Omenirea, prin toate forțele care trăiesc în sufletul omului, trebuie să ajungă din nou la înțelegerea Misteriului de pe Golgota, nu numai să-l înțeleagă din interiorul civilizației actuale, ci în așa fel încât întreaga ființă umană să poată fi legată cu el. Acest lucru va deveni însă posibil pentru omenire abia când aceasta se va putea din nou apropia, de pe poziția unei cunoașteri spirituale de sine, de Misteriul de pe Golgota. Nici o cunoaștere intelectualistă nu este aptă să pună în valoare în lume creștinismul, cu întregul său impuls, căci ea nu cuprinde decât gândirea umană. Și atunci când avem o cunoaștere care vorbește numai gândirii trebuie să ne căutăm impulsurile voliționale – și acestea sunt cele mai importante impulsuri în cadrul adevăratului creștinism – în instinctele noastre; noi nu le putem resimți, din lumea în care ele sunt cu adevărat prezente, din lumea spirituală. În epoca actuală acest lucru nu va fi posibil decât dacă ne vom îndrepta privirea spre marea întrebare a umanității: În ce măsură Misteriul de pe Golgota este sensul întregii evoluții a Pământului?
Am vrea ca ceea ce se va spune despre aceasta să fie reunit într-un tablou, într-o imagine, poate paradoxală. Dacă o ființă oarecare ar coborî de pe o altă planetă pe Pământ – această ființă nefiind un om în sensul pământesc – ar găsi că tot ce există aici este de neînțeles; dar convingerea mea cea mai profundă, extrasă din cunoașterea evoluției Pământului, este că o astfel de ființă, chiar dacă ar veni de pe Marte sau de pe Jupiter, ar fi profund emoționată de tabloul lui Leonardo da Vinci Cina cea de taină [Nota 44]. O astfel de ființă ar găsi în acest tablou un sens mai profund, legat de Pământ și de evoluția acestuia. Plecând de la acest sens, care cuprinde Misteriul de pe Golgota, o ființă aparținând unei lumi extraterestre ar putea înțelege Pământul, cu celelalte fenomene ale sale.
Noi, oamenii prezentului, nu știm cât de departe am pătruns în abstracțiunea intelectualistă. Din această cauză nu ne mai putem transpune în sufletele oamenilor care au trăit înainte de Misteriul de pe Golgota. Acele suflete erau cu totul diferite de cele actuale. Istoria omenirii este imaginată în mod prea asemănător cu ceea ce se întâmplă azi. Dar sufletele omenești au parcurs o evoluție importantă, și înaintea Misteriului de pe Golgota chiar și cei care aveau numai o formație primitivă în sufletele lor vedeau în ei înșiși o entitate sufletească care se poate numi o amintire a timpurilor pe care sufletul îl parcurge înainte de a intra într-un corp terestru. Așa cum ne amintim de cele viețuite la vârsta de trei, patru, cinci ani, tot astfel sufletul omenesc din vechime avea o amintire despre viața dinainte de naștere în lumea spiritual-sufletească. Omul era, într-un anumit sens, transparent în ceea ce privește sufletul; el spunea: Eu sunt un suflet, și eram un suflet și înainte de a coborî pe Pământ. Și el cunoștea, de asemenea, în timpuri mai vechi, anumite detalii ale vieții sale spiritual-sufletești dinaintea coborârii pe Pământ. Se viețuia pe sine însuși în imagini cosmice. Privea în sus spre stele și nu le vedea în simple configurații abstracte, așa cum vedem stelele azi, el le vedea în imaginațiuni asemănătoare visului și putea spune: Aceasta este ultima aparență a acelei lumi spirituale din care am coborât ca suflet într-un corp uman. Niciodată acest om al timpurilor de demult nu s-a legat atât de intens cu corpul său uman încât să nu aibă o viețuire a sufletului său.
