În prima dintre conferințele de față am încercat să vă arăt că lupta lui Mihael cu balaurul a continuat să existe ca idee determinantă pentru om, mai bine zis, ca impuls determinant pentru om, chiar până prin secolul al 18-lea, iar în cea de a doua conferință am căutat să arăt că este posibilă o reînviere rodnică a acestui impuls și că, de fapt, ea și trebuie să devină posibilă. Dar înainte de a vorbi despre caracterul deosebit, aș zice, al încercării de a institui o sărbătoare a lui Mihael la începutul toamnei, lucru pe care-l voi face mâine, aș dori să vă vorbesc despre condițiile preliminare care sunt necesare pentru realizarea unei asemenea intenții.
Impulsuri de felul impulsului mihaelic cer întotdeauna ca omul să dobândească o înțelegere suprasensibilă a legăturii pe care el o are nu numai cu raporturile existenței pământești, ci și cu raporturile vieții cosmice, el cere ca omul să nu se mai simtă doar un cetățean al Pământului, ci un cetățean al universului perceptibil pentru el, perceptibil fie pe cale suprasensibilă, fie pe cale fizică, drept copie. Dar în cultura generală a epocii noastre, condițiile care permit să fie percepută legătura omului cu Cosmosul sunt extrem de reduse. Noi trebuie să spunem: Omul cunoaște până la un punct, desigur, și prin știința lui de nuanță materialistă, raporturile vieții de pe Pământ, într-o asemenea măsură încât se simte legat de aceste raporturi ale vieții de pe Pământ, cel puțin în ceea ce privește existența lui materială, în sensul cel mai larg al cuvântului. În orice caz, cunoașterea acestei legături nu are calitatea de a trezi entuziasmul. De aceea, toate semnele exterioare ale unei asemenea legături au luat, propriu-zis, un caracter de umbră. Sentimentele umane față de sărbătorile transmise prin tradiție au un caracter de umbră. Dacă asemenea sărbători ‒ Crăciunul, Paștile ‒ exercitau în vremurile vechi din evoluția omenirii o influență profundă asupra întregii vieți sociale, asupra instituțiilor sociale, astăzi ele aproape că nu mai sunt altceva decât o umbră a ceea ce au fost cândva, acest reflex se manifestă sub forma celor mai diferite datini și obiceiuri, care nu mai au însă o importanță profundă pentru viața socială.
Dacă e necesar să ne gândim la crearea unei sărbători a lui Mihael care să aibă tocmai o importanță socială ‒ despre care voi vorbi mâine ‒, atunci trebuie creat mai întâi, bineînțeles, un sentiment pentru ceea ce ar putea să însemne o asemenea sărbătoare a lui Mihael. Fiindcă o asemenea sărbătoare a lui Mihael n-ar trebui să aibă același caracter ca și ceremoniile din epoca noastră, ci ea ar trebui să fie adusă la lumină, după cum am arătat deja ieri, din străfundurile entității umane. Dar la acestea vom putea ajunge numai dacă vom regăsi și reînnoda legătura omului cu Cosmosul extrapământesc și cu ceea ce rezultă pentru ciclul anotimpurilor din Cosmosul suprapământesc. Ca să înțelegeți la ce mă refer aici, de fapt, aș vrea să vă arăt ce groaznic de abstracte sunt sentimentele legate de Cosmosul extrapământesc ce intră astăzi în conștiența umană și cât de puțin îl ating ele pe om. Gândiți-vă numai, sub acest aspect, la tot ceea ce realizează astăzi astronomia, astrofizica ș.a.m.d. Ele calculează orbitele planetelor, locurile stelelor fixe, dacă vreți, ele ajung, prin analize spectrale, să tragă concluzii referitoare la compoziția materială a acestor corpuri cerești. Dar ce legătură există între toate rezultatele obținute în acest fel și viața sufletească interioară, intimă a omului? Cu această întreagă înțelepciune cerească omul se simte un eremit pe ceea ce se numește planeta pământească. Iar modul de gândire care se leagă astăzi de asemenea lucruri nu este, propriu-zis, decât un sistem construit din niște noțiuni foarte înguste.
Să studiem puțin, ca să ne-o aducem în fața sufletului, o stare de conștiență care există ca ceva foarte normal în viața obișnuită, chiar dacă această stare de conștiență are o valoare inferioară: starea somnului plin de vise. Vreau să vă aduc în fața ochilor, în câteva cuvinte, ceea ce se referă la somnul plin de vise, ca să ne cucerim câteva puncte de sprijin pentru expunerea de astăzi.
Somnul plin de vise pornește, după cum am spus ieri în cadrul conferinței publice [Nota 12], fie de la niște stări interne ale organismului uman, el transformând asemenea stări interne ale organismului în imagini care arată ca niște simboluri, în așa fel încât, de exemplu, mișcările inimii apar simbolizate drept flăcări de foc și alte lucruri de acest fel; vom putea afla foarte ușor, în fiecare caz concret, care este legătura dintre imaginile simbolice ale visului și stările sau procesele organice interne. Sau apar sub formă simbolică diferite evenimente exterioare ale vieții, care există în noi sub formă de amintiri etc. În orice caz, vom ajunge la rătăciri foarte mari dacă luăm prea mult în serios conținutul de reprezentări al visului. El este interesant, are o latură senzațională, e ceva care-i interesează pe unii oameni extraordinar de mult, numai că pentru acela care pătrunde mai adânc în natura umană conținutul de reprezentări al visului are o importanță extrem de mică. În schimb, desfășurarea dramatică a visului este de cea mai mare importanță. Vreau să ilustrez afirmația de mai sus printr-un exemplu.
Cineva poate să viseze că face o excursie la munte. Drumul este extraordinar de greu, cu cât urcă mai sus, cu atât devine mai greu. Și ajunge astfel într-o regiune unde puterile îl părăsesc, unde condițiile devin atât de nefavorabile încât nu mai poate urca, trebuie să se oprească. În visul lui se mai amestecă un fel de frică, un fel de dezamăgire. Și poate că atunci se trezește. La baza unui asemenea vis se află ceva care n-ar trebui căutat în conținutul de reprezentare al imaginilor din vis, ci în trăirea afectivă a faptului de a avea o intenție, în intensificarea piedicilor care se pun în calea acestei intenții și în apropierea de niște piedici din ce în ce mai imposibil de învins. Dacă ne imaginăm toate acestea sub o formă dramatic-afectivă, vom avea, aș zice, un conținut afectiv, care trăiește drept conținut dramatic în dosul imaginilor propriu-zise ale visului. Aceleași lucruri care trăiesc în acest conținut afectiv ar putea să apară în vis sub o cu totul altă formă. Omul respectiv ar putea să viseze că intră într-o peșteră, se face tot mai întuneric, el își caută drumul mereu mai departe, tatonând, ajunge în cele din urmă pe un teren noroios. Mai înaintează puțin prin apă și noroi, și după ce a mers destul de mult, dă de un fel de mlaștină. Nu mai poate înainta nici un pas. Și în această imagine avem aceeași dramă de sentimente. Același vis ar putea să mai fie visat în multe alte feluri, în ceea ce privește conținutul lui dramatic.
