Toate considerațiile pe care le-am făcut aici în cursul ultimelor zile au avut scopul de a atrage atenția asupra faptului că omul poate deveni iarăși dintr-un cetățean al Pământului un cetățean al Cosmosului, s-ar putea spune că orizontul vieții sale se poate extinde în depărtările lumii și că în acest fel viața din cadrul sferei pământești va putea să cunoască o îmbogățire nu numai în direcția extinderii în spațiu, ci și în aceea a intensității impulsurilor interioare.
Am arătat data trecută că o concepție spirituală veritabilă îl duce pe om până acolo unde el înțelege că planetele sistemului nostru planetar nu sunt doar acele corpuri fizice despre care vorbește astronomia actuală, că este posibil să devenim conștienți de ele ca manifestări ale unor entități spirituale. Am vorbit din acest punct de vedere despre Lună, am vorbit despre Saturn. Având în vedere timpul scurt rezervat acestor conferințe, nu mă pot ocupa, bineînțeles, de fiecare planetă în parte, și de altfel acest lucru nici nu are importanță pentru scopul urmărit aici. Am vrut doar să atrag atenția asupra faptului că întreaga dispoziție sufletească umană poate fi extinsă de la dimensiunile pământești la dimensiunile spațiilor cosmice. Dar de-abia în acest fel devine posibil pentru noi să considerăm că lumea exterioară face parte din ființa noastră, exact la fel ca ceea ce are loc între limitele date de pielea noastră, deci, exact la fel cum considerăm că respirația noastră, că circulația sângelui nostru fac parte din ființa noastră.
Științele actuale ale naturii privesc Pământul ca și cum ar fi un simplu corp mineral, mort. În cadrul civilizației actuale, omului nici nu-i trece prin minte că ceea ce el studiază din punct de vedere cosmologic, să zicem, nu are în vedere absolut nici o realitate. Pentru cineva care are simțul realității, dispoziția sufletească actuală este extraordinar de obtuză, de tocită. De exemplu, omul spune cu ușurință despre un cristal de sare că este real, el spune și despre un trandafir că este real, și nu face nici o deosebire între aceste două realități. Dar un cristal de sare este o realitate rotunjită în sine, care poate exista în mod izolat, nu însă un trandafir. Un trandafir ‒ mă refer acum la floarea acestei plante ‒ nu poate lua naștere afară, în mod independent. Dacă avem, deci, reprezentarea unei flori de trandafir ‒ de care poate că ne bucurăm ‒, în măsura în care am realizat această reprezentare în mod exterior, noi avem o abstracțiune, chiar dacă putem pipăi cu mâinile această abstracțiune, nu avem o realitate adevărată, realitate adevărată are numai tufa de trandafiri. Și la fel de puțin are realitate adevărată acel Pământ, cu rocile lui originare, cu șisturile și calcarurile lui etc., despre care ne povestește știința exterioară de astăzi, fiindcă acest Pământ nu există deloc, el e ceva născocit. Iar Pământul real, oare n-a făcut el să iasă, din partea lui solidă, plantele, animalele, oamenii? Toate acestea fac parte din Pământ, la fel cum șistul cristalin face parte din structura munților, iar dacă eu privesc numai un Pământ format din roci, nu am Pământul adevărat. Nu este o realitate ceea ce științele exterioare ale naturii studiază astăzi, într-un domeniu oarecare al geologiei.
