Întrucât atunci când te întâlnești atât de rar ești tentat să rezumi cât se poate de multe aspecte într-o singură prelegere, ușor se poate întâmpla să aduni laolaltă prea multe lucruri. Însă azi aș dori să caracterizez dintr-un anumit punct de vedere ceea ce se poate numi cealaltă față a existenței umane pe Pământ. Apoi aș vrea să fac o legătură între cele spuse și importanța pe care o au unele cunoștințe mai aprofundate, unele cunoștințe spirituale pentru timpul nostru.
Cât cunoaște oare omul din ceea ce aparține existenței sale, dacă nu se folosește în cunoaștere decât de simțurile sale și de rațiunea legată de simțirile sale? Prin conștiența obișnuită legată de simțuri noi petrecem în mod conștient numai partea de trezie a existenței umane. Numai că forțele spirituale conducătoare ale lumii nu au inserat în mod inutil în existența umană starea de somn.
De la adormire până la deșteptare se întâmplă extrem de multe lucruri cu omul. De fapt, în timpul somnului are loc cea mai mare parte a acțiunilor pe care le are de realizat spiritul prin intermediul omului în existența terestră.
În timpul stării de veghe pe Pământ nu se întâmplă decât ceea ce omul poate realiza cu sine însuși și cu lucrurile. În timpul stării de somn, în dezvoltarea omului se întâmplă tot ceea ce întreprind entități superioare cu sufletul acestuia, pentru a-l aduce la dezvoltarea sa generală în cadrul existenței terestre. Și nu trebuie pierdut din vedere că și cunoașterii inițiatice moderne îi este posibil să privească mai îndeaproape faptele care se petrec între adormire și trezire; aceste fapte nu au loc numai pentru inițiat, ci pentru toți oamenii, dezvoltarea tuturor oamenilor depinde de aceste fapte. Inițiatul poate numai să atragă atenția asupra acestora. Dar toți oamenii aflați în existența terestră și care gândesc asupra acestei existențe ar trebui să simtă și să resimtă din ce în ce mai mult importanța lor.
Aș vrea să descriu acum ce intervine în timpul stării de somn a omului. Când omul doarme, trecând dincolo, știți că în exterior aceasta se caracterizează prin faptul că spunem: Corpul său astral și Eul său se desprind de corpul fizic și de corpul său eteric, astfel că acest Eu și acest corp astral se află în lumea spirituală și nu impregnează corpul fizic și corpul eteric, așa cum o fac în timpul scurs de la trezire la adormire.
Dacă privim la ceea ce se întâmplă cu omul în starea de somn, este evident că în timpul stării de veghe el este legat de acest Pământ. Mai întâi este legat de Pământ prin simțurile sale, prin faptul că percepe și cunoaște prin simțurile sale fenomenele care țin de diferitele regnuri naturale. Dar el mai este legat de Pământ și prin aceea că în timpul stării de veghe realizează și lucruri care țin de subconștient. De exemplu, respiră, iar în aerul respirat întregul Pământ își trimite influențele sale, dacă ne putem exprima astfel. În aerul respirat există extrem de multe substanțe într-o stare de dispersie foarte fină. Dar chiar în această stare de dispersie ele acționează într-un mod deosebit de activ când sunt preluate de organism o dată cu aerul respirat. După cum în om pătrunde în mod conștient ceea ce el percepe prin simțuri, tot așa, în mod subconștient, ajung în el chiar în starea de veghe mult mai numeroase lucruri substanțiale decât prin intermediul stării ideal-abstractă a percepției și gândirii; prin respirație mediul înconjurător ajunge în om într-un mod mai substanțial.
și dacă ați lua mai mult în considerare cât depinde organizarea umană de tot ce preia prin diferitele substanțe aflate în alimentele terestre ați spune: Multe lucruri acționează asupra omului în starea sa de veghe. Dar astăzi ne va interesa mai puțin acest aspect. Astăzi ne vom interesa mai mult de ceea ce acționează asupra omului în starea sa de somn. În această privință, trebuie să spunem că așa cum substanțele exterioare, terestrul, intră în legătură cu omul în timpul stării lui de veghe, tot astfel în timpul stării sale de somn el intră într-o anumită legătură cu întregul Cosmos.
Omul nu este de conceput în așa fel încât corpul său astral să atingă în fiecare noapte mărimea Cosmosului – ar fi cu totul exagerat dacă s-ar susține așa ceva –, însă el crește în Cosmos în fiecare noapte. Așa cum aici noi suntem legați în mod interdependent cu plantele, mineralele, aerul, tot astfel în timpul nopții suntem legați de mișcările planetelor și de constelațiile stelelor fixe. Cerul înstelat devine lumea noastră de la adormire până la trezire, la fel cum Pământul este lumea noastră în starea de veghe.
La început putem distinge diferite sfere prin care migrăm între adormire și trezire. Prima sferă în care trecem între adormire și trezire este cea în care Eul uman și corpul astral uman, așadar sufletul uman în timpul somnului, se simte în legătură cu mișcările lumii planetelor. Așa cum dimineața, când ne trezim și intrăm în corpul nostru fizic, putem spune: Avem în noi plămânii, inima, ficatul, creierul, în timpul stării de somn trebuie să spunem: Avem în noi, în prima sferă cu care intrăm în contact după adormire și din nou nemijlocit înainte de trezire, forțele mișcării planetelor.
Nu este ca și cum am prelua în fiecare noapte întreaga mișcare a planetelor, dar ceea ce purtăm în noi ca reproducere a acesteia este o mică imagine în care sunt reproduse mișcările planetelor. Acest lucru este diferit la fiecare om. Astfel încât putem spune: După ce a adormit, fiecare om viețuiește mai întâi planetele, în așa fel încât tot ce se întâmplă în spațiul cosmic între planete, în timp ce se mișcă, el retrăiește interior într-un fel de glob planetar în corpul său astral. Aceasta este prima viețuire a omului după adormire.
