Eu am vorbit alaltăieri despre modul cum poate fi găsit circuitul anului şi în om. Eu am atras atenţia asupra faptului că acţiunile naturii care sunt în jurul nostru se desfăşoară oarecum într-un organism temporal în răstimpul unui circuit al anului, astfel încât se poate vedea un fel de colaborare, de interacţiune a ceea ce altfel vedem desfăşurându-se în cursul unui an ca procese individuale ale naturii, ca realităţi separate în natură. Acum însă, între acest circuit în natură şi repetarea sa în om există diferenţa considerabilă că ceea ce se desfăşoară succesiv într-un anumit ţinut al Pământului, are loc simultan în om. E drept că omul ca întreg se aseamănă Pământului, în ansamblu, şi prin aceea că atunci când pe una din emisferele Pământului este vară, pe cealaltă este iarnă, ş.a.m.d. Dar pe Pământ lucrurile stau aşa că efectele corespunzătoare iernii dintr-un ţinut şi efectele de vară dintr-un alt ţinut stau oarecum separate unele de altele datorită intervalului spaţial larg existent între ele, astfel încât atunci când considerăm efectele de iarnă dintr-un ţinut şi efectele de vară dintr-un alt ţinut în simultaneitatea lor, vedem aşadar că nu se atenuează nicicum reciproc în existenţa lor, nu se deranjează unul pe celălalt.
La om însă este aşa că atunci când el doarme, trupul său fizic şi cel eteric se află într-un fel de stare de vară, într-o viaţă de creştere şi lăstărire. Vederea spirituală ne arată în timpul somnului, când Eul şi trupul astral sunt separate de trupul fizic şi cel eteric, această stare de vară de creştere şi lăstărire a trupului fizic şi acelui eteric. Se poate spune că în timp ce omul doarme în trupul său fizic şi în organismul său eteric rămase în urmă se află succesiv o stare de primăvară şi una de vară. Dar trupul astral şi Eul omului care doarme şi care se află totuşi într-o interacţiune cu întregul organism al omului, se află în acest răstimp într-un fel de stare de iarnă. Astfel încât starea de vară există simultan cu cea de iarnă, şi ele interacţionează, deci nu sunt separate una de cealaltă, ci interacţionează. Tot aşa este şi în starea de veghe a omului. Atunci când omul veghează, trupul său fizic şi cel eteric sunt într-un fel de stare de toamnă şi de iarnă. Dimpotrivă, stimulate de impresiile lumii exterioare, stimulate de gândurile pe care şi le face omul despre această lume exterioară, trupul astral şi organizaţia-Eu se află într-o stare deplină de vară sau de primăvară. Din nou acţionează aici primăvara lăuntrică, vara lăuntrică, toamna şi iarna lăuntrică în om; ele nu sunt separate una de cealaltă, ci se străluminează reciproc.
Pentru cercetarea spiritual-ştiinţifică rezultă realmente că atunci când vrem să comparăm Pământul plin de oameni în ansamblul său cu privire la procesele de iarnă şi de vară, noi ar trebui să întoarcem oarecum emisferele opuse ale Pământului. La om este aşa ca şi cum am face să se suprapună prin întoarcerea Pământului vara de pe o emisferă a Pământului peste iarna din cealaltă emisferă. În felul acesta ar lua realmente naştere ceva care poate fi caracterizat prin următoarele cuvinte: Efectele de iarnă anulează efectele de vară iar efectele de vară pe cele de iarnă, printr-un fel de stare de echilibru. Acesta este un rezultat important, la care ştiinţa exterioară de azi încă nu a ajuns, şi prin care ea trebuie de fapt să înţeleagă întru totul greşit natura existentă în om. În om, efectele naturii sunt realmente aşa încât iarna şi vara – dacă-mi este îngăduit să folosesc aceste expresii, pentru că ele se referă într-adevăr la un proces justificat –, că starea de vară şi starea de iarnă se anulează reciproc.
Omul poartă, bineînţeles, în sine natura înconjurătoare, dar efectele ei se anulează reciproc şi apare o stare care aduce, în fond, într-adevăr în repaus, efectele naturii în om. La fel cum o balanţă, pe braţele căreia sunt puse greutăţi, are un punct de echilibru, de repaus, la mijlocul pârghiei, asupra căruia nu acţionează nicio forţă, nici din stânga, nici din dreapta, şi care se află în stare de echilibru în privinţa a ceea ce acţionează pe braţele balanţei trăgând-o în jos [Nota 44], tot aşa există în om o egalizare a efectelor opuse ale naturii.
