Printre unele cuvinte neadevărate care se spun în legătură cu antroposofia, când vine vorba despre ea, în unele cercuri din lumea de azi, se numără și acela că antroposofia ar fi ceva intelectualist, că ea apelează prea mult la gândirea științifică și ține seama prea puțin de nevoile inimii umane*. Din acest motiv, pentru scurtul ciclu de conferințe pe care îmi este îngăduit, spre marea mea mulțumire, să-l prezint din nou în fața dvs., aici, la Viena, am ales tema: „Antroposofia și inima umană”.
* „Gemüt” este un cuvânt specific german, care nu are un corespondent exact în limbile romanice. El are legătură cu „Müt” (curaj) și înseamnă acea parte a sufletului unde omul este plin de curaj, inimos, capabil de altruism și abnegație, capabil să se transpună cu iubire și înțelegere în ființele și lucrurile din jur. „Ein gemütvoller Mensch” ar fi, în românește, „un om cu inimă”, de aceea am ales pentru substantivul „Gemüt” cuvântul „inimă”, care aici trebuie luat în sens figurat. (n. trad.)
Dezvoltarea intelectualistă a civilizației din ultimele trei-patru secole a exclus, desigur, inima din sfera cunoașterii. În orice caz, astăzi oamenii nu mai obosesc afirmând mereu că omul nu poate să rămână la intelectul sec, rațional și la posibilitățile de înțelegere ale acestuia, în schimb, când e vorba de a se ajunge la niște cunoștințe, se apelează exclusiv la intelect. Pe de altă parte, se subliniază mereu că inima umană trebuie să-și reintre în drepturi; dar nimeni n-o repune în drepturile ei. Se afirmă că ea nu are absolut nici o posibilitate de a ajunge să aibă o legătură cât de mică cu misterele lumii; inima umană este închisă între limitele problemelor personale ale omului, între limitele lucrurilor legate numai de chestiunile cele mai personale din viața omului.
Noi ne propunem să arătăm astăzi, pentru început, sub forma unei mici retrospective istorice, cum îi era îngăduit inimii umane, în perioadele mai vechi din evoluția omenirii, să-și spună cuvântul și în domeniul cunoașterii, cum ea proiecta în fața sufletului uman niște imagini mari, grandioase, menite să le aducă oamenilor lămuriri, când se punea problema ca omul să afle care-i este locul în întregul mers al vieții lumii, în Cosmos, în derularea epocilor. În vremea în care inimii umane îi era încă îngăduit să-și spună cuvântul în domeniul concepțiilor despre lume, asemenea imagini erau, de fapt, lucrul cel mai important din aceste concepții despre lume. Ele înfățișau marile, vastele corelații cosmice și îl situau pe om în sânul acestor mari și vaste corelații cosmice.
Aș vrea să aduc astăzi în fața sufletelor dvs. una dintre acele imagini grandioase, pline de măreție, al căror rost era să acționeze așa cum am arătat; în acest fel, voi putea să creez o bază pe care să se poată înălța expunerea noastră, care va prezenta inima umană așa cum o vede concepția antroposofică despre lume; va fi, totodată, una dintre acele imagini care, în epoca prezentă, trebuie să fie aduse iarăși în fața oamenilor, sub o formă nouă, despre care vom mai vorbi. Aș vrea să vorbesc despre o imagine care vă este tuturor bine cunoscută, dar a cărei importanță și semnificație în parte au pălit treptat în conștiența umană, în parte, au fost greșit înțelese: imaginea luptei, imaginea înfruntării lui Mihael cu balaurul. Ea îi mai impresionează și astăzi puternic pe mulți oameni, dar conținutul propriu-zis, mai adânc, fie că a pălit, după cum am spus, fie că a fost greșit înțeles, sau, cel puțin, el nu este prezentat inimii umane sub forma în care stătea odinioară în fața acestei inimi umane, ba chiar, sub forma în care el mai trăia încă în secolul al 18-lea în inimile multor oameni. Nimeni nu mai are astăzi habar cât de mult s-au schimbat lucrurile din acest punct de vedere, cât de mult din ceea ce omul așa-numit inteligent consideră că sunt imagini fantasmagorice erau componentele cele mai serioase ale vechilor concepții despre lume. Așa a fost mai ales cu imaginea luptei lui Mihael cu balaurul.
