Eu am menţionat adesea că aproximativ din prima treime a secolului XV a început o perioadă deosebită în evoluţia omenirii. Se poate spune că perioada care a început aproximativ în secolul VIII î.Ch. şi care a durat până în prima treime a secolului XV a fost perioada de cultură greco-latină, şi că perioada recentă în care ne aflăm noi acum a început la data indicată. Vrem să considerăm astăzi, dintr-un anumit punct de vedere, sarcinile omenirii din prezent în legătură cu acest fapt.
Noi ştim, şi anume o ştim din conferinţele pe care le-am ţinut aici în ultima vreme, că în timpul evoluţiei sale pe Pământ, aşadar între naştere şi moarte, omul poartă, atât în dezvoltarea sa fizică, cât şi în cea sufletească şi în cea spirituală, moştenirea celor pe care le-a parcurs în existenţa pre-terestră. Şi noi am văzut, în cele precedente, cum viaţa social-morală este o moştenire a acelei stări dintre moarte şi o nouă naştere în care omul trăieşte într-o legătură intimă cu entităţile Ierarhiilor superioare. Omul aduce cu sine din această împreună-trăire, pe care – după cum am expus – o trăieşte ritmic în alternanţă cu o altă stare, capacitatea, forţa iubirii, iar această forţă a iubirii este baza moralităţii pe Pământ. Cealaltă stare, care alternează cu aceasta, este cea în care omul se retrage în sine însuşi, în care el se separă oarecum de această împreună-vieţuire cu fiinţele Ierarhiilor superioare. Şi ca moştenire a acestei stări el aduce cu sine puterea amintirii, puterea memoriei, care se exprimă pe de o parte în egoismul său, dar pe de altă parte în predispoziţia la libertate, faţă de tot ceea ce conferă omului consolidare şi autonomie lăuntrică. Iar cele prin care omul a pus ordine în civilizaţia sa pornind din lăuntrul său, au fost, într-o anumită privinţă, până în această epocă greco-latină despre care am vorbit eu adineauri, o moştenire a existenţei pre-terestre.
Dacă ne întoarcem în timpuri şi mai îndepărtate ale evoluţiei omenirii, în epoca proto-hindusă, în cea proto-persană, în epoca egipteană, vom găsi pretutindeni o cunoaştere a omenirii, o viaţă de reprezentare a omenirii, care izvorăşte dinlăuntrul omului dar este legată şi de viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. În epoca proto-persană aflăm că omul avea o conştienţă clară a faptului că el aparţinea, ca să spunem aşa, aceluiaşi neam căruia îi aparţin entităţile divin-spirituale ale celorlalte Ierarhii. Omul cunoscător din vechea cultură hindusă se simţea mai puţin cetăţean al Pământului decât se simţea cetăţean al acelei lumi căreia îi aparţin aceste entităţi divinspirituale. El se simţea oarecum trimis pe Pământ din rândul acestor fiinţe divin-spirituale, şi el simţea, acest proro-persan, că ceea ce răspândea el pe Pământ ca civilizaţie se înfăptuia pentru a configura faptele pământeşti ale oamenilor, chiar şi obiectele pământeşti şi fiinţele pământeşti, aşa cum era adecvat fiinţelor divin-spirituale cu care se simţea el înrudit.
Acest sentiment de apartenenţă este deja întru câtva atenuat la omul proro-persan, dar şi acesta mai simţea încă limpede că patria sa propriu-zisă era cea pe care el o numea Împărăţia luminii, căreia îi aparţinea el între moarte şi o nouă naştere, şi el voia să devină luptător pentru spiritele acestei Împărăţii a luminii. El voia oarecum să combată acele fiinţe care provin din întunericul Pământului, astfel încât aceste fiinţe întunecate să nu poată fi cumva în suita spiritelor Împărăţiei luminii, şi el îşi stabilea sarcina de viaţă în slujba acestor spirite ale Împărăţiei luminii. Şi dacă trecem apoi la populaţiile egipteană şi caldeeană, vedem cum ştiinţa acestor egipteni şi caldeeni era întru totul străbătută de ceea ce se referă la mişcările stelelor. Destinele oamenilor erau măsurate în conformitate cu ceea ce se arăta în stele. Ceea ce se făcea pe Pământ era făcut în aşa fel încât mai întâi erau întrebate stelele dacă să se facă una sau alta. Şi această ştiinţă ce regla întreaga viaţă pământească era resimţită ca o moştenire a ceea ce trăise omul între moarte şi o nouă naştere, răstimp în care trăirile sale sunt de o aşa natură încât el era una cu mişcările, cu legităţile stelelor, aşa cum este el aici pe Pământ între naştere şi moarte, una cu esenţa regnului mineral, a celui vegetal şi a celui animal.