Cel care consideră omul tripartit, aşa cum l-am schiţat eu în Anexa de la cartea mea [Nota 45] Despre enigmele sufletului, dacă îl consideră într-adevăr corect, aşa cum lumea încă nu este obişnuită să o facă în ziua de azi, va găsi, realmente, următoarele. Noi împărţim omul într-o organizaţie neuro-senzorială, o organizaţie ritmică şi o organizaţie a metabolismului şi a membrelor. Aceste trei organizaţii interacţionează între ele. Se poate spune că organizaţia neuro-senzorială acţionează în principal în cap; dar într-o anumită privinţă întregul om este din punct de vedere funcţional tot cap. La fel stau lucrurile cu celelalte sisteme, cu organizaţia ritmică şi organizaţia metabolismului şi a membrelor.
Noi putem expune în mod schematic omul cam în felul următor, dacă luăm în considerare organizaţia sa tripartită. Avem aşadar organizaţia neuro-senzorială, organizaţia ritmică şi organizaţia metabolismului şi a membrelor.
Acum, dacă vom considera cele două organizaţii exterioare ale omului, organizaţia neuro-senzorială şi organizaţia metabolismului şi a membrelor, între ele există realmente o opoziţie, care se arată foarte limpede pentru o anatomie şi o fiziologie spiritual-ştiinţifice. Dacă, de exemplu, mergem, noi avem în organismul membrelor noastre o mişcare, care este chiar o mişcare în spaţiu. Acestei mişcări îi corespunde într-o anumită parte a organizaţiei noastre neuro-senzoriale, într-o anumită parte a organizaţiei noastre-cap, un repaus, în aceeaşi măsură în care în organizaţia membrelor se află mişcare. Vă rog să faceţi încercarea să înţelegeţi corect lucrurile. Eu am spus „în aceeaşi măsură, un repaus”. Repausul se consideră de obicei un concept absolut. Cine stă pe scaun, stă, şi nu se face diferenţa dacă el stă cu o intensitate mai mare sau mai mică. În viaţa obişnuită avem într-un fel dreptate în această privinţă. Acolo lucrurile nu se diferenţiază chiar atât de puternic între ele.
Dar cu organizaţia noastră neuro-senzorială este altfel. Atunci când alergăm mai repede, atunci când alergăm mai repede cu organizaţia noastră a membrelor, există o anumită tendinţă la repaus în organizaţia noastră neuro-senzorială, care, ca tendinţă la repaus, la voinţa de a rămâne în repaus, este mai intensă decât atunci când mergem mai lent. Şi la tot ceea ce se desfăşoară în organizaţia membrelor noastre, chiar şi la ceea ce se desfăşoară în organizaţia noastră metabolică, atunci când, de exemplu, sucurile digestive îşi parcurg calea datorită mişcărilor intestinale, corespunde o tendinţă la repaus în organismul nostru neuro-senzorial. Aceasta se exprimă şi în mod exterior.
Capul, care este de fapt sediul principal al organismului neuro-senzorial, este, în fond, în raport cu organizaţia noastră a membrelor, un leneş. El se comportă cam ca unul care se aşază comod într-o caleaşcă şi se lasă tras de cai. Acela stă liniştit. Tot aşa stă capul nostru mereu liniştit deasupra restului organismului nostru. Pe el nu-l interesează nici măcar, când gesticulez eu, de exemplu, cu braţele. Atunci gesticularea cu braţul meu stâng determină o tendinţă la repaus în emisfera dreaptă a capului meu, iar când gesticulez cu braţul drept, aceasta determină o tendinţă la repaus în emisfera stângă a capului meu. Şi datorită acestei tendinţe spre repaus, este posibil ca noi să ne însoţim mişcările cu gânduri şi reprezentări.
Este întru totul incorect când, de exemplu, concepţia materialistă de spre lume consideră că reprezentările se bazează pe mişcările nervilor. Ele se bazează, dimpotrivă, atunci când sunt reprezentări ale unei mişcări în spaţiu, pe tendinţe spre repaus ale sistemului nervos. Sistemul nervos se linişteşte, şi prin faptul că sistemul nervos se linişteşte, se atenuează chiar în privinţa activităţii vitale, în această linişte, în acest repaus, pătrund gândurile şi devin reale. Cel care poate face observaţii spiritual-ştiinţifice asupra omului, asupra a ceea ce se desfăşoară în gândire, în reprezentare, aceluia îi este imposibil să devină materialist, pentru că el ştie că în măsura în care gândurile devin active şi acţionează ca substanţă spiritual-sufletească, în exact aceeaşi măsură nervii intră în repaus şi-şi pierd chiar din intensitatea vitală, devenind chiar oarecum paralizaţi. Sistemul nervos trebuie să facă loc spiritual-sufletescului gândurilor, încetându-şi mai întâi activitatea materială. Tocmai din astfel de lucruri vedem de ce există materialismul. Materialismul există din vremea în care ştiinţa nu mai cunoaşte materia. Tocmai aceasta este caracteristica ştiinţei materialiste, că ea nu are nici cea mai vagă idee despre esenţa proceselor materiale, şi de aceea le atribuie acestora tot felul de aspecte care nu există de fapt acolo.