Dacă omul de astăzi reflectează la felul cum s-a dezvoltat el însuși pe Pământ, el ajunge ‒ în sensul concepției sale materialiste despre lume ‒ să considere că forma sa umană actuală, relativ mai desăvârșită dintr-un anumit punct de vedere, se trage din niște forme imperfecte, din niște strămoși de natură fizic-animală, situați tot mai departe și mai departe în trecut. Se ajunge astfel de la omul actual, care este în măsură să-și viețuiască propria ființă în mod lăuntric sufletesc-spiritual, la niște creaturi mult mai materiale, din care se pretinde că se trage omul și care erau mult mai aproape de existența materială. Se presupune că materia a evoluat din ce în ce mai mult, până a ajuns în stare să viețuiască spiritualul. Dar nu aceasta era concepția unei epoci relativ apropiate de cea actuală, ci ea se situa exact la polul opus. Când, chiar și în secolul al 18-lea, oamenii care încă nu fuseseră atacați de morbul concepției materialiste ‒ din aceștia nu existau încă decât foarte puțini ‒ își îndreptau privirile spre vremurile originare ale omenirii, ei nu credeau că au existat niște ființe mai puțin umane decât strămoșii lor, ci ei își îndreptau privirile spre niște ființe mai spirituale decât omul însuși. Își îndreptau privirile spre niște ființe cărora spiritualitatea le era atât de proprie, încât ele nici nu luau un corp fizic în sensul în care o face astăzi omul pe Pământ ‒ de altfel, pe atunci Pământul încă nici nu exista, în acele vremuri îndepărtate. Când își îndreptau privirile spre omenire, ei priveau spre niște entități care trăiau sub o formă mai înaltă, mai spirituală, și care, dacă e să folosesc o expresie grosolană, aveau un trup făcut dintr-o substanță mult mai spirituală, mai subtilă. În sfera despre care vorbeau oamenii în acest caz nu trăiau încă ‒ așa se credea ‒ ființe de felul oamenilor actuali, ci niște ființe aflate pe o treaptă superioară, posedând cel mult un corp eteric, dar nu un corp fizic, niște ființe care erau, în concepția lor, strămoșii omului. Acești oameni își întorceau privirile în trecut, spre vremea în care nu existau nici așa-numitele animale superioare, ci, cel mult, animalele gelatinoase pe care le întâlnim, ca pe un fel de urmași ai lor, în mări și oceane. Acesta era, ca să zicem așa, regnul animal inferior, situat imediat sub om, care trăia pe planeta anterioară celei pământești; deasupra lui se afla o sferă în care, după cum am spus, existau doar niște ființe îmbrăcate cel mult într-un corp eteric. Ceea ce noi enumerăm astăzi, în sensul cărții mele Știința ocultă, drept ființe ale ierarhiilor superioare, ar mai exista și astăzi, sub alte forme, ele fiind concepute pe atunci, într-un anumit sens, drept strămoși ai omului.
Trebuie să spunem, înainte de toate, că aceste entități ‒ Îngeri, Arhangheli, Arhai ‒, în formele lor de atunci, încă nu erau destinate libertății, în sensul în care vorbim astăzi despre libertate la om. Asemenea ființe nu trăiau voința în așa fel încât să aibă acel sentiment, unic în felul lui, pe care îl exprimăm în cuvintele: Vreau ceva eu însumi. ‒ Asemenea ființe nu voiau nimic ele înseși, ci voiau ceea ce se revărsa în ființa lor drept voință divină. Voința lor era cuibărită cu totul în voința divină. Ființele divine situate deasupra lor și care, acolo unde se află, reprezintă cârmuirea divină a lumilor, „voiau”, am putea spune, prin spiritele situate sub ele, prin Arhangheli și Îngeri, așa că aceste spirite, aflate pe o treaptă mai de jos a evoluției, voiau în direcția, în sensul voinței divin-spirituale supraordonate lor. Lumea de idei a acestei omeniri mai vechi spunea așa: În acea epocă veche încă nu venise momentul să se poată dezvolta niște ființe care să aibă în conștiența lor sentimentul libertății. ‒ În sensul ordinii divin-spirituale a lumii, acest moment era rezervat unei epoci ulterioare. Atunci, o parte a spiritelor adăpostite în voința divină urma să-și cucerească voința proprie, liberă. Urma să se ajungă la voința proprie, liberă, când va fi sosit momentul în cadrul evoluției cosmice.
Nu vreau să descriu astăzi, prin toate acestea, niște lucruri pe care să le justific din punctul de vedere al antroposofiei, despre asta vom vorbi în zilele următoare, ci vreau să descriu reprezentările care au trăit până în secolul al 18-lea în niște spirite dintre cele mai luminate. Vreau să le descriu ca realități istorice, fiindcă numai dacă le aducem în fața sufletelor noastre sub forma lor istorică vom ajunge să ne dăm seama într-un mod nou în ce măsură aceste reprezentări ar putea fi reînnoite sub o altă formă.
Dar iată că ‒ gândeau acești oameni ‒ printre spiritele al căror destin cosmic era să rămână în sfera de voință a spiritelor divine, s-a ridicat un număr de entități care voiau să-și despartă voința de voința divină, care voiau să-și emancipeze voința de voința divină. S-au ridicat, cu o trufie supraomenească, niște entități care au vrut să ajungă la libertatea voinței lor înainte să fi venit vremea în care trebuia să se maturizeze libertatea. Și se credea că cel mai important dintre toate, conducătorul acestor entități, era acea ființă care mai târziu a luat forma balaurului cu care se luptă Mihael, acel Mihael care a rămas sus, în sfera spiritelor care voiau să-și orienteze și pe mai departe voința în sensul voinței divin-spirituale situate deasupra lor.