Cum viețuia acest om al timpului de demult? El viețuia astfel, încât putea spune: Înainte de a coborî pe Pământ, eu am fost într-o lume în care Soarele nu este numai un corp ceresc care răspândește lumină, în care el este locul de adunare a ierarhiilor spirituale superioare. Eu nu am trăit într-un spațiu fizic, ci într-unul spiritual, într-o lume în care Soarele nu răspândește pur și simplu lumină, ci emite înțelepciune radiantă. Am trăit într-o lume în care stelele sunt entități care își pun în valoare voința. Din această lume am coborât. Cu asemenea simțăminte se legau pentru omul din vechime două viețuiri: viețuirea naturii și viețuirea păcatului.
Această viețuire a păcatului omul nu o mai are, pentru că pentru el păcatul nu trăiește decât în lumea existenței abstracte, păcatul este pentru el numai o transpunere, ceva pe care nu-l poate pune, sub raport moral, în legătură cu necesitățile naturii. Pentru omul din vechime nu existau aceste două necesităti izolate în viața cosmică: necesitate a naturii, pe de o parte, și necesități morale, pe de altă parte. Pentru el orice necesitate morală era și o necesitate a naturii; orice necesitate a naturii era și o necesitate morală.
Omul putea, astfel, să-și spună: A trebuit să cobor din lumea spiritual-divină. Dar prin faptul că am coborât într-un corp uman eu mă aflu față de lumea din care am coborât ca un bolnav. Noțiunile de boală și de păcat erau strâns legate pentru omul din vechime. Omul se simțea aici, pe acest Pământ, în așa fel încât trebuia să găsească în sine forțele pentru depășirea bolii. Din această cauză în aceste suflete mai vechi își făcea loc starea de conștiență: Avem nevoie de educație, de ceva care înseamnă vindecare. Educația este medicină, educația este terapie. Și au apărut figuri ca terapeuții [Nota 45], pe scurt, așa cum erau înainte de Misteriul de pe Golgota, vindecătorii. Și în Grecia orice viață spirituală era gândită în legătură cu vindecarea oamenilor, pentru că se știa că omul era la începutul evoluției Pământului mai sănătos și a evoluat treptat, în așa fel încât s-a depărtat tot mai mult de ființa spiritual-divină. Aceasta însemna a fi bolnav; ceea ce a fost uitat ulterior este faptul că această noțiune s-a răspândit în acea lume în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Căci omul resimțea în acele timpuri mai vechi orice lucru spiritual printr-o privire îndreptată asupra trecutului; el își spunea: Dacă vreau să caut spiritualitatea, trebuie să privesc în urmă, în trecut; acolo există spirit. Din acest spirit m-am născut și acest spirit trebuie să-l regăsesc. Dar m-am îndepărtat de el.
În felul acesta simțea omul trecutului spiritul de care se îndepărtase ca fiind spiritul Tatălui. În Misterii inițiatul suprem era acela care dezvoltase în el însuși, în inima sa, în sufletul său acele forțe prin care el putea reprezenta în mod exterior, ca om, pe Tatăl. Iar când învățăceii Misteriilor au pășit prin poarta acestora, au intrat în acele instituții care erau totodată lăcașuri de artă, de educație și de cult inițiatic; când se aflau în fața inițiatului suprem, ei vedeau în acesta pe reprezentantul lui Dumnezeu-Tatăl. Părinții (Tații) erau initiați superiori, eroi solari [Nota 46]. Principiul Tatălui a fost dominant înaintea Misteriului de pe Golgota.
Și omenirea simțea cum se îndepărtase tot mai mult de Tatăl – față de care se putea spune: Ex deo nascimur – și că trebuia să fie vindecată. Omenirea aștepta pe Vindecător, pe Mântuitor. Dar abia când El va fi din nou resimțit ca medic al lumii, ca marele Mântuitor, va putea fi din nou așezat în lume.
