Ceea ce am avut ocazia să vă spun ieri, la sfârșitul expunerii, despre vechea reprezentare a luptei lui Mihael cu balaurul, va fi fost pentru dvs. deja un fel de atragere de atenție asupra faptului că în epoca noastră este necesar să fie reînviate acele elemente ale unei concepții despre lume care erau conținute odinioară pentru omenire în această grandioasă imagine. Căci în locurile cele mai diferite ale conferinței de ieri am putut arăta că în numeroase suflete ale secolului al 18-lea această reprezentare mai era absolut vie. Dar înainte de a vorbi, în conferințele următoare, despre ceea ce poate și trebuie să ducă, din spiritul epocii noastre, dintr-o concepție reală despre spirit a epocii noastre, la o reînviere a acestei reprezentări, este necesar să fac mai întâi în fața dvs. ‒ ca un fel de intermezzo ‒ niște considerații antroposofice generale. De aici se va putea vedea pe urmă cum poate fi reînviată reprezentarea de mai sus, în așa fel încât ea să poată deveni iarăși o adevărată forță în gândirea, simțirea și faptele oamenilor.
Dacă studiem felul cum se raportează astăzi omul la natură și la întreaga lume, vom putea spune, dacă suntem în stare să comparăm într-un mod lipsit de prejudecăți acest raport actual cu cel care exista în vremurile mai vechi: De fapt, astăzi omul a devenit un adevărat eremit în raport cu puterile cosmice, un pustnic, în măsura în care prin naștere el este situat în existența fizică și nu mai are acele amintiri din existența prepământească pe care odinioară le avea cu adevărat omenirea întreagă. În perioada în care, de obicei, omul crește numai ca să-și folosească forța intelectului și a memoriei, în perioada până la care el se poate întoarce cu amintirea în cadrul vieții pământești, exista cândva, în epocile mai vechi, la toți oamenii, și aprinderea unei amintiri reale, a unei retrospective reale asupra trăirilor prepământești, asupra trăirilor prin care trecuse ca ființă spiritual-sufletească înainte de a trăi pe Pământ. Acesta este unul dintre lucrurile care fac din omul de astăzi un pustnic cosmic: el nu e conștient de faptul că existența sa pământească are legătură cu o existență spirituală. Iar celălalt lucru constă în faptul că astăzi omul își îndreaptă privirile spre întinderile Cosmosului, că el vede formele exterioare ale stelelor și constelațiilor, dar nu mai are o legătură spirituală interioară cu spiritualul din Cosmos. Ba, putem merge și mai departe. Omul de astăzi își îndreaptă privirile spre regnurile din natură, care-l înconjoară pe Pământ, spre frumusețea atât de variată a plantelor, spre munții gigantici, spre norii care trec pe cer ș.a.m.d.; dar și aici el este nevoit să se limiteze la ceea ce face o impresie asupra simțurilor sale, el chiar se teme adeseori, când ajunge să aibă o relație mai intimă, mai profundă cu întinderile naturii, că ar putea să piardă astfel modul naiv de a percepe natura. Dar oricât de necesară a fost această fază din evoluția omenirii, pentru ca omul să poată dezvolta ceea ce trăim astăzi drept conștiență a libertății, drept sentiment al libertății, oricât a fost de necesar acest lucru pentru om, pentru ca el să ajungă la conștiența plenară a sinei proprii, la acea tărie interioară care face ca eul să se verticalizeze în om cu forță deplină, oricât a fost de necesară, după cum am spus, această viață de pustnic a omului în Cosmos: ea nu poate să fie decât o fază de trecere spre o altă epocă, în care omul va regăsi calea spre spiritual, care stă, totuși, la baza tuturor lucrurilor și entităților. Și tocmai regăsirea căii spre spiritual trebuie să se facă prin acea forță care se poate naște în om, dacă el e în măsură să-și însușească în sensul just ideea mihaelică în forma ei adevărată și în forma pe care ea trebuie s-o ia în epoca noastră.
Noi avem nevoie, pentru activitatea de gândire, pentru viața de simțire, și pentru faptele noastre, să fim pătrunși de impulsul mihaelic. Dar, bineînțeles, nu e destul să auzim așa ceva: În omenire trebuie să devină iarăși vie o sărbătoare a lui Mihael, și ar fi momentul să adăugăm această sărbătoare a lui Mihael la celelalte sărbători din cursul anului. ‒ Nu e destul ca apoi câțiva să spună: Așadar, hai să inițiem, hai să celebrăm o sărbătoare a lui Mihael! ‒ Dacă e ca în omenire să se realizeze țelul spre care trebuie să năzuim prin antroposofie, atunci nu e îngăduit ca tocmai la instituirea unor lucruri de natură antroposofică să domnească superficialitatea care se întâlnește astăzi pretutindeni în lume; dacă ceva vrea să crească din solul antroposofiei, acest lucru trebuie să crească în atmosfera celei mai mari seriozități. Ca să ne transpunem puțin în ceea ce ar trebui să fie această seriozitate, aș vrea să vă rog să reflectați la felul cum s-au încetățenit în evoluția omenirii sărbătorile, vii odinioară, care astăzi s-au golit de viață.