Când a venit apoi cea de-a patra epocă post-atlanteană, care durează între secolul VIII î.Ch. şi XV d.Ch., oamenii s-au simţit deja cetăţeni ai Pământului. Ei au simţit că în lumea lor de reprezentare din răstimpul dintre naştere şi moarte nu mai există în mod intens un ecou al celor trăite în existenţa pre-terestră. Oamenii se străduiesc oarecum să fie acasă la ei pe acest Pământ. Dar dacă pătrunzi de-a dreptul în spiritul civilizaţiei greceşti, chiar şi în cel al civilizaţiei latine timpurii, lucrurile stau totuşi aşa că se pot afirma întru câtva cele următoare. Oamenii care întemeiau o ştiinţă în acele vremuri îşi spuneau: Noi vrem să cunoaştem tot ceea ce se desfăşoară aici pe Pământ în cele trei regnuri ale naturii, dar vrem să le cunoaştem în aşa fel încât ştiinţa noastră să fie totuşi de fapt ceva care ni se poate arăta şi în existenţa din afara Pământului. – La greci exista întru totul sentimentul: Prin cunoaşterea care slujeşte oamenilor pe Pământ, prin care omul îşi reglementează faptele sale de pe Pământ, omul ar mai trebui să aibă totodată ca un fel de amintire întunecată a lumii divin-spirituale. E drept că grecul ştia că el îşi poate dobândi cunoaşterea numai din considerarea lumii pământeşti, dar el avea sentimentul limpede că ceea ce contempla el în minerale, în plante, în animale, în stele, munţi, râuri ş.a.m.d., ar trebui să-i fie un reflex al divin-spiritualului, pe care el îl poate vieţui într-o altă lume decât cea sensibilă.
Lucrurile stăteau aşa deoarece omul acelor vremuri mai simţea încă în sine că el aparţine, cu cea mai bună parte a fiinţei sale, unei lumi suprasensibile. Această lume suprasensibilă s-a întunecat, fireşte, pentru observarea omenească – aşa îşi reprezenta omul lucrurile –, dar trebuie să existe şi în timpul existenţei pământeşti strădania înspre o luminare a celor întunecate. Şi chiar dacă în vremurile acelea nu se mai puteau reglementa faptele obişnuite ale omenirii Pământului după mersul stelelor, cum se proceda, de exemplu, în vechiul Egipt sau în vechea Caldee, deoarece cunoaşterea stelelor nu mai era stăpânită în acelaşi mod în care o stăpâneau caldeenii şi egiptenii, omul se străduia, deşi într-un mod ceva mai întunecat, ca prin cercetarea manifestărilor voinţei fiinţei divin-spirituale să aducă ceva divin-spiritual în lumea pământească.
În lăcaşurile oracolelor, în lăcaşurile templelor, era cercetată voinţa zeilor de către preotesele şi profetesele respective, în modul care vă este cunoscut din istorie. Şi noi vedem cum cercetarea voinţei divin-spirituale, înlăuntrul căreia omul se afla el însuşi în existenţa sa pre-terestră, era ceva obişnuit şi în restul Europei, în acea perioadă care în sudul Europei exista cultura greco-latină. Vedem, de exemplu, cum în lumea germanică din centrul Europei erau venerate preotesele şi profetesele, şi cum se mergea în pelerinaj la ele, iar din stările lor sufleteşti extatice era vestită oamenilor voinţa divină, pentru ca omul să se poată orienta în conformitate fu această voinţă în faptele sale pământeşti. Da, aş spune că noi vedem în mod limpede că omul şi-a configurat, până în secolele XII, XIII din Evul Mediu, tot ceea ce a căutat el drept cunoaştere, chiar dacă întru totul atenuat, totuşi în aşa fel încât această cunoaştere să conţină de fapt în sine voinţa lumii divin-spirituale. În toate aceste secole, până în secolele XII şi XIII, putem privi în lăuntrul acelor lăcaşuri care pe atunci mai erau considerate un fel de lăcaşuri sfinte, şi care au devenit apoi laboratoarele noastre abstracte, sau cabinetele noastre fizice abstracte. Putem privi în acele lăcaşuri în care aşa-numiţii alchimişti încercau să ajungă la temelia forţelor substanţelor şi a forţelor proceselor naturii. Noi putem deschide acele lucrări care mai conţin, întrun mod firav, un fel de descriere a modului de gândire care era dezvoltat în acele vechi lăcaşuri de cercetare, şi noi vom găsi pretutindeni că exista voinţa de a aduce însăşi substanţele laolaltă, în legătură şi în interacţiune, în aşa fel încât în fiolă, în retortă, să acţioneze spiritual-divinul.
