La invitația atât de prietenoasă de a vorbi astă seară aici, doresc să răspund prin aceea că voi comunica unele aspecte privind modul în care se ajunge prin cercetare nemijlocită la acea cunoaștere spirituală ale cărei consecințe pedagogice dorim să le discutăm. Fac de la început observația că azi voi vorbi mai ales despre metoda prin care intri, cercetând, în lumile spirituale; poate cu alt prilej se va ivi și posibilitatea de a împărtăși ceva din rezultatele cercetării. Dar în afară de aceasta trebuie să spun ca introducere că tot ceea ce am de comunicat astăzi se referă în sens strict la cercetarea lumilor spirituale, suprasensibile, nu la înțelegerea cunoștințelor suprasensibile. Cunoștințele suprasensibile, care au fost cercetate și care sunt comunicate, pot fi recunoscute cu rațiunea umană sănătoasă, obișnuită, cu condiția ca această rațiune să nu aibă naivitatea de a porni de la ceea ce pentru lumea exterioară, sensibilă, reprezintă dovezi, deducții logice și alte lucruri asemănătoare. Numai din cauza acestor obstacole se spune adeseori că rezultatele cercetării suprasensibile nu pot fi înțelese, dacă nu poți deveni tu însuți un cercetător al domeniului suprasensibil.
Ceea ce trebuie comunicat aici face obiectul așa-numitei cunoașteri inițiatice, al acelei cunoașteri care în timpuri mai vechi era practicată într-o formă oarecum diferită decât trebuie s-o facem în epoca noastră. Nu vom readuce la suprafață lucruri vechi – am spus acest lucru în celelalte conferințe; cercetarea lumilor suprasensibile trebuie abordată în sensul gândirii și sensibilității epocii noastre. Și în această privință, referitor la cunoașterea inițiatică, se pune înainte de orice problema de a fi capabil să realizezi o reorientare principială a întreagii structuri sufletești.
Cel care posedă cunoaștere inițiatică se deosebește de cel care are o altfel de cunoaștere în sensul actual al cuvântului nu numai printr-o superioritate a nivelului cunoașterii sale inițiatice față de cunoașterea obișnuită. Ea se obține în baza cunoașterii obișnuite; această bază trebuie să existe; gândirea intelectuală trebuie să fie deplin dezvoltată, dacă vrem să ajungem la cunoașterea inițiatică. Însă este necesară o reorientare principială, astfel încât posesorul cunoașterii inițiatice să privească lumea dintr-un cu totul alt punct de vedere decât este ea privită fără această cunoaștere inițiatică. Pot exprima într-o formulă simplă deosebirea care există între cunoașterea inițiatică și cea obișnuită: În cunoașterea obișnuită suntem conștienți de gândirea noastră, mai ales de viața noastră sufletească interioară, prin care ne însușim cunoștințe, ca subiect al cunoașterii. Noi gândim și credem că prin gândire cunoaștem ceva. Dacă ne concepem ca oameni gânditori, suntem, în acest caz, subiectul. Noi căutăm obiectele prin faptul că observăm natura, prin observarea vieții omenești, prin faptul că experimentăm. Obiectele trebuie să ajungă la noi, ele trebuie să ni se dăruiască, astfel încât să le putem cuprinde cu gândirea noastră, să le aplicăm gândirea noastră. Noi suntem subiectul; ceea ce vine spre noi sunt obiectele. La cel care tinde să ajungă la cunoașterea inițiatică apare o orientare complet diferită. El trebuie să devină conștient de faptul că este, în calitate de om, obiect și că acest obiect trebuie să-și caute subiectul. În cunoașterea obișnuită ne simțim subiect, căutăm obiectele, care ne sunt exterioare. În cunoașterea inițiatică noi înșine suntem obiectul și ne căutăm subiectul; în adevărata cunoaștere inițiatică subiectele sunt cele care se predau. Dar abia atunci ea devine obiect al unei cunoașteri ulterioare.
Lucrurile stau astfel, încât trebuie să recunoaștem deja, numai prin pura definire a noțiunilor, că, de fapt, în cunoașterea inițiatică trebuie să ieșim din noi înșine, trebuie să devenim ca plantele, pietrele, ca fulgerele și tunetul, care devin obiecte pentru noi. Într-un anume sens, noi înșine ne strecurăm din noi în cunoașterea inițiatică, devenim obiect și căutăm subiectele corespunzătoare. Dacă-mi este permis să mă exprim paradoxal, v-aș spune cu privire la gândire: În cunoașterea obișnuită noi gândim asupra obiectelor. În cunoașterea inițiatică trebuie să înțelegem cum suntem gândiți în Cosmos.
Acestea nu sunt nimic mai mult decât obiective abstracte, dar le veți găsi mereu urmărite în faptele concrete ale metodei inițiatice.