Așa că ultima noastră expunere va trebui să procedeze în întregime nu doar în mod logic, ci într-un mod adecvat realității. Noi putem spune astăzi: Erorile evidente și notorii ale culturii actuale ne deranjează prea puțin: cele ce pot fi infirmate cu ușurință ne deranjează prea puțin. Cel mai rău, în viața de cunoaștere actuală, este ceea ce nu poate fi infirmat deloc, în aparență ‒ Vedeți dvs., este necesară o bogăție spirituală, o cunoaștere exactă, pentru a calcula toate acele lucruri pe care, de exemplu, le calculează știința geologică din zilele noastre, pentru a afla cum a luat naștere Pământul, cum a apărut Pământul în urmă cu atâtea și atâtea milioane de ani. În orice caz, calculele diferă între ele într-o măsură extrem de mică, neglijabilă. Unii geologi spun 20.000, alții 200.000 de ani, dar astăzi 20.000 sau 200.000 au devenit pentru oameni niște bagatele, în alte domenii [Nota 24] ale vieții. Cu toate că acești oamenii au păreri atât de diferite, metoda de calcul folosită este de așa natură că poți avea tot respectul față de ea. Această metodă este exactă, este precisă. Dar cum este ea? Este ca și cum eu aș consulta inima umană, aș consulta-o astăzi, apoi peste o lună. Și prin niște cercetări oarecare, mai subtile, să zicem, ajung să constat la această inimă umană niște modificări, și atunci eu știu în ce fel s-a schimbat ea în decursul unei luni. Pe urmă iarăși observ cum s-a schimbat inima peste încă o lună ș.a.m.d. Adică eu aplic asupra inimii umane aceeași metodă pe care o aplică geologii pentru a calcula epocile geologice după milioane de ani, ei fac calcule și pe baza sedimentelor etc. existente în straturile Pământului, pentru a putea obține de aici, comparându-se în mod corespunzător micile schimbări, niște date cifrice. Dar ce pot face eu acum, cu rezultatele pe care le-am obținut în legătură cu schimbările suferite de inima umană? Eu pot să aplic metoda asupra schimbărilor și să calculez cum a arătat această inimă umană în urmă cu 300 de ani și cum va arăta ea peste alți 300 de ani. Calculele pot să fie corecte. Numai că această inimă n-a existat acum 300 de ani și ea nu va exista peste alți 300 de ani. Și astfel metodele de calcul cele mai ingenioase și mai exacte ne pot împinge până acolo încât, în domeniul științei geologice, să dăm niște date asupra aspectului pe care-l avea Pământul în urmă cu 3 milioane de ani, când încă nu exista nici un silurian etc. Calculele pot fi absolut exacte, dar Pământul încă nu exista. Și tot astfel se poate calcula astăzi ‒ așa ceva fac fizicienii ‒ că peste 20 de milioane de ani diferitele substanțe vor fi cu totul altfel. În această privință, cercetătorii americani au făcut niște cercetări extraordinar de interesante și au descris cum va arăta atunci albumina; numai că atunci Pământul nu va mai exista sub formă de corp ceresc fizic! Metodele logice, exactitatea sunt, deci, lucrul cel mai periculos, fiindcă ele nu pot fi infirmate. Nu poate fi infirmat rezultatul la care s-ar ajunge dacă s-ar calcula cum a arătat inima umană în urmă cu 300 de ani, dacă metoda ar fi corectă, sau cum arăta Pământul înainte cu 20 milioane de ani, nici aici nu se poate face nimic, dacă cineva s-ar strădui să infirme așa ceva, ci e necesar să ne cucerim o gândire adecvată realității, o concepție despre lume adecvată realității.
O asemenea înțelegere multilaterală a realității este esențialul, în toate domeniile, tocmai în cazul științei spirituale. Și prin metode de felul celor pe care le-am descris ieri, prin asemenea metode interiorizate, prin care, așa cum am arătat ieri, facem cunoștință cu populația lunară și cu cea saturniană, nu aflăm doar care este raportul dintre Pământ și propria sa ființă, ci aflăm raportul dintre fiecare ființă a universului și ființa Cosmosului. Pretutindeni în lume în realitatea materială, care este doar expresia exterioară a spiritualului, e conținut spiritualul. Imaginația, inspirația și intuiția găsesc spiritualul pretutindeni în realitatea fizic-senzorială, dar ele nu găsesc acest spiritual doar în așa fel încât să-l putem cuprinde în contururi precise, ci ele găsesc spiritualul într-o mobilitate permanentă, într-o viață neîntreruptă. Și exact la fel cum ceea ce geologia ne furnizează drept roci nu are realitate, ci noi trebuie să căutăm Pământul, în primă instanță, și în creațiile lui, plante, animale și oameni fizici, tot astfel Pământul, dacă e să fie sesizat în realitatea lui întreagă, trebuie să fie înțeles drept forma fizică exterioară pe care a luat-o spiritualul.
Aflăm mai întâi, prin imaginație, că spiritualul Pământului se deosebește, totuși, într-o anumită privință, de spiritualul uman, dacă mă pot exprima astfel. Dacă în fața mea apare un om, în fața facultăților mele de percepție se află, în orice caz, multe și variate manifestări ale ființei sale. Eu văd cum merge, aud cum vorbește, văd fizionomia lui, văd gesturile pe care le face cu brațele și cu picioarele. Toate acestea mă îndeamnă să caut o entitate spiritual-sufletească unitară, care deține în acest om rolul de conducător. Exact la fel cum deja aici instinctul trebuie să caute în ființa umană rotunjită în sine o entitate spiritual-sufletească unitară, cunoașterea imaginativă, când studiază Pământul, nu găsește o spiritualitate unitară a Pământului, ci găsește spiritualitatea Pământului drept pluralitate, drept diversitate. De aceea, n-ar trebui să conchidem, prin analogie cu spiritul ființei umane, că există un spirit unitar al Pământului, fiindcă percepția reală ne oferă o diversitate de spiritualitate pământească, de entități spiritu-ale, ca să zicem așa, care trăiesc în regnurile naturii de pe Pământ. Dar aceste entități spirituale trec printr-o viață, sunt în devenire.