Acesta era sentimentul pe care-l aveau vechile suflete dinaintea Misteriului de pe Golgota despre legătura lor cu lumea suprasensibilă a Tatălui. Iar ceea ce era resimțit în Grecia, ceea ce trăia în expresia: Mai bine să fii cerșetor aici pe Pământ, decât rege în regatul umbrelor [Nota 47] vrea să însemne că omenirea a învățat să simtă în mod profund cât de mult se depărtase în întreaga ei ființă de lumea suprasensibilă. Un dor adânc tânjea, în același timp, în om după această lume suprasensibilă.
Dar niciodată omenirea nu ar fi putut ajunge la conștiența deplină de sine a Eului, la libertatea interioară, dacă ar fi continuat să se dezvolte având numai conștiența despre Dumnezeu-Tatăl. Căci pentru a ajunge la această libertate interioară trebuia să-și găsească loc în ființa omului ceea ce era considerat boală, prin comparație cu stările anterioare. Întreaga omenire resimțea, într-un anume sens, boala lui Lazăr. Era însă tocmai boala care nu duce la moarte, ci la eliberare și la noua cunoaștere a Veșnicului în om.
Se poate spune: Oamenii uitaseră acel trecut spiritual-sufletesc dinaintea nașterii, privirea lor era tot mai mult îndreptată spre ambianța fizică. Dacă un suflet mai vechi privea la ambianța fizică prin intermediul trupului, el vedea pretutindeni în stele imaginile spiritualului, pe care le părăsise prin nașterea pe Pământ. El vedea în lumina Soarelui înțelepciunea radiantă în care trăise ca în propria-i ambianță de viață, vedea corul Ierarhiilor superioare în Soare, de unde fusese trimis aici, jos, pe Pământ. Dar aceste lucruri omenirea le uitase.
Și ele erau resimțite pe măsură ce soseau secolele al VIII-lea, al VII-lea și următoarele dinaintea Misteriului de pe Golgota. Dacă istoria exterioară nu spune nimic despre aceste lucruri, aceasta este o carență a istoriei exterioare. Cel care înțelege istoria în sens spiritual vede că o conștiență puternică despre Dumnezeul-Tată a fost prezentă în punctul de pornire al evoluției umanității și că această conștiență a paralizat treptat, că omul nu mai vedea în jurul său decât natura despiritualizată.
Multe lucruri nu erau exprimate pe atunci, multe lucruri rămâneau în adâncurile subconștiente ale sufletelor omenești. Dar ceea ce a acționat cel mai mult în sferele subconștiente ale sufletului uman era întrebarea – pe care oamenii nu o rosteau în cuvinte, o simțeau numai în inimile lor: În jurul nostru este natura, unde este spiritul ai cărui copii suntem?
Unde vedem spiritul ai cărui copii suntem? În cele mai bune suflete ale secolelor IV, III, II, I, această întrebare exista inconștient, fără să fi fost formulată.
Timpul în care omenirea simțea îndepărtarea de Dumnezeu-Tatăl a fost un timp al interogației; întru câtva ea știa în adâncul sufletului că așa trebuie să fie – Ex deo nascimur! –, dar oare noi mai știm acest lucru, putem să-l mai știm?
Dacă privim și mai adânc în sufletele oamenilor care trăiau în timpul când se apropia Misteriul de pe Golgota, vedem că erau prezente suflete mai simple, primitive, care puteau resimți în subconștientul lor felul cum erau rupte de Tatăl. Căci ei erau urmașii acelor oameni primordiali care nu fuseseră atât de animalici cum ne imaginăm în prezent datorită științelor naturale, ci purtau în trupul lor de natură animală un suflet prin care știau, cu ajutorul vechii clarvederi, asemănătoare visului, și-și spuneau: Am coborât din lumea spiritual-divină, am acceptat un trup uman. Dumnezeu-Tatăl ne-a introdus în lumea terestră. Din El ne-am născut.