Mai întâi, această cunoaștere inițiatică pornește de la gândire, dacă vrem să primim comunicări numai de la cunoașterea inițiatică modernă, valabilă în prezent. Dacă se dorește să se ajungă la cunoașterea inițiatică, gândirea trebuie să fie dezvoltată deplin. Această viață de gândîre poate fi realizată dacă se adâncește dezvoltarea științelor naturii din ultimele secole, mai ales din secolul al XIX-lea. Această cunoaștere care se obține prin științele naturii influențează diferit oamenii. Unii preiau cunoștințele științelor naturale, află chiar, cu o anumită naivitate, că ființele organice ar fi evoluat, de la cele mai primitive până la om. Ei își formează idei despre această evoluție și nu se uită la ei înșiși, să vadă că acum au o idee, că dezvoltă în ei înșiși ceva prin intuirea fenomenelor exterioare, care este viață a gândurilor. Acela care nu poate să accepte însă cunoștințele din domeniul științelor naturale fără a se privi în mod critic pe sine trebuie să-și pună întrebarea: Ce reprezintă ceea ce fac eu acum prin urmărirea pe rând a diferitelor ființe, de la cea mai imperfectă până la cea mai desăvârșită? Sau trebuie să se întrebe: În timp ce desfășor operațiuni matematice eu produc gânduri numai din mine însumi. Apoi aplic această țesătură de operații lucrurilor exterioare, și se potrivește. Atunci ajungem la marea, ba, pentru gânditor, aș, spune, la tragica întrebare: Cum stau lucrurile cu ceea ce aplic oricărei cunoașteri, cu gândirea însăși?
Nu poți afla cum stau lucnuile cu gândirea oricât ai studia această problemă; gândirea stă întotdeauna pe loc, te învârți mereu în jurul axei pe care ți-ai făurit-o singur. Trebuie să realizezi ceva cu gândirea, ceva ce am descris sub denumirea de meditație în scrierea mea: Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 36] – în limba engleză The Way of Initiation.
Asupra meditației nu trebuie gândit „mistic”, dar nu trebuie gândit nici în mod ușuratic. În sensul nostru actual, meditația trebuie să fie ceva perfect clar. Totodată, este ceva la care trebuie asociate răbdarea și energia sufletească interioară. Și mai înainte de orice mai este necesar ce nu poate nimeni să dea unui alt om: să-ți făgăduiești ceva și apoi să-ți poți ține făgăduiala. Când un om începe să mediteze, el săvârșește prin aceasta singura acțiune cu adevărat liberă din această viață umană. Tindem întotdeauna spre libertate, dar am și realizat o bună parte din libertate. Dacă reflectăm, vom vedea că suntem dependenți în parte de ereditate, în parte de educație și în parte de viața noastră. Și întrebați-vă în ce măsură suntem în stare să renuntăm la ceea ce ne-am însușit prin ereditate, prin educație și prin viață. Dacă am vrea să renunțăm brusc la aceste lucruri, ne-am trezi în fața Nimicului. Dacă însă ne propunem să facem câte un exercițiu de meditație seara și dimineața, pentru a învăța treptat să privim în lumea suprasensibilă, atunci putem fie să facem, fie să renunțăm la aceasta în fiecare zi. Experiența ne învață și că cei mai mulți dintre aceia care se adresează vieții meditative cu pretenții foarte mari o părăsesc foarte curând. În această actiune suntem deplin liberi. Această meditație este o acțiune primordial liberă.
Dacă totuși putem să ne rămânem credincioși nouă înșine, promițându-ne – nu altuia, ci nouă înșine – să rămânem credincioși activității de meditație, aceasta va reprezenta în sine o forță uriasă în domeniul sufletesc.
După ce am expus acest aspect, aș dori să vă atrag atenția asupra modului cum trebuie realizată meditatia însăși, în formele ei cele mai simple. Azi nu mă pot ocupa decât de aspectul principial.
Este vorba să aducem în centrul conștienței noastre o reprezentare oarecare sau un complex de reprezentări; nu are nici o importantă care este conținutul acestui complex de reprezentări; dar el nu trebuie să prezinte nici un fel de reminiscențe din amintiri sau alte lucruri asemănătoare. Din această cauză, este bine să nu-l scoatem din rezerva noastră de amintiri, ci să ni-l dea altcineva, cu experiență în astfel de probleme, pentru siguranța că ceea ce vom medita atunci este ceva nou pentru noi. Am putea lua tot atât de bine o lucrare veche pe care nu am citit-o încă și să căutăm în aceasta o frază pentru meditație. Trebuie să nu scoatem din subconștient și din inconștient o frază care ne copleșește. Acest lucru nu poate fi cuprins cu vederea, pentru că se introduc în meditație toate resturile de simțire și de sentimente. El trebuie să fie așa de evident cum este evident un principiu matematic.
Să luăm un exemplu foarte simplu, fraza „În lumină trăiește înțelepciunea”. La început nici nu trebuie verificat dacă acest lucru este adevărat. Este o imagine. Dar nu se pune problema să ne ocupăm în vreun fel de conținut, decât ca să-l putem cuprinde sufletește cu privirea, ca să stăm în repaus, păstrându-l în conștiența noastră. La început vom reuși numai repausuri foarte scurte, în care vom avea în conștiență un astfel de conținut. Durata acestora se va lungi tot mai mult.
De ce depinde acest fapt? Depinde de aceea că implicăm întregul suflet al omului pentru a concentra tot ce este forță de gândire, forță de simțire asupra acestui unic conținut. Exact cum mușchii brațului se întăresc când lucrăm cu ei, se întăresc și forțele sufletești, prin orientarea lor repetată spre un anumit conținut. Pe cât este posibil, acest conținut ar trebui să rămână neschimbat timp de multe luni, poate chiar mai mulți ani. Căci forțele sufletești trebuie mai întâi revigorate, întărite pentru adevărata cercetare suprasensibilă.