și să nu spuneți: Ce mă interesează toate acestea, eu nu le percep! Dumneavoastră nu vedeți aceste lucruri cu ochii, nu le auziți cu urechile. Dar în clipa în care treceti în starea de somn, acea parte a corpului dumneavoastră astral care în timpul stării de veghe este integrat inimii devine un ochi al inimii; el devine văzător pentru ceea ce se petrece în lumea planetelor. Acest ochi al inimii percepe – chiar dacă această percepție este încă încețoșată la omul actual – ceea ce viețuiește omul după adormire.
Ceea ce viețuiește aici este perceput de acest ochi al inimii în așa fel, încât în primele momente după adormire el privește spre omul care se află culcat în pat, ca trup fizic și corp eteric. Spre acestea privesc înapoi Eul și corpul astral, cu ochiul inimii. Și ceea ce viețuiesc ele aici, în interior, ca imagine a mișcărilor planetare în viața lor, radiază de la corpul lor eteric, astfel că ele văd imaginea reflectată a acestora de către propriul lor corp eteric. Numai că constituția actuală a omului este de așa natură, încât, de îndată ce se trezește, el uită starea de conștiență încețoșată pe care a avut-o în timpul nopții prin ochiul inimii sale. Este o conștiență încețoșată, cel mult reverberată în vise, care mai au în mobilitatea lor interioară ceva din mișcarea planetară, vise în care se inseră însă imagini din viață, care, în fond, sunt introduse în aceste vise care depind de mișcarea planetelor. Imaginile pătrund în vise pentru că acum corpul astral se cufundă în corpul eteric, iar acesta conservă amintirea legată de întâmplările vieții.
Lucrurile se pot prezenta astfel: Vă treziți dimineața, după ce ați trecut încă o dată prin sfera mișcărilor planetare; să spunem că datorită karmei dumneavoastră ați viețuit aici o relație specială între Jupiter și Venus. Acest lucru se poate întâmpla ca atare; ați viețuit o relație specială Jupiter-Venus. Dacă ați aduce acest lucru în viața de zi, adică ceea ce este viețuit aici între Jupiter și Venus, vi s-ar lămuri multe lucruri cu privire la facultățile dumneavoastră; acestea nu provin de la Pământ, ci din Cosmos. Modul cum sunt ele legate de Cosmos determină gradul de bunătate sau cel puțin înclinația spre bunătate sau răutate. Și ați vedea ce au discutat împreună Jupiter și Venus și ce ați perceput cu ochiul inimii, sau, aș putea spune, cu urechea inimii, căci aceste lucruri nu pot fi deosebite atât de precis. Numai că aceste lucruri se uită, pentru că sunt percepute foarte încețoșat. Dar în timp ce această interrelație dintre Jupiter și Venus se manifestă în interior, producând o mișcare în corpul dumneavoastră astral, acum intervine în acest proces ceea ce ați viețuit cândva, să spunem când aveați șaptesprezece sau douăzeci și cinci de ani, la Oxford sau la Manchester sau în altă parte, la ora douăsprezece la amiază. Imaginile se amestecă în viețuirea cosmică. Din această cauză imaginile au, în vise, o anumită însemnătate; dar ele nu sunt lucrul cel mai important. Ele sunt într-o măsură oarecare veșmântul care se țese peste viețuirea cosmică.
Viețuirea care ia naștere pe această cale este, pentru această percepție a inimii despre care am vorbit, legată de o anumită anxietate. În aceste viețuiri, la aproape toți oamenii apar anumite senzații de anxietate de natură spirituală. Aceasta mai ales atunci când se reflectă de către corpul eteric uman, ca lumină sau ca sunete, ceea ce este viețuit cosmic. De exemplu, dacă ceea ce determină Jupiter și Venus prin relația specială dintre ele este reflectat în așa fel încât o rază se întoarce dinspre fruntea umană, care are o mare semnificație pentru percepția inimii lor, iar o altă rază își amestecă sunetul și lumina venind din regiunea de sub inimă atunci ia naștere acea anxietate pentru percepția inimii de care trebuie vorbit. Despre aceasta orice suflet care nu este complet insensibil își spune, în somn: Ceața cosmică m-a cuprins. Cu adevărat, este ceva asemănător cu a te subția tu însuți, până la a deveni ca ceața cosmică și a înota ca nor în interiorul ceții cosmice. Așa se prezintă viețuirea nemijlocită după somn.
Apoi, din această anxietate și din această viețuire despre sine ca un fragment din ceața cosmică în interiorul ceții cosmice, în sufletul uman vine ceea ce s-ar putea numi dăruirea de sine către divinul care traversează Cosmosul. Două sentimente fundamentale cunoaște omul în prima sferă, după adormire: Eu mă aflu în ceața cosmică și aș vrea să sălășluiesc în sânul lui Dumnezeu, pentru a fi asigurat împotriva anulării în ceața cosmică.
Percepția inimii trebuie să aducă dincoace, în viață, acest lucru, dimineața, când omul se cufundă din nou cu sufletul său în corpurile sale fizic și eteric. Dacă această viețuire nu ar fi adusă dincoace, în viață, toate substanțele pe care omul le-ar prelua în ziua următoare ca hrană sau cele care sunt prelucrate de obicei în cadrul metabolismului – și când postește sunt consumate materii ale propriului său corp – și-ar însuși întru totul caracterul lor exclusiv terestru și ar aduce întregul organism uman într-o mare dezordine.
În fapt, importanța somnului pentru starea de veghe a omului este imensă și semnificativă. Nu putem decât să spunem: În această epocă a evoluției Pământului omul este încă scutit de a purta el însuși de grijă ca elementul divin să fie adus dincoace. Căci, așa cum sunt structurați oamenii în epoca actuală, de-abia ar fi în stare să dezvolte forța de a aduce aceste lucruri în mod deplin conștient din partea cealaltă a existenței în partea aceasta a existenței.
