Ieri am avut de discutat calea pe care o parcurge omul între moarte și o nouă naștere, și din întregul context pe care l-am prezentat veți putea prelua faptul că în fiecare noapte, când dormim, noi trebuie să regăsim calea până la punctul de pornire al vieții noastre pământești. Aceasta este realmente o înțelegere importantă pe care o putem dobândi, anume că atunci când ne cufundăm în somn – așa cum am expus deja pe parcursul acestor conferințe – noi nu rămânem pe loc, aș spune, la data la care am ajuns pe parcursul vieții noastre pământești, ci noi ne transpunem de-a-dreptul la punctul de început al vieții noastre pământești. De fiecare dată când adormim suntem transpuși înapoi, în copilăria noastră, ba chiar în starea de dinainte de copilărie, de dinainte de a veni în viața pământeană, astfel încât noi suntem mereu transpuși în timpul somnului, cu Eul nostru și trupul nostru astral, în lumea suprasensibilă din care provenim, pe care am părăsit-o atunci când am devenit oameni pământeni.
Asta face necesar ca în acest moment al considerațiilor noastre să lăsăm să treacă încă o dată, mai amănunțit, prin fața sufletelor noastre, ceea ce parcurge omul în timpul somnului inconștient, dar de aceea nu mai puțin plin de viață. În această privință, durata somnului nu contează de fapt atât de mult. Este drept că pentru conștiența obișnuită este greu să-și reprezinte că raporturile temporale și cele spațiale devin cu totul altele atunci când suntem în lumea spirituală, dar noi trebuie să ne formăm aceste reprezentări, pentru că aceste raporturi devin cu totul altele.
Eu am spus deja că atunci când suntem cufundați în somn, adică am trecut în starea de lipsă de conștiență, și ne trezim brusc, noi parcurgem în clipa trezirii tot ceea ce am fi parcurs dacă am mai fi dormit încă un somn îndelungat. Lungimea somnului, măsurată după măsurile fizice ale timpului, are importanță doar pentru trupul nostru fizic și pentru trupul nostru eteric. Pentru ceea ce parcurg Eul și trupul astral există cu totul alte raporturi temporale, astfel încât ceea ce urmează să vă expun acum este valabil atât pentru un somn scurt, cât și pentru un somn îndelungat.
Atunci când omul se cufundă cu sufletul său în somn, prima stare pe care o parcurge – totul se desfășoară în inconștient, dar este întrutotul plin de viață – este faptul că el se simte trăind într-un eter cosmic general. Am spus că el se simte; este o simțire inconștientă, dar lucrurile nu pot fi exprimate altfel decât prin aceea că folosim expresii din conștiența obișnuită. Sufletul se simte oarecum extins, dilatat, în întregul Cosmos. Iar punctul de vedere anumit pe care l-a avut și care înseamnă aflarea în legătură cu lucrurile din jur, din mediul înconjurător al Pământului, percepțiile legate de acesta, încetează. Pentru început intervine o viețuire generală împreună cu urzirea și activitatea Cosmosului. De aceasta este legat faptul că sufletul se simte oarecum fără sprijin. Iar la această viețuire de lipsă de sprijin apare un imbold puternic al sufletului de a fi sprijinit de divinitate, astfel încât în fiecare zi, la adormire, noi viețuim tocmai în starea de somn nevoia religioasă de a avea întreaga lume impregnată și străbătută de un divin-spiritual, care să fie răspândit peste tot. Asta viețuim noi de fapt la adormire. Și noi ducem în starea de veghe, prin întreaga noastră constituție omenească, această nevoie de dumnezeire. Noi datorăm trăirilor din timpul somnului reîmprospătarea din fiecare zi a necesității noastre religioase.
Astfel, considerarea întregii ființe a omului ne conduce mai întâi la cunoașterea stărilor de viață pe care le parcurgem. În fond, noi trăim de-a-dreptul lipsiți de gânduri atunci când ducem doar viața care se desfășoară de dimineața până seara, căci în ea intervin multe din trăirile nocturne. Omului nu îi este întotdeauna clar de unde provine nevoia sa religioasă vie. Ea provine din această trăire generală pe care o avem în fiecare noapte în prima stare a somnului, și pe care o avem – poate cu o intensitate mai redusă – chiar și atunci când dormim puțin după-amiaza.