Vedem cum lasă Goethe să mai răsune ceva din această dispoziţie sufletească în „Faust”-ul său, acolo unde lucrează Wagner în laboratorul său la crearea lui Homunculus. Putem vedea cum de fapt abia la răscrucea secolelor XIV şi XV în lumea civilizată occidentală ia naştere acea dispoziţie prin care omul, sprijinindu-se pe sine însuşi, fără să-şi aducă reprezentările într-o legătură nemijlocită cu voinţa divinspirituală care străbate lumea, vrea să întemeieze o cunoaştere pentru civilizaţia sa. Vedem oarecum cum abia în această epocă ia naştere o cunoaştere pur omenească, emancipată de voinţa divin-spirituală. Iar această cunoaştere pur omenească, emancipată de voinţa divin-spirituală, este cea pe care noi trebuie să o numim cunoaştere galileic-copernicană. Acea cunoaştere prin care lumea se expune omului într-o imagine atât de abstractă cum este imaginea lumii din ziua de azi, prin care noi ne reprezentăm un spaţiu cum l-a avut cel dintâi în vedere Giordano Bruno, în care stelele se mişcă pe traiectoriile lor ca simple corpuri materiale, sau participă în repaus la procesele lumii. Prin această imagine despre lume, oamenii îşi reprezintă faptul că un mecanism imens acţionează din spaţiul cosmic asupra Pământului, şi ei rămân în fond şi la considerarea pământescului doar la ceea ce poate fi calculat şi măsurat, aşadar la ceea ce se încadrează într-un mecanism abstract. Însă aceasta este o lume de reprezentări pe care omul şi-o poate imagina din sine însuşi în legătură cu observarea exterioară şi cu experimentul prin care, aş spune, doar substanţele reacţionează între ele şi urmează să fie expuse doar procesele care se află în natură, şi nu mai urmează să fie cercetat nimic divin-spiritual în natură.
Există o diferenţă grandioasă între această lume de reprezentare şi toate celelalte din evoluţia omenirii. Abia în această perioadă, începând din prima treime a secolului XV, a devenit lumea de reprezentare omenească pur şi simplu omenească, iar ceea ce a fost cu precădere elaborat începând cu acest timp de către oameni în lumea lor de reprezentare, este aspectul spaţial.
Dacă vă mai întoarceţi în acele timpuri vechi pe care le-am indicat astăzi, în vremea culturii proto-hinduse, a celei protopersane, a culturii egipto-caldeene, veţi găsi pretutindeni că în acele concepţii despre lume există îndrumarea înspre o vârstă a Cosmosului. Se indică înapoi, înspre o altă epocă, în care oamenii mai trăiau pe Pământ strălucirea solară a Divinităţii, o epocă de argint ş.a.m.d. Timpul şi desfăşurarea lui joacă un rol important în imaginea despre lume a vechii dezvoltări a omenirii. Şi chiar dacă veţi considera epoca greacă şi dacă veţi considera imaginea despre lume care exista simultan cu imaginea greacă despre Univers în lumea din nordul şi centrul Europei, veţi afla că pretutindeni reprezentarea timpului joacă un rol important. Grecul indica acea veche epocă în care Uranos şi Geea au determinat prin interacţiune procesele din Cosmos. El indica şi următoarea epocă, cu Cronos şi Rheea, apoi epoca în care Zeus împreună cu restul zeilor, cunoscuţi din mitologia greacă, reglementau Cosmosul şi pământescul. Şi la fel veţi găsi aceste aspecte în mitologia germano-europeană. Timpul joacă pretutindeni, în aceste imagini cosmice, un rol important.
Un rol cu mult mai restrâns joacă spaţiul în aceste imagini cosmice. Cât de întunecat rămâne aspectul spaţial dacă abordăm numai imaginea cosmică nord-germană cu frasinul lumii, cu uriaşul Ymir, ş.a.m.d. Este întru totul limpede că aici se petrece ceva în timp. Iar reprezentarea spaţială este abia crepusculară. Abia în epoca lui Galilei, a lui Copernic şi a lui Giordano Bruno începe de fapt spaţiul să-şi joace rolul său important în imaginea despre Cosmos. Chiar şi sistemul cosmic ptolemeic, care deşi lucrează deja cu spaţiul, este mai mult orientat în direcţia timpului decât acea imagine despre lume care există începând din secolul XV, şi în care timpul joacă de fapt un rol secundar. Se porneşte de la repartizarea actuală a stelelor în spaţiul cosmic şi se conchide prin calcul asupra modului în care a fost configurată anterior această imagine despre lume. Esenţială este însă reprezentarea spaţială, imaginea spaţială despre Univers, şi pornind de aici toate judecăţile omului sunt orientate asupra spaţiului.