Să vedem acum ce percepe în cursul unui an, în devenirea Pământului, această imaginație, care e sprijinită pe inspirație. Să ne îndreptăm mai întâi privirea sufletească spre iarnă. Pământul se acoperă din punct de vedere exterior cu ger și zăpadă, germenii ființelor pământești, ca să zicem așa, ai plantelor, au fost retrași înapoi în Pământ. Tocmai ceea ce are legătură cu Pământul prin faptul că germinează ‒ putem face abstracție acum de lumea animală și de cea umană ‒ este retras de Pământ în interiorul lui. Pe lângă viața ce răsare și crește, din perioada primăverii și verii, facem cunoștință, în timpul iernii, cu viața ce moare. Dar ce înseamnă din punct de vedere spiritual această viață ce moare a iernii? Înseamnă că entitățile spirituale pe care le putem numi entități spirituale elementare, care sunt factorul propriu-zis dătător de viață din plante, se retrag în Pământul însuși, că ele sunt unite intim cu Pământul. Acesta este, în timpul iernii, aspectul imaginativ pe care-l oferă Pământul: Pământul primește în corpul lui ființele spirituale elementare, le adăpostește în corpul lui. În timpul iernii, Pământul este cel mai spiritual, adică cel mai mult pătruns de ființele sale spirituale elementare.
La cel care privește toate acestea, totul trece, ca în cazul oricărei percepții spirituale, în simțire, în sentiment. În timpul iernii, el privește Pământul, are un anumit sentiment și își spune: Acolo unde se întinde pătura de zăpadă, trupul Pământului este acoperit în așa fel încât în acest trup al Pământului locuiesc ființele spirituale elementare ale existenței pământești. Când vine primăvara, înrudirea dintre aceste ființe spirituale elementare și Pământ se transformă în înrudirea lor cu ambianța cosmică. Ceea ce în timpul iernii a făcut să apară în aceste ființe o înrudire profundă cu Pământul însuși, în timpul primăverii se înrudește cu ambianța cosmică, ființele elementare tind să iasă din Pământ. Iar primăvara constă, propriu-zis, în faptul că Pământul lasă cu dăruire ca ființele lui elementare să se reverse în univers. În timpul iernii, aceste ființe elementare au nevoie să odihnească în sânul Pământului, iar în timpul primăverii au nevoie să se reverse prin aer, prin atmosferă, au nevoie să fie determinate de către forțele spirituale ale lui Mercur, Marte, Jupiter etc. Tot ceea ce poate acționa din direcția sistemului planetar asupra spiritelor Pământului nu acționează în timpul iernii, începe să acționeze de-abia primăvara. Și astfel noi putem observa cu adevărat aici un proces cosmic, care este mai mult spiritual, în raport cu un proces din om, care este mai mult mineral: procesul respirației. Noi inspirăm aerul exterior, îl adăpostim în propriul nostru trup, îl expirăm iar; inspirăm, expirăm. Procesul inspirație-expirație constituie o parte componentă a vieții umane. Iarna, Pământul și-a inspirat întreaga spiritualitate, iar când vine primăvara, începe s-o expire din nou spre Cosmos. Și omul simțea aceste lucruri în vremurile foarte vechi ale evoluției omenirii, pe când mai exista un fel de clarvedere instinctivă. De aceea el simțea la solstițiul de iarnă în sărbătoarea Crăciunului că existența Pământului este adecvată acum pentru sărbătoarea Crăciunului. În perioada în care Pământul este cel mai spiritual, acesta putea adăposti în sine taina Crăciunului. Mântuitorul se putea uni numai cu un Pământ care-și primise întreaga spiritualitate în sânul lui.