Oare Crăciunul sau Paștile s-au născut prin hotărârea câtorva oameni, care au spus: Noi avem o idee, că într-o anumită perioadă a anului trebuie celebrată o sărbătoare și acum noi facem pregătirile necesare? ‒ Nu s-a întâmplat așa, bineînțeles. Pentru ca în sânul omenirii să-și poată face intrarea ceva de felul sărbătorii Crăciunului, a fost necesară nașterea lui Christos Iisus, a fost necesar ca în evoluția istorică generală a Pământului să aibă loc un eveniment de prim rang, a fost necesar ca acest fapt să intre în evoluția de pe Pământ. Iar sărbătoarea Paștilor? Ea n-ar fi avut niciodată vreun sens în lume dacă n-ar fi fost sărbătoarea de aducere aminte a ceea ce s-a întâmplat prin Misterul de pe Golgota, dacă acest eveniment n-ar fi intervenit în întreaga evoluție a omenirii, influențând într-o măsură decisivă istoria pământească. Dacă astăzi aceste sărbători s-au golit de viață, dacă de Crăciun oamenii nu mai simt întreaga seriozitate a momentului, și tot așa de puțin de Paști, atunci poate că tocmai această constatare ar trebui să ne ajute să dăm din nou profunzime acestor sărbători, printr-o înțelegere mai intensă a ceea ce sunt nașterea lui Christos Iisus și Misterul de pe Golgota. În nici un caz n-ar trebui să se răspândească ideea că, pentru a alătura acestor sărbători încă una, cu aceeași superficialitate, vom începe să organizăm, pur și simplu, în pragul toamnei, sărbătoarea Mihaeli.
Trebuie să fie ceva ‒ chiar dacă, poate, de proporții mai mici ‒ care să poată avea o influență la fel de hotărâtoare asupra evoluției omenirii ca și toate celelalte evenimente care au dus la instituirea diferitelor sărbători deja existente. Trebuie, în mod absolut sigur, să se ajungă la o sărbătoare a lui Mihael care să fie celebrată cu toată seriozitatea și pentru această sărbătoare a lui Mihael trebuie să se nască înțelegerea corespunzătoare din sânul Mișcării Antroposofice. Dar, după cum sărbătoarea Paștilor s-a născut sub influența unor evenimente exterioare, petrecute în planul obiectiv al devenirii, acum în interiorul omenirii ‒ al acelei omeniri care va lua hotărârea de a face acest lucru ‒ ceva trebuie să se schimbe în mod radical, în raport cu ceea ce a fost înainte. Trebuie ca antroposofia să devină o trăire temeinică, o trăire despre care omul să poată vorbi cu adevărat la fel cum vorbește când i se revelează întreaga forță care trăiește în nașterea lui Christos Iisus, care trăiește în Misterul de pe Golgota. După cum am spus, în cazul sărbătorii lui Mihael se poate ca această trăire să aibă proporții mai mici, dar de la Mișcarea Antroposofică trebuie să vină ceva asemănător, ca forță transformatoare a sufletului. Acesta este lucrul care dorim să se întâmple, ca antroposofia să dobândească forța de transformare a sufletelor. Iar așa ceva va fi posibil numai dacă ceea ce zace în învățăturile ei, dacă pot spune astfel, va deveni trăire reală. Tocmai astăzi vom aduce în fața sufletelor noastre câteva din acele trăiri care pot să-și facă intrarea în interiorul omului prin antroposofie. După cum știți, noi facem distincție în viața sufletească umană între gândire, simțire și voință, și, când ne îndreptăm privirile în mod special spre simțire, vorbim despre „inimă”. Găsim că gândirea noastră e rece, seacă, lucidă, găsim că ajungem să ne epuizăm din punct de vedere spiritual, dacă nu suntem în stare să trimitem în aceste gânduri căldura, entuziasmul simțirii. Putem spune despre un om că are o inimă caldă numai dacă în gândurile exprimate de el curge spre noi ceva din căldura interioară a inimii sale. Și ne putem apropia cu adevărat de un om numai dacă el nu acționează în raport cu noi doar corect, conform datoriei, dacă și în raport cu lumea el nu acționează doar corect, conform datoriei, ci dacă în faptele sale există ceva care ne permite să vedem că în ele se revarsă entuziasmul inimii sale, căldura, iubirea față de natură, față de fiecare ființă. Așa că ceea ce desemnăm aici prin „inimă” se află, aș zice, în centrul vieții sufletești umane.