Dar apoi intervine ceva în timpul fiecărui somn – după cum am spus, la început rămâne inconștient, dar de aceea nu este parcurs mai puțin viu – ca și cum omul nu ar mai fi răspândit așa, în general, în Cosmos, ci s-ar împărți în diferite părți ale ființei sale. El se simte ca împrăștiat, ca risipit, adică s-ar simți împrăștiat și risipit dacă ar simți în mod conștient ceea ce trăiește atunci. Iar în adâncurile sufletului se afirmă o teamă inconștientă. Noi trăim în fiecare noapte această teamă de a fi împrăștiați în întregul Univers.
Dumneavoastră veți spune: Dar ce ne pasă nouă de acest lucru, de vreme ce tot nu îl știm? – Dar cu toate acestea, ne pasă foarte mult. Aș dori să clarific printr-o comparație, de ce anume ne pasă. Considerați că în viața obișnuită de zi, ne speriem. Atunci pălim. Faptul că ne speriem este un proces conștient al sufletului. Faptul că pălim este o anumită modificare în organismul nostru. Sângele se retrage în interiorul trupului. Acesta este un proces obiectiv. Noi putem descrie spaima și la procesul obiectiv care se desfășoară în trupul fizic în timpul stării de veghe de peste zi. Ceea ce trăim noi sufletește este oarecum reflectarea sufletească a acestei retrageri a sângelui de la suprafața trupului în părțile sale lăuntrice. Așadar există un proces obiectiv care corespunde spaimei din starea de veghe. Dar tot așa există un proces obiectiv, pe care îl parcurgem în trupul astral atunci când dormim, dar care este cu totul independent de conștiență.
Cel care își poate reprezenta procesele imaginativ și inspirativ viețuiește acest proces obiectiv din trupul astral drept stare de teamă, dar omul parcurge realmente în fiecare noapte acest aspect obiectiv al spaimei, pentru că este împărțit cu sufletul său în toate părțile. Și cum este împărțit el? El este împărțit realmente în fiecare noapte în lumea stelară. O parte a ființei noastre tinde spre Mercur, o altă parte a ființei, spre Jupiter, ș.a.m.d. Numai că, pentru a caracteriza întrutotul corect procesul care se desfășoară aici, trebuie să spun că în somnul obișnuit nu este la fel ca pe calea dintre moarte și o nouă naștere, când noi pătrundem realmente până în lumile stelare, ci în timpul nopții noi parcurgem această împărțire prin aceea că nu suntem împărțiți realmente între stele, ci între omologii, imaginile stelelor pe care le purtăm în mod continuu în timpul vieții noastre, imprimate în noi. În timpul nopții suntem împărțiți între imaginile lui Mercur, Venus, Lunii și Soarelui ș.a.m.d. Așadar aici este vorba de imagini, de reproduceri ale stelelor originare, și nu de stelele înseși.
Iar această spaimă pe care o parcurgem, care intervine relativ curând după adormire, poate fi îndepărtată de om numai dacă în el există realmente sentimentul apartenenței sale la Christos. Aici, în acest loc, învățăm să cunoaștem necesitatea apartenenței omului de Christos. Numai că atunci când vorbim despre această apartenență, trebuie să cuprindem cu privirea evoluția neamului omenesc pe Pământ. Această evoluție a neamului omenesc pe Pământ poate fi înțeleasă numai dacă pătrundem corect cu înțelegerea cel mai important eveniment din cadrul acestei evoluții, eveniment care s-a petrecut prin Misteriul de pe Golgota. Oamenii erau, din punct de vedere spiritual-sufletesc cu totul altceva înainte de desfășurarea Misteriului de pe Golgota. Și dacă e să considerăm omul în mod corect din punct de vedere sufletesc, trebuie să avem mereu în considerare că înainte de Misteriul de pe Golgota oamenii au fost altfel decât după el.
Atunci când oamenii de dinaintea Misteriului de pe Golgota – noi am fost cu toții în această situație în viețile pământești anterioare; acești oameni de care vorbim acum suntem noi înșine, pentru că noi eram acolo în viețile noastre pământești anterioare atunci când oamenii din viețile pământești anterioare erau cufundați în somn și trăiau această spaimă pe care am descris-o, se afla întotdeauna acolo și Christos, într-o imagine din lumea stelelor, la fel cum existau și imaginile celorlalte stele. Iar Christos se apropia de oameni ajutând, alungând teama, în orice stare de somn. În timpurile vechi oamenii mai aveau prin clarvederea instinctivă, la trezire, un fel de amintire, ca o amintire de vis, conform căreia Christos fusese în timpul somnului cu ei. Numai că ei nu Îl numeau Christos. Ei Îl numeau Spirit-Solar. Dar exista această mărturie profundă a oamenilor care au trăit înaintea Misteriului de pe Golgota, că marele Spirit-Solar este totodată și marele ajutător și conducător al omenirii și că El se apropie în fiecare noapte în timpul somnului de om, pentru a-i lua spaima de a fi risipit în lume. Christos apărea drept Spiritul care-i consolida lăuntric pe oameni.