Datorită faptului că a rămas în sfera voinței divin-spirituale, în Mihael s-a născut impulsul de a face ceea ce e just cu acea ființă care și-a întins mâinile prea devreme, dacă pot spune astfel, după libertate. Fiindcă formele pe care le aveau entitățile din ierarhiile Arhanghelilor, Îngerilor, Arhailor, pur și simplu, n-ar fi fost potrivite pentru o ființă care urma să aibă, în felul descris, o voința liberă, emancipată de divinitate. De-abia mai târziu, în cursul evoluției cosmice, avea să apară forma umană. Dar toate acestea sunt transpuse într-o epocă în care, în situația cosmică de atunci, forma umană încă nu era posibilă; nu erau posibile nici formele animale superioare, ci numai acele forme animale inferioare pe care le-am caracterizat deja. Așa că trebuia să ia naștere o formă contradictorie din punct de vedere cosmic. În ea trebuia să fie turnat, ca să zicem așa, spiritul care făcea opoziție. Nu putea fi vorba de o formă animală, care urma să ia naștere mult mai târziu, nu putea fi vorba nici de una dintre formele animale care existau pe atunci, în materia obișnuită, moale, aș zice. Putea fi vorba numai de o formă animală care se deosebea de formele animale posibile în lumea fizică, dar care, totuși, fiindcă urma să reprezinte o contradicție cosmică, a devenit asemănătoare celei animale. Singura formă care a putut fi creată, dintre toate cele posibile pe atunci, este forma de balaur. Pe urmă, bineînțeles, unul a văzut-o într-un fel, altul într-alt fel, când ea a fost pictată sau redată cu alte mijloace; ea va fi înfățișată într-un mod mai mult sau mai puțin adecvat, sau și neadecvat, după cum cel care o înfățișează are sau nu o înțelegere imaginativă interioară a ceea ce era posibil în acea vreme pentru o entitate care a dezvoltat o voință rebelă. În orice caz, printre acele forme care au devenit posibile în lumea fizică, în șirul animalelor, până sus, la om, nu se află această formă. Ea a trebuit să rămână suprasensibilă. Dar o asemenea formă suprasensibilă nu putea să existe în acea sferă în care se află ființele ierarhiilor superioare, Arhangheli, Îngeri ș.a.m.d.; era necesar ca ea să fie mutată, aș zice, printre acele forme care puteau lua naștere în cursul evoluției fizice. Aceasta este prăvălirea balaurului din Cer pe Pământ. În aceasta constă marea faptă săvârșită de Mihael: această ființă a intrat într-o formă situată deasupra celei animale, care este suprasensibilă, dar care nu are voie să rămână în sfera suprasensibilului, căci, deși este o formă suprasensibilă, ea este neconcordantă cu sfera suprasensibilului, în care exista înainte să devină rebelă.
Așa că această ființă a fost mutată în lumea care este lumea fizică, dar drept ființă suprafizică, suprasensibilă. De atunci înainte, ea a trăit în sfera în care se află mineralele, plantele, animalele, ea a trăit de atunci înainte pe ceea ce se formase drept planeta Pământ. Dar n-a trăit în așa fel încât să poată fi văzută de ochii umani, așa cum ochii umani pot să vadă animalele obișnuite. Când ochiul sufletesc se îndreaptă spre lumile care erau prevăzute, ca să zicem așa, în planul superior al lumii, el vede, în imaginațiunile sale, entitățile ierarhiilor superioare. Când ochiul uman fizic se îndreaptă spre lumea fizică, el vede ceea ce a luat naștere în diferitele regnuri ale naturii, până sus, la forma umană fizic-senzorială. Dar când ochiul sufletesc se îndreaptă spre ceea ce există în natura fizică, atunci el vede această făptură contradictorie în sine a vrăjmașului, a celui care este de natură animală și totuși nu e animal, care trăiește în lumea vizibilă și totuși nu este vizibil el însuși: vede făptura balaurului. În întregul proces de formare a balaurului, oamenii unor epoci mai vechi vedeau fapta lui Mihael, care, în sfera spiritualului, rămăsese la acea formă care e adecvată împărăției spiritului.
Și acum a luat naștere Pământul, o dată cu Pământul și omul, iar omul trebuia să ia naștere în așa fel încât să devină o ființă duală. O parte a ființei sale, cea sufletesc-spirituală, trebuia să fie unită cu ceea ce numim lumea cerească, suprasensibilă; cu cealaltă parte a ființei sale, partea fizic-eterică, el trebuia să facă parte din acea natură care luase naștere drept natură pământească, drept nou corp ceresc, acel corp ceresc pe care a fost mutat apoi spiritul rebel, vrăjmașul. Acolo urma să ia naștere omul. El era acea ființă care aparține acestei lumi, conform cu hotărârea inițială care stă la baza întregii evoluții. Locul omului era pe Pământ. Locul balaurului nu era pe Pământ, dar el fusese mutat pe Pământ.