Dumneavoastră vedeţi deja cum în om există stări opuse, care tind însă înspre un echilibru. Exact la fel cum în miezul de vară există influenţe opuse raportate la miezul de vară, tot aşa asupra organismului omenesc se repartizează influenţe opuse care se menţin însă reciproc în echilibru. Dar noi vom gândi corect asupra acestor efecte opuse care-şi menţin reciproc echilibrul, numai dacă vom gândi asupra omului şi în felul următor. Dacă îi împărţim sistemul median, sistemul ritmic, în două părţi, vom diferenţia în esenţă – nu este întru totul exact, dar în esenţă aşa este – ritmul respirator şi ritmul circulaţiei sanguine, şi apoi putem vorbi despre un sistem ritmic median superior şi un sistem ritmic median inferior. Atunci însă, la mijlocul acestui sistem median ritmic, între partea de sus şi cea de jos, se află acea parte a omului care tinde cel mai mult spre echilibru, pentru că ea este străbătută, influenţată, impresionată, de sus şi de jos, în moduri opuse, de acţiuni ale naturii.
De aceea, dacă vreau să încadrez în desenul meu schematic această realitate a acţiunilor opuse din natură în om, trebuie să completez acest desen schematic în modul următor (roşu): eu am delimitat schematic în partea de sus a acestei lemniscate influenţele naturii orientate în sens opus acelor influenţe ale naturii pe care le-am delimitat prin partea de jos a lemniscatei.
Astfel, omul se descompune oarecum în două jumătăţi, cea de sus şi cea de jos. Cea de sus cuprinde sistemul neuro-senzorial, care desigur că se extinde asupra întregului om. Desenul este schematic. Uneori trebuie căutat „sus”-ul în degetul mare de la picior, pentru că şi acolo sunt organe neuro-senzoriale. Aşadar desenul este schematic, dar dumneavoastră veţi putea gândi cu uşurinţă acest desen schematic aplicat realităţii. Eu trebuie să-mi reprezint aşadar că pe de o parte sistemul neurosenzorial cu sistemul respirator care ţine în esenţă de el, şi pe de altă parte sistemul circulaţiei sanguine cu sistemul metabolic şi al membrelor conţin influenţe opuse ale naturii. Acestea se anulează reciproc.
Organul din om în care are loc echilibrarea, în care de fapt există continuu strădania după echilibru de jos în sus şi de sus în jos, este inima omenească, iar această inimă nu este, în sensul fiziologiei actuale, o pompă care pompează sângele prin trup, ci care reprezintă organul de echilibru pentru sistemul de sus şi cel de jos al omului. Astfel încât şi în organismul fizic exterior al omului ceea ce este determinat spiritual în el se exprimă prin aceea că în el efectele de vară şi cele de iarnă se anulează întotdeauna simultan.
Într-un ţinut oarecare al Pământului poate fi iarnă numai prin aceea că acolo nu este totodată vară, căci altfel vara ar aduce iarna într-o stare de echilibru, ceea ce înseamnă că acolo nu ar fi nici vară şi nici iarnă, ci o stare de echilibru. Însă aşa stau lucrurile într-adevăr în om. Omul în sine este o porţiune de natură, dar pentru că influenţele naturii sunt orientate opus între ele în organismul omenesc, ele se anulează, iar omul este aşa ca şi cum n-ar fi deloc natură. Dar în felul acesta omul este o fiinţă liberă. Nu este îngăduit să se aplice asupra lui legile necesităţii naturii, pentru că în el nu există o necesitate a naturii, ci două influenţe ale naturii orientate opus, care se anulează în om. Iar în acest domeniu al influenţelor naturii care se anulează se află spiritual-omenescul omului, neinfluenţat de acţiunile naturii, şi el trebuie recunoscut în propria sa legitate. Vedeţi de aici cum noi trebuie să trecem la o observare fundamental mai cuprinzătoare [Nota 46], dacă vrem să înţelegem omul şi cum, în fond, simpla aplicare a legilor naturii exterioare, care sunt întotdeauna orientate într-o anumită direcţie, nu este acceptabilă.
Acum însă, după ce ne-am pus, pe de o parte, în faţa sufletelor entitatea omenească propriu-zisă, să considerăm ce consecinţe are acest fapt. Învăţăm să-l cunoaştem pe om doar dacă îl considerăm astfel: El poartă în sine o porţiune de natură în aşa fel încât influenţele opuse din natură se anulează. Dacă învăţăm însă să cunoaştem această porţiune de natură prin contemplarea spiritual-ştiinţifică, se arată pentru starea de somn a omului, în privinţa trupului fizic şi acelui eteric, că acestea sunt pătrunse de modul de acţiune minerală şi vegetală care, dacă privim numai la ceea ce a rămas în pat din omul adormit, reprezintă starea de vară. Dar prin faptul că putem contempla în mod corect această viaţă de creştere şi lăstărire, o cunoaştem abia acum în adevărata ei importanţă. Ce anume creşte, ce anume lăstăreşte atunci când Eul şi trupul astral nu sunt de faţă, când Eul şi trupul astral sunt afară în timpul somnului? Şi de unde vine creşterea şi lăstărirea? Aceasta se arată tocmai prin considerarea spiritual-ştiinţifică.