Dacă se continuă exercițiile în acest fel, vine ziua, aș spune marea zi, când poți observa că te afli într-o activitate sufletească cu totul independentă de trup. Și mai observi că înainte erai dependent de trup cu toată gândirea și simțirea, de sistemul neurosenzorial cu reprezentarea, de sistemul circulator cu simțirea și așa mai departe; acum te simți într-o activitate spiritual-sufletească, independentă de orice activitate corporală. Acest lucru este evident prin aceea că acum ești în situația de a putea pune în stare de vibrație, în cap, ceva ce mai înainte rămânea cu totul în stare inconștientă. Acum faci descoperirea uimitoare a deosebirii dintre somn și veghe. Această deosebire constă în faptul că atunci când ești treaz ceva vibrează în tot organismul uman, dar nicidecum în cap: aici, ceea ce este în mișcare în restul organismului uman se află în repaus.
Veți înțelege mai bine despre ce este vorba dacă vă voi face atenți asupra faptului că noi, oamenii, nu suntem acele corpuri solide, robuste care de obicei credem că suntem. Suntem alcătuiți aproximativ nouăzeci la sută din lichid, iar componentele solide sunt imersate în acest lichid, plutesc în acesta în procent de aproximativ zece la sută. Astfel că putem vorbi de solid în om numai într-un sens nedeterminat. Dacă mă pot exprima astfel, noi suntem nouăzeci la sută apă. Și într-o anumită proporție în această apă pulsează aer și, de asemenea, căldură.
Dacă vă veți reprezenta că omul este în mică parte solid, în mare parte apă, aer și căldură care vibrează în interiorul acesteia nu veți mai găsi atât de incredibil faptul că în noi se găsește și ceva mai fin. Și acest lucru mai fin îl numesc corp eteric. Acest corp eteric este mai fin ca aerul. Este atât de fin încât ne pătrunde, ne impregnează, fără ca în viața obișnuită să știm ceva despre aceasta. Acest corp eteric este cel care în timpul stării de veghe se află în mișcare interioară, într-o mișcare regulată în tot restul corpului, numai în cap nu. În cap, corpul eteric este în stare de repaus interior.
În timpul somnului lucrurile stau altfel. Somnul începe prin aceea că și în cap corpul eteric începe să intre în mișcare, și rămâne astfel. Așa încât în somn avem un corp eteric interior mobil, ca om întreg, adică în cap și în restul organismului. Iar când visăm, să spunem, înainte de trezire, percepem ultimele mișcări ale corpului eteric. Pe acestea le receptăm ca vise; în cazul unei treziri rapide acest lucru nu se poate întâmpla.
Cine meditează mult timp în modul pe care l-am indicat ajunge însă în situația de a-și forma treptat imagini în corpul eteric liniștit al capului. Acestea se numesc, în cartea indicată mai sus, imaginațiuni. Și aceste imaginațiuni, care sunt viețuite în corpul eteric în mod independent de corpul fizic, constituie prima impresie suprasensibilă pe care o putem avea. Aceasta ne aduce în situația de a face complet abstracție de corpul nostru fizic și de a ne privi viața până la naștere în mișcarea sa, ca într-un tablou. Ceea ce este descris adeseori de oameni care au fost pe punctul de a se îneca, faptul că și-au văzut viața retrospectiv, în imagini animate, poate fi dezvoltat aici în mod sistematic, astfel încât putem vedea toate rezultatele vieții noastre pământene actuale.
Primul lucru pe care ni-l dă cunoașterea inițiatică este vederea vieții sufletești proprii. În orice caz, aceasta este diferită față de cum presupunem în mod obișnuit. În mod obișnuit și abstract se presupune că această viață sufletească este alcătuită din reprezentări. Dacă o descoperim în conturul ei adevărat, ea este ceva creator, este totodată ceea ce a acționat în copilăria noastră, care a format în mod plastic capul nostru, care a modelat plastic creierul nostru, care pătrunde restul corpului nostru și care realizează în acesta o activitate plastică, formatoare, prin aceea că determină în fiecare zi starea noastră de veghe, ba chiar și activitatea noastră digestivă.
Această componentă interior activă a organismului noi o considerăm a fi corpul eteric. Nu este un corp spațial, ci un corp pur temporal. Din această cauză puteți descrie corpul eteric și ca formă spațială numai când sunteți conștienți că faceți în acest caz același lucru ca atunci când pictați un fulger. Când pictați un fulger reproduceți, desigur, numai o clipă; opriți clipa. La fel puteți fixa în spațiu și corpul eteric uman, astfel încât surprindeți numai o clipă. În realitate avem un corp fizic spațial și un corp eteric temporal, care se află în continuu în mișcare. Și are sens să vorbim despre corpul eteric numai dacă ne referim la el ca la un corp temporal, pe care îl supervizăm retrospectiv ca pe o unitate până la nașterea noastră, din clipa când suntem în situația de a face această descoperire. Aceasta este prima dintre structurile suprasensibile pe care o putem descoperi în noi înșine.