Omul modern a configurat tot mai mult această orientare în funcţie de spaţiu în privinţa imaginii sale exterioare despre Univers, dar a configurat-o şi în privinţa întregii gândiri, şi aş spune că noi ne aflăm astăzi într-un punct culminant al acestei reprezentări spaţiale. Gândiţi-vă cât de greu le vine oamenilor din vremea noastră să urmărească pur temporal o explicaţie. Oamenii se bucură dacă se ia spaţiul în ajutor măcar prin aceea că se desenează ceva la tablă. Dar dacă se implică spaţiul şi prin diapozitive, atunci omul modern resimte că abia atunci a început o învăţătură onorabilă. Prin faptul de a face ceva inteligibil se înţelege de fapt spaţializarea, şi este ceea ce îşi doreşte de fapt omul modern pentru orice expunere. Temporalul, în măsura în care se revarsă înspre el, i-a devenit ceva incomod. El îl mai lasă să se manifeste în elementul muzical, dar chiar şi în elementul muzical omul tinde întru totul înspre aspectul spaţial.
Este suficient să privim la un element absolut precis din prezent, şi atunci veţi vedea deja această căutare a omului modern de a se sprijini pe spaţial. La cinematograf, lui îi este de fapt întru totul indiferent dacă acolo se află ceva temporal la bază. El se mulţumeşte cu cât de puţin element temporal se află la bază. El creşte cu totul într-o lume spaţială. Această orientare a întregului suflet înspre spaţial este caracteristica prezentului. Avem pe de o parte în ziua de azi acest dor de orientare asupra spaţialului. Cine consideră cu ochii deschişi cultura şi civilizaţia actuală, va găsi pretutindeni această orientare asupra spaţialului.
Pe de altă parte, prin ceea ce numim ştiinţă spirituală antroposofică, noi ne străduim să ieşim din spaţial. Noi venim, în orice caz, în întâmpinarea strădaniei spaţiale prin aceea că facem spiritualul şi perceptibil simţurilor. Asta poate fi, nu-i aşa, pentru a veni în ajutorul capacităţii de reprezentare. Dar trebuie să rămânem mereu conştienţi de faptul că aceasta este doar o aducere în sfera perceptibilului senzorial, şi că de fapt se pune problema unei strădanii, sau măcar ar trebui să existe o strădanie de a ieşi din spaţial. Uneori ne zăpăcesc diverşi caraghioşi, adepţi ai spaţiului, care trăiesc printre noi prin aceea că ei aduc epocile succesive în tot felul de scheme, desemnându-le: [Tabla 7 – stânga] prima epocă, cu sub-epocile ... ş.a.m.d., şi atunci se adună multe cuvinte laolaltă, iar succesiunea temporală este adusă în spaţial. Dar noi ne străduim să ieşim din acest spaţial. Noi ne străduim să ajungem în temporal, şi chiar în supra-temporal, în ceea ce duce de fapt dincolo de senzorial.
Tabla 7Acum, senzorialul există în spaţial în forma sa cea mai grosieră, dar asta merge într-o anumită direcţie. Eu am caracterizat adesea ceea ce vrea de fapt ştiinţa spirituală antroposofică. Ea nu vrea deloc să desconsidere, sau chiar să respingă ceea ce a apărut ca mod de gândire uman în epoca lui Galilei-Copernic-Giordano Bruno. Ştiinţa noastră spirituală antroposofică vrea să accepte întru totul această judecată, care este orientată în funcţie de spaţiu. Ea vrea să o ia în considerare. De aceea, trebuie ca ea să poată aduce lumină în toate domeniile de reprezentare ştiinţifică. Ea nu trebuie să se raporteze cu amatorism la aceste domenii de reprezentare ştiinţifică, ci, prin felul ei de a vedea lucrurile, să aducă lumină în aceste domenii de reprezentare. Dar noi trebuie să accentuăm mereu că prin ştiinţa spirituală antroposofică noi ne străduim să conducem don nou această judecată întemeiată pe spaţiu, această cunoaştere pur omenească, această cunoaştere emancipată de divin-spiritual, înapoi la divin-spiritual. Noi nu vrem să ne întoarcem înapoi la vechile dispoziţii sufleteşti, ci vrem să conducem în spiritual tocmai cea mai recentă dispoziţie sufletească din dependenţa sa de materialitatea pur spaţială. Cu alte cuvinte, aşa cum oamenii s-au obişnuit să vorbească despre substanţe şi forţe în epoca lui Galilei şi a lui Copernic, noi vrem acum să vorbim despre spiritual. Astfel încât această ştiinţă spirituală, prin modul ei de considerare, se poate realmente măsura cu ceea ce s-a constituit faţă de obiectele şi procesele sensibile exterioare începând din prima treime a secolului XV ca mod de reprezentare. Noi tindem aşadar înspre o cunoaştere spirituală care este înrudită cu această cunoaştere a naturii, chiar dacă îi este opusă acesteia, pentru că se îndreaptă spre suprasensibil.