Dacă aş vrea să vă desenez acest lucru schematic, ar trebui s-o fac în felul următor. Aceasta ar fi schema omului care doarme (luminos, verde, galben, roşu). Linia de un verde deschis, luminos din partea de jos semnifică trupul fizic şi cel eteric aflate în pat, care pentru concepţia spiritual-ştiinţifică se prezintă ca solul pământesc, mineral, din care încolţeşte şi creşte viaţa vegetală, desigur că într-o altă formă, dar într-o formă ce poate fi recunoscută de contemplarea spiritual-ştiinţifică. Deasupra licăreşte ca o flacără ce nu se poate apropia, Eul şi trupul astral, reprezentate prin liniile roşie şi galbenă aflate deasupra. Avem aşadar oarecum, atunci când considerăm omul în somn, o porţiune de pământ cu viaţă în creştere în lăstărire în pat, şi astralitatea cu Eul licăritoare, care îi aparţin, dar sunt separate.
Cum este în starea de veghe? Pentru asta trebuie să configurez schema în felul următor (luminos, roşu, verde, galben): vegetal care se ofileşte, mineralitate aflată la bază, şi astralitatea împreună cu Eul care licăreşte în acest mineral-vegetal, oarecum arzându-l. Avem aşadar omul care veghează, cu mineralul ce se fărâmiţează în el. Se fărâmiţează [Nota 47] mineralicul în timpul veghei de zi a omului. Efectul vegetal face pretutindeni o asemenea impresie – chiar dacă arată cu totul altfel – oarecum ca pomii toamna, ca frunzele plantelor care atârnă în jos şi se usucă, totul pe cale de a muri, de a se micşora, dar totul este ca pătruns de flăcări, de flăcărui, şi întreţesut de licăriri. Aceste flăcări şi flăcărui care licăresc şi străbat cu foc totul, sunt trupul astral şi Eul care trăiesc în trupul fizic şi în trupul eteric. Şi se naşte întrebarea: Dar cum este de fapt cu această licărire a flăcărilor în timpul somnului, când Eul şi trupul astral sunt separate de trupul fizic şi cel eteric?
Dacă ne apropiem acum de trup prin cercetarea spiritual-ştiinţifică – iar dumneavoastră puteţi oarecum ajunge singuri la concluzii prin corelarea diferitelor expuneri pe care le-am făcut eu în decursul timpului–, se ajunge la următoarele. Ceea ce împinge pentru început în afară licărirea şi flăcările Eului şi ale trupului astral şi stimulează apoi viaţa vegetală de creştere şi lăstărire a trupului fizic adormit, aflat în stare de vară, stimulând în acesta şi un fel de mineralitate ce dezvoltă viaţă, ceea ce determină, aş spune, ca fărâmiţările, particulele, atomizarea mineralului în trupul fizic să arate ca şi cum atomii s-ar dizolva, ca şi cum din tot întregul s-ar constitui o masă continuă, mineral-lichidică-aerică, mobilă în sine, peste tot activă – care este forţa interioară care produce acest lucru? Ceea ce vibrează înăuntru în timp ce noi dormim, în trupul fizic şi în cel eteric, este valul ce răsună ca un ecou din viaţa noastră pre-terestră. Pe aceasta noi o aducem la stagnare în timpul vieţii noastre de veghe pământească.
Atunci când această licărire în flăcărui a trupului astral şi a Eului sunt una cu trupul fizic şi cel eteric, atunci aducem în repaus, la stagnare, acele impulsuri care există în timpul somnului din viaţa noastră pre-terestră. Şi abia acum învăţăm noi, din ceea ce învăţăm din noi înşine, să privim în mod corect la natura exterioară, să privim la această natură exterioară în aşa fel încât să ne spunem: Tot ceea ce este activ în natura exterioară ca legi ale naturii, ca forţe ale naturii în viaţa minerală şi în cea vegetală, se aseamănă întru totul cu ceea ce este în noi în timpul somnului viaţă minerală şi vegetală, viaţă văratică, de creştere şi lăstărire. – Asta înseamnă că la fel cum atunci când contemplăm trupul nostru fizic şi cel eteric în timpul somnului, suntem îndrumaţi înspre trecutul nostru, înspre viaţa spirituală pe care am avut-o în existenţa pre-terestră, tot aşa ne îndrumă natura exterioară, în măsura în care ea este minerală şi vegetală, înspre trecut.