Dar chiar dacă gândirea, chiar dacă și voința au luat un anumit caracter, prin faptul că omul a devenit un pustnic cosmic, cel mai mult a primit un anumit caracter, sub influența acestei existențe de pustnic, tocmai inima umană. Gândirea poate să-și așeze în față calculele ei perfecte în legătură cu universul, ea poate că se delectează văzând ingeniozitatea a ceea ce este calculat astfel, dar ea nu simte cât de departe se află, în fond, de pulsul cald al vieții. Și poate că destui oameni se simt satisfăcuți dacă acționează corect, conform datoriei, fără a simți prea bine că în acest mod de a acționa sec și rațional viața este numai o jumătate de viață. Nici una, nici alta nu se apropie prea mult de sufletul uman. Dar ceea ce este situat între gândire și voință, tot ceea ce este cuprins în „inimă” se apropie foarte, foarte mult de ființa umană întreagă. Și chiar dacă noi credem uneori că până și ceea ce ar trebui să încălzească, să entuziasmeze, să înalțe inima umană, s-ar putea răci din cauza predispoziției speciale a unor oameni din epoca prezentă, aceasta este o amăgire. La urma urmelor, lucrurile stau așa: În privința a ceea ce trăiește în interiorul lui, în privința a ceea ce el trăiește în mod conștient, omul mai poate fi la nevoie ‒ hai să folosim o expresie paradoxală ‒ fără inimă*, dar nimeni nu poate fi fără inimă și ființa lui să nu fie influențată într-un fel sau altul. Dacă omul poate suporta sufletește așa ceva, dacă el se va constrânge ca prin lipsa de suflet să devină un om fără inimă, acest lucru va roade, sub o formă sau alta, la rădăcinile ființei sale întregi, până la nivelul organizării fizice, până la nivel sănătății și bolii. Multe dintre fenomenele decadente care apar în epoca noastră sunt cauzate, propriu-zis, de lipsa de inimă cu care s-au deprins mulți oameni. Dar tot ceea ce vreau să spun prin aceste fraze cu caracter mai mult general va apărea în fața noastră de-abia după ce vom fi aprofundat puțin expunerea de ieri.
*La cuvintele germane, gemüttes și Gemüttlosigkeit accentul nu cade, ca în limba română, pe partea negativă (un om fără inimă = un om crud, rău). Ele exprimă absența calităților sufletești cuprinse în cuvântul Gemüt.
Omul care crește, pur și simplu, în sânul civilizației actuale, privește lucrurile lumii exterioare, le percepe, își face speculațiile lui abstracte în legătură cu ele, poate că se bucură și el din inimă văzând o floare drăgălașă, sau o plantă plină de maiestate, poate că simte și el o satisfacție în inimă și poate chiar, dacă are puțină fantezie, își face o anumită imagine interioară a florii drăgălașe, a plantei maiestuoase. Dar el nu bănuiește care este legătura lui mai profundă ‒ să zicem, ca să scoatem ceva în evidență ‒ cu lumea plantelor. Pentru o concepție spirituală nu e deloc suficient să tot vorbim și să vorbim mereu despre spirit, ci e necesar să devenim conștienți de legătura spirituală reală pe care o avem cu plantele existente de jur împrejurul nostru.
Când privim o plantă așa cum suntem obișnuiți astăzi s-o facem, nu bănuim deloc că în acea plantă zace o entitate elementară, ceva spiritual, că în fiecare asemenea plantă există ceva căruia nu-i este suficient să-l privim și să ne facem reprezentarea abstractă pe care ne-o facem de obicei despre plante. Fiindcă în fiecare asemenea plantă zace o ființă elementară spirituală, dar ea zace acolo în așa fel încât s-ar putea spune că e ferecată prin vrajă în acea plantă. Și, de fapt, privește în mod just o plantă numai acela care-și spune: Această plantă este, în întreaga ei frumusețe, învelișul unei ființe spirituale care este ferecată prin vrajă în ea. ‒ Desigur, în marele tot cosmic, o ființă relativ lipsită de importanță, dar care are o legătură profundă cu omul.
De fapt, omul e atât de strâns unit cu lumea, încât nu poate să facă nici cea mai mică plimbare în natură, fără ca legăturile intime pe care le are cu lumea să aibă o importanță puternică pentru el. Când crinul de câmpie crește din germene, până ajunge să înflorească, noi trebuie să ne reprezentăm în mod foarte intens ‒ fără a face nici un fel de personificări ‒ că în acest crin așteaptă ceva. Iarăși trebuie să spun și acest lucru folosind cuvinte omenești, la fel cum am fost nevoit să redau și imaginea de ieri în cuvinte omenești. Cuvintele omenești nu nimeresc esența lucrurilor, totuși, ele exprimă ceea ce există ca realitate în lucruri. Când își deschide frunzele, dar mai ales floarea, acest crin așteaptă, de fapt, ceva. El își spune: Pe lângă mine vor trece oamenii, vor trece oameni care mă vor privi, și dacă vor fi destui ochi umani care să-și îndrepte privirile spre mine, atunci ‒ își spune spiritul crinului ‒ eu voi fi desferecat din vrajă și voi putea să pornesc pe drumul meu spre lumea spirituală! ‒ Dvs. veți spune, desigur: Cresc mulți crini asupra cărora nu zăbovește nici un ochi uman. ‒ Dar la ei este altfel. Crinii asupra cărora nu poposește nici un ochi uman sunt desferecați pe o altă cale. Fiindcă primul ochi uman care privește un crin face să apară determinarea că acel crin trebuie să fie desferecat din vrajă de către niște ochi umani. Crinul intră într-o relație cu primul om care își aruncă privirile asupra lui. În lumea din jurul nostru există pretutindeni aceste spirite elementare și ele strigă, de fapt, spre noi: Nu mai priviți florile în mod atât de abstract și nu vă faceți doar imagini abstracte despre ele, ci aveți „inimă”, aveți simțire pentru ceea ce locuiește în floare sub formă spiritual-sufletească. Acest ceva vrea să fie eliberat de voi din starea de încătușare în care se află. ‒ Și existența umană ar trebui să fie, de fapt, o izbăvire neîntreruptă a spiritelor elementare existente în minerale, plante și animale.