Efectul obținut prin asemenea procese sufletești se observă mai întâi în modificarea întregii dispoziții sufletești a omului care aspiră la cunoașterea inițiatică. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu vreau să spun că cel care se îndreaptă spre inițiere devine brusc alt om. Dimpotrivă, cunoașterea inițiatică modernă trebuie să-l lase pe om în propria sa viață, astfel încât, chiar dacă el ajunge la ea, să-și poată continua viața așa cum a început-o. Dar pentru acele ore și clipe în care face cercetare suprasensibilă omul a devenit un altul decât cel care este în viața obișnuită.
Înainte de orice aș vrea să scot în evidență un moment important care caracterizează cunoașterea inițiatică. Acesta este faptul că, pe măsură ce înaintează în viețuirea suprasensibilului, omul simte din ce în ce mai mult cum îi dispare propria corporalitate, în legătură cu lucrurile la care această corporalitate participă în viața obișnuită. Să ne întrebăm cum iau naștere judecățile pe care le facem în cursul vieții. În perioada copilăriei creștem, ne dezvoltăm. În viața noastră se stabilesc simpatia și antipatia. Simpatia și antipatia pentru fenomenele naturale, înainte de orice simpatia și antipatia față de alți oameni. Corpul nostru participă la toate aceste lucruri. La toate participăm, bineînțeles, cu simpatie și antipatie, care își au fundamentul în mare parte chiar în procesele fizice ale corpului nostru. În momentul în care cel care urmează să fie inițiat urcă în lumea suprasensibilă, el începe să trăiască într-o lume în care această simpatie și antipatie legate de corporalitate îi devin tot mai străine pentru timpul cât se află în suprasensibil. El este rupt de ceea ce este legat prin corporalitatea sa. Atunci când vrea să-și reia viața obișnuită, el trebuie să se întoarcă din nou la simpatiile și antipatiile sale obișnuite, ceea ce de altfel se și întâmplă. Când ne trezim dimineața, ne aflăm în trupul nostru, dezvoltăm aceeași iubire față de oameni și lucruri, aceeași simpatie și antipatie pe care le-am avut mai înainte. Acest lucru se întâmplă de la sine. Dacă rămânem un timp în lumea suprasensibilă și vrem să ne reîntoarcem la simpatiile și antipatiile noastre, facem acest lucru cu efort, trebuie să ne cufundăm întru câtva în propria noastră corporalitate. Această înstrăinare de propria corporalitate este unul din fenomenele care arată că am făcut cu adevărat un oarecare progres. Ceea ce se încorporează treptat inițiatului sunt mai ales simpatii și antipatii generoase, tolerante.
Într-o privință, dezvoltarea inițiatică se manifestă cu deosebită intensitate în acțiunea memoriei, a amintirii, în timpul cunoașterii inițiatice. Noi viețuim în existența obișnuită. Amintirea, memoria noastră funcționează uneori mai bine, alteori mai rău. Dar noi ne obținem memoria. Trecem prin unele întâmplări, mai târziu ne amintim de ele. Cu cele viețuite în lumile suprasensibile lucrurile stau altfel. Acestea le putem viețui în măreție, în frumusețe, în importanță; după ce au fost viețuite ele au trecut, și vor mai fi viețuite când se vor înfățișa din nou în fața sufletului nostru. Ele nu se imprimă ca amintiri, în sensul obișnuit. Se impregnează numai atunci când, cu mare efort, aducem ceea ce este văzut în suprasensibil în starea de noțiuni, de concepte, atunci când ne trimitem rațiunea în lumea suprasensibilă. Acest lucru este greu de realizat. Trebuie să gândim dincolo la fel ca aici, fără ca în această gândire să dispunem de ajutorul trupului. Din această cauză trebuie să avem mai întâi noțiuni consolidate, trebuie să devenim logicieni adevărați, pentru a nu uita logica atunci când privim în lumea suprasensibilă. Clarvăzătorii primitivi pot vedea câte ceva, dar ei uită logica, când se află dincolo. Așa se face că tocmai atunci când vrei să comunici altuia adevăruri suprasensibile are loc o transformare a memoriei cu privire la aceste adevăruri. Și observăm cum participă corpul nostru fizic la exersarea memoriei, nu la gândire, ci la exersarea memoriei, care este întotdeauna implicată în suprasensibil.
Dacă-mi pot permite o observație personală, când eu însumi țin conferințe lucrurile stau altfel decât în cazul unor conferințe obișnuite. La acestea din urmă se vorbește adeseori din memorie; ceea ce ai învățat, ceea ce ai gândit este adeseori dezvoltat din amintire. Cel care dezvoltă cu adevărat adevăruri suprasensibile trebuie să le producă, de fapt, în momentul în care le expune, le dezvoltă. Astfel încât eu pot prezenta de treizeci, patruzeci, cincizeci de ori aceeași conferință, dar pentru mine ea nu este niciodată aceeași. Desigur, lucrurile stau la fel și în alte situații, dar în măsură mai mare această independență față de memorie, această transportare într-o viață interioară se produce când s-a atins o treaptă superioară a memoriei.