Conținutul reprezentărilor dintr-un vis poate fi întotdeauna diferit. Mișcările, tensiunile și detensionările, așteptările și dezamăgirile, sunt esențialul într-un vis. Dar visul se îmbracă în imagini. Cum iau naștere asemenea imagini? Ele iau naștere prin faptul că la trezire eul și corpul astral au o trăire oarecare, ele aflându-se în afara corpurilor fizic și eteric. Ceea ce omul are astfel, ca trăiri suprasensibile, este ceva care, firește, nu-și poate avea originea în imaginile lumii senzoriale, dar prin faptul că eul și corpul astral se cufundă în corpurile fizic și eteric, ele au ocazia să ia, din rezerva de imagini care există acolo, pe cele care tocmai se oferă în momentul respectiv. Așa se face că drama propriu-zisă a visului e îmbrăcată în imagini. Și acum conținutul acestor imagini începe să ne intereseze. Legătura este cu totul alta decât cea dintre trăirile exterioare. Din ce cauză? Visul folosește exclusiv trăiri exterioare sau interioare, dar el le pune în alte contexte. De ce? Pentru că visul este un protest împotriva felului cum trăim noi în lumea fizic-senzorială între trezire și adormire. În această lume fizic-senzorială dintre trezire și adormire noi suntem întrețesuți, cu întreaga noastră viață, în legitatea naturii. Visul încalcă această legitate. El nu acceptă această legitate a naturii, el smulge evenimentele din contextul lor, le transpune într-o altă succesiune. El protestează împotriva legităților naturii.
Omul ar trebui să învețe că noi protestăm împotriva legității naturii chiar din clipa în care ne cufundăm în spiritual. În această privință, sunt chiar nostim de prostuți acei oameni care vor să pătrundă în lumea spirituală prin metoda obișnuită a științelor naturii. Este extraordinar de caracteristică în acest sens cartea scrisă de dr. Ludwig Staudenmaier [Nota 13] pe tema „Magia ca știință experimentală a naturii”. Un asemenea om pornește de la părerea: Tot ceea ce urmează să fie înțeles, trebuie să fie înțeles conform cu gândirea științelor naturii. ‒ Ei bine, Staudenmaier nu se apucă să studieze chiar visul, ci se ocupă de așa-numitele fenomene mediumnice, care sunt, de fapt, o formă mai dezvoltată a lumii visului. La omul sănătos, visul rămâne un fenomen care nu pătrunde în organizarea exterioară. În cazul mediumnismului, ceea ce este trăit în mod normal de către eu și corpul astral, și care se transpune în imagini ale corpului fizic și ale corpului eteric, trece atunci și în trăirile corpului fizic și ale corpului eteric, luând naștere astfel toate acele fenomene care apar în mediumnism. Staudenmaier n-a vrut să se orienteze ‒ și aici avea perfectă dreptate ‒ după ceea ce-i ofereau alți oameni cu facultăți mediumnice, așa că, într-un anumit sens, a devenit el însuși un medium. El visa, ca să zicem așa, scriind. A început să pună pe hârtie pana și creionul, așa cum îi văzuse făcând mereu pe acești oameni și, just ‒ a mers! Numai că el a fost uimit la culme de ceea ce a ieșit acum la lumina zilei, a fost uimit de legătura pe care nu și-ar fi imaginat-o niciodată înainte. El a scris pe hârtie tot felul de lucruri aflate cu totul în afara vieții sale conștiente. Și unele lucruri erau atât de mult în afara sferei vieții sale conștiente, încât el a pus întrebarea: Ei, dar cine sunteți voi, cei care scrieți aici? ‒ Suntem spirite, au răspuns aceștia. El a fost nevoit să scrie: Spirite! ‒ Imaginați-vă, materialistul care nu admite existența spiritelor, a fost nevoit să scrie: Spirite! Așa că el a rămas convins de faptul că cel care scrie acolo e un mincinos. Și a întrebat mai departe spiritele de ce îl mint într-un asemenea hal. Iar ele au spus: Noi trebuie să te mințim, asta e în firea noastră. ‒ Apoi, el le-a întrebat diferite lucruri care aveau legătură cu el însuși. Și odată s-a întâmplat chiar ca ei să spună: Căpățână de varză! ‒ Nu se poate presupune că în dispoziția lui sufletească a existat tendința de a se desemna pe sine drept căpățână de varză. Așadar, au ieșit la lumina zilei tot felul de lucruri care se caracterizau prin faptul că spuneau: Noi trebuie să te mințim... ‒ Dar pe urmă el și-a spus: Spirite nu există, bineînțeles, deci, aici vorbește subconștientul meu. ‒ Dar acum întreaga problemă devine din ce în ce mai neliniștitoare, căci subconștientul este ceva care numește conștiența superioară „căpățână de varză” și care minte, iar un asemenea proces ar trebui să oblige omul respectiv să-și spună: În subconștientul meu sunt un mincinos de prim rang!
Dar toate acestea nu dovedesc, la urma urmei, nimic altceva decât că, la fel ca lumea visului, și lumea în care se cufundă un medium protestează împotriva corelației date de legitatea naturii. Tot ceea ce noi putem gândi, simți și voi în lumea fizic-senzorială este denaturat de îndată ce pătrundem în această lume mai mult sau mai puțin subconștientă. De ce? Ei bine, visul e puntea spre lumea spirituală, iar lumea spirituală e întrețesută peste tot de o legitate care nu e legitatea naturii, ci are un cu totul alt caracter. Visul e forma de trecere. Cine crede că poate să înțeleagă lumea spirituală apelând la legile naturii se află într-o mare eroare. Așa că visul ne anunță că, din momentul în care intrăm în lumea spirituală, nu putem continua, pur și simplu, legile naturii. Putem continua metodele, pregătindu-ne pentru aceasta, dar de îndată ce pătrundem în lumea spirituală, intrăm în sfera unei cu totul alte legități.
Acesta e lucrul la care adeseori se reflectează prea puțin. Astăzi, toți recunosc principiul fundamental conform căruia putem și trebuie să cunoaștem lumea numai conform cu activitatea intelectuală care s-a dezvoltat de-abia în cursul ultimelor trei-patru secole. Ea s-a dezvoltat încetul cu încetul. Astăzi, nu mai există deloc acei oameni ‒ în prima jumătate a secolului al 19-lea încă mai existau ‒, de felul unui Johannes Müller [Nota 14], să zicem, profesorul lui Haeckel, care a mărturisit el însuși că unele probleme pe care căuta să le rezolve exclusiv în calitate de fiziolog nu i se deschideau când reflecta asupra lor în starea obișnuită, deplin trează; dar că pe urmă îl cuprindea somnul, avea un vis în care îi apărea din nou chiar țesutul pe care-l preparase în laborator, fiind perfect treaz, ca și toate operațiile pe care le făcuse. Și în vis îi venea apoi dezlegarea multor enigme. Johannes Müller mai era încă pătruns de convingerea că în timpul somnului ne aflăm în sânul acestei urziri ciudate a spiritualului, unde omul nu e atins de necesitatea dură a legității fizic-naturale, unde chiar poate să pătrundă în legitatea fizic-naturală, fiindcă și la baza acestei legități fizic-naturale se află ceva spiritual și pentru că, în fundamentele sale, spiritualul nu ține de legitatea fizic-naturală, ci ne-o oferă pe aceasta numai la suprafața sa.