Dar cele mai vechi suflete ale omenirii știau că ele au părăsit în lumile spirituale din care coborâseră ceea ce numim sau ceea ce mai târziu a fost numit „Hristos”. Din această cauză, primii scriitori creștini spuneau că cele mai vechi suflete erau creștine [Nota 48]; aceste suflete știau să-L adore și pe Hristos. În lumile spirituale în care sălășluiau înainte de a coborî pe Pământ, Hristos era punctul central al vederii lor, Hristos era entitatea centrală spre care își îndreptau privirile sufletești. Și oamenii de pe Pământ își aminteau de această existență împreună cu Hristos în viața dinaintea celei pământene.
Apoi au existat alte ținuturi – Platon vorbește despre acestea într-un mod cu totul special –, în care elevii erau inițiați în Misterii [Nota 49], în care era trezită vederea lumilor suprasensibile, în care se dezlegau forțele existente în entitățile umane, cu ajutorul cărora poți privi în lumile spirituale. Acești elevi ai inițiaților învățau, în fapt, să-L cunoască pe Hristos nu numai dintr-o amintire întunecată cu care trăiau toți oamenii înainte de a fi coborât pe Pământ, care aici, pe Pământ, nu mai era în sufletele oamenilor decât ca o reprezentare pe jumătate uitată, ei învățau să-L cunoască din nou, cu întreaga sa înfățișare. Dar ei învățau să-L cunoască ca pe o entitate care își pierduse întru câtva rolul său în lumile supraterestre.
În Misteriile secolelor II și I dinaintea Misteriului de pe Golgota se privea într-un mod cu totul special la acea entitate din lumea suprasensibilă care mai târziu a fost numită entitatea Hristos. Se privea în așa fel, încât se spunea: Noi vedem această entitate în lumile suprasensibile, dar activitatea ei s-a redus din ce în ce mai mult. Ea a implantat în suflete amintirea timpurilor dinainte de naștere, care apoi a reînviat în existența terestră. Această entitate a fost în lumile suprasensibile marele Învățător pentru ceea ce sufletul mai purta în amintire după ce coborâse pe Pământ. Entitatea care mai târziu a fost numită Hristos le apărea inițiaților ca o entitate care își diminuase activitatea, pentru că oamenii, treptat, nu mai puteau avea această amintire, nu o mai puteau căpăta.
Și astfel au trăit acești inițiați, în timp ce în ei devenea tot mai evident faptul că această entitate de care omenirea străveche își amintea în existența terestră, această entitate pe care acum o vedem cu o activitate tot mai redusă în lumile spirituale își va căuta o nouă sferă de viață. Ea va coborî pe Pământ pentru a trezi din nou în om spiritualitatea suprasensibilă.
S-a vorbit despre acea entitate numită mai târziu Hristos ca despre cel care va coborî în viitor pe Pământ, va accepta un corp uman, așa cum l-a luat prin Iisus din Nazaret. Această idee a fost unul din principalele conținuturi ale discuțiilor din ultimele secole dinaintea Misteriului de pe Golgota. Vedem în măreția imaginii plastice a celor trei magi sau a celor trei regi de la Răsărit pe reprezentanții unor astfel de inițiați care învățaseră în locurile lor de inițiere că Hristos va veni atunci când se vor împlini timpurile, iar semnele din cer le vor vesti. Atunci noi trebuie să-L căutăm în locul său ascuns. Iar în Evanghelii aceasta apare ca o taină adâncă, ca un Misteriu care se dezvăluie în evoluția omenirii, când o privești cu vederea spirituală.
În felul acesta oamenii primitivi priveau parcă pierduți spre lumea suprasensibilă. Ei își spuneau în subconștientul lor: L-am pierdut pe Hristos. Și priveau natura din jurul lor. În inima lor se năștea întrebarea la care m-am referit mai înainte. Iar inițiații din Misterii știau: Această entitate numită mai târziu Hristos va veni, va primi un corp uman și ceea ce au viețuit sufletele mai înainte în existența lor preterestră vor retrăi la vederea Misteriului de pe Golgota.