Și ia gândiți-vă acuma ce a întâlnit omul pe Pământ, când a apărut, în cursul evoluției sale, o dată cu Pământul. El a găsit ceea ce se dezvoltase, din regnurile mai vechi ale naturii, drept natură exterioară, și aceasta a luat apoi o direcție care a atins punctul culminant în regnul mineral de astăzi, în regnul nostru vegetal, în regnul animal, până sus, la propria sa formă umană fizică. Pe acestea le-a întâlnit omul. A întâlnit, cu alte cuvinte, ceea ce suntem obișnuiți să numim natură extraumană. Ce era această natură extraumană? Era și este încă și astăzi continuarea a ceea ce supremele puteri creatoare au vrut să apară în cadrul planului de evoluție normal al omenirii. De aceea, omului îi este îngăduit, trăind acestea în inima lui, să privească afară, spre natura exterioară, să privească mineralele, cu tot ceea ce ține de lumea minerală, lui îi este îngăduit să privească minunatele forme cristaline, dar și munții, norii și celelalte forme și atunci el privește această natură exterioară în starea ei nevie, moartă. Dar omul o privește ca pe ceva care nu e viu, ca pe ceva ce a fost dat afară de o lume divină din ea însăși, odinioară, la fel cum cadavrul uman ‒ în orice caz, astăzi, într-un cu totul alt sens ‒ este dat afară, la moarte, din omul viu. Chiar dacă, în primă instanță, cadavrul uman, așa cum îi apare el omului, nu e ceva care să-i poată face acestuia o impresie pozitivă, ceea ce este, într-un anumit sens, un cadavru divin, dar un cadavru pe o treaptă superioară și care s-a născut drept regnul mineral, poate fi privit de către om drept ceea ce oglindește în forma sa, în înfățișarea sa, divinul viu care la origini era lipsit de formă. Iar în ceea ce a fost creat apoi drept regnuri superioare ale naturii vedem o altă oglindire a ceea ce exista la origini ca realitate divină lipsită de formă. Așa că omului îi este îngăduit să-și îndrepte privirile spre întreaga natură exterioară și să simtă că această natură extraumană este o oglindire a divinului în lume.
Acesta este, la urma urmei, lucrul pe care natura trebuie să-l dea inimii umane. În mod naiv, nu speculativ, omul trebuie să fie în stare să simtă, privind una sau alta dintre entitățile naturii, bucurie, simpatie, ba chiar și o jubilație interioară, un entuziasm interior, văzând procesele de germinare și înflorire din sânul naturii. Și pe urmă, în raport cu ceea ce el nu-și poate explica total, din acest entuziasm, din această jubilație, din această bucurie debordantă în fața naturii, în străfundurile ființei sale trebuie să trăiască sentimentul înrudirii atât de strânse care există în întreaga lui inimă, încât el poate să-și spună, chiar dacă nu devine conștient decât în mod foarte vag de acest lucru: Toate acestea zeii le-au dat afară din însăși ființa lor și le-au așezat în lume, drept oglindă a lor, aceiași zei în care își are originea propria mea inimă, aceiași zei din care, pe o altă cale, mă trag eu însumi. ‒ Și, de fapt, întreaga jubilație interioară cauzată de natură, întreaga bucurie pe care o trezește în noi natura, tot ceea ce urcă în noi drept sentiment atât de eliberator, când trăim, într-un mod lăuntric viu, prospețimea naturii, ar trebui să fie scăldate în sentimentul că inima umană se simte înrudită cu ceea ce trăiește afară, în natură, ca oglindă a divinității.
Dar omul este situat în cadrul evoluției sale în așa fel încât el preia în ființa lui natura, prin hrănire, prin respirație ‒ chiar dacă într-un mod spiritual ‒, prin faptul că percepe natura cu simțurile sale. Așa că omul primește natura exterioară pe trei căi: prin faptul că se hrănește, prin faptul că respiră, prin faptul că percepe. Și de aceea, omul este o ființă duală. Prin entitatea sa spiritual-sufletească, el este înrudit cu entitățile ierarhiilor superioare, dar el trebuie să plăsmuiască o parte a ființei sale din ceea ce există ca natură exterioară. Pe aceasta o ia în ființa lui. Și prin faptul că toate acestea sunt primite în om ca hrană, ca stimulent al respirației, ba chiar și în acel mod eteric subtil în care el trăiește în procesul percepției, natura exterioară își continuă în interiorul omului procesele pe care le vedem în lumea de afară. Toate acestea se trezesc în om drept instinct, drept pornire, drept poftă animală, drept tot ceea ce se înalță în om, ca animalitate, din străfundurile naturii umane.