Trebuie să devenim cu adevărat paradoxali, dacă ducem până la capăt asemenea gânduri, ce rezultă într-un mod absolut de la sine înțeles din cercetarea spirituală. Nici unul dintre oamenii care gândesc în sensul științelor actuale ale naturii nu va crede că o lumină care strălucește aici, într-un anumit loc, va străluci la fel de puternic și la periferie, la o anumită distanță de locul inițial. Fizicianul calculează că intensitatea luminii scade în mod direct proporțional cu pătratul distanței respective, și la fel calculează scăderea forței gravitaționale. El își spune, cu privire la aceste entități fizice: Ceea ce este valabil aici, pe suprafața Pământului, își pierde din valabilitate pe măsură ce ne apropiem de ambianța cosmică. ‒ Numai în ceea ce privește conținutul gândirii sale nu admite această lege. Și totuși, cu gândirea nu este altfel decât cu ceea ce aflăm despre lucrurile lumii pământești, aici, în laboratoarele de pe Pământ, în clinici, peste tot, pe Pământ ‒ până la doi-ori-doi-fac-patru. Dacă forța gravitațională scade proporțional cu pătratul distanței, de ce nu s-ar putea ca legitatea naturii să scadă în valabilitate tot cu pătratul distanței și ca, de la o anumită distanță, să-și piardă valabilitatea? Dar acesta e domeniul în care pătrunde știința spirituală. Și ea trebuie să spună: Când vreți să studiați nebuloasa lui Orion sau nebuloasa constelației Câinii de vânătoare, voi procedați ca în cazul în care ați aplica niște noțiuni pământești și ați vrea, de exemplu, să luminați planeta Venus cu ajutorul unei lumânări pământești. ‒ Dacă punem în fața oamenilor, sub forma unor asemenea analogii, adevărul găsit de știința spirituală, el le pare oamenilor paradoxal. Și totuși, în acea stare în care, în somn, pătrundem în lumea spirituală, avem mai multe posibilități să studiem, de exemplu, nebuloasa lui Orion sau nebuloasa constelației Câinii de vânătoare, decât cele care ni se oferă lucrând în laboratoare și în observatoare astronomice. S-ar putea cerceta mult mai mult în legătură cu aceste lucruri dacă le-am visa, decât dacă am reflecta la ele în mod intelectual. Când ajungem în Cosmos, nu folosește la nimic să aplicăm asupra Cosmosului lucrurile pe care le-am studiat pe Pământ. Așa că noi, cu cultura noastră actuală, ne aflăm în situația de a voi să aplicăm asupra întregului Cosmos ceea ce constatăm că e just în mica noastră chilie pământească, și nu e greu de văzut că ceea ce iese la lumină în acest caz nu poate fi adevărul.
Când pornim de la asemenea reflecții, vom ajunge să prețuim mai mult decât o face omenirea actuală unele dintre lucrurile care în vremurile mai vechi stăteau în fața omenirii înzestrate cu o privire clarvăzătoare, mai primitivă, dar pătrunzătoare. Și nu vom mai trece cu aceeași superficialitate cu care trecem astăzi pe lângă acele cunoștințe despre om care au luat naștere odinioară, în perioada de la începuturi, când oamenii erau păstori. Fiindcă acești oameni visau, în viața lor de păstori, unele din tainele stelelor, mai bine decât ceea ce pot constata astăzi oamenii, cu viața lor inteligentă, prin cercetările făcute în observatorul astronomic, prin calculele făcute la spectroscop. Oricât ar suna de bizar, așa este. Dar noi ne putem transpune în această legătură misterioasă dintre om și univers dacă studiem cu metodele spiritual-științifice unele vestigii care s-au păstrat din vremurile vechi. Îngăduiți-mi, deci, să vă vorbesc astăzi despre niște lucruri care pot fi constatate, dacă examinăm din punct de vedere spiritual-științific profunda semnificație religios-etică, dar și socială, pe de-o parte, a vechilor practici druidice, și, pe de altă parte, a vechilor practici din misteriile lui Mithras, dacă facem să treacă prin fața sufletelor noastre toate acestea, vom dobândi niște puncte de reper pentru felul cum ar trebui concepută o sărbătoare a lui Mihael.
În ceea ce privește misteriile druidice, acel ciclu de conferințe pe care l-am prezentat acum câteva săptămâni în Wales, la Penmaenmawr [Nota 15], în imediata apropiere a acelei părți din Anglia lângă care e situată insula Anglesey, are cu adevărat o importanță cu totul deosebită, fiindcă acolo se află un loc unde zac peste tot, în ruine, multe amintiri legate de vechile altare de jertfă, legate de lăcașurile de misterii ale druizilor. Astăzi, aceste vestigii, cromlehurile și dolmenii, sunt destul de nearătoase. Te urci pe aceste culmi muntoase, găsești acolo niște pietre așezate în așa fel încât ele formează un fel de încăpere, deasupra e așezată o piatră mai mare, sau găsești asemenea cromlehuri dispuse și în cerc ‒ inițial sau întotdeauna în număr de douăsprezece. Tocmai în imediata apropiere a orașului Penmaenmawr am avut ocazia să mă urc pe o asemenea culme și am găsit acolo două asemenea cadrane solare, situate exact unul lângă altul, astfel încât ele se atingeau. Și tocmai în acest ținut deosebit, unde și în viața spirituală a naturii există atâtea lucruri care îți fac o altă impresie decât îți face astăzi natura în mod obișnuit în alte regiuni ale lumii, am putut verifica din nou, cu cea mai mare claritate, ceea ce am explicat în diferite conferințe antroposofice, tocmai referitor la misteriile druidice. În acel loc, unde s-a aflat, de asemenea, pe insula Anglesey, o așezare a grupului din jurul regelui Arthur, în acest ținut domnește cu adevărat o atmosferă spirituală deosebită. Trebuie s-o caracterizez în felul următor.