Ceea ce v-am spus acum despre capacitatea de a introduce în corpul eteric al capului acele forme care ulterior fac posibil ca cineva să-și poată vedea corpul temporal, corpul eteric până la naștere, determină deja o anumită atitudine sufletească față de Cosmos. Se poate spune că îți pierzi propria ta corporalitate, dar te simți trăind în Cosmos. Conștiența expandează cumva în depărtările eterului. Nu mai privești o plantă fără a te afunda în creșterea ei. O urmărești de la rădăcină la floare. Trăiești în sevele ei, în înflorirea și în procesul ei de fructificare. Te poți adânci în viața animalelor plecând de la forma lor, dar în special în viața celuilalt om. Cea mai mică trăsătură pe care o deslușești la semenul tău te conduce în întreaga lui viață sufletească, astfel încât simți că nu mai ești în tine, ci că în timpul acestei cunoașteri suprasensibile ești în afara ta.
Dar trebuie să te poți întoarce mereu, acest lucru este necesar, în caz contrar ești un mistic leneș, nebulos, un visător, sau un fanatic, dar nu un cunoscător al lumilor suprasensibile. Trebuie să poți trăi în același timp în lumile suprasensibile și să poți reveni, astfel încât să poți sta bine pe cele două picioare ale tale. Din această cauză, deja când discut asemenea lucruri despre lumile suprasensibile trebuie să subliniez că pentru mine un bun filosof trebuie să știe, mai mult decât logica, cum se coase un pantof sau o haină, trebuie să se afle cu adevărat în viața practică. De fapt, nu ar trebui gândit asupra vieții atunci când nu te afli în mod practic în adâncul ei. Acesta este încă în foarte mare măsură cazul celui care caută cunoștințe suprasensibile. Cunoscătorii suprasensibili nu pot deveni visători, fanatici, oameni care nu stau cu ambele picioare pe pământ. Altfel te pierzi, pentru că trebuie să ieși la propriu din tine. Dar această ieșire din tine nu trebuie să te conducă la a te pierde. Dintr-o astfel de cunoaștere este scrisă cartea care în germană se numește: Geheimwissenschaft in Umriss (Știința ocultă în linii generale, n.tr.), iar în engleză Occult Science - An Outline [Nota 37].
Apoi apare problema aptitudinii pentru pătrunderea în această cunoaștere umană. Aceasta se întâmplă prin dezvoltarea meditației. La început, te fixezi cu meditatia la anumite reprezentări, sau complexe de reprezentări și prin aceasta este întărită viața sufletească. Acest lucru nu este suficient pentru a intra pe deplin în lumea suprasensibilă, ci este necesar să exersezi nu numai fixarea pe anumite reprezentări, nu numai să te concentrezi cu întregul suflet asupra acestor reprezentări, ci să poți să le și elimini în mod controlat, voit în mod conștient. Așa cum în lumea sensibilă te poți uita la un lucru din când în când, tot așa trebuie să înveți să te concentrezi, în cursul dezvoltării suprasensibile, asupra conținutului sufletului și apoi să-l poți elimina.
Chiar și în viața obișnuită, uneori acest lucru nu este ușor de făcut. Gândiți-vă cât de puțin stă la îndemâna omului să-și alunge gândurile. Uneori, gândurile îl urmăresc pe om zile întregi, mai ales când sunt neplăcute. El nu poate scăpa de ele. Acest lucru însă devine mult mai greu de făcut după ce el s-a obișnuit să se concentreze asupra lor. Un conținut de idei asupra cărora ne-am concentrat începe să ne țină prizonieri și este necesar să ne dăm toată silința pentru a-l putea îndepărta. După ce am exersat mult timp în această directie, ajungem în situația de a putea izgoni din conștiența noastră întreaga privire retrospectivă asupra vieții, până la naștere, acest întreg corp eteric, cum îl numesc, acest corp temporal.
Aceasta este, desigur, o treaptă de dezvoltare la care trebuie să ajungem. Trebuie mai întâi să ne maturizăm; prin îndepărtarea unor reprezentări asupra cărora am meditat, trebuie să căpătăm forța de a înlătura acest colos sufletesc, acest uriaș sufletesc; în fața noastră se află rechinul înspăimântător al vieții noastre, din clipa prezentă până la naștere, pe acesta trebuie să-l îndepărtăm. O dată ce l-am înlăturat, apare pentru noi ceva nou, pe care aș vrea să-l numesc „o conștientă mai trează”. Atunci suntem pur și simplu treji, fără ca în interiorul acestei stări de conștiență trează să se afle ceva. Dar acum aceasta se umple de conținut. Așa cum pătrunde în plămân aerul de care acesta are nevoie, tot așa pătrunde acum în conștiența vidă, care a luat naștere pe calea descrisă, adevărata lume spirituală.
Aceasta este inspirația. Pătrunde ceva care nu este o substanță mai fină, ci care se comportă față de substanță așa cum se comportă negativul față de pozitiv. Ceea ce este opus substanței pătrunde acum în umanitatea eliberată de eter. Important este că putem conștientiza: Spiritul nu este numai o substanță mai fină, devenită și mai eterică; acest lucru nu este adevărat. Dacă spunem că substanța reprezintă pozitivul – putem s-o considerăm și negativul, aceasta nu are importanță, lucrurile sunt relative –, atunci vom spune că față de pozitiv spiritul este negativul. Este ca și cum aș avea în portmoneu, să zicem, cinci șilingi. Scot un șiling, mai rămân patru; mai scot unul, rămân trei și așa mai departe, până nu mai am nici unul. Apoi pot face datorii. Dacă am o datorie de un șiling, voi avea mai puțin de nici un șiling.