O asemenea idee poate fi simțită în deplina ei frumusețe. Dar tocmai dacă ea e sesizată în sensul spiritual just, ea poate fi resimțită, de asemenea, în lumina deplinei responsabilități pe care omul o ia astfel asupra sa față de întregul Cosmos. Iar felul cum se raportează omul la flori în epoca prezentă, în epoca civilizată a dezvoltării libertății, echivalează, de fapt, cu a lua câte o picătură de apă, când, de fapt, ar trebui să bea. El bea câte o picătură de apă, când își formează idei și noțiuni, dar el ar trebui să bea, prin faptul că se unește în inima sa cu spiritele elementare ale lucrurilor și ființelor aflate de jur împrejurul lui.
Am spus: Nu e nevoie să ne gândim la acei crini asupra cărora nu cade niciodată o privire omenească, noi trebuie să ne gândim la aceia asupra cărora cade privirea omenească, deoarece aceștia au nevoie de legătura pe care omul și-o poate crea în inima lui față de ei. Dar, de la crin pornește influența. Și sunt foarte variate, grandioase și impresionante influențele spirituale care se apropie în permanență de om, venind de la lucrurile din natură, când omul merge în mijlocul naturii. Cine poate privi în intimitatea acestor lucruri vede la orice pas cât de infinit de variat și de măreț e tot ceea ce se revarsă spre om din toate părțile, prin spiritualitatea elementară a naturii. Și totul se revarsă în interiorul lui. Este ‒ am explicat ieri acest lucru, în sensul modului de reprezentare exterior ‒ ceea ce, din oglinda naturii, care este o oglindă a divin-spiritualului, se revarsă neîncetat spre om, drept realitate spirituală, care există drept ceva suprasensibil, care este revărsat peste întreaga natură.
Numai că, în primă instanță ‒ vom vorbi mai exact despre aceste lucruri, în sensul modului de reprezentare antroposofic real ‒, în om există acea forță pe care am descris-o ieri drept forță a balaurului, cu care luptă Mihael, a balaurului cu care Mihael este în luptă. Am arătat că, ce-i drept, balaurul are o formă asemănătoare cu cea animală, fiind însă o ființă suprasensibilă, că din cauza atitudinii sale rebele a fost alungat, ca ființă suprasensibilă, în lumea senzorială și că acum locuiește în ea. Am mai arătat că el există numai în om, deoarece natura exterioară nu poate să-l aibă în sânul ei. Natura exterioară, în inocența ei, ca oglindă a spiritualității divine, nu are nimic comun cu balaurul. Ieri am spus că el locuiește în entitățile umane. Dar prin faptul că este o ființă suprasensibilă care există în lumea senzorială, el atrage în aceeași clipă spiritualitatea elementară suprasensibilă care se revarsă spre om din întinderile naturii, se unește cu ea și în loc ca omul să elibereze prin viața lui sufletească, prin inima lui, ființele elementare, plantele, să zicem, din vraja care le ține încătușate, el le unește cu balaurul, le face să coboare o dată cu balaurul în natura lui inferioară. Fiindcă tot ce există în lume este în evoluție, o ia pe cele mai diferite căi ale evoluției. Iar acele ființe elementare care trăiesc în minerale, în plante și în animale trebuie să se înalțe la o existență superioară celei pe care pot s-o ducă în mineralele, plantele și animalele de azi. Cu adevărat, omul nu trăiește pe Pământ doar ca să pună bazele civilizației exterioare. În cadrul întregii evoluții cosmice, el are un țel cosmic, și țelul său cosmic are legătură cu lucruri de felul celor pe care le-am arătat acum: cu dezvoltarea spre o treaptă superioară a ființelor elementare care în existența pământească se află pe o treaptă inferioară, dar sunt menite unei trepte mai înalte și care, dacă omul își stabilește o anumită legătură cu ele, și dacă toate acestea au loc în mod cinstit, pot ajunge la o treaptă de dezvoltare mai înaltă.
