ce să facă cu propria lor persoană, sunt striviți, comprimați și în stare de piftie, în ei înșiși, atunci gândurile se pot afunda în aceste lumi inferioare ale creierului și apoi din acestea în regiunile inferioare ale omului etc.
Dar nu acesta este cazul unor oameni ca Oswald Spengler. Aceștia pot da formă gândurilor. Și prin aceasta el este un om spiritual, el are gânduri. Dar aceste gânduri pe care le poate avea omul devin ceva abia în cazul când ele capătă un conținut spiritual. Pentru aceasta este necesar să existe un conținut spiritual. E nevoie de conținutul pe care vrea să-l dea antroposofia; în caz contrar, ai gânduri, dar nu știi ce să faci cu ele. Cu gândurile lui Spengler lucrurile stau – aproape ai vrea să spui că îți apare o imagine imposibilă – ca în cazul unui bărbat care în vederea unei căsătorii viitoare cu o doamnă a procurat tot felul de veșminte splendide, nu pentru el, ci pentru acea doamnă, dar ea fuge, părăsindu-l înainte de nuntă, iar el are acum aceste veșminte dar nu are pe cine să îmbrace cu ele!
Astfel puteți vedea ce gânduri minunate există la Spengler; ele sunt croite după modelele știintifice cele mai moderne, dar lipsește doamna care ar trebui să se îmbrace cu aceste veșminte. Bătrânul Capella avea cel puțin, așa cum am spus acum câteva săptămâni, retorica, gramatica și dialectica, devenite cam cașectice. Acestea nu mai erau tot atât de durdulii ca muzele lui Homer sau ale lui Pindar, dar existau cele șapte arte libere care au figurat tot timpul evului mediu; mai dispuneai de cineva pe care să-l îmbraci cu veșmintele.
Dar acum a sosit timpul spenglerismului, timpul în care, să spunem, s-au confecționat haine, dar lipsesc ființele pe care le-ai putea îmbrăca cu ele și, nu-i așa, lipsește doamna! Muza nu vine, hainele sunt aici. Și astfel nu se poate face nimic cu toată garderoba de gânduri moderne. Gândirea nu există pentru a interveni în vreun fel în viață.
Lipsește substanțialul, și anume ceea ce ar trebui să vină din lumea spirituală. Acest lucru lipsește. Și atunci se dă explicația: Ei asta-i, toate astea sunt un nonsens, aceste veșminte există numai pentru a fi privite. Să le punem pe cuiere și să așteptăm ca din nedeterminarea mistică să apară o țărăncuță robustă, care la rândul ei nu are nevoie de veșminte frumoase; ea va rezulta din primordial cu caracteristicile la care ne putem aștepta.
Așa se întâmplă cu spenglerismul: el așteaptă să apară din nedeterminat, din nedefinit, din nediferentiat, impulsuri care nu au nevoie de haine de gânduri, iar hainele de gânduri le agață pe cuiere de lemn, pentru a fi privite; dacă ele nu ar fi nici măcar pentru a fi privite nu am putea pricepe de ce Oswald Spengler a scris două volume atât de groase care sunt absolut inutile. Ce să faci cu două cărți groase, dacă gândirea lipsește din ele? Spengler nu dă însă nici un prilej de a deveni sentimental, altminteri ai putea găsi că unele pasaje sunt nostime. Aici trebuie să sosească Cezar! Dar Cezarul modern este acela care a procurat cât se poate de mulți bani și a adunat laolaltă toți inginerii posibili, care prin spirit au devenit sclavii tehnicii, și acum întemeiază cezarismul modern, bazat pe banii purtați de sânge sau pe sângele purtat de bani. În acest context, gândirea nu mai e importantă, ea stă în spate și se ocupă cu tot felul de gânduri.
Dar omul scrie două cărți groase în care găsim gânduri frumoase. Totuși acestea sunt absolut inutile. Ar fi fost mult mai înțelept dacă el ar fi folosit această hârtie pentru a elabora, să spunem, o rețetă prin care s-ar putea obține cele mai favorabile amestecuri de sânge de pe lume sau ceva asemănător. Asta este ceea ce, potrivit părerii sale, ar trebui făcut.