Când te referi la realitățile suprasensibile nu-ți poți forma gândurile în același fel în care ți le formezi în viața obișnuită sau în știință. Atunci îți formezi niște gânduri abstracte, tragi concluzii ș.a.m.d. Dar dacă ești nevoit să vorbești într-un mod mai mult sau mai puțin abstract, fiindcă la asta ne constrânge vorbirea noastră, care a devenit abstractă, în ființa ta sufletească interioară nu poți fi atât de abstract, dacă vrei să faci o descriere spiritual-științifică. În acest caz, totul trebuie să se desfășoare sub formă de imagini. În fața sufletului trebuie să ai imagini, imaginații. Dar a avea în fața sufletului imagini, imaginații, mai înseamnă și altceva decât a avea în suflet gânduri. După cum omul e mai mult sau mai puțin leneș din punct de vedere lăuntric, gândurile din suflet sunt extraordinar de răbdătoare, ele pot fi ținute pe loc. Imaginațiile au întotdeauna o viață a lor. Simți în mod absolut precis: Imaginațiile ți se așează în fața sufletului. Este altfel, și totuși asemănător cu cazul în care scriem sau desenăm. Noi scriem sau desenăm cu sufletul. Dar imaginațiile nu sunt ceva fixat într-o formă atât de abstractă ca și gândurile. Le scriem. Ei bine, în cele mai multe din regiunile Europei, unde civilizația a luat deja un caracter atât de abstract, imaginațiile trec relativ repede pe lângă om, trebuie să dai întotdeauna o luptă interioară, când vrei să descrii o realitate suprasensibilă. E ca și cum ai scrie și o putere demonică ar șterge imediat cele scrise. Așa este cu imaginațiile, prin care facem ca suprasensibilul să devină adecvat reprezentărilor, să devină trăire sufletească.
Atmosfera spirituală a acelor locuri din Wales pe care le-am amintit deja are particularitatea că acolo imaginațiile se înscriu, ce-i drept, mai greu în astral, în schimb rămân mai mult timp acolo, sunt imprimate mai adânc. Acesta este lucrul atât de frapant pe care l-am putut percepe tocmai în acel ținut. Și totul arăta că acolo poți să parcurgi, de asemenea, pe o cale mai spirituală, drumul înapoi, spre ceea ce voiau, de fapt, pe atunci, acei preoți druizi [Nota 16] ‒ nu în epocile de decădere a cultelor druidice, când ele au avut un caracter destul de antipatic, ba chiar foarte rău, ci în epocile lor de înflorire.
Trebuie doar să privești un asemenea cromleh: el închide în interiorul lui, în mod primitiv, un anumit spațiu, care era acoperit. Dacă priviți lumina solară, veți avea, în primă instanță, lumina solară fizică. Dar lumina solară fizică e impregnată peste tot de influențele spirituale ale Soarelui. A vorbi numai despre lumina solară fizică, așa cum face fizicianul de astăzi, ar fi exact la fel de inteligent ca a ne referi la un om și a vorbi numai de mușchii și oasele lui ș.a.m.d., fără a lua deloc în considerare spiritual-sufletescul ce trăiește în el. Lumina nu este nicidecum doar „phos”. Lumina este Phosphor, purtătoare de lumină, ea are ceva activ, ceva sufletesc. În simpla lume senzorială, acest ceva sufletesc îi scapă omului. Când preotul-druid intra în acest mormânt ‒ cromlehurile erau ridicate, în majoritatea cazurilor, ca și alte lăcașuri de cult, deasupra mormintelor ‒, el așeza pietrele în așa fel încât să nu poată pătrunde înăuntru razele luminii solare fizice. Dar influențele solare spirituale puteau să treacă, și preotul-druid era deosebit de bine pregătit ca să perceapă influențele solare spirituale. Așa că el vedea, datorită pietrelor alese în mod special ‒ ele erau alese întotdeauna în mod special ‒, în interiorul acelei încăperi în care cădeau influențele solare spirituale, influența solară fizică fiind însă exclusă. El își educase în mod intim facultatea de percepție. Fiindcă ceea ce se poate vedea într-o asemenea cameră obscură, realizată cu mijloace primitive, este altfel în februarie, altfel în iulie sau august și altfel în decembrie. În iulie, totul are o nuanță ușor gălbuie, pe când în decembrie, totul are un caracter interiorizat, ușor albăstrui. Cine poate observa așa ceva, privește în intimitatea schimbărilor calitative prin care trec de-a lungul anului, în camera obscură, formele acestei umbre izolate de restul lumii, vede cursul întregului an în efectele spiritual-sufletescului din radiația solară. Și, pe de altă parte, în aceste cadrane solare pietrele sunt dispuse sub semnul numărului 12, ca și semnele cercului zodiacal. Tocmai pe culmea de munte pe care ne urcaserăm exista un asemenea cadran solar mai mare, și la o distanță foarte mică de el, unul mai mic. Dacă te-ai fi urcat într-un balon zburător și te-ai fi înălțat în aer, privind în jos, la cele două cercuri druidice, fără a lua în seamă distanța mică dintre ele, atunci ai fi văzut ‒ asta avea ceva zguduitor ‒ același contur pe care-l avea Goetheanumul din Dornach, care acum a ars.
Vechiul preot-druid se educase în așa fel încât, în ceea ce avea în fața sufletului său, el vedea cum umbra Soarelui cădea mereu altfel în fiecare parte a zilei, dar și în fiecare anotimp. El putea să urmărească formele acestor umbre și să indice exact, privindu-le: acum este această perioadă a lunii martie, acum este această perioadă a lunii octombrie. Prin percepția pe care o avea, el era situat în sânul a ceea ce avea loc în Cosmos, dar și în sânul a ceea ce, din Cosmos, avea importanță pentru viața de pe Pământ. Dar ia gândiți-vă ce facem noi astăzi, dacă vrem să determinăm care este influența exercitată de viața cosmică asupra vieții de pe Pământ. Ce fac până și țăranii? Își au și ei calendarul lor, în care stă scris ce trebuie făcut într-o zi sau alta. Dar și aceste indicații sunt numai aproximative, fiindcă acele cunoștințe temeinice pe care oamenii le aveau cândva în legătură cu aceste lucruri s-au stins, dar în vechea epocă druidică în mod sigur nu existau calendare, nu exista nici măcar scrisul. Ceea ce preotul-druid putea să spună, pe baza observațiilor făcute de el asupra Soarelui, erau cunoștințe referitoare la legătura dintre Cer și Pământ. Și după cum preotul-druid spunea: Acum Soarele stă într-o asemenea poziție, încât ar fi bine să se înceapă semănatul grâului ‒ sau: Acum Soarele stă într-o asemenea poziție încât ar trebui să se ducă taurul la ciurda de vaci ‒, așa se făcea. Aceste vremuri aveau un cult care cu adevărat nu era o rugăciune abstractă, ele aveau un cult care rânduia viața practică imediată după legătura creată cu spiritualul din univers. Era citită marea vorbire a cerului și ea era aplicată în activitățile pământești.