În vremurile vechi, în care evoluția omului se desfășura în mod instinctiv, când oamenii aveau ca trăire în inima lor spiritual-sufletescul, și când spiritual-sufletescul era pentru ei ceva de la sine înțeles, la fel ca realitățile din natură, evoluția cosmică înainta cu adevărat prin faptul că, aș zice, curentul existenței trecea prin om într-un mod just. Dar tocmai în epoca ce trebuie să se încheie acum și care trebuie să înainteze spre o spiritualitate mai înaltă, spiritualitatea unui număr extrem de mare de ființe elementare a căzut în prada balaurului, în interiorul ființei umane. Fiindcă entitatea acestui balaur constă tocmai în faptul că lui îi e foame și sete de ființele elementare; el ar vrea să se furișeze peste tot, să înghită toate plantele și animalele, pentru a putea înghiți ființele elementare ale naturii. Căci cu acestea vrea el să se unească, să-și pătrundă existența lui proprie. În lumea extraumană nu poate face acest lucru, îl poate face numai în natura din interiorul omului. O poate face numai în natura umană, fiindcă acolo se află pentru el o posibilitate de a exista. Și dacă ar merge tot așa, Pământul ar ajunge la cea mai mare decădere, atunci balaurul despre care am vorbit ieri ar ieși învingător în existența pământească. El ar ieși învingător dintr-un motiv absolut precis, din cauză că, dacă se umple pe săturate, ca să zic așa, în interiorul naturii umane, de ființe elementare, se petrece ceva.
Se petrece, din această cauză, ceva din punct de vedere fizic, sufletesc și spiritual. Spiritual: ei bine, omului nu i-ar veni niciodată ideea să creadă într-o lume exterioară pur materială, așa cum presupune astăzi activitatea de cercetare a naturii, nu s-ar ajunge niciodată la presupunerea că există niște atomi morți, cum se întâmplă astăzi etc., omul n-ar ajunge niciodată la niște legi atât de vrăjmașe progresului, cum este legea conservării forței și a energiei și a conservării materiei etc., dacă balaurul din el n-ar înghiți ființe elementare din exterior. Din cauză că ființele elementare din lumea exterioară locuiesc în el, privirea omului este abătută de la spiritualul existent în lucruri. Când omul își îndreaptă privirile spre exterior, el nu mai vede spiritualul din lucruri, care între timp a intrat în el, ci vede numai materia moartă.
Iar în plan sufletesc? Tot ceea ce omul a manifestat vreodată drept lașități ale sufletului își are cauza în puterile elementare pe care balaurul le aspiră în el. O, cât sunt de răspândite aceste lașități ale sufletului! Omul știe foarte bine: Eu trebuie să fac asta sau asta, lucrul cutare sau cutare este cel mai just, într-o anumită situație. ‒ Dar el nu se poate mobiliza, nu poate să facă acel lucru, în el ceva acționează drept greutate sufletească. Sunt ființele elementare din trupul balaurului care acționează în el.
Iar din punct de vedere fizic? Omul n-ar fi chinuit niciodată de ceea ce numim bacilii bolilor, dacă acele influențe spirituale pe care le-am descris adineaori n-ar face ca trupul său să devină un sol fertil pentru activitatea bacililor. Aceste influențe merg până la nivelul organizării fizice. Și am putea spune: Dacă-l vedem pe om în mod just, în ceea ce privește constituția lui spirituală, sufletească și fizică, dacă vedem cum este el astăzi în aceste trei privințe, atunci constatăm că ‒ în orice caz, pentru un scop bun, pentru ca el să ajungă la libertate ‒ omul a fost separat de spiritual în trei direcții, că el nu mai are forțele spirituale pe care le-ar putea avea. Înțelegeți, deci, că prin această slăbire întreită a vieții sale, prin ceea ce a devenit în om balaurul plin până la refuz /cu entități elementare/, omul e împiedicat să trăiască în interiorul său forța reală, activă, a spiritului.
Există două feluri de a trăi antroposofia. Mai există diverse nuanțe intermediare, dar eu vreau să caracterizez numai cele două extreme. Unul dintre felurile de a trăi antroposofia este următorul: Te așezi pe scaunul tău, iei o carte, o citești, o găsești foarte interesantă, găsești că e o mare consolare pentru om în faptul că există spirit, că există nemurirea, te simți foarte bine la gândul că așa ceva există și că omul nu e mort în ceea ce privește sufletul, chiar atunci când după trup el a murit. Te simți mult mai satisfăcut cu o asemenea concepție despre lume decât cu una materialistă, ți-o însușești cum ți-ai însuși, poate, gândurile abstracte ale geografiei, numai că ceea ce un asemenea om primește citind antroposofie e mai consolator pentru om. Bineînțeles, aceasta e una dintre modalități: te scoli de pe scaunul tău la fel cum te-ai așezat, atâta doar că ai simțit o oarecare satisfacție în timpul lecturii. Aș putea vorbi la fel de bine și despre o conferință, în loc de o carte. Dar mai există și un alt mod de a lăsa antroposofia să acționeze asupra noastră; acela când, primind în el lucruri de felul ideii referitoare la lupta lui Mihael cu balaurul, de exemplu, un om e transformat în ființa lui interioară, când ceea ce a citit devine pentru el o trăire importantă, decisivă, când el se ridică de pe scaunul lui cu totul transformat, drept alt om, după ce a citit așa ceva. Între aceste două feluri de a primi antroposofia există tot felul de alte nuanțe.