Cine menține forțele omului laolaltă, în viață? – Așa se întrebau aparținătorii vechilor religii. Marele Spirit solar este cel care menține laolaltă, consolidându-le, elementele individuale ale omului în personalitatea lui. Iar aparținătorii vechilor religii aveau această mărturie de credință din amintirea conștienței că în fiecare noapte Christos se apropia de om. Noi nu trebuie să ne mirăm că așa stăteau lucrurile, căci în acele vechi vremuri în care omul mai avea încă o clarvedere instinctivă, oamenii priveau, în anumite momente ale vieții lor, la timpul pe care l-au petrecut înainte de a fi coborât ca ființă sufletesc-spirituală pe Pământ și de a se fi îmbrăcat cu un trup fizic. Pe atunci era foarte firesc pentru oameni să privească înapoi, în existența lor pre-pământeană.
Dar oare nu stau lucrurile așa cum tocmai le-am expus, anume că fiecare somn ne conduce în existența noastră pre-pământeană, în existența pe care am avut-o înainte de a deveni copii conștienți? Ba da, așa stau lucrurile. Și așa cum oamenii știau că în existența pre-terestră ei au fost împreună cu înaltul Spirit-Solar, care le-a dat puterea să treacă prin moarte ca ființe nemuritoare, tot așa aveau oamenii o conștiență de amintire după fiecare somn, că înaltul Spirit-Solar a stat alături de ei ajutându-i, pentru ca ei să fie personalități coerente în sine, ca oameni.
Această stare este trăită de sufletul omului în somn, în răstimpul în care el face cunoștință cu lumea planetelor. Este ca o împărțire a sa și o menținere laolaltă prin Christos în cadrul imaginilor planetelor.
Această trăire a sufletului din timpul somnului a devenit alta pentru oamenii de după Misteriul de pe Golgota. Misteriul de pe Golgota a inaugurat pentru oamenii Pământului dezvoltarea unei puternice conștiențe de Eu. În vechile timpuri de dinainte de Misteriul de pe Golgota, oamenii au avut un sentiment intens de apartenență la existența pre-terestră, dar ei nu aveau o conștiență puternică de Eu. Această conștiență de Eu a venit treptat după Misteriul de pe Golgota, dar în special în omenirea de după prima treime a secolului al XV-lea. Și această conștiență puternică de Eu face ca omul să se încadreze ca ființă liberă, pe deplin conștientă, în lumea simțurilor, dar și ca, pe de altă parte, ca printr-o compensare, vederea lui înapoi în existența pre-terestră să se întunece, și la fel și conștiența sa prin care-și amintește că în timpul somnului Christos pășește alături de el, ajutându-l.
Acesta este lucrul remarcabil care s-a desfășurat în evoluția omenirii începând de la Misteriul de pe Golgota, anume că oamenii au devenit puternici în conștiența lor de Eu din răstimpul stării de veghe de peste zi, dar că asupra a ceea ce mai lumina anterior din conștiența lor de somn s-a răspândit treptat un întuneric deplin. De aceea, începând de la Misteriul de pe Golgota, oamenii trebuie să stabilească în mod conștient, în timpul stării lor de veghe de peste zi, un raport cu Christos Iisus, prin aceea că ei dobândesc în mod conștient o înțelegere a ceea ce s-a petrecut de fapt prin Misteriul de pe Golgota, despre cum a coborât pe Pământ, prin Misteriul de pe Golgota, înaltul Spirit-Solar Christos, cum a devenit El om în trupul lui Iisus din Nazaret, cum a trecut prin viața pământeană și prin moarte și cum a mai putut fi un învățător și după moartea Sa, pentru ucenicii care L-au putut vedea în trup eteric, după moartea Lui.