Dar pentru perioada în legătură cu care trebuia să se aprindă sentimentul că omul nu aparține doar Pământului, ci întregului univers, și că el, ca cetățean al Pământului, se poate trezi cu sufletul său în contact cu universul, pentru această sărbătoare a Învierii nu putea fi luată în considerare altă perioadă decât aceea în care întreaga spiritualitate a Pământului ne conduce afară, în Cosmos. Astfel, vedem cum sărbătoarea Crăciunului e unită cu realitățile pământești, cu întunericul de iarnă al Pământului ‒ într-un anumit sens ‒, cu somnul Pământului. Sărbătoarea Paștilor se înscrie însă în cursul anului în așa fel încât ea nu este determinată de problemele pământești, ci de problemele cosmice. Prima duminică cu Lună plină după echinocțiul de primăvară este determinantă pentru sărbătoarea Paștilor. Prin urmare, în vremurile vechi, stelele trebuiau să-i spună omului când să fie celebrate Paștile, pentru că în acea perioadă din an întreg Pământul se deschide Cosmosului. Atunci trebuia să se apeleze la scrierea cosmi-că, atunci omul trebuia să-și dea seama că el nu e doar o ființă pământească și că în timpul sărbătorii de primăvară a Paștilor e necesar ca el să se deschidă depărtărilor cosmice.
Te doare cu adevărat sufletul când vezi cum aceste gânduri grandioase ale unei epoci apuse, care, în ceea ce privește asemenea gânduri, era mai măreață decât cea actuală, sunt discutate, așa cum se face de vreo douăzeci-douăzeci și cinci de ani, când vezi că tot soiul de oameni care cred că vor binele omenirii discută în legătură cu fixarea Paștilor la o dată anume; ei sunt de părere că această sărbătoare n-ar trebui să fie atât de mobilă, și că ea ar trebui fixată, cel puțin, în prima duminică a lunii aprilie, deci, într-un mod exterior, cu totul abstract. Am fost nevoit să ascult unele discuții în cursul cărora se atrăgea atenția asupra faptului că acest caracter mobil al Paștilor aduce dezordine în registrele de conturi ale marilor magazine și că afacerile ar avea un curs mult mai bine reglementat dacă Paștile ar fi fixate în mod riguros. Te doare sufletul, cum am spus, să vezi ce străină de lume a devenit această civilizație, care-și închipuie că e practică, fiindcă o asemenea propunere e lucrul cel mai nepractic din câte se pot imagina; nepractică, deoarece această civilizație e în stare să pună bazele unei activități practice pentru o zi, dar nu pentru un secol. Poate pune bazele activității practice pentru un secol numai ceea ce este în acord cu universul. Dar atunci cursul anului trebuie să-i poată atrage atenția omului în fiecare moment asupra trăirii împreună cu întregul Cosmos.
Pe măsură ce primăvara trece și se apropie vara, Pământul își pierde tot mai mult spiritualitatea din interiorul lui. Această spiritualitate, spiritele elementare, ies din sfera pământească și intră în cea extrapământească, ajungând cu totul sub influența lumii cosmice, planetare. În aceasta consta odinioară actul cultic nespus de profund care se celebra în anumite lăcașuri de misterii în miezul verii, în perioada în care noi așezăm astăzi sărbătoarea Sânzienelor. Sărbătoarea Sânzienelor, celebrată în miezul verii, era odinioară vremea în care inițiații, preoții acelor lăcașuri de misterii în care serbările de Sânziene erau celebrate în sensul lor originar, se simțeau adânc pătrunși de acest gând: Ceea ce în miezul iernii, la solstițiul de iarnă, trebuia să cauți, privind prin pătura de zăpadă ce devenise transparentă din punct de vedere spiritual, în interiorul Pământului, găsești acum îndreptându-ți privirile sufletești spre exterior. Iar ființele elementare, care în timpul iernii, în sânul Pământului, sunt determinate de ceea ce există în străfundurile Pământului, acum sunt determinate de către planete. În timpul verii, tu afli de la ființele pe care iarna ai fost nevoit să le cauți în Pământ, trăirile lor cu planetele. ‒ Și, după cum de obicei omul își percepe procesul respirator în mod inconștient, ca pe ceva care ține de existența lui, tot astfel odinioară omul simțea că existența lui face parte din ciclul anual ‒ din spiritualul care aparține Pământului. În timpul iernii, el căuta în străfundurile Pământului ființele elementare ale naturii care erau înrudite cu el; în timpul verii, le căuta în înalturile norilor. El le găsea în străfundurile Pământului străbătute și pătrunse lăuntric cu viață, de către propriile forțe pământești, în unire cu ceea ce forțele lunare lăsaseră în Pământ; el le găsea în miezul verii dăruite întinderilor universului.
Iar când miezul verii e pe sfârșite, Pământul reîncepe să-și inspire spiritualul, astfel încât, de la Sânziene încoace, când Pământul își inspiră spiritualul, se pregătește din nou acea perioadă în care Pământul își va purta spiritualul în el însuși.