Pe primul fel de cititori nu se poate conta absolut deloc, dacă e vorba, să zicem, de reînvierea sărbătorii lui Mihael; se poate conta numai pe aceia care au măcar pe departe în voința lor tendința de a primi antroposofia ca pe ceva viu. Acesta e lucrul care ar trebui să fie perceput în sânul Mișcării Antroposofice: necesitatea de a simți că gândurile pe care le primim mai întâi sub formă de gânduri sunt puteri de viață. Voi face acum o afirmație absolut paradoxală: Uneori îi poți înțelege mult mai bine pe adversarii antroposofiei decât pe adepții ei. Adversarii spun: Ah, ideile astea antroposofice sunt niște fantasmagorii, ele nu corespund nicidecum unei realități. ‒ Adversarii o resping, și pe urmă nu mai sunt atinși de ea. Poți înțelege foarte bine o asemenea atitudine, poți aduce argumentele cele mai diferite; în majoritatea cazurilor, la baza acestei atitudini nu se află altceva decât frica de asemenea idei, care rămâne însă subconștientă, dar, oricum, este o atitudine. Adeseori se întâmplă însă ca ideile să fie acceptate, dar ca omul respectiv să nu simtă, sub impresia unor gânduri care se deosebesc de tot ceea ce poți primi în restul lumii, nici măcar ceea ce simți dacă-ți atingi buricul degetului de butonul unui aparat electric și ai un șoc electric. Scânteia electrică îți provoacă măcar o zvâcnire corporală. Absența unei asemenea descărcări electrice în suflet este ceea ce poate provoca atâta durere nesfârșită, când nu există. Aceasta din cauză că e necesar ca oamenii epocii noastre să nu fie luați în stăpânire doar de realitățile fizice, ci să fie luați în stăpânire și captivați de realitățile spirituale. Omul evită să fie împins, bruscat, dar nu evită să lase să se apropie de el gânduri care-i vorbesc despre alte lumi, care se situează ca ceva cu totul deosebit în lumea actuală a simțurilor, și el nu evită să aibă față de asemenea gânduri aceeași indiferență ca aceea pe care o manifestă față de gândurile referitoare la lumea simțurilor.
Această putere de a ne avânta până acolo unde putem fi luați în stăpânire de gândurile referitoare la lumea spirituală, așa cum suntem luați în stăpânire de o realitate fizică oarecare a lumii: aceasta este forță mihaelică! A avea încredere în gândurile referitoare la spiritual, dacă, în primă instanță, suntem dispuși să le primim în noi, astfel încât să știm: Tu ai impulsul cutare sau cutare, venit din spiritual. Tu i te dăruiești, te faci instrumentul înfăptuirii sale. Vine primul insucces ‒ nu-i nimic! Vine al doilea insucces ‒ nu-i nimic! Și dacă vin o sută de insuccese ‒ nu-i nimic! Fiindcă nici un insucces nu poate să decidă vreodată asupra adevărului unui impuls spiritual al cărui mod de a acționa l-am înțeles în interiorul nostru și l-am adoptat în suflet. Fiindcă de-abia atunci avem încrederea justă într-un impuls spiritual pe care ni l-am însușit la un moment dat, când ne spunem: De o sută de ori am avut insucces, dar aceasta îmi poate dovedi, cel mult, că în încarnarea prezentă nu-mi sunt date condițiile necesare pentru realizarea acestui impuls. Dar că acest impuls este just ‒ o văd din propria sa natură. Și chiar dacă se va întâmpla numai peste o sută de încarnări, când în mine se vor fi dezvoltat forțele de care am nevoie pentru realizarea acestui impuls ‒ nimic, în afară de propria sa natură, nu mă poate convinge de faptul că acest impuls are sau nu în el puterea realizării sale. ‒ Dacă vă imaginați că în inima omului această atitudine s-a dezvoltat drept marea încredere în ceva spiritual, într-o anumită realitate spirituală, dacă vă gândiți că omul poate să țină cu tărie de stâncă la ceva despre care a înțeles că este o realitate biruitoare în spirit, să țină cu atâta tărie încât nu renunță la ea oricât de mult ar striga lumea exterioară împotriva ei, dacă vă imaginați acest lucru, atunci aveți o reprezentare a ceea ce vrea de la om forța mihaelică, Entitatea Mihael, fiindcă de-abia atunci aveți o reprezentare despre marea încredere a lui Mihael în spirit. Omul poate amâna un anumit impuls spiritual chiar pentru o întreagă încarnare, dar după ce și l-a însușit o dată, el nu mai are voie niciodată să șovăie, nici să înceteze de a-l cultiva și îngriji în sufletul său; fiindcă numai atunci îl poate păstra pentru încarnările următoare. Iar dacă încrederea în spiritual pune astfel bazele unei dispoziții sufletești care ne aduce în situația de a simți acest spiritual la fel de real ca și solul de sub picioarele noastre, despre care știm că, dacă n-ar exista, n-am putea păși cu picioarele, atunci avem în inima noastră un sentiment a ceea ce vrea Mihael de la noi.