Prin aceasta s-a dat răspuns nu într-un mod intelectualist, ci prin faptul cel mai covârșitor care s-a petrecut vreodată pe Pământ, întrebării: Cum să ne reîntoarcem la suprasensibil? Oamenii care dezvoltaseră atunci o simțire pentru ceea ce s-a întâmplat învățau de la cei care știau că în omul Iisus trăia un Dumnezeu adevărat, care a coborât pe Pământ, Dumnezeul pe care omenirea îl uitase pentru că forțele trupului se dezvoltau spre libertate. El a apărut într-o nouă formă, astfel încât putea fi văzut, iar istoria va putea vorbi despre El ca despre o ființă terestră. Dumnezeul care fusese cunoscut numai dincolo de lumea spirituală coborâse, umblase prin Palestina, simțise Pământul prin aceea că El însuși luase un corp uman. Din această cauză, marea întrebare a celor care erau oameni cultivați în sensul de atunci era: Ce cale a luat Hristos pentru a ajunge la Iisus?
Problema Hristos a fost în primele timpuri ale creștinismului o problemă pur spirituală. Nu era cercetat Iisus, era cercetat Hristos, modul cum coborâse El. Se privea spre lumile suprasensibile, se vedea coborârea lui Hristos pe Pământ, se punea întrebarea: Cum a devenit entitatea supraterestră o entitate terestră? Din această cauză, oamenii simpli care-l înconjurau pe Iisus Hristos, ucenicii săi, aveau posibilitatea să vorbească cu el ca Duh și după moarte. Din cele pe care le-a spus după moarte nu s-au păstrat decât unele fragmente. Dar știința spirituală, cunoașterea spirituală, poate face cunoscut cu ce cuvinte s-a adresat după moarte Hristos celor care îi erau cei mai apropiați, întrucât El le-a apărut în spiritualitatea Sa.
El le-a vorbit atunci ca marele Vindecător, ca Terapeutul, care era un Mângâietor, care știa că oamenii au avut cândva o amintire legată de El, pentru că fuseseră împreună cu El în lumile suprasensibile, în existența preterestră. Și acum le putea spune: Mai de mult v-am dat facultatea de a vă aminti de existența voastră suprasensibilă, preterestră. Acum, dacă mă primiți în sufletele voastre, în inimile voastre, vă dau forța de a trece prin poarta morții cu conștiența nemuririi. Și nu-l veți recunoaște numai pe Tatăl – Ex deo nascimur! –, veți simți pe Fiul ca fiind cel cu care puteți muri, rămânând totuși vii – In Christo morimur.
Desigur, aceste lucruri nu erau învăluite în cuvintele pe care le exprim acum, dar din punct de vedere al sensului era ceea ce Hristos îi învăța pe cei care i-au fost aproape după moartea sa trupească. Oamenii nu cunoșteau moartea când erau oameni primordiali, căci aduceau din vremea în care căpătaseră conștiența o cunoaștere interioară a ceea ce era sufletesc în ei; ei știau ce nu poate muri. Ei puteau vedea oamenii murind în jurul lor, moartea era pentru ei o aparență printre alte fapte din ambianța lor. Ea nu era resimțită de oameni. Abia când s-a apropiat Misteriul de pe Golgota oamenii au simțit realitatea morții, căci sufletele lor se legaseră într-atât cu elementul corporal, încât nu mai putea să ia naștere decât îndoiala asupra modului cum ar putea supraviețui sufletul când trupul se dezagregă. Aceasta nu ar fi constituit o problemă în timpurile mai vechi, căci oamenii recunoșteau sufletul.