După ce omul a viețuit aceste stări, el intră în sfera următoare. Aceasta nu înseamnă că părăsește prima sferă, aceea îi rămâne pentru percepția inimii. Dar sfera următoare este mult mai complicată și ea este percepută cu acea parte a corpului astral care în timpul zilei, în starea de veghe, este integrată plexului solar și în membrele omului. Această parte a corpului astral percepe în timpul nopții ceea ce se află în sfera a doua.
Iar în sfera următoare omul simte în corpul său astral forțele care vin de la cercul de constelații zodiacale: o categorie de forțe vine direct de la zodiac, cealaltă vine în timp ce forțele zodiacale traversează Pământul, după cum constelațiile zodiacale se află deasupra sau dedesubtul Pământului. Acest fapt creează o mare diferentă între ele.
Omul percepe, așadar, cu ceea ce aș numi percepție solară, pentru că este legată de acea parte a corpului astral care acționează ca agent de percepție, fiind legată de plexul solar și de membre; l-aș numi ochiul său solar. Prin acesta el devine conștient de întreaga sa relație cu zodiacul și cu mișcarea planetară. Imaginea se extinde, omul crește și mai mult în imaginea Cosmosului.
Lucrurile stau astfel: omul recepționează aceste lucruri după ce ele sunt reflectate de către corpurile sale fizic și eteric spre care-și îndreaptă privirea înapoi, astfel încât omul capătă înăuntrul său în fiecare noapte ceea ce pleacă din corpul său, conexat cu întregul Cosmos, cu mișcarea planetară și constelația de stele fixe.
Viețuirea cu stelele fixe – care la un om poate surveni la jumătate de oră după adormire, la altul după un timp mai lung, la unii la scurt timp de la adormire – este însă de așa natură, încât omul se viețuiește pe sine în toate cele douăsprezece constelații de stele fixe. Viețuirile cu stelele fixe sunt deosebit de complicate.
Cred că dacă ați fi putut percepe, în calitate de călători în jurul lumii, cele mai importante ținuturi ale Pământului și tot nu ați fi cunoscut suma de trăiri pe care o aveți în fiecare noapte de la o singură constelație zodiacală pentru ochiul vostru solar! Pentru oamenii din vechime care aveau încă în ei forțe clarvăzătoare cu caracter pronunțat de vis și care percepeau în mod conștient dar asemănător viselor, multe din cele povestite acum de mine, aceste lucruri erau relativ mai puțin confuze. În prezent, omul abia poate ajunge la oarecare claritate pentru ochiul său solar – și trebuie să ajungă la aceasta, chiar dacă a uitat-o în timpul nopții –, abia poate ajunge la oarecare claritate în ceea ce privește cele trăite în timpul nopții, dacă nu a preluat în dispoziția sa sufletească ceea ce Hristos a vrut să devină pentru Pământ prin Misteriul de pe Golgota. A fi simțit ce înseamnă pentru viața Pământului faptul că Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota, a-ți fi făcut gânduri în viața pământeană obișnuită despre Hristos, aceste lucruri aduc, pe calea ocolită a corpurilor fizic și eteric, în corpul astral o asemenea nuanțare, o astfel de culoare, încât Hristos devine conducătorul, în zodiac, de la adormire până la trezire.
Lucrurile se prezintă astfel, încât omul se întreabă din nou: Trebuie oare să apun în numărul stelelor și al evenimentelor acestei lumi? și când poate privi înapoi la ceea ce el a adresat lui Hristos ca gânduri, simțiri și sentimente și impulsuri de voință, atunci pentru el învie în Hristos un fel de conducător pentru ordonarea evenimentelor confuze ale acestei sfere.
Astfel, trebuie să spunem: Abia când contemplăm cealaltă față a vieții ni se dezvăluie întreaga importantă a lui Hristos pentru viața pământeană a omenirii, incepând de la Misteriul de pe Golgota. De obicei, nimeni nu înțelege ce trebuie să devină Hristos pentru viața terestră în cadrul civilizației curente actuale.
Toate aceste lucruri pe care în prezent încă nu mulți oameni le trăiesc sunt prezentate într-un mod eronat. Modul neordonat în care oamenii actuali, care încă nu au fost atinși de evenimentul hristic, aduc în conștiența trează de zi viețuirile nocturne este înțeles abia atunci când știi lucrurile pe care le-am spus mai înainte. În realitate, dacă am parcurs mai întâi existența încețoșată în starea de somn, ne aflăm într-o măsură oarecare în fața unei lumi care ne zăpăcește, în care Hristos se desprinde ca un Soare spiritual și devine conducătorul nostru, astfel încât toată zăpăceala se transformă într-un fel de înțelegere armonioasă.
Acest lucru este important, deoarece în clipa când intrăm în această sferă în care există diverse vârtejuri care se întretaie, constelații de stele fixe și mișcarea planetelor în fața ochiului nostru solar se prezintă karma noastră. Toți oamenii își percep karma, dar numai în starea de somn. În starea de veghe se infiltrează numai copia acestei percepții, ca o simțire.
Ceva din acea stare pe care un om care caută autocunoașterea o poate observa în el însuși este ecoul încețoșat al acestei viețuiri, în care Hristos apare ca o călăuză care conduce și care călăuzește de la Berbec, prin Taur, Gemeni și așa mai departe și care le explică oamenilor, în timpul nopții, lumea, astfel încât ei capătă din nou forțe pentru viața din timpul zilei. Căci în ceea ce viețuim în această sferă nu este cu nimic mai puțin important decât faptul că prin întâmplările aiuritoare din zodiac Hristos devine călăuza noastră, entitatea care conduce omul de la constelație la constelație, pentru ca acesta să poată prelua în sine în mod ordonat forțele de care are nevoie pentru viața în stare de veghe.
În felul acesta, omul trăiește, de fapt, în fiecare noapte între adormire și trezire; el viețuiește aceste lucruri prin înrudirea sa cu Cosmosul, ca suflet și ca spirit. Așa cum prin corpul său fizic și prin cel eteric el este înrudit cu Pământul, tot astfel cu sufletul și spiritul său și cu corpul său astral este înrudit cu Cosmosul. Omul ar resimți în viețuirea sa interioară în imagini, o dată ce s-a despărțit de corpurile sale fizic și eteric și a crescut în afară, în lumea cosmică, ar resimți o înrudire puternică cu această lume, în viața de imagini reflectate de ceea ce a rămas culcat în pat, ar simți o tendință puternică de a viețui în afară, dincolo de constelațiile zodiacale.