Dacă e să considerăm lăuntric lucrurile, ce se încearcă să se obţină în felul acesta? Acum, dacă ne transpunem o dată în gânduri în situaţia fiinţelor divin-spirituale, în rândurile cărora noi trăim între moarte şi o nouă naştere, şi vedem, aş spune, cum acestea îşi îndreaptă privirea spirituală în jos – eu am descris chiar aici aceste lucruri cu câtăva vreme în urmă [Nota 21] – şi prin diferitele mijloace pe care eu vi le-am descris, ele contemplă desfăşurarea celor pământeşti, atunci aflăm cum aceste entităţi priveau în jos pe Pământ, în vechile epoci ale evoluţiei omenirii, în epoca proto-hindusă, în epoca protopersană, în epoca egipto-caldeeană, la ceea ce făceau oamenii şi cum priveau oamenii la ceea ce exista în natură şi în propria lor viaţă socială. Şi atunci, zeii, dacă-mi este îngăduit să mă exprim aşa, puteau spune relativ la ceea ce făceau şi-şi reprezentau oamenii: Ei înfăptuiesc acolo jos ceea ce provine din amintirea sau din ecoul celor pe care le-au trăit aici sus printre noi. – La caldeeni şi egipteni era încă foarte limpede faptul că oamenii vor de fapt să împlinească pe Pământ numai ceea ce gândiseră sus zeii, sau ceea ce gândeau ei în continuare. Atunci când priveau în jos pe Pământ, ei vedeau oarecum ceva înrudit lor, şi când priveau în gândurile oamenilor – şi zeii puteau pătrunde în gândurile oamenilor – ei vedeau ceva înrudit lor.
Toate acestea au devenit altfel începând din prima treime a secolului XV. Dacă fiinţele divin-spirituale privesc pe Pământ de atunci încoace, şi în special în prezent ele găsesc, în fond, pretutindeni, ceva străin lor. Oamenii înfăptuiesc aici jos pe Pământ ceva pe care îl combină ei înşişi laolaltă din procesele şi obiectele Pământului. Iar acestea sunt pentru zeii cu care oamenii trăiesc împreună între moarte şi o nouă naştere, un element străin.
Atunci când alchimistul mai încerca în laboratorul său să cerceteze voinţa divin-spirituală în combinarea şi separarea elementelor, zeul vedea oarecum în laborator ceva înrudit lui în faptele acestui alchimist. Atunci când zeul priveşte, în ziua de azi, într-un laborator, tot ceea ce se practică acolo îi este de fapt îngrozitor de străin. Şi este întru totul adevărat că printre zei, dacă-mi este îngăduit să mă exprim aşa, s-a răspândit părerea că începând din prima treime a secolului XV întreg neamul omenesc le-ar fi scăpat oarecum din mână, într-un anumit sens, căci oamenii de acolo de jos se ţin de propriile lor ştrengării pe Pământ, şi fac lucruri pe care zeii de fapt nu le mai pot deloc înţelege în mod corect – şi mai cu seamă acei zei care în epoca greco-latină au condus, ca să spunem aşa, mâna şi raţiunea oamenilor, a oamenilor care făceau cercetări ştiinţifice sau lucruri asemănătoare acolo jos. Aceste entităţi divin-spirituale au un interes viu faţă de oameni, dar nu faţă de ceea ce se face în laboratoarele actuale, sau chiar în clinicile actuale. Eu a trebuit să indic, la un mod de considerare anterior, că zeii privesc în jos prin ferestre – cum m-am exprimat eu atunci – şi că pe ei îi interesează cel mai puţin ceea ce face profesorimea pe Pământ. Dar tocmai asta este ceea ce pătrunde deosebit de adânc în inima celui care priveşte în cunoaşterea iniţiatică modernă. El îşi spune: Noi, oamenii, am devenit de fapt străini zeilor în această ultimă perioadă. Noi trebuie să căutăm din nou punţi de unire cu lumea divin-spirituală. Şi această atitudine este ceea ce – dacă vom considera lucrurile lăuntric – dă impulsul pentru ştiinţa spirituală antroposofică. Noi vrem să transformăm din nou reprezentările ştiinţifice care sunt de neînţeles pentru zei în aşa fel încât ele să fie spiritualizate, ca să constituie din nou o punte înspre divin-spiritual.