Prin faptul că în timpul de după Misteriul de pe Golgota oamenii dobândeau în starea de veghe de peste zi, o conștiență a apartenenței lor la Christos, prin faptul că ei dobândeau reprezentări vii față de ceea ce s-a petrecut prin Misteriul de pe Golgota, pentru om apărea posibilitatea ca impulsul lui Christos să-l poată ajuta prin ecoul său, prin efectele sale ulterioare din starea de veghe de peste zi, în timpul nopții. Aceasta este marea deosebire dintre starea de somn a oamenilor dinainte de Misteriul de pe Golgota, și după acesta. Înainte de Misteriul de pe Golgota, ca să spunem așa, în timpul somnului exista ca de la sine ajutorul lui Christos, și omul putea să-și aducă aminte chiar și în starea de veghe că în timpul somnului nocturn Christos a fost alături de el. Omul de după Misteriul de pe Golgota ar fi întrutotul părăsit de Christos, dacă el nu și-ar stabili în timpul de veghe cotidian raportul său conștient cu Christos, purtând în felul acesta ecoul, efectul ulterior al acestui raport în somn, astfel încât el să poată fi din nou menținut laolaltă ca personalitate, prin ajutorul lui Christos în timpul somnului.
Aceasta a apărut ca însărcinare sufletească lăuntrică pentru oameni, după Misteriul de pe Golgota, anume ca ei să dobândească ceea ce avuseseră oamenii în mod inconștient din depărtările Cerului, înainte de Misteriul de pe Golgota, anume ajutorul lui Christos, ca ei să trebuiască să dobândească treptat acest ajutor al lui Christos prin stabilirea unui raport conștient cu Misteriul de pe Golgota. Și noi nu putem studia corect esența somnului omenesc dacă nu avem în vedere această deosebire imensă dintre somnul omenesc dinainte de Misteriul de pe Golgota și după Misteriul de pe Golgota.
Dar atunci când trecem în starea de somn, întreaga noastră lume este altfel decât în răstimpul stării de veghe. Cum trăim noi ca oameni pe Pământ în timpul stării de veghe? Noi suntem încadrați prin trupurile noastre fizice, în legile naturii. Legile care acționează afară în natură, acționează și în om. Ceea ce recunoaștem noi ca însărcinări morale, ca impulsuri morale, ca întreaga ordine morală a lumii, se încadrează oarecum ca o lume abstractă, în legile naturii. Și pentru că actuala cercetare a naturii ia în considerare doar lumea de veghe a omului, lumea morală se sustrage complet acestei cercetări a naturii.
Cercetarea naturii ne povestește, în orice caz la modul ipotetic, dar acesta este întrutotul în sensul acestei cercetări a naturii, că odinioară a existat cândva nebuloasa primordială Kant-Laplace – în ziua de azi există unele modificări, dar aceasta continuă să fie valabilă, în esență, pentru reprezentările științelor naturii – la începutul evoluției Universului nostru, și că la sfârșitul evoluției Universului va interveni moartea termică, în care tot ceea ce este viu va fi înmormântat pe Pământ ca într-un mare cimitir. Științele naturii ne descriu evoluția Cosmosului de la o stare fizică la altă stare fizică. În această descriere, ordinea morală a lumii este ceva străin. Dar omul nu și-ar simți demnitatea, nu s-ar putea viețui de fapt pe sine ca om, dacă nu s-ar viețui pe sine ca ființă morală. Dar au existat oare impulsuri morale în nebuloasa primordială Kant-Laplace? Nu, acolo erau doar legi mecanice, legi fizice. Și vor exista ele oare atunci când Pământul va fi ajuns la moartea termică? Nu, atunci vor domni iarăși numai legi fizice – așa afirmă științele naturii – și din aceste procese legice naturale izvorăște tot ceea ce este viu, iar din viu izvorăște sufletescul omenesc. Omul își face reprezentări: Asta trebuie să faci, asta nu trebuie să faci. – El viețuiește o ordine morală a lumii. Dar aceasta nu se încadrează în legitățile naturii. Pentru starea de conștiență de veghe a omului, ordinea morală a lumii apare ca o simplă lume abstractă, deasupra lumii solide, masive, a legităților naturii.