Astăzi, omul este prea puțin dispus să-și îndrepte atenția spre acest proces de inspirație și expirație al Pământului. Respirația umană este mai mult un proces fizic, respirația Pământului este un proces spiritual, este ieșirea entităților elementare ale Pământului în spațiile cosmice și o coborâre a acestor entități elementare în Pământ. Dar, exact la fel cum omul trăiește, în economia internă a vieții sale, procesele care au loc în circulația sângelui său, tot astfel trăiește el ca ființă umană completă și ciclul anual.
La fel cum rotirea sângelui în interior are o importanță esențială pentru existența sa, tot așa ‒ într-un sens mai larg ‒ este esențială pentru existența de om această rotire a entităților elementare care se ridică de la Pământ spre cer și iarăși se întorc pe Pământ. Numai modul său grosolan de a simți îl împiedică pe omul de astăzi să presimtă ce anume din propria sa ființă e dependent de acest mers exterior de-a lungul anului [Nota 25]. Dar prin faptul că omul va fi nevoit, în decursul timpului, să se străduiască în sensul asimilării acelor reprezentări pe care i le oferă știința spirituală, pe care i le dă cunoașterea suprasensibilă în general, prin faptul că va fi nevoit să dezvolte acea activitate interioară de care are nevoie pentru a face să fie cu adevărat prezente în ființa lui lăuntric-sufletească rezultatele spiritual-științifice încredințate lui, o asemenea asimilare a rezultatelor spiritual-științifice va face ca și facultatea sa de a simți să devină mai subtilă. Acesta este lucrul la care ar trebui să vă așteptați cu toții de la adâncirea în cunoașterea suprasensibilă despre care vorbește antroposofia. Dacă dvs. citiți o carte antroposofică, sau chiar un ciclu de conferințe, să zicem, în așa fel încât cititul dvs. se desfășoară la fel de abstract ca și cititul unei alte cărți, atunci nici nu e nevoie să mai citiți literatură antroposofică. Vă sfătuiesc, în acest caz, să citiți mai bine niște cărți de bucate sau niște manuale tehnice sau alte lucruri de acest fel, fiindcă vă veți alege cu mai mult, sau citiți un îndrumător din care învățați cum să faceți afaceri în condițiile cele mai avantajoase. Are sens să citiți cărți antroposofice sau să audiați conferințe de antroposofie numai dacă vă dați seama că, pentru a primi în dvs. asemenea rezultate, trebuie să vă creați o altă dispoziție interioară decât în cazul altor rezultate. Acest lucru reiese deja din faptul că oamenii care se cred în ziua de astăzi deosebit de deștepți, consideră că literatura antroposofică e o aiureală. Ei da, ei chiar trebuie că au motive s-o considere o aiureală. Motivele sunt exprimate cam așa: Toate celelalte ramuri ale cunoașterii spun altceva, toate ne prezintă lumea altfel. Doar nu putem coborî până acolo încât să-i lăsăm pe acești antroposofi să vină și să ne prezinte lumea cu totul altfel! ‒ Da, ceea ce intră în lume sub formă de rezultate ale cercetării antroposofice este într-adevăr altfel, în comparație cu ceea ce ni se spune în altă parte. Sunt nevoit să spun: Politica pe care o duc câteodată unii dintre prietenii noștri, care încearcă să facă plăcută antroposofia în fața lumii spunând că de fapt nu există nici un fel de contradicții între rezultatele ei și părerile banale ale celorlalți: nu putem considera juste asemenea tendințe, chiar dacă le întâlnim mereu. Este necesară o altă atitudine, o cu totul altă orientare a sufletului, dacă vrem să considerăm că ceea ce spune antroposofia este cu adevărat plauzibil, de înțeles, inteligent și nu o aiureală.