Dacă prin metoda pe care am elaborat-o am îndepărtat corpul eteric, nu voi pătrunde într-un eter mai fin, ci în ceva care este opus eterului, așa cum sunt datoriile față de avere. Și abia acum știu din experiență proprie ce este spiritul. Spiritul intră în om prin inspirație și primul lucru pe care îl viețuim acum este ceea ce se află înainte de naștere, respectiv de conceptie, ceea ce se află împreună cu sufletul nostru și cu spiritul nostru într-o lume spirituală. Aceasta este viața preexistentă a sufletesc-spiritualului nostru. Adineauri am văzut-o în eter până la nașterea noastră. Acum privim dincolo de naștere, respectiv de concepție, în lumea spiritual-sufletească, și ajungem să percepem cum eram înainte de a fi coborât din lumile spirituale și de a fi primit prin linia ereditară un corp fizic.
Pentru cunoașterea inițiatică aceste lucruri nu sunt adevăruri filosofice, rezultate din gândire, sunt experiențe, dar experiențe care trebuie să fie mai întâi dobândite printr-o pregătire ca cea la care m-am referit mai înainte. În felul acesta, primul lucru pe care-l aflăm când intrăm în lumea spirituală este adevărul preexistenței sufletului omenesc, respectiv a spiritului omenesc, și învățăm să privim nemijlocit veșnicia.
De multe secole omenirea europeană a privit veșnicia numai dintr-o perspectivă, aceea a nemuririi. Ea s-a întrebat întotdeauna în mod unilateral: Ce se întâmplă cu sufletul când părăsește corpul, o dată cu moartea? Acesta este dreptul egoist al omului, căci oamenii se interesează din motive egoiste de această problemă. Vom vedea mai departe că și noi putem vorbi despre nemurire, dar, în general, despre nemurire se vorbește din motive egoiste. Despre ce a fost înainte de naștere oamenii se interesează mai puțin. Ei își spun: Suntem aici. Ceea ce a precedat nu are valoare decât pentru cunoaștere. Dar o adevărată cunoaștere nu obții dacă nu-ți orientezi cunoștințele spre ceea ce conține existența noastră dinainte de naștere, respectiv de conceptie.
În limbile moderne noi avem nevoie de un cuvânt prin care veșnicul să devină complet. Nu ar trebui să vorbim numai despre nemurire, ar trebui – acest lucru va fi puțin cam greu de tradus – să vorbim și despre nenaștere; căci veșnicia este alcătuită din nemurire și nenaștere. Iar cunoașterea inițiatică descoperă nenașterea înainte de nemurire.
Acum as vrea să vă aduc înaintea sufletului un exercițiu simplu de voință, ca exemplu concret cu ajutorul căruia puteți să studiați principiul care este luat în considerare în această privință. În viața curentă, suntem obișnuiți să gândim o dată cu desfășurarea lumii. Noi lăsăm ca lucrurile să ajungă până la noi la întâmplare. Asupra a ceea ce a ajuns la noi mai devreme gândim mai devreme, asupra a ceea ce a ajuns mai târziu gândim mai târziu. Și chiar dacă în gândirea mai logică nu gândim paralel cu trecerea temporală, există totuși în fundal strădania de a ne ține de succesiunea exterioară, reală a faptelor. Pentru a face exerciții în legătură cu raportul de forțe spiritual-sufletești, trebuie să scăpăm de succesiunea exterioară a lucrurilor. Și facem un exercițiu de voință atunci când încercăm să gândim retrospectiv viețuirile noastre din timpul zilei, de dimineața până seara, dar nu în această succesiune, ci în ordinea răsturnată, de seara până dimineața, intrând pe cât posibil în detalii.
Să admitem că în cursul unui astfel de exercițiu retrospectiv aplicat pe parcursul unei zile ajungem la următoarele: Am urcat o scară. Ne imaginăm că suntem mai întâi sus, apoi pe treapta ultimă, treapta penultimă și așa mai departe. Coborâm în sens invers. La început nu vom fi în stare să ne reprezentăm în acest mod decât unele episoade din cursul zilei, să zicem de la ora șase la trei, nu și de la douăsprezece la nouă și așa mai departe, până la momentul trezirii. Dar ne vom însuși treptat o tehnică care va permite ca prin fața sufletelor noastre să se desfășoare seara sau dimineața următoare, ca un tablou orientat invers: viața zilei prezente sau viața zilei precedente, în imagini care se succed în sens invers. Când suntem în situația – și acest lucru este important – de a putea scăpa cu ajutorul gândirii de modul cum se desfășoară realitatea în spațiul tridimensional, vom vedea că are loc o întărire importantă a voinței. Vom atinge acest scop, dacă ajungem în situatia să simțim o melodie în sens invers, sau dacă ne reprezentăm o dramă în cinci acte desfășurându-se în sens invers, de la actul al cincilea, al patrulea și așa mai departe, până la primul. Prin toate aceste mijloace ne întărim voința, învingând-o interior, în timp ce exterior o dezlegăm de legătura sa senzorială cu evenimentele.