Acest lucru el nu-l poate face între naștere și moarte, pentru că în toate aceste trăiri pe care le-am descris se amestecă în timpul somnului un alt element, un element de cu totul altă natură decât ceea ce vine de la planete și stelele fixe. Acesta este elementul lunar.
În timpul nopții – chiar și în timpul Lunii noi – elementul lunar nuanțează într-o anumită măsură întregul Cosmos cu ceva substanțial special pe care îl viețuiește și omul. Dar el îl resimte în așa fel, încât aceste forțe lunare îl rețin, aș spune, în interiorul zodiacului și-l conduc din nou înapoi la trezire. Omul viețuiește acest element lunar ca pe o vagă presimțire, în prima sferă. Dar pe parcursul celei de a doua sfere, pe care am descris-o, omul viețuiește deosebit de intens tainele nașterii și ale morții. Aici, el viețuiește practic în fiecare noapte – grație unui organ care se află mai adânc decât ochiul inimii și ochiul solar –, cu ajutorul unui organ care se află în întregul organism, cum coboară spiritual-sufletescul, respectiv cum a coborât acesta din lumea spiritual-sufletească și a intrat într-o existență fizică și cum, treptat, trupul trece în moarte. De fapt, murim continuu, în fiecare clipă, numai că învingem moartea, până când ea vine cu adevărat, ca un eveniment unic. Dar în același moment în care viețuiești astfel, cum sufletul trece într-o oarecare măsură prin corporalul-pământesc, în același moment viețuiești datorită acelorași forțe legăturile tale cu restul omenirii.
Trebuie numai să gândești: Nici întâlnirea sau relația cea mai neînsemnată, după cum nici cea mai bogată în consecințe nu sunt fără legătură cu destinul general, cu karma generală a omului. Și, fie că sufletele cu care am fost cândva în relație în viața pământeană trecută sau cu care ne aflăm în relație în viața pământeană actuală sunt în lumea spirituală, fie că sunt aici, pe Pământ, tot ceea ce omul face cu alți oameni, toate relațiile umane care au o legătură intimă cu taina nașterii și a morții se prezintă, aș spune, în fața ochiului spiritual al omului. Omul se simte în interiorul destinului total al vieții sale.
Acest lucru se leagă de faptul că toate celelalte forțe, ale planetelor și ale stelelor fixe, vor să ne tragă afară, în Cosmos. La rândul ei, Luna vrea să ne introducă în lumea oamenilor, ea ne smulge din Cosmos. Ea are forțe care sunt opuse atât forțelor solare cât și forțelor stelare; ea constituie înrudirea noastră cu Pământul. Din această cauză, ea ne readuce, într-un anumit sens, în fiecare noapte din viețuirile zodiacale în viețuirile planetare și apoi din nou în viețuirile pământene, prin faptul că suntem readuși în corpul nostru omenesc fizic.
Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este deosebirea dintre somn și moarte, faptul că atunci când adoarme omul rămâne în legătură strânsă cu aceste forțe lunare. Aceste forțe lunare sunt într-o anume măsură cele care-l fac atent în fiecare noapte asupra importanței vieții sale pământene. Dar aceasta se poate întâmpla numai pentru că omul primește totul înapoi de la corpul său eteric, prin reflectare, așa cum am spus mai sus. În timpul morții, el își retrage corpul eteric din corpul său fizic: apare amintirea retrospectivă a ultimei vieți pământene, și acest corp eteric este acum cel care pentru câteva zile impregnează norul despre care am vorbit. Eu am spus: În fiecare noapte noi trăim ca nor, ca nor de ceață într-o lume de ceață. Dar acest nor de ceață care suntem noi înșine noaptea este lipsit de corpul nostru eteric. Când murim, el este asociat, în primele zile după moarte, cu corpul nostru eteric. Apoi, corpul eteric se dizolvă treptat în elementul cosmic, amintirea dispare. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla mai înainte, când tot ceea ce aveam ca viețuiri stelare obțineam numai prin reflectarea făcută de omul rămas culcat în pat, acum, după moarte, avem o trăire interioară nemijlocită a mișcării planetelor și a constelațiilor de stele fixe.
Dacă citiți cartea mea Teosofia găsiți descrise aceste viețuiri. Veți vedea ceea ce deține omul între moarte și o nouă naștere, ca și cum ar avea aceste lucruri în jurul său. Dar așa cum nu ați recunoaște culori și sunete, dacă în interiorul corpului nu ați avea un ochi, o ureche, așa cum nu ați putea respira dacă nu ați avea în omul interior un plămân și o inimă, tot așa după moarte nu ați putea percepe ceea ce eu am descris ca lume a sufletelor și țară a spiritului, ca fiind ambianța din spiritual, dacă nu ați avea în dumneavoastră pe Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Berbecul, Taurul, Gemenii și așa mai departe. Acesta este organismul dumneavoastră: viețuiți aceste lucruri cu organismul cosmic. Luna însă nu vă mai poate duce înapoi, ea nu v-ar putea readuce decât până la corpul eteric; acesta însă s-a dizolvat în Cosmos.
Dar în om mai este încă prezentă atât de mult din acea forță pe care a primit-o de la Lună, încât el rămâne un timp în lumea sufletelor, așa cum am spus în Teosofia. El își mai ține un timp privirea ațintită spre Pământ, apoi trece în ceea ce am descris sub denumirea de țara spiritului. Aici se află într-o viețuire pe care el însuși o simte a fi în afara zodiacului, în afara cerului stelelor fixe. Și așa își petrece el acum timpul dintre moarte și o nouă naștere.