Să studiem bine problema. Avem în lumea exterioară cristalele, cu formele lor minunate, masele minerale, care se îngrămădesc unele peste altele, formând munții gigantici, masele minerale proaspete, care se revarsă drept apă peste Pământ, în cele mai diverse moduri; avem substanțe și ființialitatea vegetală, avem cele mai diverse forme animale, avem și forma fizic-umană însăși. Toate acestea, tot ceea ce trăiește în lumea exterioară, este o oglindă a divinității, stă în fața inimii umane într-o minunată inocență, pentru că oglindește divinitatea și, de fapt, nu e altceva decât imaginea de oglindă curată a ei. Doar că trebuie să înțelegem oglindirea. În primă instanță, omul n-o poate înțelege, cu intelectul său; o poate înțelege, după cum vom mai auzi în conferințele următoare, tocmai cu inima sa. Dar dacă o înțelege în mod just cu inima sa ‒ și în vremurile vechi, la care mă refer acum, el o înțelegea cu inima sa ‒, o vede ca oglindă a divinității. Dar acum el privește ceea ce trăiește în natura de afară, sub formă de săruri, ceea ce trăiește în plante și în componentele animale, care constituie apoi propriul său trup și observă ce răsare în verdele inocent al plantelor și ce există sub o formă naivă, ca animalitate, chiar și în trupul animalului. Omul privește toate acestea, privind în interiorul lui, cum toate se ridică în el, drept porniri, drept pofte animalice, drept instincte animalice; el vede ce devine natura în interiorul lui.
Acesta e sentimentul pe care-l mai aveau mulți dintre oamenii cei mai luminați ai secolului al 18-lea. Ei mai simțeau încă în mod viu deosebirea dintre natura de afară și natura așa cum devine ea când omul o mănâncă, o respiră, o percepe. Ei simțeau foarte intens deosebirea dintre natura senzorială exterioară naivă și senzualitatea umană, care crește tot mai mult în interior. Deosebirea care trăia între una și alta stătea încă sub o formă minunat de clară și vie în fața multor oameni ai secolului al 18-lea, care descriau în fața lor înșiși sau a discipolilor lor natura și omul, ca și faptul că natura și omul sunt prinși între polii luptei dintre Mihael și balaur.
Văzând cum această opoziție polară, natura din exterior, în inocența ei elementară, natura din interiorul omului, în vinovăția ei, mai stă în fața ochiului sufletesc uman încă și în secolul al 18-lea, trebuie să ne amintim de balaurul pe care Mihael l-a așezat în această lume a naturii, fiindcă nu l-a găsit demn să rămâne în lumea spiritualității. Afară, în lumea mineralelor, în lumea plantelor, chiar și în lumea animalelor, balaurul, care contrazice prin forma lui natura, nu a luat nici una din înfățișările pe care le-au luat ființele din natură, ci a luat acea formă de balaur care pentru noi, cei de astăzi, este atât de fantastică în multe privințe și care trebuie să rămână în suprasensibil. Ea nu poate să pătrundă nici în mineral, nici în plantă, nici în animal, și nu poate să pătrundă nici într-un corp fizic uman. Dar poate să intre în ceea ce a devenit în corpul fizic uman inocenta natură exterioară, sub forma vinovăției, prin viața instinctuală ce se tălăzuiește în om. Și așa își mai spuneau mulți oameni ai secolului al 18-lea: Balaurul, vechiul șarpe, a fost prăvălit din Cer pe Pământ. Dar, în primă in-stanță, el nu avea aici nici un sălaș. Pe urmă și-a înălțat bastionul în ființa umană, așa că acum el își are fortăreața în natura umană.
Acea imagine grandioasă a lui Mihael cu balaurul le mai dădea acelor epoci ceva din cunoașterea omului. Dacă am vrea să ne punem în față, vorbind de secolul al 18-lea, antroposofia corespunzătoare vremii, ar trebui să spunem că în om, în măsura în care el primește în ființa sa natura exterioară, prin hrănire, respirație și percepții, este creat un sălaș pentru balaur. Balaurul locuiește în natura umană. Aș zice că acest lucru trăia încă atât de precis în inimile oamenilor din secolul al 18-lea, încât ne-am putea reprezenta foarte bine că asemenea oameni ai secolului al 18-lea ar fi instalat pe un corp ceresc străin o ființă clarvăzătoare și i-ar fi cerut să deseneze Pământul. Iar această ființă ar fi desenat Pământul în așa fel încât tot ceea ce trăia în regnurile mineral, vegetal, animal, pe scurt, tot ce trăia în afara omului, ar fi fost desenat liber de balaur, dar că, în schimb, balaurul s-ar fi șerpuit prin ființialitatea animalică a omului și ar fi reprezentat astfel o ființă pământească. Dar, prin aceasta, chiar și pentru oamenii secolului al 18-lea situația se schimbase față de situația din care se născuse totul, în era anterioară apariției omului. În era preumană, lupta lui Mihael cu balaurul trebuia transpusă în realitatea obiectivă exterioară. Dar acum balaurul nu era de găsit nicăieri în planul exterior. Oare unde era balaurul, unde trebuia căutat? Peste tot acolo unde, pe Pământ, există oameni! Acolo era balaurul. Dacă Mihael voia acum să-și ducă mai departe misiunea pe care o avusese, în era preumană, în sânul naturii obiective, acolo unde trebuia să-l învingă pe balaur în planul exterior, drept bestia cosmică, acum el trebuia să dea lupta în interiorul naturii umane. Lupta lui Mihael ‒ dusă deja de foarte mult timp, din vremuri străvechi, dar până în secolul al 18-lea ‒, lupta lui Mihael a fost mutată în interiorul omului. Dar cei ce vorbeau așa știau că transpuseseră în interiorul omului un eveniment care odinioară fusese un eveniment cosmic. Ei spuneau cam așa: Priviți vremurile străvechi. Trebuie să vă reprezentați că odinioară balaurul a fost prăvălit de către Mihael din Cer pe Pământ, eveniment care a avut loc în lumile supraumane. Și priviți epoca modernă. Trebuie să vă reprezentați că omul vine pe Pământ, primește în ființa lui natura exterioară, o transformă, în așa fel încât balaurul să poată pune stăpânire pe el. Și de acum înainte, lupta lui Mihael cu balaurul trebuie mutată pe Pământ.