Oamenii trebuie să fie întru totul conştienţi – în cultura proto-persană acest lucru a fost deosebit de puternic evidenţiat– că lumina, de exemplu, este ceva în care trăieşte Divinitatea. Dar atunci când în ziua de azi omul desenează o lentilă şi o sursă punctiformă de lumină şi vrea să constate apoi prin tot felul de linii cum se refractă acolo razele, acesta este un limbaj spaţial, pe care niciun zeu nu-l înţelege, care este întru totul exterior zeilor şi nedivin, şi care nu are nici cel mai mic sens pentru zei. [Tabla 7 – dreapta] Toate acestea trebuie conduse din nou înapoi într-o asemenea constituţie sufletească umană încât să poată fi regăsită puntea spre Divinitate. Dacă lucrurile sunt considerate în felul acesta, se aprofundează nespus de mult sentimentul în privinţa sarcinii care îi revine epocii actuale privitor la transformarea, metamorfozarea manierei nespirituale de reprezentare.
Însă toate acestea se bazează pe o realitate cosmică extraordinar de importantă. Anume, concepţia spaţială este îndeosebi o concepţie omenească. Zeii, împreună cu care trăieşte omul în partea cea mai importantă a răstimpului dintre moarte şi o nouă naştere, au o concepţie clar temporală, dar ei nu au deloc o concepţie spaţială, aşa cum o dobândeşte omul pe Pământ. Aceasta este ceva specific omenesc, această concepţie spaţială. De fapt, omul păşeşte în spaţiu abia prin aceea că el coboară din lumea divin-spirituală în lumea pământească fizică. Desigur că lucrurile privite de aici apar într-o perspectivă spaţială, dar judecata în dimensiuni spaţiale este ceva întru totul terestru.
Omul s-a adaptat în cea mai mare măsură în dezvoltarea occidentală a culturii începând din secolul XV în această concepţie spaţială. Dar dacă această concepţie spaţială este cuprinsă în mod corect, aşadar dacă punţile înspre lumea divină vor fi reclădite din nou în modul tocmai descris prin spiritualizarea cunoaşterii pure a spaţiului, atunci ceea ce a cucerit omul ca ştiinţă spaţială – tocmai în perioada în care el s-a emancipat cel mai mult de lumea divină, adică începând din secolul XV – va deveni importantă şi pentru lumea divin-spirituală. Iar omul poate cuceri pentru zei o nouă porţiune a Universului, dacă o face în mod corect, dacă nu rămâne la spaţiu, ci aduce din nou spiritualul în concepţia spaţială. Căci ce se petrece atunci?
Tabla 8Pentru zei, există de fapt doar în linia temporală ceea ce am expus eu în Ştiinţa ocultă în schiţă: vechea perioadă a lui Saturn, perioada solară, perioada lunară, perioada Pământului, perioadele viitoare: perioada lui Jupiter, a lui Venus, a lui Vulcan. [Tabla 8] Acestea au existat pentru zei în succesiune temporală. Aici pe Pământ însă, toate se manifestă şi temporal. Noi trăim astăzi într-o epocă a Pământului, asta este corect. Dar în acest proces care aparţine Pământului mai există şi ecouri ale perioadei lunare, solare şi saturniene. Încercaţi cândva să lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră descrierea perioadei de Saturn aşa cum am expus-o eu în Ştiinţa ocultă. Atunci veţi spune: Noi nu mai avem o perioadă de Saturn, dar efectele sale de căldură se află şi înlăuntrul proceselor Pământului nostru. – Saturn, Soarele, Luna şi Pământul sunt întreţesute, ele sunt simultan aici. Zeii le-au văzut în succesiunea lor. Noi le vedem acum – chiar dacă anterior, în perioada caldeeană, le-am văzut în succesiunea lor – noi le vedem acum întrepătrunse, le vedem una într-alta la modul spaţial. Da, lucrurile merg cu mult mai departe, şi dacă le vom considera în amănunt atunci vom ajunge la ceea ce se află de fapt în spatele lor.