Privită în detaliu, această acomodare la lumea spirituală se petrece în timpul nopții astfel, încât dacă v-aș descri-o aș putea s-o fac aproximativ în felul următor – bineînțeles că nu trebuie să stoarceți prea mult noțiunile, pentru că aceste lucruii aproape nu pot fi exprimate cu noțiuni pământene. Totuși, pot să v-o descriu după cum urmează:
Imaginați-vă o câmpie, pe această câmpie plante; de la fiecare floare, chiar și de la cele care sunt pe arbori, pleacă un fel de linie spiralată care se avântă în spațiul cosmic. Aceste linii spiralate conțin forțele prin care Cosmosul reglează și determină creșterea plantelor pe Pământ. Căci plantele nu cresc numai din germenul lor, plantele cresc din forțele cosmice care inconjoară Pământul în spirale. Dar aceste forțe sunt prezente și iarna, se află și în deșert, chiar dacă plantele nu există. Pentru a pătrunde în mișcările planetare, omul trebuie să folosească aceste forțe spiralate vegetale în fiecare noapte, ca pe o scară. El urcă, așadar, prin ceea ce forțele vegetale spiralate au comun cu o scară, în mișcările lumii planetelor. Și cu ajutorul acelor forțe care fac ca planta să crească din rădăcina ei – căci ea trebuie să folosească o forță care-i permite să crească –, cu această forță omul este purtat în sfera a doua, pe care v-am descris-o. În fapt, dacă ne focalizăm atenția asupra acelor viețuiri pe care vi le-am înfățișat, în care omul ajunge într-un fel de anxietate și spune: Eu sunt o formațiune de ceață într-o ceață generală, eu trebuie să sălășluiesc în sânul divinității, legând aceste viețuiri cu condițiile de pe Pământ, atunci sufletul își spune: Eu sălășluiesc în tot ceea ce se află ca o binecuvântare cosmică peste un câmp semănat, atunci când înflorește, în ceea ce se află deasupra unei câmpii când întlorește. Tot ceea ce coboară spre plante și se manifestă în linii de forță spiralate, toate acestea constituie, de fapt, sânul divinității, sânul divinității viu în sine, plin de mișcare, în care omul se simte cuibărit la începutul fiecărei perioade de somn.
Luna este cea care conduce omul înapoi spre animalitatea sa. Căci forțele vegetale au tendința de a duce omul tot mai departe, în universal. Întrucât însă el își împarte animalitatea sa cu regnul animal, luna îl readuce în fiecare dimineață în propria sa animalitate.
În felul acesta este legat omul cu Cosmosul. Cosmosul acționează între adormire și trezire. Și ochiul inimii, ochiul solar, ochiul uman parcurg în timpul nopții aceste lucruri în așa fel, încât ele simt ca și cum omul ar resimți, ar trăi, să spunem, o relație oarecare cu un altul. Dar acest lucru nu îi este spus astfel, și nici nu este gândit de el, ci i-l spun judecățile plantelor, prin care urcă, pășind parcă pe o scară, mai întâi în lumea planetelor, apoi este dus în lumea zodiacului.
și astfel o trăire poate fi descrisă astfel: Am o relație cu acest om, mi-o spun crinii, mi-o spun trandafirii, căci forța trandafirului, forța crinului, forța lalelei tocmai m-au mânat încoace. Întregul Pământ devine într-o anumită măsură o carte a vieții, care ne lămurește asupra lumii oamenilor, asupra lumii oamenilor-suflete, în care te integrezi în mod viu.
Aceste viețuiri le-au avut în mod diferit oameni aparținând unor epoci diferite. Dacă priviți spre vechea Indie, cei care doreau să afle ceva prin intermediul stării de somn, prin relația cu lumea stelară, nu voiau să afle decât ceva în legătură cu acele stele fixe, cu acele constelații care se află în momentul respectiv deasupra Pământului, nu permanent, ci numai ocazional. Ei nu voiau să aibă relații cu constelațiile care se află dedesubt, ale căror forțe traversează Pământul.
Priviți o poziție de Buddha sau în general poziția unui înțelept indian care se străduiește să obțină înțelepciunea spirituală superioară cu ajutorul exercițiilor! Priviți cum și-a pus picioarele unul peste altul și cum stă așezat peste aceste picioare încrucișate: pentru că nu vrea să aibă activă decât partea superioară a corpului și ceea ce este legat de constelațiile de deasupra și nu și ceea ce acționează în el prin intermediul ochiului solar, ceea ce acționează prin intermediul membrelor. El vrea să elimine forțele legate de membre. Din această cauză, puteți vedea în poziția oricărui oriental care se străduiește să obțină înțelepciune cum vrea să dezvolte doar o legătură cu ceea ce se află deasupra Pământului. El vrea să dezvolte numai relații de cunoaștere orientate spre domeniul sufletesc.
Lumea ar fi rămas imperfectă, dacă nu ar fi existat decât acest fel de strădanie pentru cunoaștere, dacă ar fi fost adoptate numai pozițiile Buddha pentru a ajunge la cunoaștere. Deja în vremea grecilor omul trebuia să intre în relație și cu acele forțe cu care iei legătura când te dezvolți spre constelațiile aflate sub Pământ.
Acest lucru este admirabil sugerat în legenda greacă, unde se povestește despre un anumit fel de inițiere: Cel în cauză a coborât în lumea subpământeană. Despre anumiți eroi ai Greciei puteți afla întotdeauna că trăiesc o inițiere, atunci când se povestește despre ei că au coborât în lumea subpământeană. Aceasta înseamnă că au făcut cunoștință cu acele forțe ale Cosmosului care acționează prin intermediul Pământului, cu forțele htonice.
În felul acesta, fiecare epocă își are sarcina sa specifică. Astfel, inițiatul oriental învăța, pentru a putea împărtăși acest lucru celorlalți oameni, mai ales ceea ce se afla înainte de naștere, respectiv de concepție, așadar care ținea de domeniul spiritual-sufletesc, pe care omul îl viețuiește înainte de a coborî în lumea pământeană. Ceea ce în concepția orientală despre lume, în literatura orientală, se apropie de om într-un mod atât de măreț, se întâmplă datorită faptului că odinioară oamenii puteau privi în interiorul vieții pe care o parcurg înainte de a coborî pe Pământ.