O asemenea întoarcere a gândurilor nu avea abstractismul felului de a vorbi pe care atâția îl preferă astăzi. Astăzi, oamenilor le place s-o scoată la capăt cu niște gânduri cât mai scurt formulate. Ei spun: Păi da, odinioară oamenii au transpus în planul exterior un eveniment cum e lupta lui Mihael cu balaurul. În cursul evoluției, omenirea a devenit mai interiorizată și de aceea acum un asemenea eveniment nu mai este văzut decât în interior. ‒ Cu adevărat, nu trebuie să-i invidiem pe cei care pot rămâne la asemenea abstracțiuni, dar ei, cu siguranță, nu sesizează evoluția istorică a gândurilor umane. Fiindcă s-a întâmplat așa cum am descris eu lucrurile, acum, lupta cosmică exterioară a lui Mihael cu balaurul a fost mutată în interiorul entității umane, pentru că balaurul nu-și mai putea găsi locul decât în natura umană. Dar prin aceasta fusese transpusă în problema mihaelică încolțirea libertății umane, fiindcă omul ar fi devenit un simplu automat, dacă lupta s-ar fi dat în el tot așa cum se dăduse odinioară în planul exterior. Prin faptul că lupta a fost mutată în interiorul omului, ea a devenit ‒ luată în sens exterior-abstract ‒ o luptă a naturii superioare împotriva naturii inferioare din om. Dar în conștiența umană ea putea să ia numai acea formă care-i făcea pe oamenii să-și înalțe privirile spre figura lui Mihael, în lumile suprasensibile. Și, de fapt, în secolul al 18-lea mai existau încă multe îndrumări date oamenilor, al căror scop era întotdeauna să le arate în ce fel puteau ajunge în sfera lui Mihael, pentru a lupta, având în ei forța lui Mihael, împotriva balaurului care-și avea ființa tocmai în natura lor animalică.
Un asemenea om, care și-ar fi îndreptat privirile spre viața spirituală mai adâncă existentă până în secolul al 18-lea, ar fi trebuit să înfățișeze toate acestea sub forma unui tablou, în felul următor: În exterior, forma umană, în partea inferioară animalică ‒ balaurul, șerpuind și încolăcindu-se până și în jurul inimii. Apoi însă, în dosul omului, ca să zic așa ‒ pentru că omul vede realitățile superioare cu partea posterioară a capului ‒, forma cosmică exterioară a lui Mihael, de dimensiuni uriașe, plin de strălucire, păstrându-și ființa cosmică, dar oglindindu-și această ființă în interiorul naturii umane superioare, astfel încât omul oferă în propriul său corp eteric o imagine de oglindă eterică a făpturii cosmice a lui Mihael. Și pe urmă, în acest cap uman ar deveni vizibil, dar acționând în jos, spre inimă, forța lui Mihael, zdrobind balaurul, în așa fel încât sângele lui curge în jos, din inimă spre membrele omului. Aceasta era imaginea luptei care se dă în interiorul omului între Mihael și balaur, pe care numeroși oameni din secolul al 18-lea o mai purtau cu ei prin lume. Și aceasta era, totodată, imaginea care le spunea multor oameni ai acelei epoci că omul trebuie să învingă cele inferioare cu ajutorul celor superioare, cum se exprimau ei, că omul are nevoie de forța lui Mihael pentru propria sa viață.