Dar dacă ne cucerim această altă orientare, după un timp nu numai intelectul uman va fi trecut printr-o transformare, ci și „inima” umană; ea va avea o sensibilitate mai subtilă, această inimă. Și inima nu va mai simți iarna doar în sensul că atunci ne îmbrăcăm paltonul, pentru că se face frig, ea nu va mai simți vara doar în sensul că atunci renunțăm la o întreagă serie de haine, fiindcă se face iarăși cald, ci de-a lungul anilor ea va percepe acele treceri subtile care au loc în existența Pământului de la zăpada și gerul iernii la perioada toridă din miezul verii. Și noi vom învăța să simțim cursul anului așa cum simțim manifestările unei ființe vii, însuflețite. Ba, printr-un studiu just al antroposofiei, ne putem aduce inima până acolo unde va putea simți cum anul ne vorbește la fel de real ca sufletul unui prieten, care ne sfătuiește să facem sau nu un anumit lucru. La fel cum din cuvintele acestui suflet de prieten putem simți pulsația caldă a unei ființe însuflețite, care, într-adevăr, ne vorbește altfel decât ceva neînsuflețit, fără viață, și natura, la început mută, va putea începe să-i vorbească omului, de parcă acum s-ar trezi la viață. Omul va învăța să simtă că în ciclul anual există un suflet, un suflet în evoluție, el va învăța să-și ațintească auzul la ceea ce are anul de spus, ca la o mare ființă vie, pe când de obicei el are de-a face în viața lui cu niște ființe vii mici, el va învăța să se situeze în întregul Cosmos viu. Dar când vara se sfârșește și începe toamna, când se apropie iarna, tocmai prin aceasta din natură îi va vorbi ceva deosebit.
Cine își însușește treptat facultatea subtilă de a percepe natura, așa cum am încercat s-o caracterizez ‒ și antroposoful va remarca după un timp că acesta poate fi rezultatul strădaniilor sale antroposofice, pentru simțirea sa, pentru inima sa ‒, va învăța să facă această distincție: O conștiență a naturii care ia naștere în timpul primăverii și al verii, și o conștiență de sine propriu-zisă, care se simte bine în timpul toamnei și al iernii: când vine primăvara, Pământul dezvoltă viața sa ce răsare și crește. Iar cine posedă sentimentul just față de această viață ce răsare și crește, cine lasă să vorbească în el ceea ce există în timpul primăverii ‒ nu e necesar să fim conștienți de toate acestea, ele vorbesc vieții umane depline și în subconștient ‒, cine posedă toate acestea, nu spune doar atât: Floarea înflorește, planta germinează ‒, ci el simte cu adevărat că e dăruit naturii, în așa fel încât poate să spună: Eul meu înflorește în floare, eul meu germinează în plantă. ‒ Conștiența naturii ia naștere prin faptul că învățăm să trăim împreună cu ceea ce se dezvoltă în viața ce răsare și crește. A putea să germinezi împreună cu planta, a putea să înflorești împreună cu planta, a putea să rodești împreună cu planta: aceasta înseamnă ieșirea omului din interiorul ființei sale și aceasta înseamnă contopirea lui cu natura exterioară. A dezvolta spiritualitate nu înseamnă, vă rog să mă credeți, a deveni niște oameni abstracți. A dezvolta spiritualitate înseamnă a putea urmări spiritul în urzirea și devenirea lui. Iar dacă omul, înflorind împreună cu floarea, germinând împreună cu germenele, rodind împreună cu roadele, dezvoltă prin proprie activitate, de-a lungul primăverii și al verii, în sentimentul său mai subtil față de natură, acest simț al naturii, prin aceasta el se pregătește să trăiască tocmai în miezul verii într-o stare de dăruire față de univers, față de cerul înstelat. Și atunci fiecare licurici va fi ca un fel de revelare misterioasă a vieții cosmice; atunci fiecare suflare din atmosferă va fi, în miezul verii, o manifestare a vieții cosmice în sânul celei pământești.
Pe urmă însă, când Pământul inspiră din nou și dacă am învățat să simțim împreună cu natura, să înflorim cu florile, să germinăm cu germenii, să rodim cu roadele, nu vom putea face altfel ‒ fiindcă am învățat să fim cu propria noastră ființă în natură ‒ decât să trăim, de asemenea, viața toamnei și a iernii. Cine a învățat să trăiască împreună cu natura va reuși să și moară împreună cu natura. Cine a învățat să trăiască împreună cu natura în primăvară, va învăța și să moară împreună cu natura în timpul toamnei. Și așa este, ajungem, pe o altă cale, să avem din nou sentimentele care-l însuflețeau odinioară atât de lăuntric pe preotul lui Mithras, în felul descris în aceste zile. Preotul lui Mithras simțea cursul anului în propriul său trup. Așa ceva nu mai este adecvat omenirii moderne. Dar așa ceva trebuie să devină în viitorul apropiat din ce în ce mai adecvat omenirii moderne, și antroposofii trebuie să fie pionierii acestui mod de a trăi, de a trăi împreună cu ciclul anotimpurilor, de a putea trăi împreună cu primăvara, de a putea muri împreună cu toamna.