Dar aceasta mergea până în aspectele intime ale vieții sociale. Din cele citite în univers, preotul-druid indica ceea ce trebuia făcut într-o zi sau alta a anului, în așa fel încât fiecare activitate să se situeze într-un raport favorabil cu universul ca întreg. Acesta era un cult datorită căruia întreaga viață era cu adevărat un fel de serviciu divin. În comparație cu el, mistica cea mai mistică din zilele noastre este un fel de abstracțiune, fiindcă ea lasă natura exterioară să facă ce vrea, dacă pot spune astfel, nu se sinchisește de ea câtuși de puțin, ci în această privință face totul conform tradițiilor, în schimb se înalță lăuntric, se izolează și se concentrează în sine cât mai mult posibil, pentru a intra într-o relație abstractă cu un divin-spiritual anonim, care locuiește într-un castel din nori. În acele vremuri vechi era altfel. Prin cult, care avea însă o legătură reală cu universul, omul se unea cu ceea ce zeii făcuseră și continuau să facă în lume. Iar în calitate de om aflat pe Pământ, aduceai la îndeplinire ceea ce era citit din scrierea stelară, prin procedee de felul celor druidice, drept voință a zeilor. Dar această scriere stelară trebuia mai întâi să fie citită. Este ceva cu totul zguduitor să te poți transpune atât de total, chiar la fața locului, în acest mod de acționa din perioada de înflorire a civilizației druidice, pe care l-am descris înainte. În acele regiuni întâlnești la tot pasul ‒ și în alte ținuturi, până în Norvegia ‒ asemenea vestigii ale vechii civilizații druidice.
Și tot astfel întâlnim în Europa Centrală, în regiunile Germaniei, până în țara Rhinului, dar și până în vestul Franței, vestigii, reminiscențe din vechiul cult al lui Mithras. Și în legătură cu ele vreau să vă ofer doar aspectele esențiale. Întâlniți peste tot, ca simbol exterior al cultului lui Mithras, taurul pe care călărește un om și în gâtul căruia acesta înfige o sabie. Întâlniți un scorpion care-l mușcă pe taur, sau șarpele în partea de jos. Dar întâlniți pretutindeni, dacă imaginile au rămas întregi, această imagine a taurului cu omul, înconjurat de cerul înstelat, cu semnele animalelor zodiacale. Și iarăși ne putem pune întrebarea: Ce exprimă, de fapt, această imagine? ‒ O istorie exterioară, anacronică, nu va afla niciodată ce exprimă această imagine, fiindcă ea nu poate stabili legăturile cu ajutorul cărora se poate afla ce înseamnă acest om călare pe un taur. Ca să aflăm despre ce e vorba, trebuie să știm mai întâi care era educația spirituală primită de slujitorii acestui cult al lui Mithras. Întreaga ceremonie poate fi caracterizată, firește, în sensul că era o ceremonie frumoasă, ori, dacă vreți, o ceremonie urâtă și că din ea nu poți afla nimic deosebit. Putea afla ceva deosebit numai cel care trecuse printr-o pregătire corespunzătoare, de aceea toate descrierile făcute misteriilor lui Mithras, cu tot caracterul foarte promițător al imaginilor, sunt apă de ploaie. Fiindcă cel ce voia să slujească în cadrul cultului lui Mithras trebuia să-și dezvolte capacitatea de a simți într-un mod subtil, intim. Totul era, la discipolul lui Mithras, ca el să-și dezvolte capacitatea de a simți.
Dar eu am spus ieri, în cadrul conferinței publice, că inima omului este, de fapt, un organ de simț subconștient. Capul percepe în mod subconștient, prin intermediul inimii, ce este cu funcțiile fizice din partea inferioară a organismului și din trunchi. La fel cum prin ochi noi percepem procesele exterioare din lumea senzorială, inima omului este în realitate un organ de simț, în ceea ce privește funcțiile amintite. Capul ‒ și anume, aceasta o face creierul mic ‒ percepe în mod subconștient, prin intermediul inimii, cum se alimentează sângele cu substanțele alimentare prelucrate, cum funcționează rinichii, ficatul etc., toate câte se petrec în organism. În schimb, inima este organul de simț pentru partea superioară a ființei umane. Pregătirea spirituală a celui ce voia să slujească în cultul lui Mithras consta în a ridica inima, ca organ de simț, până la un anumit grad de conștiență. El trebuia să-și cucerească o facultate subtilă, conștientă, de a simți ceea ce are loc în organismul uman, în rinichi, ficat, splină ș.a.m.d. Omul de sus, omul capului, trebuia să simtă în mod subtil ceea ce are loc în omul pieptului și al membrelor. O asemenea pegătire din vremurile vechi nu era o pregătire intelectuală, așa cum suntem obișnuiți noi astăzi, ci o educare a omului întreg, orientată în special de simțire. Iar când discipolul dobândea maturitatea necesară, el putea să spună, așa cum spunem noi, pe baza percepțiilor date de ochii exteriori, că aici sunt nori de ploaie sau că dincolo cer albastru: Acum în organismul meu e prezent acest mod de prelucrare, acum un alt mod de prelucrare.
Ceea ce are loc în organismul uman este mereu la fel, pe parcursul întregului an, numai pentru un om cu totul abstract. Când știința va fi ajuns din nou la niște adevăruri reale despre aceste lucruri, oamenii vor fi uimiți să afle că se poate constata ‒ chiar dacă nu în modul grosier în care se pot face azi cercetări, prin instrumente de mare precizie ‒, vor fi uimiți să afle că omul poate costata, într-un cu totul alt mod, cum sângele lui devine altfel, cum digestia are loc altfel în ianuarie și altfel în septembrie, așa că inima, ca organ de simț, este un barometru minunat pentru ciclul anual al sistemului metabolismului și al membrelor din om. În acest scop era educat discipolul lui Mithras: să poată percepe ciclul anual în propria lui ființă, prin organizarea inimii, care-i spunea cum trece prin organism hrana metamorfozată în procesul digestiei și cum este primit în sânge ceea ce a fost digerat. Și din ceea ce era perceput astfel la om, în mișcarea omului interior, putea fi citit întregul mers al naturii exterioare.
Ah, ce este știința noastră abstractă, oricât de exact am descrie plantele și celulele vegetale, animalele și țesuturile animale, ce este oare această știință abstractă, față de ceea ce exista odinioară, sub o formă mai mult instinctivă, prin faptul că omul întreg se transforma într-un organ de cunoaștere, că el, ca discipol al lui Mithras, își putea dezvolta capacitatea de simțire drept organ de cunoaștere. Omul poartă în el natura animală, și cu adevărat că o poartă în el într-un mod mai intens decât se crede în general. Iar ceea ce discipolii de odinioară ai lui Mithras percepeau prin știința inimii drept natură animală, nu putea fi înfățișat altfel decât sub forma taurului. Iar puterile care acționează prin omul metabolismului și al membrelor și pot fi domesticite numai de către omul de sus, aceste puteri sunt indicate prin tot ceea ce este redat drept scorpion, drept șarpe, în jurul taurului. Iar omul propriu-zis, în neputința lui schiloadă, șade sus, cu puterea primitivă, înfigându-și sabia lui Mihael în gâtul taurului. Dar ce anume trebuia învins aici, așa cum se înfățișează în ciclul anual, o știa numai cel care fusese pregătit în acest sens.