Intelectul vede teoria lui Kant-Laplace, vede nebuloasa originară inventată de această teorie, poate că o nebuloasă în formă de spirală; din aceasta se desprind planetele, ele lasă să apară în mijloc Soarele; pe una dintre planete iau naștere rând pe rând regnurile naturii, omul. Iar când se aruncă o privire în viitor, totul ajunge iarăși în marele cimitir al existenței naturale. Intelectul nu poate gândi lucrurile decât în felul acesta. Din cauză că intelectului i-a fost acordată din ce în ce mai mult supremația în cadrul cunoașterii, concepția despre lume a luat cu încetul, pentru cea mai mare parte a omenirii, forma pe care o are astăzi. Numai că la toți oamenii despre care am vorbit mai înainte acționa ceea ce aș numi ochiul inimii. Prin intelect, omul se poate izola de lume, căci fiecare om posedă propriul lui cap și în cap propriile gânduri. Dar cu inima nu poate face la fel, fiindcă inima nu e legată de capul omului, ci de organismul său ritmic. Aerul care este acum în mine, cu puțin timp înainte nu era în mine, ci era aerul general al lumii, și după ce-l voi fi expirat el va redeveni aerul general al lumii. Numai capul îl izolează pe om, numai capul face din om un eremit pe Pământ. Chiar și în ceea ce privește organele, organele fizice ale „inimii” sale, omul nu este izolat în acest fel, el face parte din Cosmosul general, este doar o bucățică din Cosmos. Dar încetul cu încetul „inima” a devenit nevăzătoare, singur capul a devenit văzător. Dar capul singur dezvoltă numai intelectualismul, el îl izolează pe om. Ba chiar, pe când omul încă mai vedea cu „inima”, el nu proiecta în Cosmos niște gânduri abstracte, în scopul explicării acestuia, ci mai vedea în el niște imagini grandioase, cum este aceea a luptei lui Mihael cu balaurul. Pe atunci, omul vedea ceea ce trăia în propria sa natură și entitate, vedea ceva care se formase în felul descris astăzi, din lume, din Cosmos El vedea, aș zice, cum devine vie lupta lăuntrică a lui Mihael cu balaurul în om, în anthropos, provenind din lupta exterioară dată de Mihael în Cosmos. El vedea odinioară cum din cosmosofie se năștea o antroposofie.
Și astfel, dacă ne întoarcem la o concepție despre lume mai veche, suntem conduși pretutindeni de la niște gânduri abstracte, care ne ating ca un vânt rece și ne dau fiori de frig, din cauza caracterului lor intelectualist, spre niște imagini, între care una dintre cele mai grandioase este tocmai imaginea lui Mihael în luptă cu balaurul, a lui Mihael care l-a prăvălit pe balaur pe Pământ, unde mai apoi, aș zice, balaurul și-a putut clădi fortăreața în om. Și pe urmă Mihael a devenit luptătorul împotriva balaurului din om, în felul descris. În această imagine, pe care am așezat-o în fața sufletelor dvs., Mihael se află, din punct de vedere cosmic, în spatele omului. În om trăiește o copie eterică a lui Mihael, care dă lupta propriu-zisă din om, prin care omul, în lupta mihaelică, poate deveni treptat liber, fiindcă nu Mihael dă lupta, ci puterea de dăruire umană și copia, creată prin aceasta, a lui Mihael. În Mihael, ca ființă cosmică, trăiește mai departe acea ființă spre care omul poate să-și înalțe privirile și care a început lupta cosmică originară cu balaurul.
Cu adevărat, nu numai pe Pământ au loc evenimente. Evenimentele care au loc pe Pământ sunt, în fond, de neînțeles pentru om, dacă el nu e în măsură să le privească drept imagini ale unor evenimente care au loc în lumea suprasensibilă, dacă nu poate vedea cauzele lor în lumea suprasensibilă. Așa că a fost săvârșită deja o dată în împărăția suprasensibilă, cu puțin timp înainte de epoca noastră, o mare faptă mihaelică, acea faptă mihaelică pe care aș vrea s-o carac-terizez în felul următor. Trebuie să mă exprim aici într-un fel care este luat azi în derâdere, și numit antropomorfic, dar cum să povestesc altfel ceea ce are loc în lumea suprasensibilă decât folosind cuvinte omenești.