În Grecia, a început să fie cunoscut ceea ce depinde de însuși Pământul: Uranus și Gea. Gea, Pământul, se află la punctul de început al cosmologiei grecești. Și întotdeauna grecul a năzuit să cunoască Misteriile Pământului, care, bineînțeles, sunt și Misteriile cosmice care acționează străbătând Pământul. Dar grecul voia să mai cunoască și Misteriile lumii propriu-zis subpământene. În felul acesta, în Grecia s-a dezvoltat o cosmologie corectă.
Grecul are puțin din ceea ce numim cunoaștere istorică – orientalul nu o avea deloc. Pe el îl interesa mai mult ce se întâmpla pe vremea când Pământul se forma în Cosmos, pe vremea când forțele titanice se luptau cu alte forțe; prin acestea grecul înțelegea forțe spirituale puternice, care stau la baza condițiilor pământene în mrejele cărora se află prins omul. În epoca mai nouă, suntem îndrumați să înțelegem istoria, pentru a putea atrage atenția asupra faptului că omul a ieșit dintr-o stare clarvăzătoare înrudită cu visul, că el a ajuns numai la conștiența sa cu coloratură intelectualistă și nuanțată de elementul mitic, din care trebuie să găsească calea de ieșire, pentru a privi în lumea spirituală.
Această perioadă contemporană reprezintă, de fapt, trecerea la cucerirea conștientă a unei viețuiri în lumea spirituală. Pentru aceasta trebuie să ne îndreptăm privirea, înainte de toate, asupra istoriei. Din această cauză s-a întâmplat în repetate rânduri, în societatea noastră antroposofică, ca diferitele epoci istorice să fie urmărite retrospectiv, până acolo unde oamenii mai primeau încă de la entități superioare, supraterestre, cunoștințele, ca apoi să se urmărească mai departe această dezvoltare istorică a omului, până în vremurile noastre.
Această evoluție istorică a omului este abordată de cunoașterea exterioară actuală într-un mod foarte abstract. Ce linii abstracte sunt trase atunci când, în prezent, se dezvoltă cunoașterea istorică! Oamenii din vechime îmbrăcau întreaga istorie în mituri, pe care o puneau în legătură cu întreaga natură și cu evenimentele ce se petreceau în aceasta. Acest lucru noi nu mai știm să-l facem. Dar oamenii încă nu și-au însușit simțul care le-ar permite să întrebe: Cum era în vremea când primii oameni primeau de la entitățile superioare înțelepciunea, și când a început această situație să intre în declin? Cum era atunci când însuși un zeu a coborât, pentru a se întrupa, prin Misteriul de pe Golgota, într-un trup omenesc și să împlinească o misiune cosmică grandioasă, astfel încât abia prin aceasta Pământul și-a căpătat sensul său?
Întreaga teologie a secolelor al XIX-lea și al XX-lea este bolnavă de faptul că nu poate înțelege pe Hristos în importanța sa spirituală. Această înțelegere trebuie s-o aducă știința modernă a inițierii. Trebuie să existe o știință modernă a inițierii care să poată pătrunde din nou în lumea spirituală, care să poată vorbi din nou despre naștere și moarte, despre viața dintre naștere și moarte, dintre moarte și o nouă naștere și despre viața sufletului uman în timpul somnului, așa cum am făcut-o astăzi împreună. Trebuie să fie posibil ca omul să cunoască din nou și această cealaltă parte a existenței, cea spirituală. Orice progres al omenirii în viitor va deveni posibil numai dacă omul va cunoaște și această cealaltă parte a existenței.
Așa cum odinioară oamenii s-au adresat cunoașterii exclusive a lumilor superioare – ceea ce puteți remarca în poziția de Buddha –, mai târziu, pentru a ajunge la cosmologie, ei au aflat din evoluția Pământului și au fost initiați în Misteriile grecești, htonice, ceea ce povestesc miturile grecești, tot așa avem nevoie ca, după ce omenirea a studiat tainele Cerului și tainele Pămâtului în vechea știință a inițierii, să avem o știință a inițierii nouă, care să se poată mișca într-o anumită măsură în ritmul de du-te-vino între Cer și Pământ, care să întrebe Cerul când dorește să se lămurească cu privire la Pământ și Pământul când vrea să se lămurească cu privire la Cer.
Aproximativ așa sunt puse problemele – dacă îmi este îngăduit să afirm acest lucru cu toată modestia – pe care le-am condus la un răspuns provizoriu în cartea Știința ocultă în linii mari, care a apărut în limba engleză sub titlul: An Outline of Occult Science. Am încercat să descriu ceea ce este atât de necesar omului modern, așa cum îi erau necesare vechiului om al Orientului Misteriile Cerului, așa cum erau necesare grecilor Misteriile Pământului. Și în prezent ar trebui observat care este situația acestei inițieri moderne, care este relația ei cu oamenii.
Pentru a caracteriza în puține rânduri sarcinile care stau la baza inițierii moderne, va trebui să spun și aici ce am spus acum câteva zile la Oxford câtorva dintre dumneavoastră. Aș vrea să vă atrag atenția mai întâi asupra faptului că, în timp ce pentru vechiul inițiat avea importanță mai ales privirea în sus, în lumile spirituale din care descinde omul, când se înconjoară cu un corp pământesc, în timp ce pentru inițiatul dintr-o epocă mai târzie era important ce am încercat să vă spun când am făcut trimitere la reprezentarea grecească a coborârii în lumea subterană, inițiaților moderni le revine obligația de a ajunge, așa cum am spus deja, la cunoașterea relației Cerului cu Pământul.