Și de-abia acum simbolul acesta dobândește un sens. Oricât l-am privi sau am vrea să-l înfățișăm cu mijloacele picturii, nu iese nimic, dacă suntem doar în posesia cunoștințelor umane obișnuite. Iese ceva numai dacă am aflat de vechea cunoaștere a inimii pe care o dezvoltau în ei discipolii lui Mithras. Dar atunci omul studia cu adevărat, când se privea pe sine însuși cu ajutorul inimii sale, spiritul înaintării anuale a Soarelui prin cercul zodiacal. De aceea, era absolut just ‒ și experiența se face în acest fel ‒ că omul, ca ființă superioară, călărește pe natura lui inferioară, că de jur împrejurul omului se afla, dispus în cerc, Cosmosul, fiindcă spiritualul Cosmosului era perceput în acest fel. Este într-adevăr așa: Cu cât privim mai mult, prin știința spirituală care se ridică din nou la orizont, în intimitatea a ceea ce a scos la lumină o veche clarvedere semiconștientă, onirică, totuși, o clarvedere, cu atât mai mult ne crește respectul față de aceste lucruri. Devenim cu adevărat evlavioși față de vechile culte religioase când pătrundem mai adânc în esența lor și aflăm că, de exemplu, vechiul cult al lui Mithras exista pentru ca vechiul preot al lui Mithras, având posibilitatea de a înțelege mai profund ciclul anual, să le poată spune celor din comunitatea sa religioasă ce anume trebuia făcut în fiecare zi a anului. Și astfel, cultul lui Mithras exista pentru a cerceta cerul și a afla de la el ce trebuie să se întâmple pe Pământ. Ia gândiți-vă cât de altfel este entuziasmul, cât de altfel este impulsivitatea ce rezultă pentru ceea ce trebuie să se facă pe Pământ, când omul se simte pe Pământ un factor activ și știe că în activitatea lui se revarsă impulsurile pe care el le-a cercetat mai întâi prin marea scriere cosmică, pe care le-a citit din univers; cât de altfel era totul când omul pornea de la cunoașterea unui asemenea lucru și se cufunda în fiecare activitate a vieții cu impulsurile ce rezultau de aici. Oricât ne vor fi nouă de antipatice toate acestea ‒ și pe bună dreptate ‒, conform cu modul nostru actual de a gândi, pentru vechiul mod de a gândi era bine și just așa. Dar, cu această rezervă, e necesar să înțelegem ce înseamnă a citi din cer ce trebuie să se întâmple pe Pământ în viața umană și a ne ști una cu divinul, în loc să discutăm în sensul lui Adam Smith [Nota 17] sau Karl Marx [Nota 18] ce trebuie făcut pentru viața socială. Numai cine poate să-și pună în fața sufletului aceste atitudini diametral opuse știe să vadă în profunzime ce impulsuri noi sunt necesare astăzi în viața socială.
Numai dacă vom crea aceste fundamente vom avea dispoziția sufletească adecvată pentru ieșirea cunoașterii de pe Pământ în spațiul cosmic; nu ne vom mai înălța privirile, în felul obișnuit astăzi, spre Mercur, Venus, Saturn ș.a.m.d., apelând exclusiv la calculele abstracte sau la spectroscop, ci vom folosi atunci acele mijloace care ne sunt date în imaginație, inspirație și intuiție. Dar atunci, deja pe treapta imaginației, corpurile cerești devin pentru noi cu totul altceva decât forma sub care i se prezintă ele, în parte prin percepție senzorială, în parte însă și prin deducții, astronomiei din zilele noastre. Astronomului din zilele noastre, Luna, de exemplu, i se prezintă drept un corp ceresc mineral oarecare, deja bătrân, care reflectă ca un fel de oglindă lumina solară, iar aceasta, în anumite condiții, cade pe Pământ. De efectele acestei lumini solare nu prea se mai sinchisește apoi nimeni. Un timp, toate acestea au fost aplicate la starea vremii. Numai că, bineînțeles, oamenii cei mai deștepți ai secolului al 19-lea n-au crezut deloc în legăturile dintre fazele Lunii și starea vremii; cei care aveau în sufletul lor o mică înclinație spre mistică, așa cum a fost, de exemplu, Gustav Theodor Fechner [Nota 19], au crezut în ele. Am povestit adeseori în cercurile noastre întâmplarea cu cei doi oameni de știință: Schleiden [Nota 20], marele botanist al secolului al 19-lea, și Gustav Theodor Fechner, care predau la aceeași universitate, și am spus că, bineînțeles, Schleiden vedea o superstiție în faptul că Fechner întocmise cu mare conștiinciozitate o statistică, din care reieșea câtă apă de ploaie rezultă în zilele cu Lună plină și câtă rezultă în zilele cu Lună nouă. Pentru profesorul Schleiden, ceea ce Gustav Theodor Fechner spunea cu privire la influențele exercitate de Lună asupra stării vremii era cea mai curată superstiție. Dar iată că s-a petrecut incidentul următor. Cei doi profesori vestiți erau căsătoriți, și pe atunci în Leipzig mai exista încă obiceiul ca femeile să adune apa de ploaie pentru spălatul rufelor; se așezau butoaie în care se aduna apa de ploaie. Bineînțeles, doamna profesor Fechner și doamna profesor Schleiden adunau și ele apa de ploaie în butoaiele lor. Dacă treaba ar fi fost cinstită, doamna profesor Schleiden ar fi trebuit să spună: E o prostie să te intereseze ce influență exercită fazele Lunii asupra cantității de apă de ploaie. ‒ Dar, cu toate că dl. profesor Schleiden considera că e o prostie să faci reflecții serioase pe această temă, între doamna profesor Schleiden și doamna profesor Fechner a izbucnit o ceartă groaznică, deoarece amândouă voiau să-și pună butoiul în același timp și în același loc, pentru a aduna apă de ploaie. Femeile știau, din experiența lor practică de viață, cum stau lucrurile cu apa de ploaie, în timp ce bărbații lor de la catedră aveau cu totul alte atitudini.
Cu partea exterioară a Lunii este așa cum am arătat deja. Dar mai ales când se ajunge de la imaginație la inspirație, Luna ni se prezintă imediat cu însușirile ei spirituale. Dar acest conținut spiritual al Lunii nu e doar ceva în sens abstract, ci există o populație reală a Lunii și percepției spiritual-științifice Luna i se prezintă ca un fel de fortăreață în Cosmos. Spre exterior, Luna reflectă în direcția Pământului nu numai razele de lumină solare, ci și influențele universului în general. Dar în interiorul Lunii există o lume închisă în sine, o lume la care astăzi se ajunge numai dacă cineva se ridică, într-un anumit sens, până la nivelul spiritualului. Puteți citi unele dintre aluziile referitoare la legăturile dintre Lună și alte entități ale Cosmosului, în literatura mai veche, puteți citi și compara cu ceea ce poate fi spus acum, din direcția antroposofiei, despre natura Lunii.