Atunci când conștiență imaginativă, inspirativă și intuitivă parcurge ceea ce viețuiește omul de la adormire până la trezire în Eu și în trupul astral, lucrurile apar cu totul altfel. Atunci ordinea morală a lumii este consolidată și reală, iar ordinea naturii de dedesubt apare ca ceva imaginat, visat, doar ca ceva abstract. Aceste lucruri sunt greu de reprezentat, dar ele sunt așa. Întreaga situație este răsturnată. Omului care doarme, dacă ar deveni clarvăzător în somn, i-ar apărea ordinea morală a lumii ca fiind reală și sigură, iar dedesubtul ei ordinea fizică a legilor naturii. Și dacă cel care doarme ar fi conștient, el nu ar pune la punctul de pornire al ordinii cosmice teoria Kant-Laplace și la sfârșitul ei moartea termică, ci el ar pune la punctul de pornire lumea Ierarhiilor spirituale, a ființelor pur spiritual-sufletești care conduc omul în existență, iar la sfârșitul ordinii cosmice el nu ar pune moartea termică, ci din nou ființe spiritual-sufletești, care îl preiau pe om în comunitatea lor, după ce acesta a parcurs o serie de evoluții. Iar între acestea ar pluti, ca o iluzie, ordinea fizică abstractă a lumii.
Dacă ați fi dotați cu clarvedere între adormire și trezire, ați vedea tot ceea ce ați învățat în timpul zilei ca legi ale naturii ca pe niște vise visate de pe Pământ. Iar ceea ce vă conferă un suport sigur este ordinea morală a Cosmosului. Această ordine morală a Cosmosului este viețuită dacă am răzbătut – după ce Christos ne-a oferit ajutorul în modul descris – până la pacea cerului stelelor fixe, de data aceasta în timpul somnului de noapte, viețuită în imaginile lor. Privim de la stelele fixe, de la imaginile lor, asupra a ceea ce este pământesc, asupra legilor naturii.
Aceasta este o cu totul altă formă a trăirilor pe care le are omul între adormire și trezire și care introduce sufletul său în fiecare noapte în imaginea Cosmosului. La fel cum între moarte și o nouă naștere, după cum am descris ieri, omul este condus într-un anumit moment prin forțele lunare în existența pământeană, prin aceea că el simte un fel de nevoie după existența pământeană, tot așa dobândește el, după ce a viețuit, ca să spunem așa, dormind, existența cerească în modul descris, tot așa simte el nevoia de a se cufunda din nou în trupul său fizic și în trupul său eteric.
Acum, pe măsură ce noi, ca oameni, ne familiarizăm cu existența pământească începând de la nașterea noastră, ne aflăm într-un fel de stare de somn și de visare. Așa cum dimineața, dacă facem abstracție de vise și, la o oră după trezire, priviți înapoi la momentul trezirii, conștiență se întrerupe trecând în întunericul somnului, tot așa este când priviți înapoi la copilăria dumneavoastră. La unii se întrerupe conștiență mai devreme, la alții mai târziu, la unii pe la vârsta de cinci ani, la alții pe la vârsta de patru ani. Iar dincolo de acest moment până la care omul își amintește, se află ceva care este la fel de cufundat în întunericul vieții de somn și de visare din prima copilărie, cum este cufundată în fiecare noapte viața sufletului omenesc în întunericul vieții de somn. Dar ceea ce viețuiește copilul nu este un somn deplin, este un fel de visare în stare de veghe. Iar în răstimpul acestei visări în stare de veghe se desfășoară cele trei etape importante ale vieții omenești, despre care am vorbit deja ieri, în succesiunea pe care am caracterizat-o și în care noi putem vedea ecouri și urmări ale vieții dintre moarte și o nouă naștere. Mai întâi copilul învață, în viața sa asemănătoare unui somn cu vise, ceea ce noi desemnăm în mod simplist învățarea mersului. Da, în majoritatea cazurilor învățarea mersului ne frapează. Dar ceea ce se petrece cu copilul este ceva cuprinzător, ceva extrem de măreț pentru acela care poate vedea de fapt cum se schimbă pretutindeni cele mai subtile părți ale ființei omenești. Copilul învață să se încadreze, prin poziția sa de echilibru, în raporturile gravitaționale. Copilul încetează să cadă. El se încadrează în direcțiile spațiale prin aceea că dezvoltă forțe lăuntrice.
Dacă ar trebui să ne încadrăm în mod conștient organismul din starea de lipsă completă de echilibru în starea fermă de echilibru pe cele trei direcții spațiale – ceea ce noi învățăm de mici, să ne menținem această stare de echilibru prin aceea că executăm, în timp ce învățăm să mergem, acest tip de mișcări de pendulare cu picioarele noastre –, aceasta ar fi o problemă mecanică atât de uriașă – pe care copilul o execută în mod inconștient pentru că o execută ca pe un ecou a ceea ce a viețuit el printre spirite între moarte și o nouă naștere –, este ceva atât de cuprinzător, atât de măreț, încât nicio știință omenească, nici cea a celui mai mare inginer, nu ar putea-o calcula. Modul în care se încadrează forțele omenești în contextul spațial al lumii, ceea ce îndeplinește omul în mod inconștient când învață să meargă la vârsta copilăriei, este cel mai măreț lucru imaginabil în dezvoltarea forțelor matematico-mecanico-fizice. Noi desemnăm acest lucru prin simpla expresie de învățare a mersului. Numai că în această învățare a mersului se află ceva cu adevărat măreț.