Nu există nici o corespondență între ceea ce ar trebui făcut și ceea ce prezintă el în cărțile sale. Când citești aceste cărți ai sentimentul că poți spune: Da, omul știe ceva, știe cum este amurgul Occidentului, căci a înghițit toată această dispoziție sufletească a apusului, a amurgului; el este burdușit cu ea. Pentru a grăbi acest amurg al Occidentului n-ai putea face ceva mai bun decât să-l faci pe Oswald Spengler coordonatorul acestui proces. Căci el pricepe toate aceste lucruri, are acest calibru din punct de vedere spiritual. Și în felul acesta este foarte reprezentativ pentru timpul său. El consideră că întreaga civilizație modernă se distruge. Fără îndoială, dacă toți vor face ca el, ea va dispărea. Așadar, trebuie ca ceea ce scrie el să fe și adevărat. Eu găsesc că are un adevăr interior uriaș.
Așa stau lucrurile. Cel care se află pe terenul antroposofiei ar trebui să asculte cu atenție ceea ce spune un spirit ca Oswald Spengler. Căci a lua în serios viața spirituală este tocmai ceea ce urmărește antroposofia. În antroposofie, în adevăr, nu este vorba să se pornească de la dogme, ci ca această viață spirituală, această viață spirituală substanțială să fie luată cu adevărat în serios, foarte în serios și să se înțeleagă că aceasta îl trezește pe om.
Este foarte interesant că Oswald Spengler spune: În gândire, omul este treaz – asta el nu o poate nega –, dar ceea ce este cu adevărat activ vine din somn, și acest lucru este conservat în plantă și în ceea ce este de natură vegetală în om. Ceea ce există în om de natură vegetală se manifestă în mod viu: somnul este viul. Veghea produce gânduri; dar cu starea de veghe apar numai tensiuni interioare.
Așa s-a ajuns ca unul dintre oamenii cei mai înzestrați ai prezentului să afirme: Ceea ce fac trebuie să fie implantat în mine în timp ce dorm și, de fapt, nu am nevoie să mă trezesc. Să mă trezesc este un lux, este un lux absolut. Ar trebui doar să umblu, iar ceea ce îmi trece prin minte în somn ar trebui să și aduc la împlinire tot în somn. De fapt, ar trebui să umblu în vis. Este un lux faptul că, în timp ce umblu încolo și încoace, mai există deasupra și un cap care se bagă continuu în acest proces de a gândi asupra tuturor lucrurilor. Pentru ce aceasta? Pentru ce să fii treaz?
Dar aceasta este o dispoziție sufletească. Iar Spengler o exprimă cu mare precizie: Omul modern nu iubește această stare de trezie! Da, în acest sens apar tot felul de astfel de imagini! Am vrea să spunem că atunci când la începuturile Societății antroposofice, cu ani în urmă, se ținea o conferință existau întotdeauna în primele rânduri persoane care marcau somnul, chiar și în mod exterior, pentru ca să devină evidentă participarea adevărată, să iasă în evidență participanții cu adevărat interesați. Somnul este ceva deosebit de îndrăgit. Cei mai mulți realizează acest lucru; în ocaziile pe care le-am pomenit, lumea era liniștită în această privință. Dacă nu se aud sunetele specifice ale sforăitului, oamenii sunt cuminți, cel puțin sunt liniștiți. Dar Spengler este uimitor; el face gălăgie cu privire la lucruri pentru care alții nu-și fac probleme. Ceilalți dorm; Spengler însă spune: Trebuie să dormi, nu trebuie să fii treaz. Și își folosește toată știința pentru a face o pledoarie convingătoare pentru somn. Un om deosebit de spiritual face o pledoarie adecvată pentru somn!
Este un lucru căruia trebuie să-i acordăm atenție. Nu trebuie să faci gălăgie, ca Spengler, dar ar trebui să examinezi această atitudine și apoi să realizezi cât de necesar este ca starea de veghe să fie înțeleasă, această stare de trezie tot mai accentuată care trebuie creată prin impulsurile spirituale ale antroposofiei.