Dar omul nu trebuie să moară. Omul nu are voie să se lase copleșit. El poate să trăiască împreună cu natura ce răsare și crește, el poate să dezvolte în contact cu ea o conștiență a naturii. Dar dacă el trăiește moartea împreună cu natura, atunci această trăire împreună cu natura este îndemnul de a opune acestei morți, în interiorul lui, forțele creatoare ale propriei sale ființe. Atunci în el va răsări și va crește spiritual-sufletescul, conștiența de sine propriu-zisă, și el va deveni în gradul cel mai înalt, printr-o trăire interioară, trezitorul propriei sale conștiențe de sine, dacă trece în timpul toamnei și al iernii prin moartea naturii. Și în acest fel devine omul, în acest fel se autometamorfozează el în cursul anului, prin faptul că trăiește: conștiența naturii ‒ conștiența de sine. Și atunci, dacă trăiește și el moartea naturii, trebuie să se trezească forța de viață interioară. Când natura își primește din nou în sânul ei ființele elementare, forța vieții interioare a omului trebuie să devină trezire a conștienței de sine.
Forțe mihaelice ‒ acum omul le simte din nou! Imaginea luptei lui Mihael cu balaurul s-a născut odinioară, în vechile vremuri ale clarvederii, pe baza unor cu totul alte premise. Acum însă, când înțelegem în modul cel mai viu: conștiență a naturii ‒ conștiență de sine, primăvară, vară, toamnă și iarnă, la sfârșitul lunii septembrie în fața omului se ivește aceeași forță care face să devină prezent pentru el ceea ce ‒ dacă trece prin moartea naturii ‒ urmează să se dezvolte, înălțându-se din acest mormânt, drept forță biruitoare, care aprinde în interiorul omului, pentru ca să se facă lumină, conștiența de sine adevărată, puternică. Acum este din nou aici Mihael, învingătorul balaurului.
Așa trebuie să pătrundă în inima umană, foarte simplu, cunoștințele antroposofice, cunoașterea antroposofică. Iar calea merge de la reprezentările noastre seci, abstracte, dar exacte, într-acolo unde cunoașterea vie primită în inimă ne pune iarăși în față ceva care este la fel de viu ca și, în vremurile vechi, minunata imagine a lui Mihael în luptă cu balaurul. Cu aceasta, în fața sufletelor noastre se înalță din nou, drept concepție despre lume, altceva decât niște noțiuni abstracte. Să nu credeți că asemenea trăiri rămân fără urmări pentru existența globală a omenirii pe Pământ. Am descris adeseori, în cadrul întâlnirilor noastre antroposofice, și aici, la Viena, felul cum omul se transpune în conștiența nemuririi, în conștiența existenței prepământești. Am vrut să vă arăt, tocmai cu ocazia acestei întâlniri, cum poate primi omul în inima lui, din lumea spirituală ‒ dar acum într-un sens cu totul concret ‒, forța spirituală. Cu adevărat, nu e suficient să spunem la modul general, în sens panteist sau în alt fel, că la baza realităților exterioare se află și un spirit. Așa ceva ar fi exact ca și cum cineva s-ar mulțumi să spună: Omul are un spirit. ‒ Dar ce înseamnă a nu ști să spui decât: Omul are un spirit? Spiritul are un sens pentru noi numai dacă spiritul ne vorbește în amănuntele concrete, dacă ni se revelează, în fiecare clipă, în detalii concrete, dacă ne poate da mângâiere, înălțare sufletească, bucurie. Spiritul panteist din speculația filosofică nu are absolut nici un sens. Numai spiritul viu, care ne vorbește din natură la fel cum ne vorbește sufletul uman dintr-un om, numai el este acela care poate să-și facă intrarea în inima noastră, însuflețindu-ne și înălțându-ne sufletește.
Dar această inimă umană va putea dobândi atunci și pentru existența Pământului, dintr-o asemenea cunoaștere, transformată în inimă, acele forțe de care omenirea are nevoie tocmai pentru viața socială. În cursul ultimelor trei-patru secole, omenirea s-a obișnuit să privească întreaga existență umană recurgând la reprezentări abstracte, intelectuale. Iar acum, când ea se vede pusă în fața marilor probleme ale haosului social, oamenii ar vrea să rezolve și problemele sociale cu ajutorul acestui intelectualism. Dar cu intelectualismul ei nu vor produce niciodată altceva decât himere. Pentru ca cineva să-și poată spune cuvântul în domeniul vieții sociale, e necesar ca el să aibă o inimă umană întreagă. Dar așa ceva nu poate să existe dacă omul nu-și găsește legătura sa cu Cosmosul, și anume, cu conținutul spiritual al Cosmosului. Zorile unei rezolvări necesare a problemelor sociale din momentul de față vor răsări în clipa în care inimile umane își vor însuși o conștiență spirituală, acea conștiență spirituală care se compune din transformarea conștienței naturii: conștiența de primăvară și vară, în conștiență de sine: conștiența de toamnă și iarnă. Într-un sens mai adânc, de exemplu, nu conținutul intelectual al problemei sociale, ci forța de care are nevoie problema socială, depinde de faptul că un număr suficient de mare de oameni vor putea primi sau nu în interiorul lor asemenea impulsuri spirituale.