Iar odată cu învățarea mersului se dezvoltă și folosirea corectă a brațelor, a mâinilor. Această întreagă încadrare a ființei fizice în cele trei direcții spațiale este, la rândul ei, baza pentru ceea ce constituie învățarea vorbirii. Fiziologia nu știe mai mult despre această legătură dintre dinamica mersului și a statului în picioare al omului și învățarea vorbirii, decât că centrul vorbirii se află la oamenii dreptaci în partea stângă a creierului, deoarece gesturile executate cu mâna dreaptă, cu putere, datorită voinței omului, se continuă în mod tainic în interior până în creier, de unde înfăptuiesc acel proces care aduce omul la facultatea de a vorbi. Dar nu există numai această legătură a mâinii drepte cu cea de-a treia circumvoluție din partea stângă a frunții, așa-numita zonă Broca [Nota 6] din creier, ci întreaga capacitate de mișcare a picioarelor și brațelor și degetelor, întreaga mobilitate și poziție de echilibru a omului urcă în creier și devine formațiune a creierului, coborând apoi din creier în laringe. Și limbajul se dezvoltă pe baza mersului, a apucării obiectelor, a gesturilor organelor de mișcare.
Cel care a dezvoltat o capacitate de contemplare corectă a acestor lucruri știe că un copil care are tendința să pășească mai mult pe partea din față, dinspre vârful degetelor de la picioare vorbește altfel, își nuanțează altfel sunetele decât un copil care are tendința să pășească pe călcâie. Vorbirea, organismul vorbirii se dezvoltă din organismul mersului și al mișcării. Și această vorbire este din nou o imitație a ceea ce v-am arătat eu dumneavoastră ieri drept trecere prin starea de revelație între moarte și o nouă naștere. Prin aceea că un copil învață să vorbească – el nu înțelege deloc cuvintele cumva în gânduri, ci le înțelege la nivel de simțire – copilul trăiește în limbaj ca în sentimentele sale, și el învață să gândească și să-și formeze reprezentări abia după ce a învățat să vorbească – asta când se dezvoltă în mod normal. În realitate, la copil gândurile se dezvoltă din cuvinte. La fel cum ajung mersul și apucatul, gesturile picioarelor și ale mâinilor, până în organismul vorbirii, tot așa ajunge ceea ce trăiește în organismul vorbirii și care este dobândit prin adaptarea la limbajul mediului înconjurător, până în organul gândirii, iar copilul dezvoltă în această a treia etapă, gândirea.
Copilul parcurge aceste trei trepte de evoluție: mersul, vorbirea și gândirea, într-un fel de stare de somn cu vise. Mersul, vorbirea și gândirea sunt cele trei imagini pământene a ceea ce viețuim noi între moarte și o nouă naștere printr-o trecere vie prin lumea spirituală, prin revelarea lumii spirituale, și prin aducerea laolaltă a eterului cosmic pentru a ne alcătui trupul eteric. Se poate aprecia corect ceea ce realizează copilul în aceste trei etape numai dacă-l observăm pe omul adult în starea sa de somn. Atunci putem observa cum omul, prin faptul că încetează să gândească atunci când adoarme – căci gândurile amuțesc la adormire –, prin faptul că încetează să gândească, el lasă ca forța gândurilor sale să fie cultivată în continuare între adormire și trezire de către acele ființe pe care noi le cunoaștem drept Îngeri. Aceștia se apropie de omul care doarme și îi cultivă forțele sale de gândire în răstimpul în care nu le cultivă el însuși.