Apoi a venit Hristos, care spunea: Eu vreau să fiu împreună cu voi pe Pământ, ca să aveți forța să luați în stăpânire sufletele voastre, să vă impulsionați interior, în așa fel încât să le purtati prin moarte ca pe niște suflete vii. Acesta era lucrul pe care Pavel nu l-a înțeles decât după ce i-a fost deschisă calea spre lumile suprasensibile, atunci când a primit aici, pe Pământ, impresiile despre Iisus Hristos. Din această cauză, în prezent, creștinismul paulinic este din ce în ce mai puțin prețuit, pentru că pretinde că Hristos a venit din lumile supraterestre și-a unit forța sa supraterestră cu oamenii tereștri.
Astfel, pentru evoluția umanității, la expresia: „Din Dumnezeu ne-am născut” – respectiv din Dumnezeu-Tatăl – s-a adăugat și expresia de mângâiere, de forță: „În Hristos murim” – aceasta însemnând: Noi trăim în El.
Ceea ce a însemnat pentru omenire Misteriul de pe Golgota vom putea să aducem în fața sufletului nostru dacă voi descrie evoluția omenirii prezente, și trebuie să sperăm și a celei viitoare, din punctul de vedere al inițiatilor actuali. Eu am făcut încercarea de a vă aduce în fața sufletului punctul de vedere al inițiatului vechi, al inițiatului din timpul Misteriului de pe Golgota; acum aș vrea să încerc să vă descriu punctul de vedere al inițiatului prezentului, al aceluia care azi nu abordează viața numai cu ajutorul cunoașterii naturii, ci în care s-au trezit acele forțe profunde de cunoaștere pe care le putem deștepta cu mijloacele indicate de literatura referitoare la știința spiritului.
Când un astfel de inițiat și-a însușit cunoștințele care constituie triumful timpului actual, strălucirea exterioară în care numeroși oameni, dacă și le însușesc, se simt bine, având chiar conștiența unei anumite superiorități, inițiatul se simte într-o situație tragică. Căci atunci când le leagă cu sufletul său, inițiatul de azi simte aceste cunoștințe, care sunt deosebit de apreciate și de valoroase azi în lume, ca pe o moarte. Și cu cât inițiatul modern, pentru care a apărut în fața sufletului lumea supraterestră, se pătrunde mai mult de ceea ce toată lumea numește știință, cu atât simte mai mult că sufletul său moare. Pentru inițiatul actual științele sunt mormântul sufletului, prin faptul că dobândește cunoștințe după modelul științei moderne despre lume se simte deja legat cu moartea, pe care el o simte adeseori adânc și intens. Și atunci caută motivul pentru care, ori de câte ori cunoaște în sensul modern, el moare; are senzația de miros cadaveric tocmai atunci când se avântă spre cele mai moderne cunoștințe, pe care știe să le aprecieze realmente, dar pe care le simte ca un fel de presimțire a morții.
Atunci, din cunoștințele sale cu privire la lumea suprasensibilă el extrage ideea pe care aș vrea să o exprim printr-o imagine. Înainte de a coborî pe Pământ noi trăim spiritual-sufletește. Din ceea ce viețuim spiritual-sufletește în deplină realitate în existența preterestră noi nu avem în suflet, aici, pe Pământ, decât gânduri, noțiuni, reprezentări. Acestea sunt în sufletul nostru. Dar cum se află ele în suflet?