Veți admite, fără îndoială, că infinit de mult din această încredere, din această încredere activă în spirit, a dispărut în cursul ultimelor secole, ba chiar al ultimului mileniu și că astăzi, în cazul majorității oamenilor, viața nici nu se apropie de ei cu cerința de a dezvolta o asemenea încredere. Dar așa trebuia să se întâmple. Fiindcă: Ce spun eu, de fapt, când fac această afirmație? Eu spun: Propriu-zis, omul a dărâmat în spatele său podul care ducea spre Mihael. Dar între timp, în lume au avut loc unele evenimente. Omul s-a îndepărtat de forța lui Mihael; materialismul rigid și inflexibil al secolului al 19-lea reprezintă o îndepărtare de forța lui Mihael. Dar în lumea obiectivă, în spiritualitatea exterioară, forța mihaelică a învins, ea a învins tocmai în ultima treime a secolului al 19-lea. Ceea ce balaurul voia să realizeze prin evoluția omului, nu va fi realizat. Dar în fața sufletului uman mai stă astăzi o altă sarcină măreață: omul va trebui să participe, pe baza unei hotărâri proprii, libere, la biruința lui Mihael asupra balaurului. Dar aceasta cere ca omul să găsească într-adevăr posibilitatea de a ieși din acea stare de pasivitate față de spiritual în care se află astăzi din multe puncte de vedere și de a-și crea un raport activ față de spiritual. Forțele mihaelice nu se lasă cucerite printr-o atitudine pasivă sau alta ‒ nici prin rugăciunea pasivă. Forțele mihaelice se lasă cucerite numai și numai dacă omul se face, cu voința sa iubitoare, un instrument al puterilor divin-spirituale. Căci forțele mihaelice nu vor ca omul să le implore, ci vor ca omul să se înfrățească cu ele. Și omul poate să facă aceasta dacă primește în el cu energie interioară adevărurile despre lumea spirituală.
Noi putem astfel să atragem atenția asupra a ceea ce trebuie să aibă loc în om, pentru ca ideea mihaelică să poată redeveni vie. Trebuie ca omul să poată avea în mod real trăirea spiritualului. El trebuie să ajungă la această trăire a spiritualului pornind de la simplul gând, nu, cum cred unii, de la un fel sau altul de clarvedere. Ar fi foarte rău dacă ar trebui ca fiecare om să devină clarvăzător pentru a putea avea această încredere în spirit. Această încredere în spirit o poate avea oricine, cu condiția să fie receptiv la adevărurile științei spirituale. Dacă omul se pătrunde tot mai mult și mai mult de această încredere în spiritual, atunci asupra lui va veni un fel de inspirație, o inspirație pe care o așteaptă toate spiritele bune ale lumii. Omul va trăi primăvara în așa fel încât va simți frumusețea, drăgălășenia lumii vegetale, încât va avea bucuria lui cea mai caldă în fața vieții ce răsare și crește, dar el își va însuși, totodată, un sentiment care-i va spune că în tot ce e viață ce răsare și crește se află ferecată spiritualitate elementară. Omul își va cuceri un sentiment, un conținut afectiv care-i va da de știre că fiecare lujer de floare este mărturia faptului că în floarea ce înflorește și-a făcut sălaș o ființă elementară ferecată prin vrajă. Și omul își va cuceri un sentiment care-i va spune că în acea ființă elementară trăiește dorul de a fi mântuită tocmai prin el, de a nu fi dată în prada balaurului, cu care e înrudită, din cauză că și ea e invizibilă. Și apoi, când, toamna, florile se ofilesc, omul va avea un sentiment al faptului că a reușit să-și aducă o modestă contribuție pentru ca lumea să mai prospere cu câțiva pași în spiritualitatea ei și că, o dată cu ofilirea și frângerea florii, o dată cu floarea care trece în stadiul de sămânță, care devine dură și uscată, din acea plantă iese afară o ființă elementară. În măsura în care omul se va fi pătruns cu forța puternică a lui Mihael, el va fi acela care va ajuta această ființă elementară s-o ia în sus, spre spiritualitatea căreia îi duce dorul.