Consideraţi că vă întindeţi mâna stângă. În tot ceea ce este pământesc trăieşte Divinitatea. În muşchii dumneavoastră trăieşte Divinitatea, în nervii dumneavoastră trăieşte Divinitatea. În întinderea mâinii dumneavoastră trăieşte Divinitatea. Atingeţi acum cu degetele mâinii stângi, degetele mâinii drepte – acest lucru poate fi executat doar în spaţiu. Faptul că dumneavoastră vă simţiţi mâna stângă cu mâna dreaptă şi vă simţiţi mâna dreaptă cu mâna stângă, nu poate fi urmărit de fiinţele divin-spirituale. Ele urmăresc mâna stângă şi mâna dreaptă până la atingere, dar sentimentul care se creează între cele două – simţirea mâinii stângi cu mâna dreaptă şi a mâinii drepte cu mâna stângă –, nu este avută de zei prin propriile lor capacităţi; aceasta este ceva care apare abia datorită spaţiului. Pe cât de puţin văd zeii simultan Saturn, Soarele, Luna şi Pământul, ci le văd doar succesiv, le văd în timp, tot aşa nu au zeii nimic din ceea ce vieţuieşte omul la modul spaţial. Atunci când dumneavoastră priviţi cu ochiul stâng şi cu cel drept şi aveţi direcţia privirii din dreapta şi din stânga, dumneavoastră aveţi în privirea din dreapta acţiunea zeilor, şi în privirea din stânga acţiunea zeilor. Întâlnirea dintre aceste două direcţii de privire este pur omenească. Noi vieţuim aşadar ca oameni, tocmai prin faptul că suntem încadraţi în spaţiu, ceva care este trăit în emancipare faţă de acţiunea zeilor.
Este suficient să extindeţi această imagine pe care am folosit-o eu despre mâna dreaptă şi mâna stângă la alte procese din mediul înconjurător terestru al omului, şi veţi găsi cât de multe trăiri ale omului se sustrag trăirilor zeilor. În toate aceste domenii care sunt de o natură pur omenească, omul a ajuns cu reprezentarea sa, de fapt, începând din prima treime a secolului XV, astfel încât de atunci încoace reprezentarea oamenilor a devenit realmente pentru zei, atunci când privesc în jos, tot mai de neînţeles. Şi tocmai când cuprindem acestea cu privirea, trebuie să indicăm acel eveniment important, decisiv, din ultima treime a secolului XIX, despre care noi am vorbit adesea [Nota 22] şi care se exprimă prin aceea că afirmăm: Domnia acelei entităţi spirituale care este desemnată drept Gabriel, a fost înlocuită prin domnia unei alte entităţi spirituale pe care o desemnăm drept Michael.
În ultima treime a secolului XIX acea entitate spirituală care este desemnată drept Michael a devenit oarecum stăpânitor în toate aspectele spirituale care corespund proceselor omeneşti de pe Pământ. În timp ce fiinţa Gabriel este mai mult o fiinţă orientată înspre însuşirile pasive ale omului, Michael este fiinţa activă, acea fiinţă care străbate oarecum respiraţia noastră, arterele noastre, nervii noştri, pentru ca noi să ne dobândim în mod activ esenţa umană, prelucrând-o în context cosmic. Este ceea ce constituie oarecum o solicitare a lui Michael ca noi să devenim activi până în gândurile noastre, astfel încât noi să ne elaborăm concepţia noastră despre lume prin activitatea noastră lăuntrică de oameni. Numai în felul acesta aparţinem epocii lui Michael, prin faptul că nu stăm inactivi vrând să vină asupra noastră iluminarea exterioară şi cea lăuntrică, ci prin aceea că noi colaborăm în mod activ la ceea ce ni se oferă ca observaţii şi trăiri din această lume.
Atunci când cineva organizează un experiment, aceasta, în fond, nu este o activitate, nu este o activitate a spiritului său, ci un proces ce se desfăşoară ca alte procese ale naturii, numai că este orientat de raţiunea omenească. Dar toate procesele naturii au fost orientate de raţiune. Dar în ce mod foloseşte omul în ziua de azi experimentul pentru reprezentarea sa? Nu prin activitate, căci el priveşte doar lucrurile şi vrea să fie pe cât posibil de puţin activ; el vrea ca totul să-i fie spus de experiment, şi consideră iluzoriu tot ceea ce provine dintr-o activitate lăuntrică. El se situează, pe cât de puţin este posibil, înlăuntrul epocii lui Michael, tocmai prin reprezentările sale ştiinţifice. El trebuie să intre în epoca lui Michael, căci această epocă are o caracteristică extrem de importantă. Dacă ne punem întrebarea: Ce sens are de fapt în întregul context cosmic, dacă-mi este îngăduit să mă exprim aşa, faptul că Gabriel i-a predat sceptrul lui Michael? – atunci trebuie să ne spunem: Are sensul că Michael este spiritul care, dintre toate entităţile care pot fi entităţi conducătoare spirituale ale omenirii, se poate apropia cel mai mult de ceea ce practică oamenii aici pe Pământ în această emancipare a cunoaşterii lor, începând din prima treime a secolului XV.