Să privim omul, așa cum se găsește în viață între naștere și moarte, cu trupul îmbrăcat în carne și irigat cu sânge. Spunem că este viu. El pășește prin poarta morții. Acum apare cadavrul omului fizic, care este apoi predat pământului, elementelor. Privim omul fizic mort. Avem în fața noastră cadavrul, rămășiță a omului viu, prin care curge sânge viu. Omul este mort din punct de vedere fizic. Privim înapoi, dar cu privirea inițiatică, în propriul nostru suflet. Privim gândurile pe care le avem între naștere și moarte, cu înțelepciunea și știința actuală modernă și spunem: Ele sunt cadavrul a ceea ce am fost înainte de coborârea pe Pământ. Noi știm că raportul în care se află cadavrul unui om față de omul viu este ca și raportul dintre gândurile noastre, pe care le respectăm ca pe cele mai înalte comori, care ne aduc cunoștințele despre natura exterioară, și ceea ce am fost înainte de a fi coborât pe Pământ. Acest lucru îl poate viețui inițiatul. El nu-și trăiește în gând viața sa adevărată, ci cadavrul sufletului său. Acesta este un fapt, este ceva care nu este spus din sentimentalism, ci apare azi cu toată forța în fața sufletului tocmai dintr-o cunoaștere energică, activă. Este ceea ce nu-și spune azi visătorul sentimental, mistic; acesta tocmai vrea să resimtă ceva ce ia naștere din unele profunzimi întunecate, mistice ale entității proprii. Cine trece azi prin poarta inițierii descoperă în sufletul său aceste gânduri, care pot face posibilă libertatea, pentru că sunt lipsite de viață. Aceste gânduri, care sunt baza libertății umane, nu constrâng omul tocmai pentru că sunt moarte, pentru că nu sunt vii. Omul poate deveni azi o ființă liberă pentru că nu are de-a face cu gânduri vii, ci cu gânduri moarte. Gândurile moarte pot fi percepute de om și folosite de acesta în beneficiul libertății. Dar ele sunt percepute cu sentimentul tragicului cosmic deplin, ca stârvuri ale sufletului. Înainte ca sufletul să fi coborât în lumea terestră, ce este în prezent cadavru era viu, se mișca. În lumile suprasensibile spirituale, printre sufletele umane, fie cele trecute deja prin poarta morții, care trăiau acum în lumea spirituală, fie cele care încă nu coborâseră pe Pământ, se mișcau ierarhiile superioare aflate deasupra omului, dar în cadrul acestei sfere se mișcau și acele ființe elementare care se află la baza naturii. Acolo totul era viu în suflet. Aici, în suflet, moștenirea venită din lumile spirituale, gândul, este mort.
Dar dacă înțelegem, ca inițiați moderni, să ne pătrundem, împreună cu Hristos, de modul cum s-a viețuit El în Misteriul de pe Golgota, dacă înțelegem în sensul cel mai profund, cel mai interior, cuvintele lui Pavel, care spune: „Nu eu, ci Hristos în mine”, atunci Hristos ne conduce și prin această moarte; atunci pătrundem cu gândurile noastre în natură, dar Hristos ne însoțește în sens spiritual și coboară gândurile noastre în mormântul naturii. Căci prin faptul că posedăm, de obicei, gândurile noastre moarte, natura devine un mormânt. Dar dacă ne adresăm cu aceste gânduri moarte mineralelor, animalelor, lumii stelelor, lumii norilor, munților, fluviilor, dacă abordăm toate acestea cu gândurile noastre moarte, dar însoțiți de Hristos, potrivit sintagmei: „Nu eu, ci Hristos în mine”, atunci când ne cufundăm în cristalul de cuarț viețuim în inițierea modernă faptul că gândul din natură urcă din acesta ca un gând viu. Gândul se ridică parcă din mormântul mineral, ca un gând viu. Lumea minerală lasă să urce în noi spiritul. Iar dacă Hristos ne conduce prin natura vegetală, scoțându-ne din ceea ce de obicei ar permite să trăiască numai gânduri moarte, iau naștere gândurile vii.