La aceasta se pot adăuga exerciții ca cele la care m-am referit în unele conferințe anterioare [Nota 38], constând din a ne analiza un obicei oarecare. Ne propunem apoi ca în câțiva ani să căpătăm un alt obicei. Amintesc ca exemplu faptul că omul este caracterizat printr-un anumit scris. Dacă vrem să ne însușim un alt scris, care nu mai seamănă cu cel anterior, aceasta nu se poate realiza fără o mare forță interioară. Numai că cel de al doilea scris trebuie să ne devină tot așa de familiar, de lesne de așternut ca și primul. Acesta este un fapt mărunt. Există multe situații în care putem modifica întreaga orientare a voinței noastre, prin energie proprie. Prin aceasta noi putem, treptat, nu numai să primim în noi lumea spirituală sub formă de inspirație, ci să ne afundăm cu adevărat cu spiritul nostru eliberat de trup în celelalte ființe spirituale care sunt în afara noastră. Căci adevărata cunoastere spirituală este o afundare în entitățile care se află în jurul nostru pe plan spiritual, atunci când privim la lucruri fizice. Dacă vrem să recunoaștem elemente spirituale, trebuie mai întâi să ieșim din noi. Atunci însă trebuie să ne însușim și capacitatea de a ne afunda din nou în lucruri, și anume în lucrurile și entitățile spirituale.
Acest lucru putem să-l realizăm numai după ce am făcut exerciții de inițiere ca cele descrise, în care, de fapt, nu mai suntem deranjați de propriul nostru trup, ci ne putem afunda în aspectele spirituale ale lucrurilor; nu ne mai apar culorile plantelor, ci ne cufundăm în culorile însele, în care nu mai vedem plantele colorate, ci cum ele se colorează. Dacă știm că cicoarea care crește pe drum nu este numai albastră, ci că noi putem să ne afundăm în floare și putem viețui împreună înălbăstrirea ei, ne aflăm în mod intuitiv în acest proces și putem să ne extindem tot mai mult, plecând de la aceasta, cunoașterea noastră spirituală.
Că am făcut în adevăr un progres cu astfel de exerciții putem constata după unele simptome. Aș vrea să amintesc două dintre ele, dar există numeroase altele. Primul constă în aceea că ne formăm cu totul alte concepții cu privire la lumea morală. Pentru intelectualismul pur, lumea morală are ceva nereal. Desigur, omul se simte dator, în cazul în care a mai rămas integru în epoca materialistă, să realizeze, conform cu obligațiile sale, un lucru bun. El gândește totuși, chiar dacă nu recunoaște: Prin faptul că faci binele necesar într-o situație, nu se întâmplă ceva asemănător cu un fulger care ar traversa spațiul sau cu un tunet care se rostogolește prin spațiu. La ceva real în acest sens el nu se gândește. Când începi să viețuiești în lumea spirituală devii conștient că ordinea morală a lumii nu are numai o realitate ca cea a lumii fizice, ci are o realitate de un nivel superior. Treptat înveți să înțelegi că întregul timp, cu ingredientele și fenomenele sale fizice, se poate dizolva; dar ceea ce iese din noi ca elemente morale continuă să existe în efectele sale. Realitatea lumii morale ni se deschide. Lumea fizică și lumea morală, a fi și a deveni, se contopesc. Resimțim cu adevărat că lumea are și legi morale, ca legi obiective.
Acest lucru crește responsabilitatea față de lume. Aceasta ne dă mai ales o cu totul altă conștiență, o conștiență de care omenirea modernă are mare nevoie. Această omenire scrutează felul cum a luat naștere Pământul dintr-o nebuloasă primordială, cum din această nebuloasă primordială a apărut viața, omul, și din acesta, ca un fel de Fata Morgana, lumea ideilor. Această omenire, care privește spre moartea termică, pe care o prezintă în sensul că lumea va fi din nou acoperită de un imens câmp de morminte, în care se va afla înmormântat tot ceea ce constituie mediul actual de viață al omenirii, această omenire are nevoie de cunoașterea ordinii morale a lumilor. Este ceea ce se cucerește, de fapt, prin cunoașterea spirituală. La aceste lucruri nu pot decât să fac aluzie.
Celălalt simptom este că nu poți ajunge la această cunoaștere intuitivă, la această afundare în lucrurile exterioare fără a fi trecut printr-o suferință mai intensă, în comparație cu suferința de care am vorbit mai înainte, la cunoașterea imaginativă, când am spus că trebuie să te regăsești în simpatiile și antipatiile tale printr-un efort propriu, ceea ce, ori de câte ori trebuie să se întâmple, creează suferințe. Acum suferința devine o viețuire participativă, cosmică a oricărei suferințe care se află la baza existenței.