Am auzit adesea că, dacă ne întoarcem în trecutul evoluției pământești, ajungem în niște vremuri vechi, în care oamenii nu posedau doar acea înțelepciune instinctivă despre care am vorbit și astăzi, ci aveau ca maeștri niște entități care nu îmbracă niciodată un corp fizic, niște entități spirituale mai înalte și alte entități, care îmbrăcau numai un corp eteric; învățătura pe care ele le-o dădeau oamenilor nu consta în ceva vorbit, ci ele transmiteau oamenilor înțelepciunea pe cale interioară, le-o injectau în corpul eteric, aș zice. Oamenii știau că aceste entități superioare există, exact așa cum știm că există un profesor fizic oarecare etc., dar ei știau, de asemenea, că aceste entități duc o existență spirituală în lumea din jurul omului. De la această învățătură dată de niște entități spirituale superioare provine tot ceea ce este recunoscut până și în Biserica catolică drept înțelepciune originară a oamenilor, acea înțelepciune originară care exista odinioară și al cărei reflex de umbră sunt chiar și Vedele, cu înalta filosofie Vedanta. Acea înțelepciune originară care n-a fost așternută niciodată pe hârtie n-a fost născocită de om, ci ea creștea în om, fiindcă nu trebuie să ne reprezentăm influențele exercitate de învățătorii originari ca și cum ei ar fi recurs la o predare bazată pe demonstrații. Așa cum în epoca noastră copiii învață să vorbească imitându-i pe oamenii mari, fără să fie necesară o predare specială, așa cum noi dezvoltăm multe lucruri ca și cum ele ar crește din interiorul nostru, tot astfel în vremurile vechi învățătorii originari exercitau asupra acestei omeniri de odinioară o influență misterioasă; pe atunci nu exista nici un fel de predare abstractă, astfel încât, la o anumită vârstă, omul simțea că acum e un știutor. Știința se aprindea în oameni în același fel în care, la o anumită vârstă, omului actual îi ies dinții sau, mai târziu, el devine matur din punct de vedere sexual. Mulți studenți ar fi bucuroși, după câte cred, dacă ar mai exista și astăzi așa ceva, dacă cunoștințele s-ar aprinde în ei de la sine, fără vreun efort deosebit din partea lor.
Dar aceea era o cu totul altă cunoaștere decât cea de astăzi. Era o cunoaștere care se manifesta în om ca o forță organică, legată de forța de creștere etc. Prin urmare, această înțelepciune originară avea cu totul alt caracter și eu nu pot să exprim ceea ce se întâmpla cu privire la această înțelepciune originară decât folosind o comparație. Imaginați-vă că torn într-un pahar un lichid oarecare și că apoi pun înăuntru o sare. Dizolv sarea, așa că am acum un lichid tulbure, apoi fac ceva pentru ca sarea să se depună pe fundul paharului și sus să rămână lichidul în care am făcut soluția, și acum în partea de sus lichidul este mai curat, mai limpede, iar în partea de jos sedimentul e mai dens. Dacă vreau să descriu ceea ce s-a întrețesut în oameni în perioada vechii înțelepciuni originare, voi spune că este un amestec din ceva spiritual foarte pur și ceea ce este de natură fizic-animală. Când noi gândim astăzi, credem că aceste gânduri abstracte urzesc așa, fără să fie nimic în noi, și că respirația sau circulația sângelui, de exemplu, sunt și ele ceva izolat. Dar pentru omul originar din epocile îndepărtate ale Pământului, toate erau una: el trebuia să respire și sângele circula în interiorul lui și voința lui pulsa în circulația sângelui. Pe urmă, gândirea omului a urcat din ce în ce mai mult spre cap și ea a devenit mai curată, la fel ca lichidul din pahar, care a devenit mai fin în partea de sus, pe când jos s-a format sedimentul.
Așa a fost în vremea în care învățătorii originari s-au retras din ce în ce mai mult de pe Pământ, când înțelepciunea originară n-a mai fost transmisă în acest mod vechi. Și încotro s-au retras învățătorii originari? Îi regăsim în fortăreața de pe Lună! Ei se află acolo în interiorul Lunii, unde își duc mai departe existența. Iar pe Pământ a rămas sedimentul, și anume, actuala formă a forțelor de reproducere. Forțele de reproducere încă nu existau sub forma lor actuală, în vremea în care pe Pământ exista înțelepciunea originară, ele au devenit așa mai târziu, ca un fel de sediment. Nu vreau să spun că ele sunt ceva rău, dar în acest context ele sunt sedimentul. Iar ceea ce este, ca să zic așa, lichidul de sus, este astăzi înțelepciunea noastră abstractă. Aici vedem, așadar, că pe măsură ce omenirea evoluează, pe de-o parte se ridică ceea ce este de natură mai spirituală, în sens abstract, iar pe de altă parte rezultă, ca sediment, aspectele animalice mai grosiere. În acest fel ne formăm treptat reprezentarea despre conținutul spiritual al Lunii. Dar o asemenea știință mai exista ‒ odinioară ea avea un caracter mai mult profetic ‒ în clarvederea instinctivă a oamenilor.
Exact la fel cum vorbim aici despre Lună, atrăgând atenția asupra populației sale, aș zice, asupra spiritualului său, putem vorbi și despre Saturn. Dacă prin efort spiritual-științific ajungem să-l cunoaștem pe Saturn, lucru care se dezvăluie puțin și imaginației, nu prea mult, dar mai mult inspirației și intuiției, de aici rezultă că ne cufundăm din ce în ce mai mult în univers, astfel încât urmărim procesul percepției senzoriale. Omul trăiește acest proces al percepției senzoriale, el vede un lucru oarecare, percepe apoi la el culoarea roșie. E o altă trăire decât aceea pe care o avem prin metodele descrise în cărțile mele, când ieșim din corpul fizic și putem vedea apoi cum acționează asupra organismului uman fizic un obiect exterior, cum, ridicându-se din interior, forțele eterice percep ceea ce are loc, de exemplu, în ochi, drept proces fizic, drept proces fizico-chimic, atunci când are loc actul percepției. Faptul de a se expune în modul obișnuit lumii, în actul percepției, nu-l prea atinge sufletește pe om, nici când face observații științifice. Dar dacă ieșim din noi în acest fel și ne avem pe noi înșine în fața noastră, în corpul nostru eteric și, poate, împreună cu astralul și dacă vedem pe urmă în ce fel a luat naștere un asemenea proces de percepție sau de cunoaștere senzorial, cu toate că, drept ființă spirituală, am ieșit din învelișul fizic-senzorial, atunci percepem în spiritualitatea noastră un proces măreț, un proces foarte viu. Ceea ce trăim acum este o adevărată stare de răpire. Lumea devine mare. Iar ceea ce suntem obișnuiți să vedem numai în ambianța exterioară, cercul zodiacal cu manifestările sale exterioare sub formă de imagini zodiacale, ia naștere drept ceva care se înalță din interior. Cine ar spune acum cam așa: În cel care vorbește astfel se ridică niște reminiscențe ‒, acela nu cunoaște procesul respectiv. Fiindcă ceea ce se ridică nu sunt deloc reminiscențe, ci sunt niște imaginații puternice, străbătute de intuiții, și începem atunci să vedem din interior ceea ce de obicei vedeam numai din exterior. Suntem întrețesuți, ca om, în toate tainele cercului zodiacal. Și din interiorul universului, dacă prindem momentul favorabil, spre noi poate lumina și în mod interior, de exemplu, taina lui Saturn, așa cum trece el peste constelațiile zodiacale. Cititul în Cosmos constă în faptul că găsim metodele de a citi în corpurile cerești văzute lăuntric, în trecerea lor pe lângă imaginile cercului zodiacal. Ceea ce ne spune fiecare planetă în parte ne dă vocalele scrierii cosmice. Iar ceea ce se plăsmuiește de jur împrejurul vocalelor, când planetele trec pe lângă imaginile zodiacale, ne dă consoanele, dacă-mi dați voie să folosesc o comparație. Ajungem să cunoaștem cu adevărat ce este, în esență, o planetă, dacă ne cucerim din lăuntru în afară o percepție a ceea ce, în general, vedem numai sub aspectul său exterior.