Noi ne-am percepe ca fiind bolnăvicioși, dacă ne-am îndrepta spre natură; dacă ne-am uita spre lumea stelelor cu privirea astronomului care face calcule și dacă aceste gânduri moarte s-ar cufunda în lume, ne-am simți bolnavi și boala ar conduce la moarte. Dacă însă ne lăsăm călăuziți de Hristos, dacă, însoțiți de Hristos, ne purtăm gândurile noastre moarte în lumea stelelor, în lumea Soarelui, a Lunii, a norilor, a munților, a fluviilor, a mineralelor, a plantelor și a animalelor, dacă pătrundem în întreaga lume fizică a oamenilor totul devine viu în contemplarea naturii și, ca dintr-un mormânt, din toate ființele învie Duhul viu, care ne vindecă și ne trezește din moarte, Sfântul Duh. Și, însoțiți de Hristos, ne simțim din nou însuflețiți, împreună cu tot ce am viețuit ca fiind moarte. Simțim cum din toate ființele acestei lumi ne vorbește Duhul viu, Duhul vindecărilor.
Aceste lucruri trebuie să le redobândim într-o nouă cunoaștere spirituală, într-o nouă cunoaștere inițiatică. Atunci vom concepe Misteriul de pe Golgota ca sens al întregii existențe pământene, vom ști cum trebuie să fim conduși în timpul în care trebuie să se dezvolte libertatea umană prin gândurile moarte, cum trebuie să fim conduși la cunoașterea naturii prin Hristos. Vom ști cum, în cadrul Misteriului de pe Golgota, Hristos nu și-a împlinit numai propriul destin pe Pământ, ci cum a instaurat pe Pământ marea libertate a Rusaliilor, în timp ce a vestit omenirii pământene Duhul viu, care poate învia cu ajutorul Lui din tot ce există pe Pământ. Cunoașterea noastră rămâne moartă, rămâne chiar un păcat, dacă nu suntem treziți de Hristos, în așa fel încât din toată natura, din orice existență cosmică să ne vorbească din nou Spiritul, Duhul viu.
Treimea alcătuită din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt nu este pur și simplu o formulă sofisticată, obținută prin tăierea firului în patru, este ceva adânc, legat cu evoluția întregului Cosmos și care devine o cunoaștere vie, nu una moartă, când Îl readuce în noi viu pe însuși Hristos, ca pe un înviat din morți, cel care este aducătorul Sfântului Duh.
Înțelegem că ar fi ca o boală dacă nu am putea vedea dumnezeiescul din care ne-am născut. Dacă omul este ateu, el este bolnav în taină. El nu este sănătos decât dacă natura sa fizică se concentrează în așa fel, încât să poată resimți din interior, ca fiind liantul întregii structuri a ființei sale, „Din Dumnezeu m-am născut!” Este o lovitură a destinului situația în care un om nu-L găsește în cursul vieții terestre pe Hristos, care-l poate conduce prin moarte la sfârșitul vieții pe Pământ, care prin moarte îl poate conduce la cunoaștere. Dacă simțim așadar acel In Christo morimur simțim și ceea ce vrea să ajungă la noi prin îndrumarea lui Hristos, prin conducerea lui, simțim cum din totul învie Duhul, învie încă în această viață de pe Pământ. Ne simțim din nou vii în această viață pe Pământ, privim prin poarta morții, prin care ne conduce Hristos, privim spre acea viață care se află dincolo de moarte și știm de ce a trimis Hristos Duhul Sfânt: pentru că ne putem lega deja aici, în timpul vieții, cu Duhul Sfânt, dacă ne lăsăm conduși de Hristos. Atunci putem spune cu toată certitudinea: Murim în Hristos în timp ce trecem prin poarta morții.
Ceea ce am viețuit aici, în natură, prin cunoașterea noastră este deja un semn pentru viitor. Căci ceea ce ar fi de obicei știință moartă este trezit prin Duhul Sfânt. Dacă am înțeles corect principiul „Din Tatăl ne-am născut, în Hristos murim”, privind prin poarta morții ne este îngăduit să spunem că atunci când în locul morții cunoașterii survine moartea adevărată, care ne ia trupul, în Duhul Sfânt suntem treziți din nou – Per spiritum sanctum reviviscimus.