Dacă vrem să înţelegem forţele active ale naturii şi legile naturii în natura care ne înconjoară, cu excepţia celor din regnul animal şi a celor din fizicul omenesc, atunci trebuie să ne spunem: Prin legile naturii şi forţele naturii suntem îndrumaţi înspre trecutul Pământului, înspre moartea Pământului. – Dacă ne facem aşadar gânduri despre natura exterioară, aceste gânduri sunt dedicate elementului pe cale de a muri din existenţa Pământului. Dacă e ca această existenţă pe cale de a muri a Pământului să fie din nou vivifiată, să aibă impulsuri de viitor în sine, acest lucru se poate petrece numai în acelaşi mod în care se petrece el la om, prin aceea că în elementele mineral şi vegetal pătrund sufletescul şi spiritualul. Sufletescul pătrunde apoi în animale, spiritualul în om.
Dar în felul acesta întreaga fiinţă a lumii se împarte, în fond, în două părţi. Noi privim afară, în natura exterioară şi în măsura în care ea este minerală şi vegetală – şi acesta este aspectul principal în natura exterioară –, nouă ne este îngăduit să o comparăm doar cu organismul nostru fizic şi cel eteric din timpul somnului. Dacă privim la efectele fizice exterioare trebuie să ne mai spunem: De aceste efecte ale naturii exterioare în mineral şi vegetal depind şi toate celelalte efecte fizice. – Căci dacă priviţi efectele fizice legate de hrănirea fiinţelor, trebuie să vă spuneţi: Hrănirea începe prin preluarea substanţelor minerale şi vegetale. Animalul le prelucrează apoi pe acestea mai departe, prin hrănire, pentru om. – Dar pentru început, tot ceea ce este natură exterioară depinde în privinţa efectelor exterioare fizice şi eterice de o asemenea entitate cum găsim în organismul nostru fizic şi eteric în starea de somn. Dar ceea ce purtăm în noi ca Eu şi organism astral, care, de exemplu, în timpul stării de veghe – când organismul fizic şi cel eteric se află în somn faţă de iarna lor, dacă-mi este îngăduit să mă exprim aşa, ceea ce este desigur paradoxal faţă de realitate, după cum simţiţi şi dumneavoastră – se află în stare de vară, stimulate de influenţele sensibile exterioare şi de gândurile care se formează, aceasta constituie, împreună cu starea de iarnă a trupului fizic şi a celui eteric, un echilibru.
Dar cel care abordează acum lucrurile, află, chiar dacă ceea ce la om trebuie gândit în simultaneitate, este separat afară de-a lungul anului, el află că de starea de iarnă a Pământului aparţine o stare spirituală de vară, iar de starea de vară o stare spirituală de iarnă. Numai că acestea nu formează o stare de echilibru pe Pământ, ci se afirmă pe emisferele opuse ale Pământului, astfel încât în cazul Pământului lucrurile stau aşa că starea de iarnă fizică este intensificată prin starea de iarnă sufletesc-spirituală, iar starea de vară fizică este intensificată de starea spirituală de vară. Dar cu aceasta este indicat faptul că la fel cum omul îşi poartă în sine trecutul şi prezentul, tot aşa îşi poartă în sine trecutul şi prezentul şi întreaga natură înconjurătoare nouă.
De fapt, noi avem prezentul doar în trupul nostru fizic, în relaţie cu activitatea şi legitatea care îl pătrund atunci când veghem. Noi avem influenţa trecutului, şi anume a unui trecut care a fost adus în spiritual, pentru organismul fizic şi eteric, în starea de somn. Corespunzător, găsim în natura din faţa noastră, în natura minerală şi vegetală care acţionează asupra noastră, că ea conţine de fapt rezultate ale unei existenţe trecute şi că devine prezent numai prin aceea că Pământul este învăluit de spiritual-sufletesc tot aşa cum va fi omul pătruns de spiritual-sufletesc. Iar în prezent se află deja germenul viitorului.
Dar dacă este adevărat – iar ceea ce v-am expus eu dumneavoastră este adevărat – că noi avem în noi, în organismul fizic şi cel eteric, tocmai atunci când ele sunt independente de activitatea sufletesc-spirituală, efecte ale trecutului, atunci ne este îngăduit să căutăm acţiunea în viitor numai în Eul nostru şi în trupul nostru astral, şi ne este îngăduit să căutăm viitorul pentru Pământ doar în spiritual.
Omul a ajuns în ziua de azi atât de departe încât el şi-a asociat prin puteri elementare de la sine-înţelese Eul şi trupul astral cu organismul fizic şi cel eteric. Lumea minerală şi vegetală a Pământului încă nu le-a asociat. Acestea învăluie spiritual şi sufletesc Pământul, dar ele nu pătrund modul de acţiune mineral şi vegetal al Pământului. Entitatea minerală a Pământului se arată, aşa cum stă ea înaintea noastră, ca fiind ceva care nu lasă spiritul şi sufletul în sine, ci se lasă numai învăluită de spirit şi de suflet, care licăresc asupra sa.