Și omul va trăi împreună cu anotimpurile. El va trăi primăvara drept momentul de naștere a ființelor elementare, care duc dorul spiritualului, și el va trăi toamna ca eliberare a acestor ființe elementare din plantele pe cale de ofilire, din florile ce se ofilesc ș.a.m.d. Și toamna, omul nu doar va fi devenit, ca eremit cosmic, cu o jumătate de an mai bătrân decât fusese în primăvară, lucru care nu are importanță decât pentru el însuși. Omul va fi înaintat, împreună cu natura în devenire, cu încă un pas în viață. El nu doar va fi inspirat și expirat oxigenul fizic de atâtea și atâtea ori, ci va fi luat parte la devenirea naturii, va fi luat parte la ferecarea și desferecarea unor ființe elementare din natură. Omul nu va mai simți doar că îmbătrânește el însuși, ci va simți transformările din natură drept destin care este și al lui. El se va uni cu ceea ce crește afară, în lume, el va deveni mai mare în ceea ce privește ființa lui, în timp ce partea sa individuală se va putea revărsa ca ființă liberă în Cosmos, jertfindu-i-se. Aceasta este contribuția pe care omul o va putea aduce, pentru ca lupta lui Mihael cu balaurul să se decidă în favoarea Binelui.
Și astfel, noi suntem în măsură să atragem atenția asupra faptului că ceea ce poate duce la crearea unei sărbători a lui Mihael trebuie să fie un eveniment al inimii umane, acel eveniment care trăiește din nou cursul anului ca pe ceva real, în felul descris. Dar să nu spuneți, așezând în fața sufletului dvs. acest gând abstract, că deja trăiți așa, spuneți-o de-abia după ce vă veți fi însușit cu adevărat antroposofia în așa fel încât antroposofia vă va învăța să priviți altfel decât înainte fiecare plantă, fiecare piatră; spuneți-o de-abia după ce antroposofia vă va fi învățat să priviți altfel întreaga viață umană, în devenirea ei.
Am vrut să vă dau astfel o privire anticipativă asupra a ceea ce trebuie să se pregătească tocmai în inima umană, pentru ca această inimă umană să-și dezvolte capacitatea de a simți natura care trăiește de jur împrejurul ei ca pe propria ei entitate. De bine ‒ de rău, oamenii și-au păstrat capacitatea de a-și percepe, de exemplu, circulația sanguină în așa fel încât să știe că în ea are loc, pe lângă procesul material, și un proces sufletesc. Oamenii care nu sunt niște materialiști grosolani și-au mai păstrat acest simț. Dar a ajunge să simțim din nou pulsul existenței exterioare la fel ca pe cel al ființei noastre interioare, a ajunge să trăim din nou cursul anului așa cum trăim viața dintre limitele date de propria noastră piele ‒ acesta e lucrul care trebuie să ne pregătească pentru sărbătoarea lui Mihael.
Aș dori ca aceste conferințe ‒ al căror scop este acela de a aduce în fața sufletului legăturile dintre antroposofie și inima umană ‒ să nu fie recepționate doar cu capul, ci, într-adevăr, și cu inima. Fiindcă, în fond, există aproape degeaba în lume și printre oameni orice antroposofie care nu ar fi recepționată cu inima, care nu introduce căldură în această inimă umană. Ultimele secole au adus din belșug deșteptăciune asupra oamenilor; în ceea ce privește gândirea, oamenii au ajuns atât de departe încât nici nu mai știu deja cât sunt de deștepți. Așa este: Unii cred, în mod sigur, că oamenii epocii actuale sunt proști. Se poate admite, ce-i drept, că există și proști, dar aceasta se întâmplă numai din cauză că deșteptăciunea a crescut atât de mult încât oamenii, din cauza unei slăbiciuni a inimii, nu mai știu ce să facă cu deșteptăciunea. Eu spun mereu, când se afirmă în legătură cu un om că e prost: Aici nu e vorba de altceva, decât de faptul că el nu mai știe ce să facă cu deșteptăciunea lui. Am ascultat deja multe dezbateri, în cursul cărora s-a râs de un vorbitor sau altul, fiindcă el era considerat prost, dar mie uneori cei de care se râdea cel mai mult îmi păreau cei mai deștepți. Prin urmare, ultimele secole i-au adus omului suficientă deșteptăciune. Dar lucrul de care ei au cea mai mare nevoie este căldura inimii și pe aceasta antroposofia poate s-o dea. Dacă cineva studiază antroposofia și afirmă că ea îl lasă rece, el îmi pare la fel ca unul care pune lemne în sobă și iar pune și spune: dar soba asta nu se încălzește deloc. ‒ Dar n-ar trebui decât ca el să aprindă lemnele, și soba s-ar încălzi în mod sigur! Antroposofia poate fi prezentată în fața oamenilor; ea este lemnul cel bun pentru suflet; dar de aprins, îl poate aprinde numai fiecare pentru sine. Acesta e lucrul pe care fiecare trebuie să-l găsească în inima lui: chibritul cu care să aprindă lemnele oferite de antroposofie. Dacă cineva găsește că antroposofia este rece și seacă și intelectuală, aceasta arată doar că el nu este în stare să aprindă această antroposofie ‒ care arde foarte bine, încălzește și însuflețește foarte bine inima ‒, în așa fel încât ea să-l poată străbate cu focul ei. La fel cum pentru lemnele obișnuite e necesar numai un mic chibrit, și pentru antroposofie e necesar numai un chibrit foarte mic. Dar cu acesta vom putea să aprindem în om forța lui Mihael.