Când adoarme, omul încetează și să vorbească. Omul vorbește în somn doar în stări anormale, care pot fi și ele înțelese. Dar nu este nevoie ca noi să le discutăm acum pe acestea. La omul normal, vorbirea încetează atunci când adoarme. Ar fi chiar înspăimântător dacă unii oameni ar continua să ne povestească diverse lucruri și în timp ce dorm. Atunci entitățile din Ierarhia Arhanghelilor sunt cele care cultivă în om în timpul somnului ceea ce-l duce la vorbire. Și în afară de somnambuli, care se află din nou într-o stare anormală, oamenii sunt liniștiți în somn, ei nu merg, nu apucă nimic cu membrele, mișcările lor încetează. Entitățile din Ierarhia Arhailor sunt cele care cultivă de la adormire până la trezire în om ceea ce există în el ca forțe în timpul stării de veghe, și care îi determină mișcările pornind de la voință.
Dacă învățăm să înțelegem aceste corelații, dacă vedem cum se apropie, între adormire și trezire, de Eu și de trupul astral și, în general, de omul întreg, ființele din cea mai apropiată Ierarhie care se află deasupra omului: Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, atunci înțelegem și cum stau lucrurile în copilul mic când el își însușește cele trei facultăți ale mersului, vorbirii și gândirii. Noi învățăm să vedem că în măsura în care copilul pătrunde în dinamica vieții, în mers și apucarea cu brațele, Arhaii sunt cei care transpun ceea ce a viețuit omul între moarte și o nouă naștere în raportul cu ființele spiritual-sufletești și fac din aceasta o imagine în mersul copilului. Arhaii, Forțele primordiale, sunt cei care intermediază deplasarea întrutotul spirituală între ființele spiritual-sufletești dintre moarte și o nouă naștere în imaginea sa de aici, din lumea fizică, atunci când copilul învață să meargă.
Iar Arhanghelii aduc dincoace ceea ce a viețuit omul ca revelație între moarte și o nouă naștere și ei determină ca un copil să-și însușească vorbirea. Iar Îngerii, Ființele Îngerești, aduc încoace ceea ce și-a dezvoltat omul ca forțe, prin faptul că și-a alcătuit trupul eteric din întreaga substanță a eterului cosmic. Ei aduc aceste forțe aici, le formează în imagine în organele gândirii, care sunt modelate plastic, astfel încât copilul învață să gândească pornind de la limbaj.
Prin antroposofie noi învățăm să nu privim doar la lumea fizică și să spunem numai: La baza ei se află ceva spiritual. – Aceasta este o afirmație ieftină. Căci în felul acesta nu ne însușim o reprezentare corectă asupra lumii spirituale. Cel care ar voi să spună mereu, din punct de vedere filosofic, doar că la baza a tot ceea ce este fizic se află ceva spiritual – se aseamănă cu un om care merge pe o câmpie și căruia un altul îi spune: Ia privește, aici sunt păpădii, acolo sunt margarete și așa mai departe –, dar el spune: Nu vreau să știu toate astea. Acestea sunt flori, flori, flori la modul abstract! – La fel se raportează cel care, în calitate de filosof, vrea să recunoască pretutindeni doar un spiritual panteist, și nu vrea să abordeze configurațiile speciale concrete ale spiritualului.
Ceea ce ne oferă antroposofia ne arată cum spiritual-divinul trăiește pretutindeni în fiecare configurație a vieții. Noi vedem modul în care trece copilul din situația de a se târî, din stările sale neîndemânatice, la starea de mers. Noi contemplăm cu admirație și venerație acest fenomen cosmic măreț, și vedem în el o lucrare a Arhailor, care sunt activi acolo prin aceea că aduc într-o înfățișare pământeană ceea ce este trăit între moarte și o nouă naștere. Și noi urmărim cum dezvoltă copilul limbajul din sine, urmărim activitatea Arhanghelilor, iar în cazul gândirii copilului urmărim activitatea Îngerilor. Dar aceasta își are profunda sa semnificație și aspectele sale practice. Acest lucru poate fi văzut în special în epoca noastră puternic materialistă. În epoca noastră foarte materialistă, pentru mulți oameni cuvintele nu mai înseamnă ceva puternic, ceva spiritual. Oamenii mai folosesc cuvintele de fapt doar pentru a desemna lucrurile fizice din lumea exterioară. Acest lucru poate fi observat. Gândiți-vă câți oameni nu există în lume care de fapt nu-și mai pot reprezenta nimic atunci când li se vorbește despre ceva spiritual, deoarece pentru ei cuvintele nu mai au o semnificație spirituală, deoarece ei aplică aceste cuvinte doar la lucrurile fizice. Limbajul a dobândit deja pentru mulți oameni un caracter materialist. El se aplică doar lucrurilor fizice. Iar noi ne aflăm deja în cadrul unei civilizații în care limbajul însuși devine tot mai materialist. Și unde duce asta?