Gabriel stă foarte consternat în faţa a ceea ce are un om actual, educat, drept conţinut al reprezentărilor sale. Michael, care este extraordinar de înrudit cu forţele Soarelui, se poate măcar transpune în ceea ce elaborează omul ca gânduri, care constau în impulsuri pentru acţiunea sa liberă. În toate acestea, Michael poate interveni în tot ceea ce am numit eu, de exemplu, în Ştiinţa ocultă gândire liberă, gândire pură, care trebuie să fie impulsul propriu-zis pentru voirea individuală a omului în libertate în perioada contemporană. Iar Michael are o afinitate specială faţă de acea acţiune care izvorăşte din impulsul iubirii. De aceea, el este mesagerul pe care zeii l-au trimis pe Pământ pentru ca el să preia oarecum ceea ce este condus din cunoaşterea emancipată în cunoaşterea spiritualizată. Ştiinţa care, în calitatea sa de ştiinţă spirituală antroposofică, re-spiritualizează judecăţile spaţiale, făcându-le din nou suprasensibile, lucrează de jos în sus, întinde oarecum mâinile de jos în sus, pentru a cuprinde mâinile întinse de sus în jos ale lui Michael. Căci aici poate fi creată puntea între oameni şi zei. Iar Michael a devenit regentul acestei epoci din motivul că el urmează să preia ceea ce vor să preia zeii din ceea ce pot adăuga oamenii prin reprezentarea spaţială la simpla reprezentare temporală din cunoaşterea zeilor.
Putem spune că zeii îşi reprezintă: Saturn, Soare, Lună, Pământ în succesiune temporală; omul le vede – dacă îşi construieşte în mod corect o nouă fază în reprezentarea sa – spaţial. Zeii îşi pot reprezenta mâna stângă în întinderea ei înainte, şi mâna dreaptă în întinderea ei înainte. Oamenii îşi însuşesc atingerea. Zeii pot trăi în direcţia de privire a ochiului stâng, în direcţia de privire a ochiului drept. Omul îşi reprezintă spaţial cum se regăsesc direcţia de privire a ochiului drept şi direcţia de privire a ochiului stâng. Michael îşi îndreaptă ochii în jos asupra Pământului. El este capabil ca în legătură cu ceea ce formează oamenii în gândirea pură şi înfăptuiesc în voirea pură, să ia la cunoştinţă ceea ce a fost cucerit aici de către oameni, de către cetăţenii Pământului, pentru a le purta în sus, în lumile divine.
Dacă oamenii şi-ar forma numai o cunoaştere spaţială, dacă ei nu ar spiritualiza-o, dacă ar rămâne la antropologie şi nu ar vrea să vină la antroposofie, atunci epoca lui Michael ar trece. Michael şi-ar preda domnia şi le-ar aduce zeilor mesajul:
Omenirea vrea să se separe de Dumnezeire. – Dacă e ca Michael să aducă mesajul corect lumii divine, el ar trebui să spună: În timpul epocii mele, oamenii au înălţat în suprasensibil ceea ce formaseră ei separat de lumea divin-spirituală ca judecăţi spaţiale, şi noi putem să-i acceptăm din nou pe oameni, căci ei s-au unit prin gândirea şi reprezentarea lor cu gândirea şi reprezentarea noastră. – Da, dacă oamenii vor să-şi parcurgă corect evoluţia, atunci lui Michael nu-i va fi îngăduit să le spună zeilor: Oamenii s-au obişnuit să se zgâiască la toate doar spaţial, şi ei au învăţat să dispreţuiască ceea ce trăieşte doar în timp. – Şi el va trebui să spună dacă oamenii vor să-şi atingă ţelul lor pe Pământ: Oamenii s-au străduit să aducă din nou temporalul, suprasensibilul, în spaţial, şi de aceea oamenii care nu au vrut doar să se holbeze pur şi simplu la ceea ce este spaţial, care nu au vrut să preia doar perceptibilizări, cum au fost cele îndrăgite la începutul secolului XX, pot fi iarăşi incluşi, înţeleşi, în sensul că viaţa lor se leagă nemijlocit de viaţa zeilor.
Dacă se practică cu adevărat antroposofia din spiritul ştiinţei iniţierii, atunci aceasta constituie o preocupare cu problemele cosmice, cu ceva pe care trebuie să le rezolve omenirea ca probleme în acord cu lumea divină. Şi, în fond, în epoca actuală sunt multe de rezolvat. Se pune problema dacă noi vrem să depunem germenul pentru ceea ce este o convieţuire corectă ulterioară cu lumea divin-spirituală, sau dacă nu vrem să depunem acest germen. Şi dacă reflectaţi la faptul cât de infinit de important este ceea ce s-a spus prin acestea, atunci veţi realiza cu câtă seriozitate, cu câtă consolidare lăuntrică trebuie întemeiată acea dispoziţie sufletească ce vrea să facă din antroposofie conţinutul ei de reprezentare.