Natura vegetală se prezintă în aşa fel încât nici ea nu lasă sufletescul să pătrundă în sine, dar ea se atinge, aş spune, în părţile ei superioare, într-un anumit mod, cu sufletesc-spiritualul. Căci pentru cercetarea spiritual-ştiinţifică se arată următoarele în cazul plantei: Dacă jos avem rădăcina, la mijloc tulpina şi în partea de sus floarea plantei, atunci eu trebuie să privesc această floare în sensul că planta ce se străduieşte să se înalţe în sus se atinge cu astralul în floare, care nu pătrunde în aceasta, însă o atinge. Floarea ia naştere prin aceea că are loc o atingere între partea cea mai de sus a plantei şi astralul care învăluie Pământul. Eu am exprimat aceasta adesea într-o comparaţie, care desigur că trebuie abordată cu decenţa corespunzătoare, în sensul că înflorirea plantei este în esenţă sărutul pe care îl schimbă Soarele, lumina solară, cu planta însăşi. Acesta este efectul astral, care este însă o simplă atingere.
Dacă privim aşadar afară, în natura înconjurătoare nouă, atunci nu vedem nemijlocit în minerale şi vegetale ceea ce vedem în noi ca oameni. În noi ca oameni vedem aparţinând laolaltă o natură minerală, o natură vegetală, o natură astrală şi o natură de Eu. Animalele nu le putem pune acum la socoteală. Noi vom mai vorbi în viitor despre ele [Nota 48]. Însă cele de care depind în esenţă procesele fizice, trebuie să le găsim în lumea minerală şi în cea vegetală. Aceasta ni se prezintă, aş spune, în natura exterioară, dezvăluită de astralitate şi gânduri, şi de ceea ce este trăire a Eului: de simţul spiritual conştient de sine. Acestea nu se află afară, nici în mineral nici în vegetal. Mineralul şi vegetalul sunt, în fond, rezultate ale trecutului.
Cel care consideră în mod corect solul mineral şi plantele care cresc, înmuguresc şi lăstăresc din pământ, trebuie să-şi spună de fapt, în privinţa vieţii Pământului: În voi, forme ale cristalelor, în voi, formaţiuni ale munţilor, în voi, plante care creşteţi şi lăstăriţi, eu văd monumentele a ceea ce era cândva creator, creator de viaţă, care acum se află pe cale de a muri. Dar în omul însuşi – dacă noi înţelegem să repartizăm în mod corect aceste aspecte pe cale de a muri, acest ceva care a prins puteri în existenţa pre-terestră şi care se află acum pe cale de a muri în trupul fizic şi în cel eteric – noi vedem organismul fizic şi cel eteric străbătut de ceea ce luminează în viitor din fiinţa astrală şi din fiinţa-Eu, care se dezvoltă ca viaţă de reprezentare şi gândire având la bază starea de echilibru a proceselor naturii în mod liber în om.
Noi vedem în om oarecum alăturate trecutul şi viitorul. Dacă privim în natură, în măsura în care ea este minerală şi vegetală, vedem doar trecut. Ceea ce acţionează deja în om în prezent ca viitor, este ceea ce îi conferă esenţa libertăţii. Această esenţă a libertăţii nu există în natura exterioară. Dacă natura exterioară ar fi condamnată să rămână aşa cum este ea prin regnul ei mineral şi prin cel vegetal, ea ar fi şi condamnată să moară, la fel cum doar organismul fizic şi cel eteric al omului moare în Univers. Organismul fizic şi cel eteric al omului sunt supuse morţii, dar omul nu moare, pentru că entitatea astrală şi entitatea Eului nu aduc în el moartea, ci devenirea, naşterea.
Deci dacă e ca natura exterioară să nu moară, atunci trebuie să i se dea ceea ce are omul prin trupul său astral şi prin trupul Eului său. Asta înseamnă, de vreme ce el are reprezentări conştiente de sine datorită trupului său astral şi datorită trupului Eului său, că dacă omul vrea să asigure un viitor Pământului, care altfel de află pe cale de a muri, el trebuie să pună în acesta ceea ce este suprasensibil, invizibil în el. Aşa cum omul trebuie să aştepte de la ceea ce este în el suprasensibil şi invizibil, reîntruparea într-o următoare existenţă pământească, dar nu poate aştepta aceasta de la trupul său fizic şi cel eteric, pe cale de a muri, tot aşa nu poate lua naştere un viitor al Pământului nici din ceea ce este sferă a Pământului minerală şi vegetală, şi ne înconjoară ca atare. Numai dacă putem pune în acest Pământ ceva pe care el nu îl are, va putea lua naştere un Pământ viitor. Iar ceea ce nu există de la sine aici pe Pământ, sunt gândurile active ale omului, care trăiesc şi urzesc în organismul său independent de natura exterioară datorită stării de echilibru [Nota 49]. Dacă el înfăptuieşte aceste gânduri de sine-stătătoare, atunci el conferă un viitor Pământului. Dar pentru aceasta el trebuie să le aibă mai întâi, pe aceste gânduri de sine-stătătoare, căci toate gândurile pe care noi ni le facem în cunoaşterea obişnuită a naturii, sunt gânduri pe cale de a muri, sunt gânduri reflectate, nu sunt realităţi. Gândurile pe care noi le preluăm din cercetarea spirituală sunt vivifiate în imaginaţiuni, inspiraţii, intuiţii. Dacă noi le preluăm, atunci ele sunt formaţiuni care există autonom în viaţa Pământului.