Acest lucru se arată atunci când privim în modul corect legătura dintre starea de veghe și starea de somn în privința limbajului. În timpul zilei, în starea de veghe, noi vorbim cu alți oameni. Noi aducem aerul în oscilație. Modul în care oscilează aerul intermediază ceea ce noi vrem să comunicăm a modul sufletesc. Dar înlăuntrul omului trăiesc impulsurile sufletești care au dus la formarea acestor cuvinte. Fiecărui cuvânt îi corespunde un impuls sufletesc, iar impulsul sufletesc este cu atât mai puternic cu cât un om vorbește într-un mod mai idealist, cu cât este el mai conștient că în cuvinte sunt conținute și semnificații spirituale. Atunci, dacă se știe acest lucru, se poate vedea ceea ce se întâmplă aici. Considerați un om care de fapt înțelege doar aspectul materialist al cuvintelor sale. În timpul zilei, el se comportă aproximativ la fel cu un alt om care are și aspecte idealiste în cuvintele sale, care are și aspecte spirituale în cuvintele sale, care este conștient, în general, că orice cuvânt este înaripat de spirit. Dar în timpul nopții omul preia cu Eul său și trupul său astral latura spiritual-sufletească a limbajului împreună cu sine, în lumea spirituală. El se întoarce la originea sa spirituală. Iar cel care are doar un limbaj materialist nu își regăsește Arhanghelul. El nu găsește legătura [Nota 7] cu lumea Arhanghelilor. Cel care mai are încă un limbaj idealist găsește legătura cu lumea Arhanghelilor.
Acesta este aspectul tragic, pe care-l are o civilizație materialistă ce se exprimă până în limbaj, anume faptul că prin devenirea materialistă a limbajului omul poate pierde în timpul nopții legătura cu lumea Arhanghelilor. Aceasta este, în realitate, ceva sfâșietor pentru adevăratul cercetător spiritual, în cadrul civilizației prezentului: faptul că oamenii pierd legătura cu lumea spirituală, anume cu Arhanghelii, prin aceea că uită din ce în ce mai mult să dea cuvintelor lor un conținut spiritual. Și aceasta este caracteristica îngrozitoare a civilizației noastre materialiste în devenire. Și ea poate fi recunoscută abia atunci când cuprindem cu privirea adevărata esență a stării de somn.
Nu putem deveni adevărați antroposofi dacă vrem să rămânem simpli teoreticieni. Putem rămâne perfect indiferenți când dezvoltăm teorii despre cărăbuși și râme și celule, teorii în privința cărora nu trebuie să ni se frângă inima. Căci, la urma-urmelor, modul în care se alcătuiesc cărăbușii și râmele pornind de la o celulă nu poate duce la nimic care să ne frângă inima. Dar dacă dumneavoastră vă însușiți cunoștințele antroposofice în plenitudinea lor atunci vedeți în adâncurile ființei omenești, a dezvoltării omului, a destinului oamenilor, iar inima dumneavoastră participă la aceste cunoștințe. Atunci suma cunoștințelor se transferă în viața de sentiment. Atunci simțim, împreună cu întreaga lume, și voim împreună cu ea. Acesta este esențialul antroposofiei, că ea nu se adresează doar capului omenesc, ci cuprinde întregul om, și în felul acesta ea luminează cu forțele sentimentului și ale simțirii destinele culturii și civilizației, ca și destinele oamenilor individuali.
Învățăm să luăm parte în mod corect la viața oamenilor de pe Pământ abia atunci când vedem și această cealaltă latură, latura spirituală, așa cum se poate ea dezvălui atunci când implicăm în cunoaștere și stările de somn, prin care omul se întoarce mereu în lumea spirituală. Însă atunci știința spirituală devine cu adevărat viață omenească, sufletească, spirituală, și în cele din urmă și socială, religioasă, și etică. Asta trebuie să devină adevărata știință, care devine înțelepciune. De o astfel de știință dătătoare de viață are nevoie omenirea, pentru ca ea să nu se scufunde mai adânc în declin, ci să reînceapă un mers ascendent.
De aceea, în următoarele conferințe pe care le mai pot ține aici vom pătrunde mai profund în raportul omului cu lumea, și în felul acesta și în înțelegerea destinului omului individual, a modului cum se configurează el prin viețile pământești repetate. Așadar despre aceasta vom vorbi mâine în continuare.