Este necesar – trebuie să subliniem mereu acest lucru – ca starea de veghe, adevărata veghe sufletească, cea mai interioară, să înceapă a fi iubită treptat. De fapt, localitatea Dornach, în care ne aflăm, este privită cu antipatie tocmai pentru că vrea să îndemne la veghe, nu la somn, și pentru că ar vrea să ia starea de veghe foarte în serios, ar vrea să introducă starea de trezie în toate lucrurile, trezie în artă, trezie în viața socială, trezie înainte de toate în cunoaștere, trezie în toată viața practică, în toate aspectele vieții umane. Și este necesar să se atragă din când în când atenția asupra acestor lucruri. Căci cel puțin în momente ca acesta în care ne aflăm acum, când trebuie să întrerupem aceste conferințe pentru un scurt timp, până la reîntoarcerea mea de la cursul ce urmează să-l țin la Oxford, trebuie să ne referim, ca de atâtea alte ori, la faptul că între noi trebuie să se instaureze o anumită înclinație spre starea de trezie, o preluare a ceea ce există în antroposofie, pentru a-i da o orientare spre starea de veghe a omului.
Iar starea de veghe nu se poate atinge fără zel și sârguință. Dacă nu se manifestă un interes pentru această stare de veghe, pe care o vrea, de fapt, antroposofia, atunci poate vom mai organiza și alte congrese, ba poate că ne vom plimba în stare de somnambulism, dar nu ne vom trezi, ci vom continua să dormim laolaltă cu ceilalți oameni adormiți. Și nici măcar nu vom sesiza simptomele care apar, cum este acest avocat gălăgios al stării de somn în evoluția omului, pe acest Oswald Spengler, căci el face gălăgie în favoarea somnului. El este cel care contestă că ar fi treaz, pledează cu atâta înfocare pentru somn. Este un somn atât de neliniștit! El se zvârcolește și face din somn un spectacol. Vorbește în somn, și chiar foarte frumos, dar nu este bine să vorbești în somn. Omenirea trebuie să se trezească!
Tocmai acest lucru se poate învăța de la Spengler, că omenirea trebuie să se trezească; altminteri, totul merge înainte, altminteri vor apărea din ce în ce mai mulți oameni care vor vorbi în somn și care vor spune lucruri extrem de frumoase. Dar din aceasta nu va rezulta nimic pentru evoluția omenirii. Vom dezvolta în continuare cultura noastră occidentală, cu anexa ei americană, care se va afunda tot mai mult în instituții spitalicești în care oamenii nu doresc să se mai scoale, ci vor să doarmă continuu, în care ei vorbesc în somn, țin discursuri minunate care sunt admirate de alții; dar și admirația nu mai este atunci decât tot un somn. Ceea ce admiră doarme, ceea ce este admirat doarme.
Așadar, este imperios necesar să devenim conștienți de necesitatea trezirii. În cadrul Societății antroposofice acest lucru ar trebui să fie conceput ca un fel de program dintre cele mai importante: Vrem să ne trezim! Atunci vom vedea oameni, mulți oameni, mergând cu totul altfel în jurul nostru, chiar și printre antroposofi, dacă vor să fie total treji și proaspeți. Pot fi astfel, căci antroposofia îi poate împrospăta. Simțiti cum poate împrospăta antroposofia și cum nu este ea adecvată zvârcolirii în pat și vorbirii în somn, cum poți deveni proaspăt atunci când cuprinzi în toată ființa ei antroposofia; proaspăt pe toate tărâmurile, al artei, religiei și științei, al practicii.
Încercați să gândiți, cât nu vom fi împreună, cum puteți obține sfaturi despre trezirea rațională, despre o depășire a spenglerismului. Alcătuiți ceva mai bun decât este în stare să alcătuiască acest Spengler, care nu realizează cu strădaniile sale decât amurgul Occidentului. (Ultima frază conține în limba germană un joc de cuvinte practic intraductibil în limba română, bazat pe faptul că Spengler are aici semnificația de tinichigiu. Fraza ar suna atunci: Faceți o lucrare de tinichea mai bună decât meșterește acest tinichigiu, care nu făurește cu tinicheaua sa decât amurgul Occidentului, n. tr.)