Despre aceste gânduri creatoare eu am putut spune cândva în cărţulia despre Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe [Nota 50]: Această gândire reprezintă forma spirituală a comuniunii omenirii. – Căci în măsura în care omul se lasă în seama gândurilor sale, gânduri oglindite despre natura exterioară, el repetă doar trecutul, el trăieşte în cadavrul Divinităţii. Dar în măsura în care el îşi vivifiază singur gândurile, el se uneşte prin propria sa entitate, comunicând, primind comuniunea cu divin-spiritualul care pătrunde lumea asigurându-i viitorul.
În felul acesta, cunoaşterea spirituală este o adevărată comuniune, este începutul unui cult cosmic adecvat omenirii prezentului, care poate creşte prin aceea că omul devine acum conştient cum îşi străbate organismul fizic mineral şi cel vegetal cu organismul său astral şi cel al Eului, şi cum prin faptul că el îşi vivifiază spiritul în sine însuşi aduce spiritul şi în ceea ce l-ar înconjura altfel ca ceva mort, ceva pe cale de a muri.
Atunci omul trăieşte faptul că atunci când priveşte la organismul său ce acţionează în stare solidă, el se simte unit în acesta cu lumea stelară, în măsura în care aceasta este o fiinţă în repaus. În măsura în care lumea stelară este o fiinţă în repaus, raportându-se, de exemplu, la Pământ prin imaginile cercului zodiacal aflate în repaus în spaţiul cosmic, în aceeaşi măsură stă omul cu organismul său fizic în strânsă legătură cu aceste configuraţii din spaţiul cosmic. Dar în măsura în care el lasă să se reverse în aceste configuraţii spiritual-sufletescul său, transformă el însuşi lumea.
Tot aşa este omul străbătut de fluxul sevelor sale. În fluxul sevelor trăieşte deja organismul eteric. Ceea ce face ca sângele nostru să se mişte în noi în circuit, ceea ce aduce celelalte seve din noi în mişcare, este organismul eteric.
Cu acest organism eteric omul se află în legătură, aş spune, cu faptele stelelor, cu mişcarea planetelor. Exact la fel cum imaginile în repaus ale cerului stelelor fixe acţionează asupra formei fixe a organismului omenesc sau se află în legătură cu el, tot aşa acţionează asupra fluxului stelelor sau se află în legătură cu el mişcările planetelor sistemului nostru planetar, de care aparţinem noi.
Dar aşa cum stau lucrurile la o privire nemijlocită, aceasta este o lume moartă. Omul o transformă din propriul său spiritual dacă el împărtăşeşte lumii din spiritualul său prin aceea că-şi vivifiază gândurile, ajungând la imaginaţie, inspiraţie, intuiţie, prin aceea că el săvârşeşte Comuniunea spirituală a omenirii.
Omul trebuie să aibă mai întâi o conştienţă a acesteia. Această conştienţă trebuie menţinută tot mai vie şi tot mai însufletită, şi atunci omul găseşte tot mai mult calea spre această comuniune spirituală.
Aş dori să vă dau astăzi doar o mică bază în acest sens, prin aceea că pentru început vă voi împărtăşi acele cuvinte care, dacă sunt lăsate să acţioneze corect asupra sufletului, dacă sunt tot mereu vivifiate în suflet, în aşa fel încât sensul lor deplin, sensul lor mişcător să fie trăit în suflet, ele fac să ia naştere în sufletul omenesc ceva prin care ceea ce este mort în lumea cu care se află omul în relaţie se transformă în ceva viu, prin care trecutul este vivifiat, pentru ca din ceea ce este mort în el să poată deveni viaţa viitorului. Asta se poate întâmpla numai dacă omul devine conştient în modul următor de apartenenţa sa la Cosmos. Voi scrie o primă formulă în această direcţie:
– eu îmi reprezint substanţa Pământului, pe care o preiau prin ceea ce constituie formaţiunea solidă a organismului meu –
Este aşa că atunci când privim o configuraţie a Pământului pe care o preluăm în noi ca hrană, noi avem în ea o imagine a grupărilor de stele în repaus. Asta preluăm noi. Noi preluăm în noi cu substanţa Pământului fiinţa stelelor, fiinţa cerului, care sunt conţinute în acţiunea Pământului. Dar noi trebuie să fim conştienţi că transformând ca oameni în voirea noastră, în voirea străbătută de iubire, ceea ce a devenit substanţă, înapoi în spirit, înfăptuim o adevărată transsubstanţiere, dacă devenim conştienţi de situarea noastră înlăuntrul lumii în aşa fel încât viaţa gândurilor spirituale să devină vie în noi.