Este ușor să te întrebi de ce creează zeii sau Dumnezeu suferința. Suferința trebuie să fie prezentă, dacă lumea vrea să se ridice în frumusețea ei. Faptul că avem ochi – vreau să mă exprim pe înțelesul tuturor – se datorează împrejurării că într-un organism încă nediferențiat au fost separate mai întâi acele componente organice care au condus la forța vizuală și apoi, transformate, la formarea ochiului. Dacă am percepe procesele cele mai mărunte, cele mai neimportante care au loc în retină în timp ce vedem, am constata că și vederea este o durere care se află la temelia existenței. Orice frumusețe odihnește pe solul suferinței. Frumusețea nu se poate dezvolta decât din suferință. Această durere, această suferiniă trebuie să o poți simți. Te poți regăsi cu adevărat în lumea suprasensibilă numai dacă treci prin suferință. Acest lucru se întâmplă într-o măsură mai mică și pe o treaptă inferioară a cunoașterii. Oricine a obținut puțină cunoaștere vă va putea face o mărturisire; el vă va spune: Pentru fericirea și bucuriile de care am avut parte în viață sunt recunoscător destinului, cunoașterea pe care o am, însă, mi-am însușit-o numai prin suferințele și prin durerile mele.
Dacă simțim acest lucru deja la începutul cunoașterii inferioare, putem să-l viețuim în timp ce ne depășim pe noi înșine, în timp ce trecem prin suferința resimțită ca o suferință cosmică, spre viețuirea neutră în Cosmosul spiritual. Trebuie să faci experiența participării vii la devenirea și esența tuturor lucrurilor; numai atunci se poate vorbi de cunoaștere intuitivă. Atunci însă ne aflăm într-o viețuire a cunoașterii care nu mai este legată de timp, care se poate întoarce liberă în trup, pentru a fi din nou prezentă în lumea sensibilă, până la moarte, dar care știe acum pe deplin ce înseamnă să fii spiritual-sufletește în afara corpului.
Dacă ai înțeles acest lucru, ai o imagine de cunoaștere a ceea ce se întâmplă când părăsești prin moarte corpul fizic, știi ce înseamnă să treci prin poarta morții. Realitatea care te întâmpină, faptul că partea ta spiritual-sufletească trece într-o lume spiritual-sufletească, lăsând în urma sa trupul, o viețuiești mai întâi prin cunoaștere, dacă te-ai ridicat până la cunoașterea intuitivă, atunci când știi cum este în lume după ce nu mai ai un trup care să-ți slujească drept suport. Atunci te reîntorci cu această cunoaștere, dacă ai adus-o până la faza de concept, în trup. Dar lucrul cel mai important este că înveți să trăiești și fără trup, și prin aceasta îți însușești și cunoașterea felului cum stau lucrurile când nu mai poți utiliza corpul, când l-ai lepădat o dată cu moartea și treci într-o lume spiritual-sufletească.
Dar nu este o speculație filosofică dată de cunoașterea inițiatică despre nemurire, ci o experiență care, aș spune, este o preexperimentare, o previețuire. Știi cum va fi atunci. Nu trăiești realitatea deplină, dar viețuiești o imagine reală care se acoperă într-un anume mod cu realitatea morții. Viețuiești nemurirea. Așadar, și în această privință o viețuire este atrasă în domeniul cunoașterii.
Am încercat să vă descriu cum urci prin imaginațiune la inspirație și inițiere și cum înveți să te cunoști mai întâi pe tine însuți ca om, în realitatea ta deplină. Înveți să te cunoști în trup, atât timp cât te afli în trup. Trebuie să te eliberezi de trup cu partea ta spiritual-sufletească; abia atunci înțelegi omul în întregul său. Căci prin ceea ce cunoști prin trup, prin simțuri, prin ceea ce se asociază experienței senzoriale ca gândire și prin ceea ce pentru gândirea obișnuită se leagă totuși de trup, și anume de sistemul neurosenzorial, nu înveți să cunoaști decât o componentă a omului. Omul în întregul său nu înveți să-l cunoști decât dacă ai voința de a te ridica spre acele cunoștințe care vin din știința inițiatică.
Aș vrea să mai subliniez încă o dată: Dacă lucrurile au fost cunoscute, oricine se apropie de ele fără idei preconcepute le poate înțelege cu rațiunea umană obișnuită, sănătoasă, la fel cum ceea ce spun astronomii sau biologii despre lume poate fi probat cu rațiunea omenească sănătoasă. Și atunci vei considera că această probă este prima treaptă a cunoașterii inițiatice. Întrucât omul nu este structurat pentru neadevăr și eroare, ci pentru adevăr, trebuie să ai mai întâi o imagine adevărată despre cunoașterea inițiatică; în măsura în care destinul face posibil acest lucru, vei putea pătrunde tot mai mult în lumea spirituală încă în această viață pământeană. Trebuie împlinit și în timpurile mai noi, și încă într-un mod mai profund, imperativul notat deasupra templului grec: „Omule, cunoaște-te!” Prin această sintagmă nu se înțelege pătrunderea în interiorul omului, ci un îndemn de a cerceta entitatea umană: din punct de vedere al esenței nemuririi = trup, din punct de vedere al esenței nenașterii = spirit nemuritor și din punct de vedere al mijlocirii dintre Pământ, temporal și spirit = suflet. Omul adevărat, real, este alcătuit din trup, suflet și spirit. Trupul poate fi cunoscut de trup, sufletul de suflet, spiritul numai de către spirit. Din această cauză trebuie ca spiritul să fie activ în tine, ca să poată fi recunoscut și în lume.