E necesar să aducem toate acestea în fața inimii umane, dacă ne gândim că celor trei sărbători, care-și au reflexul în Crăciun, Paști, Sânziene, trebuie să li se alăture sărbătoarea toamnei, sărbătoarea lui Mihael. Ar fi frumos, nespus de frumos, dacă această sărbătoare a lui Mihael ar putea fi celebrată la sfârșitul lunii septembrie, cu întreaga forță a inimii umane. Dar nu e voie ca ea să fie celebrată în sensul organizării unor festivități care să se desfășoare sub forma unor sentimente abstracte; pentru celebrarea unei sărbători a lui Mihael e nevoie de oameni care să simtă în mod plenar în sufletele lor tot ceea ce poate să pună în mișcare în interiorul omului conștiența spirituală. Căci: cum se situează Paștile printre sărbătorile anului? Paștile sunt o sărbătoare a învierii. Ele ne aduc aminte de acea înviere care a avut loc în cadrul Misterului de pe Golgota prin coborârea Spiritului Solar Christos într-un trup uman. Mai întâi moartea, apoi învierea, pentru perceperea exterioară a Misterului de pe Golgota. Cine înțelege Misterul de pe Golgota în acest sens, privește în această cale a mântuirii moartea și învierea. Și poate că el spune atunci în sufletul lui: Eu trebuie să mă unesc în inima mea cu Christos, care este biruitorul morții, pentru a găsi în moarte învierea. ‒ Dar Creștinismul nu se încheie o dată cu tradițiile ce se leagă de Misterul de pe Golgota, el trebuie să meargă mai departe. Inima umană se interiorizează în decursul timpului, și omul are nevoie, pentru această sărbătoare care-i pune în fața ochilor moartea și învierea lui Christos, de cealaltă sărbătoare, prin care ciclul anual îi apare omului interiorizat, în așa fel încât el poate găsi mai întâi în ciclul anual învierea sufletului, astfel încât el va trebui să conducă mai întâi sufletul spre înviere, pentru ca acesta să poată trece în mod demn prin poarta morții. Paștile: mai întâi moarte, apoi înviere; Mihaeli: mai întâi învierea sufletului, apoi moartea.
Și astfel, Mihaeli devine o sărbătoare a Paștilor inversată. De Paști, omul sărbătorește învierea lui Christos din moarte. De Mihaeli, omul trebuie să simtă cu întreaga intensitate a sufletului: Dacă nu vreau să dorm ca un om pe jumătate mort, în așa fel încât să-mi găsesc estompată conștiența de sine între moarte și o nouă naștere, dacă vreau să trec într-o claritate deplină prin poarta morții, atunci, ca să pot face aceasta, trebuie să-mi trezesc sufletul din moarte prin propriile mele forțe. ‒ Mai întâi trezire a sufletului, apoi moarte, pentru ca în moarte să poată fi sărbătorită apoi acea înviere pe care omul o celebrează în interiorul propriei sale ființe.
Aș dori ca aceste conferințe să fi contribuit măcar cu puțin la clădirea podului dintre cunoștințele pur intelectuale ale antroposofiei și ceea ce poate fi antroposofia în inimile umane. Atunci eu mă voi bucura foarte mult și în viitor mă voi gândi cu drag tocmai la ceea ce am avut ocazia să discutăm în cursul acestor conferințe, în cursul acestor conferințe pe care cu adevărat nu le-am adresat intelectului dvs., ci inimii dvs. și prin care am vrut să atrag atenția, într-un mod neobișnuit pentru epoca noastră, asupra impulsurilor sociale de care omenirea are astăzi imperioasă nevoie. Noi vom avea în omenire o dispoziție adecvată pentru impulsuri sociale de-abia printr-o asemenea aprofundare lăuntrică a ceea ce am numit aici „inimă” /Gemüt/. Acesta este lucrul care apare cu deosebită intensitate în fața sufletului meu, acum, când trebuie să închei aceste conferințe pe care le-am ținut aici, în fața dvs., dragi austrieci, dintr-o reală nevoie interioară a inimii.