Şi dacă ne gândim la ceea ce preluăm noi în aşa fel încât pătrunde partea lichidă a organismului, acţiunea sevelor şi circulaţia sângelui, atunci aceasta, în măsura în care provine de la Pământ, nu este acum o imagine a fiinţelor cerului sau a fiinţelor stelelor, ci a faptelor stelelor, adică a mişcărilor planetelor. Şi eu pot deveni conştient cum spiritualizez aceasta dacă mă situez corect în lume prin următoarea formulă:
Adică faptele mişcării planetelor. Iar acum:
În timp ce eu pot vedea fiinţa şi urzirea stelelor în voire, cum se transformă prin iubire în conţinutul spiritual al viitorului, eu văd în simţire cum se transformă cu înţelepciune ceea ce-mi este dat aici pe Pământ prin aceea că eu preiau imaginea faptelor cereşti în ceea ce pătrunde organismul meu al sevelor. Astfel încadrat, omul se poate vieţui pe sine voind şi simţind. Dăruit atotputerniciei existenţei cosmice înconjurătoare, existenţei Universului, el poate trăi ceea ce se săvârşeşte prin el în marele templu al Cosmosului ca transsubstanţiere, prin aceea că el se află înlăuntrul acestuia, jertfind în mod pur spiritual.
Ceea ce altfel ar fi doar cunoaştere abstractă, devine un raport simţitor şi voitor faţă de lume. Lumea devine templu, lumea devine casă a lui Dumnezeu. Omul cunoscător, care se înalţă în simţire şi voire, devine fiinţă care jertfeşte. Raportul fundamental al omului cu lumea se înalţă de la cunoaştere la cult cosmic. Faptul că tot ceea ce constituie raportul nostru faţă de lume este recunoscut, pentru început, drept cult cosmic în om, este primul început a ceea ce trebuie să se petreacă dacă e ca antroposofia să-şi îndeplinească misiunea în lume.
Asta voiam să vă spun deocamdată ca un început. Voi continua vinerea viitoare [Nota 51] să expun esenţa acestei atitudini cultice în raportul ei cu ceea ce este cunoaşterea naturii. Astăzi am vrut să vă spun în special aceste lucruri. Eu am intenţionat să ţin această conferinţă în această zi, din motivul ca acest conţinut să iasă la iveală tocmai astăzi, pentru ca atunci când fiinţa timpului va păşi din nou în faţa sufletelor noastre [Nota 52], acea fiinţă care ne este dată în circuitul anului, atunci când acest circuit al anului se încheie măcar în privinţa contemplării exterioare, a trăirii exterioare, noi să ajungem la conştiența cum ar trebui să se configureze raportul nostru cu timpul, cum ar trebui să căutăm noi din trecut, viitorul, cum ar trebui să ştim noi să creăm pentru viitor, pentru a ajunge la spiritual.
Astăzi după-amiază, una dintre poeziile care au fost recitate începea aşa: „Orice An Nou este întâmpinat cu noi morminte ...”[Nota 53] – Este profund adevărat! Dar la fel de adevărat este: Orice An Nou întâlneşte noi leagăne. – Aşa cum se întâlneşte trecutul, se întâlneşte şi viitorul. Astăzi depinde în primul rând de oameni ca să înţeleagă acest viitor, să se gândească la faptul că această viaţă de creştere şi lăstărire care ne întâmpină în mod exterior conţine moartea în sine, dar că noi trebuie să căutăm viaţa din propria noastră forţă de acţiune. Şi orice înnoire a anului este un simbol pentru aceasta. Dacă privim pe bună dreptate, pe de o parte la morminte, să privim pe de altă parte şi la viaţa care se înnoieşte, care aşteaptă să primească în sine germenul viitorului. Aceasta este marea noastră sarcină în ziua de azi: Să observăm cum în lume există dispoziţia de Sfântul Silvestru, dispoziţia de trecere, de moarte, dar cum în inimile acelor oameni care devin conştienţi de adevărata lor amenitate, de adevărata lor dumnezeire omenească, trebuie să fie dispoziţie de Anul Nou, dispoziţie de timp nou, de Înviere. Să nu ne îndreptăm gândurile doar în mod banal-festiv-filistin de la dispoziţia simbolică de Sfântul Silvestru la Noul An simbolic, ci să le îndreptăm, pentru ca ele să devină puternice pentru fapte şi creatoare, aşa cum are nevoie evoluţia Pământului de ele, de la ceea ce ne întâmpină pretutindeni în viaţa civilizaţiei actuale ca element pe cale de a muri, ca vechi morminte, de la dispoziţia de Sfântul Silvestru înspre Anul Nou, înspre Anul Nou Cosmic! Dar aceasta va veni doar dacă omul se decide să creeze în acest sens.