Această cunoaștere se obține numai dacă ne îndreptăm atenția asupra următoarelor aspecte. Desigur, trebuie să cunoști Cerul, trebuie să cunoști Pământul, trebuie însă să-ți focalizezi atenția asupra aceluia în care, dintre ființele din jurul nostru, coacționează mai întâi ca un întreg, Cerul și Pământul, adică în ochiul inimii, în ochiul solar și în ochiul uman integral: omul însuși. Însuși omul! Căci omul cuprinde infinit mai multe aspecte decât acele lumi pe care le putem percepe cu ajutorul simțurilor exterioare, pe care ni le putem explica cu rațiunea legată de simțuri. A cunoaște omul în plan spiritual este sarcina cunoașterii inițiatice actuale. Am spune: Această cunoaștere inițiatică vrea să cunoască totul, pentru a cunoaște omul prin prisma întregii lumi, a întregului Cosmos.
Comparați situația inițiatului actual cu aceea a inițiatului de altădată. Prin toate facultățile oamenilor din vechime putea fi trezită amintirea timpului dinaintea coborârii într-un trup terestru. Din această cauză, mai ales pentru initiații mai vechi, aceasta era o trezire a amintirilor cosmice. Mai târziu, pentru greci aceasta era o privire în natură. Pentru inițiatul modern este vorba de a cunoaște omul în mod nemijlocit, ca pe o ființă spirituală. Pentru aceasta el trebuie să capete capacitatea de a se desprinde de înțelegerea terestră a ceea ce leagă omul cu lumea. Aș vrea să dau din nou un exemplu, pe care l-am mai amintit de curând.
Printre sarcinile cele mai grele ale cunoașterii inițiatice este aceea de a stabili relații cu sufletele care au părăsit de un timp mai scurt sau mai lung Pământul, care au trecut prin poarta morții. Este posibil să se stabilească asemenea legături prin trezirea unor forțe sufletești mai profunde. Mai întâi trebuie însă să te obișnuiești, prin exerciții, să poți vorbi limba prin care poți comunica cu morții. Această limbă este, aș spune, un copil al limbii umane. Dar ar fi o greșeală imensă să credeți că această limbă umană ar fi de oarecare utilitate pentru a întreține o legătură cu morții. Căci primul lucru pe care îl conștientizezi este acela că morții înțeleg încă foarte puțin timp ceea ce trăiește în limba pământeană ca substantive. Ceea ce exprimă un anumit lucru, un lucru bine conturat și care este desemnat cu ajutorul unui substantiv nu mai este prezent în limba morților. În limba morților totul se referă la mobilitatea interioară. Din această cauză constatăm că la un anumit timp după ce oamenii au trecut prin poarta morții ei nu mai au o adevărată receptivitate decât pentru verbe. Pentru a putea comunica cu morții trebuie să le adresăm întrebări, formulându-le în așa fel, încât ele să le fie inteligibile. În acest caz, după un timp vine și răspunsul. De obicei trebuie să treacă mai multe nopți până când mortul să ne răspundă la întrebările pe care i le punem. Așa cum am spus, trebuie să ne adaptăm limbii morților și abia apoi se adaptează pentru noi limba în care se integrează mortul, întrucât el trebuie să se îndepărteze de Pământ cu întreaga sa viață sufletească. Este vorba de o limbă care nu mai corespunde relațiilor terestre, este o limbă care a ieșit din simțire, din inimă, un fel de limbă a inimii. Aici construim ceea ce ține de limbă așa cum construim în limba omenească sunetele legate de senzații. Noi exclamăm „Aa” când suntem uimiți, spunem „I” când vrem să ne indicăm pe noi (în românește s-ar putea cita vocala inițială I nescrisă, când pronunțăm „Eu”, n.tr.). Abia aici sunetele și combinațiile de sunete își capătă importanța lor adevărată. Începând din această clipă limba noastră devine ceva care nu mai este înrudit cu organul, ea se transformă așa cum am spus mai înainte, devine la fel cu ceea ce urcă din flori, și noi începem să vorbim cu această limbă. Noi înșine devenim flori, și înflorim într-o anumită măsură împreună cu florile. Și în timp ce pătrundem cu forțele noastre sufletești în floarea de lalea, noi exprimăm în imaginaițunea lalelei ceea ce aici, pe Pământ, este exprimat în modelarea cuvântului. Noi creștem în ceea ce este partea spirituală a tuturor lucrurilor.
Dar, în timp ce vă spun toate acestea, dumneavoastră vedeți că limba se adaptează unor condiții diferite după ce a trecut prin poarta morții, că în adevăr știm puține lucruri despre om atunci când nu cunoaștem decât partea sa exterioară, că știința inițiatică modernă trebuie să cunoască această cealaltă parte a omului. Această cunoaștere începe cu limba. Dar corpul omului, așa cum este descris – citiți literatura acestui domeniu –, devine cu totul altul atunci când înaintăm în știința inițiatică. În timp ce vechiul inițiat trebuia să retrezească în om o facultate de mult pierdută, să aducă în amintire ceea ce oamenii au trăit înainte de a fi coborât pe Pământ, inițiatul prezentului trebuie să facă ceva cu totul nou, care reprezintă un progres, care va avea importanță pentru om când el va părăsi Pământul, ba chiar când Pământul nu va mai fi deloc în Cosmos. Aceasta este sarcina științei inițiatice moderne. Din această forță trebuie să grăiască această știință inițiatică modernă.
Dumneavoastră știți că știința inițiatică a intervenit din când în când în evoluția spirituală a Pământului. Ea a existat mereu. Știința inițiatică, aceea de care avem nevoie, care nu poate vedea în ceea ce acceptă știința actuală decât un început pentru cunoașterea umană va fi tot mai mult combătută. Veți folosi forță pentru a putea răzbate prin ceea ce se opune inițierii moderne. Căci înainte ca inițierea modernă, care este la rândul ei o dispută cu forțele suprasensibile, să fi căpătat, în ultima treime a secolului al XIX-lea, o anumită rezonantă forțele opuse erau deja în activitate, construind, în mare măsură în mod inconștient, o stare a culturii și civilizației umane care se străduie să stârpească inițierea modernă din rădăcină.