Oamenii își imaginau că epoca în care Mihael l-a prăvălit pe balaur pe Pământ e mult mai îndepărtată decât vremurile preumane. Dar apoi omul a apărut pe Pământ și atunci s-a petrecut ceea ce v-am descris: a devenit din ce în ce mai aprigă lupta lui Mihael cu balaurul în interiorul omului. Tocmai spre sfârșitul secolului al 18-lea Mihael a putut spune: Acum, imaginea s-a densificat atât de mult în om, încât omul o poate sesiza în interiorul lui, încât el îl poate simți acum în inima lui pe biruitorul balaurului, el poate simți ceva, măcar în imagine. ‒ În evoluția omenirii, ultima treime a secolului al 19-lea reprezintă cu adevărat ceva extraordinar de important. În primă instanță, în vremurile mai vechi în om exista doar o imagine subțire a lui Mihael; dar ea s-a densificat din ce în ce mai mult și mai mult. În ultima treime a secolului al 19-lea, situația era următoarea: În vremurile vechi era puternic balaurul invizibil-suprasensibil, care acționa în pornirile și instinctele, în dorințele și plăcerile animalice din om; pentru conștiența obișnuită, el rămâne subsenzorial, trăiește în partea animalică a ființei umane. Dar acolo el trăiește cu adevărat, acolo se manifestă; acolo el trăiește ațâțându-l mereu pe om, căutând să facă din el treptat o entitate subumană, el trăiește în tot ceea ce vrea să-l tragă pe om în jos. Mihael însuși a intervenit mereu, influențând natura umană, pentru ca oamenii să nu decadă prea mult. Dar în ultima treime a secolului al 19-lea, imaginea lui Mihael a devenit atât de puternică în om, încât depindea, ca să zic așa, numai de voința bună a omului pentru ca, trimițându-și simțirea spre cele de sus, să se ridice în mod conștient până la imaginea lui Mihael, pentru ca, pe de-o parte, să i se înfățișeze, ca într-o trăire afectivă neiluminată, imaginea balaurului și apoi, pe de altă parte, în fața ochiului sufletesc să poată sta, drept percepție spirituală și totuși sesizabilă deja pentru conștiența obișnuită, făptura de lumină a lui Mihael. Așa că în fața omului poate să stea următorul conținut afectiv: În mine acționează forța balaurului, care vrea să mă tragă în jos, eu n-o văd, o simt drept forța care vrea să mă facă să cobor sub nivelul la care am ajuns deja. Dar eu îl văd în spirit pe Îngerul strălucitor a cărui misiune cosmică a fost întotdeauna aceea de a-l învinge pe balaur. Îmi concentrez simțirea asupra acestei făpturi luminoase, las ca lumina ei să radieze în inima mea. ‒ Iar inima luminată și încălzită în acest fel va purta în ea forța mihaelică, și omul va fi în stare ca, pe baza unei hotărâri libere, în unire cu Mihael, să învingă forța balaurului din partea inferioară a ființei sale.
Dacă în cercurile cele mai largi de oameni s-ar naște voința bună de a face dintr-o asemenea reprezentare o forță religioasă și de a o înscrie în fiecare inimă, atunci noi n-am mai avea în viața epocii actuale niște idei anemice, de felul celor pe care le putem întâlni peste tot, sub formă de idei reformiste ș.a.m.d., ci am avea ceva care ar pu-tea să ia din nou în stăpânire, lăuntric, întreaga ființă umană, fiindcă așa ceva se poate înscrie în inima vie, în acea inimă vie care, în mo-mentul în care devine cu adevărat vie, va intra într-o relație de ase-menea vie cu întregul Cosmos. Și atunci gândurile luminoase ale lui Mihael ar fi primii vestitori ai faptului că omul pătrunde iarăși în lumea suprasensibilă. Facultatea de percepție cognitivă s-ar putea interioriza, ar putea fi aprofundată din punct de vedere religios. Și astfel, omul ar fi pregătit pentru sărbătorile anului, a căror înțelegere mai mijește spre el din vremurile vechi sub o formă crepusculară, dar cel puțin mijește într-o oarecare măsură, pentru a putea să petreacă într-un mod absolut conștient acea sărbătoare care în calendar este înscrisă la sfârșitul lunii septembrie, la începutul toamnei: sărbătoarea Mihaeli.
Această sărbătoare va avea din nou un sens dacă vom ajunge să putem pune în fața sufletului o asemenea viziune vie. Și dacă vom ajunge să putem simți într-un mod viu această sărbătoare și s-o transformăm în impulsul social instinctiv al epocii prezente, ea ar putea fi privită ‒ deoarece aici impulsurile vin direct din spiritual ‒ drept încununarea, ba chiar drept începutul propriu-zis al impulsurilor de care avem nevoie, dacă vrem să ieșim din decăderea actuală, dacă am adăuga întregii vorbării despre idealuri ceva ce n-ar proveni din capul sau pieptul unor oameni, ci care ar fi un ideal rostit din Cosmos. Și atunci, noi am putea simți, când copacii își pierd frunzele, când natura ne trimite primul îngheț și se pregătește să intre în moartea iernii, noi am putea simți și deschiderea spiritualului, cu care omul trebuie să se unească, la fel cum simțim Paștile o dată cu primăvara în care totul încolțește și răsare. Și atunci, noi am putea să introducem în viață, ca cetățeni ai Cosmosului, niște impulsuri care, fiindcă nu sunt niște idei abstracte, n-ar rămâne la fel de ineficiente cum sunt impulsurile abstracte, ci și-ar dovedi eficiența în mod nemijlocit. Viața va avea din nou un conținut sufletesc numai dacă vom putea să dezvoltăm în inima noastră impulsuri venite din Cosmos. Despre aceasta voi vorbi în conferința următoare.