Aceasta e calea pe care putem cunoaște, de exemplu, planeta Saturn, conform cu entitatea sa interioară adevărată. Atunci aflăm următoarele: Aici este populația sa, ea păstrează memoria sistemului nostru planetar. Tot ceea ce s-a petrecut în sistemul nostru planetar din vremuri imemoriale și până astăzi este păstrat de către spiritele lui Saturn ca într-o memorie cosmică. Cine vrea să studieze, deci, marea desfășurare cosmic-istorică a vieții din sistemul nostru planetar nu are voie să facă speculații, cum au făcut Kant [Nota 21] și Laplace [Nota 22], în sensul că ar fi existat cândva o nebuloasă originară, care s-a densificat și a ajuns să desfășoare o mișcare în spirală, că din ea s-au desprins apoi planetele, că Soarele a rămas în mijloc, iar planetele au început să se rotească în jurul lui. Am vorbit adeseori despre aceasta și am spus: E frumos dacă facem în fața copiilor experimentul [Nota 23] prin care luăm o picătură de ulei ce plutește într-un lichid, trecem un ac de gămălie printr-un cartonaș și transpunem picătura de ulei într-o mișcare circulară, în așa fel încât din ea să se desprindă picături mai mici. Va fi fiind bine în viață, în general, când omul uită de sine. Dar într-un asemenea caz nu avem voie să uităm ceea ce facem noi înșine în cadrul experimentului, și anume că noi înșine am transpus mai întâi picătura de ulei în mișcarea sa circulară. Și, corespunzător cu aceasta, în cazul teoriilor lui Kant-Laplace n-ar trebui să-l uităm pe acela care rotește cartonașul, ar trebui să-l transpunem afară în Cosmos, să ne imaginăm că acolo există un „domn învățător” mare și puternic, care rotește acul de gămălie. Numai atunci spusele noastre ar fi adevărate și oneste. Dar felul cum vorbește astăzi știința despre aceste lucruri nu e onest.
V-am arătat cum ajungem să vedem în mod real ceea ce trăiește în planete, în formațiunile cerești în general. Observând planeta Saturn, putem studia felul cum e constituit sistemul planetar, în devenirea sa cosmic-istorică. Așadar, de-abia o știință spirituală poate să dea iarăși dispoziției sufletești umane ceea ce poate să-i apară omului drept o trăire cosmică. Propriu-zis, noi vorbim astăzi numai de trăiri și experiențe pământești. Experiențele cosmice ne scot afară din sfera vieții pământești și ne fac să trăim împreună cu viața Cosmosului. Și de-abia când vom trăi astfel împreună cu viața Cosmosului vom dobândi din nou un instinct spiritual, spiritualizat, prin care vom simți ce este ciclul anului, în care suntem întrețesuți cu viața noastră organică și cu viața noastră socială. Vom avea un instinct care să ne spună că Pământul se află într-un cu totul alt raport față de Cosmos din primăvară și până în vară, și iarăși, într-un alt raport din vară până în toamnă și iarnă. Atunci vom avea iarăși un simț care ne va spune că viața curge altfel pe Pământ când vine primăvara, cu viața ei ce răsare și crește, și că viața de pe Pământ se desfășoară altfel când vine toamna, cu ceea ce ea ucide în natură. Vom avea un simț prin care vom percepe deosebirea dintre viața ce se trezește a naturii, din timpul primăverii, și existența cufundată în somn a naturii, din timpul toamnei. Și astfel, omul va redobândi maturitatea de a se situa cu sărbătorile sale, care pot avea o importanță socială, în sânul ciclului anual, la fel cum forțele naturale îl situează, prin organizarea lui fizică, în procesul respirației sale și în circulația sângelui său.
Dacă ne îndreptăm atenția spre ceea ce trăiește în interiorul pieii noastre, constatăm că aici noi trăim în procesul respirator și în circulația sângelui. Ceea ce suntem aici, suntem în calitate de oameni fizici, cu ceea ce are loc astfel în noi, aparținem vieții lumii. Dar noi trăim și spre exterior întrețesuți în existența exterioară a naturii, după cum spre interior suntem întrețesuți în respirația noastră și în circulația sângelui. Și ce este oare omul, de fapt, în conștiența lui? Ei bine, el este, de fapt, o râmă, pentru care nu plouă niciodată. E atât de frumos, când te duci în anumite ținuturi în care plouă mult, să vezi cum râmele ies afară și trebuie să ai grijă ce faci, dacă iubești animalele, ca să nu le calci în picioare. Și te gândești atunci că bietele de ele trebuie să trăiască mereu sub pământ, numai când plouă ies afară, iar dacă nu plouă, rămân mereu acolo, jos. Dar o asemenea râmă este omul materialist din zilele noastre, numai că el e o râmă pentru care nu plouă niciodată. Căci, dacă vrem să păstrăm comparația, pentru el ploaia ar trebui să constea în faptul că-i strălucește cunoașterea spirituală, altfel el se târăște mereu acolo, jos, unde nu se luminează niciodată de ziuă. Omenirea trebuie să depășească astăzi această natură de râmă. Ea trebuie să iasă la lumină, la lumina spirituală a zilei. Chemarea spre crearea unei sărbători a lui Mihael este o chemare spre lumina spirituală a zilei.
Acestea sunt aspectele asupra cărora am vrut să vă atrag atenția, înainte de a putea să discut lucrurile care pot inaugura o sărbătoare a lui Mihael, drept sărbătoare deosebit de importantă și din punct de vedere social.