Gândiți-vă numai cât de răspândită a devenit, în ceea ce privește cunoașterea, formula: Acesta este punctul meu de vedere. Oamenii spun: Acesta este punctul meu de vedere fără să fi parcurs o evoluție. Fiecare om trebuie să-și pună în valoare concepția plecând de la punctul de vedere pe care îl adoptă în momentul în care exprimă acest lucru. În prezent, lucrul cel mai jignitor, cel mai iritant, este când se vorbește despre o cunoaștere superioară, despre o cunoaștere la care trebuie să te străduiești să ajungi.
Când în ultima treime a secolului al XIX-lea a apărut posibilitatea de a se dezvolta inițierea modernă erau deja în activitate forțele opuse, care voiau să realizeze marea omogenizare, marea nivelare a oamenilor și în domeniul spiritual. Am putea cita numele multor oameni care au avut această opoziție față de inițierea modernă.
Credeți oare că, dacă este necesar să vi se vorbească în spiritul științei inițiatice, cuvintele trebuie să sune la fel ca aici, pe Pământ, pentru relațiile terestre obișnuite? Când încerc să vă fac inteligibil cum limba sonoră umană trebuie să se schimbe, dacă trebuie să comunicăm cu entitățile din lumea spirituală, nu mă veți înțelege greșit nici dacă vă spun: Când voi vorbi din punct de vedere terestru despre marea importanță pe care o are, de exemplu, Rousseau, mă voi strădui, să o fac cu tot elanul, cu toată noblețea și cu toată aprecierea, așa cum o fac și ceilalți. Dar dacă trebuie să mă avânt în încercarea de a înveșmânta în cuvinte terestre ceea ce oferă cunoașterea inițiatică despre Rousseau, atunci trebuie să vă spun: Rousseau se prezintă științei inițiatice prin tendința de a egaliza totul, prin nivelarea sa spirituală, drept flecarul civilizației moderne, împreună cu multi alți tovarăși!
Acesta este un lucru pe care omenirea nu-l acceptă ușor: faptul că cineva ca Rousseau poate fi numit din punctul de vedere terestru un mare spirit, dar că dacă vrei să-l cunoști cu adevărat – și, așa cum am spus, știința inițiatică modernă trebuie să cunoască Cerul și Pământul, trebuie să descrie ritmul lor – trebuie acceptat și faptul că el poate fi, din punct de vedere inițiatic, un flecar al vieții spirituale moderne. Doar consonanța celor două aspecte conduce la adevărata cunoaștere a omului. Căci această cunoaștere trebuie clădită pe ceea ce constituia temelia pe care construiau vechii inițiați: Ex deo nascimur. Orice amintire trebuie construită pe ceea ce ne poate întâmpina când privim în lume, unde Hristos devine în mod inconștient călăuza noastră, așa cum am spus astăzi.
Dar noi trebuie să-l preluăm tot mai mult în conștiență, astfel încât să recunoaștem ca aflându-se sub îndrumarea lui Hristos ceea ce este în lume, ceea ce aparține morții, să recunoaștem că împreună cu Hristos ne cuibărim în lumea moartă: In Christo morimur.
Prin faptul că ne cufundăm cu Hristos în mormântul vieții terestre are loc Învierea și trimiterea Duhului Sfânt: Per spiritum sanctum reviviscimus.
Per spiritum sanctum reviviscimus trebuie să fie înainte de toate o țintă de atins pentru inițiatul modern. Dacă reflectați la acest lucru și-l comparați cu ceea ce este mentalitatea rezultată chiar din știință, veți spune: Va mai exista o mare rezistență, poate o opozitie, pe care în prezent nici nu v-o puteți imagina, care se va consuma și în fapte, care se va manifesta înainte de orice în tendința de a face cu totul imposibilă știința inițiatică. Și ceea ce am eu de spus, când vorbesc într-un asemenea cerc mai restrâns, ceea ce aș vrea să așez în suflete, în inimi este ca prin descrieri ca cele pe care le redau din știința inițiatică modernă să trezesc forță, pentru ca unii oameni aici de față să poată găsi poziția corectă între ceea ce vrea să pătrundă în lume din lumile spirituale și ceea ce vrea să facă imposibilă pătrunderea acestei spiritualități în lumea pământeană. Acesta este lucrul asupra căruia doream să atrag atenția într-un astfel de cerc mai restrâns, întrucât mi-a fost oferită și ocazia unor conferințe adresate unui public mai larg, așa cum s-a întâmplat spre marea mea satisfacție la Oxford. Întrucât acolo am avut posibilitatea să prezint partea exterioară a lucrurilor, în acest cerc mai restrâns trebuie să atrag atenția asupra a ceea ce este esoteric.
Cred că ar fi bine dacă ați depăși unele aprecieri care azi ar putea suna paradoxal, atunci când se vorbește de lumile spirituale. Și sună paradoxal pentru că limba lumilor spirituale este diferită de limba terestră și ceea ce ar trebui altfel exprimat trebuie adus în limba pământeană cu efort. Așa încât, dacă unele lucruri ar putea șoca, trebuie înțeles că ele apar astfel, ca simplă povestire, nemijlocit din lumile spirituale.
Dorind să conturez concepția care a stat la baza conferinței de azi, exprim profunda mea satisfacție pentru faptul că v-am putut vorbi din nou, dragi prieteni, aici, la Londra. Aceasta este
pentru mine, ca întotdeauna, o plăcere. Am mai spus-o, suntem foarte rar împreună. Fie însă ca și ceea ce putem fonda în inimile, în sufletele noastre cu acest prilej să acționeze în sensul
unirii tuturor celor care sunt apropiați de antroposofie: a fi împreună în inimi, în suflete, peste întregul Pământ. Din dorință de a folosi asemenea întâlniri ca stimuli pentru marea legătură
care reunește toate inimile, toate sufletele noastre, dintr-o astfel de dispoziție sufletească a fost rostită conferința de azi. În acest sens, aș vrea să rostesc și următorul gând: Să rămânem
împreună, dragii mei prieteni, oricât ne-am îndepărta fizic unii de alții.
