Dacă vom considera sufletul omului, găsim în cadrul lui gândirea, reprezentarea, simțirea și voirea. Eu am vorbit precis aici adesea despre aceste trei activități ale sufletului. Astăzi aș dori să spun câteva cuvinte despre acest suflet tripartit, într-un context deosebit, care se încadrează în ciclul nostru de conferințe.
În starea de veghe noi trăim de fapt doar în reprezentările noastre. Ceea ce gândim ne este pe deplin conștient în starea de veghe. Dar dacă vă întrebați: Oare sentimentele pe care le avem în stare de veghe ne sunt la fel de conștiente ca și reprezentările? – la această întrebare trebuie răspuns cu un „nu”. Sentimentele rămân, pentru conștiența trează, într-un anumit sens, întunecate și imprecise. Și dacă veți compara ceea ce trăiți în lumea sentimentelor dumneavoastră cu ceea ce viețuiți atunci când vă raportați la lumea variată de imagini a viselor dumneavoastră, veți afla același grad de conștiență în lumea de sentimente și în cea a viselor. Numai că în lumea de sentiment se visează într-un alt mod, dar totuși se visează doar. Omul se amăgește în privința caracterului lumii de sentiment cu ușurință prin aceea că el transpune în reprezentări ceea ce simte. Omul își reprezintă sentimentele sale. Prin aceasta el își înalță sentimentele în conștiența de veghe. Dar sentimentele ca atare nu sunt mai conștiente decât visele.
Și în special ne rămân inconștiente, complet inconștiente putem spune, impulsurile de voință ale omului. Reprezentați-vă cât de mult știți despre ceea ce numiți voire. Presupuneți că vă întindeți mâna pentru a apuca ceva. Pentru început aveți reprezentarea că vă întindeți mâna. În aceasta este conținută o intenție. Dar despre modul în care se revarsă această intenție în întregul dumneavoastră organism, despre modul în care se comunică această intenție mușchilor și oaselor pentru ca mâna să poată apuca obiectul, dumneavoastră știți la fel de puțin cât știți în conștiența obișnuită ce se petrece în timpul somnului cu Eul dumneavoastră. Abia după ce ați cuprins obiectul percepeți din nou mișcarea de cuprindere, așadar din nou o reprezentare. Dar în privința a ceea ce se află între această reprezentare care constituie intenția și reprezentarea pe care o aveți atunci când vă vedeți intenția realizată în exterior, în privința a ceea ce se află între acestea, în privința a ceea ce se petrece în organismul dumneavoastră, dumneavoastră dormiți chiar și în timpul conștienței de veghe. Voirea este un somn, simțirea este o visare și doar reprezentarea, gândirea constituie o adevărată veghe.
Așadar și în timpul stării de veghe avem un suflet omenesc tripartit: sufletul treaz, care își reprezintă, sufletul care visează ceea ce simte și sufletul volitiv, care doarme, astfel încât în conștiența sa obișnuită omul nu poate de fapt spune niciodată ce anume se petrece în stările în care urzește și trăiește voința.
Dar dacă aducem lumină prin metodele cercetării antroposofice în acea regine unde pulsează voința, vom găsi pentru început următoarele. Atunci când avem intenția să executăm o decizie volitivă, aceasta este, pentru început, un gând, o reprezentare. În momentul în care intenția se revarsă în organism, în organism ia naștere ceea ce poate fi denumit un proces de ardere, de combustie lăuntrică. De fiecare dată ia naștere în organism un proces de combustie lăuntrică de-a-lungul întregii căi pe care o parcurge decizia volitivă. Prin oxidarea produselor metabolice pe care le aveți în dumneavoastră se determină tot ceea ce deplasează brațul pentru a înfăptui o decizie volitivă, astfel încât de fapt un om care voiește se află, în sens fizic, într-un proces de consumare de tip ardere (oxidare) a produselor sale metabolice. De fapt, de aceea trebuie să ne reînnoim mereu produsele metabolice, deoarece aceste produse metabolice sunt necontenit consumate datorită voinței.
Lucrurile stau altfel în cazul reprezentării. La reprezentare are loc o depunere continuă a părților componente de tip sare. Substanțele componente de tip pământ, sare, cenușă, se separă de organism, în așa fel încât din punct de vedere fizic, gândirea, reprezentarea, constituie depunere de sare. Voirea este o combustie. Iar contemplării spirituale viața omenească i se prezintă ca o necontenită depunere de sare de sus în jos, și o ardere de jos în sus. Această ardere determină – dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa – ca noi să nu putem percepe prin conștiența obișnuită, în focul din propriul trup, ceea ce este de fapt voința. Această ardere determină ca noi să ne raportăm necontenit față de voință, față de întreaga voire, ca în somn.
Dar ce se petrece invizibil în conștiența obișnuită atunci când noi ne raportăm ca în somn la voință? Dacă aducem lumină prin intermediul contemplării spirituale în acest foc organic ce ia naștere necontenit prin voire, atunci percepem că în acest foc trăiesc efectele comportamentului nostru moral din viața pământeană precedentă. Acolo, înlăuntrul acestuia trăiește ceea ce poate fi numit destin omenesc, karma omenească. Și este realmente așa că dacă vedem corect lucrurile, atunci când un om face, de exemplu, cunoștință cu un altul într-un anumit an al vieții sale, această realitate arată cu totul altfel dacă o contemplăm corect, spiritual, decât dacă o privim doar exterior, cu conștiența senzorial-intelectualistă.
Să presupunem că un om a cunoscut la o anumită vârstă un alt om. În astfel de cazuri se vorbește foarte frecvent despre întâmplare. Și lucrurile apar într-adevăr așa, ca și cum celălalt om a fost condus prin diferitele căi aleatoare ale vieții sale înspre cel dintâi, și ei au făcut apoi cunoștință într-un anumit moment. Dar nu este așa. Dacă privim prin mijloacele științei spirituale întregul context al vieții omenești, dacă privim în tot ceea ce devine invizibil prin procesul de combustie indicat, atunci vedem că o cunoștință pe care am făcut-o, de exemplu, la vârsta de treizeci și cinci de ani, a fost ceva care s-a împlinit conform dorinței și strădaniei, planificat, de-a-lungul întregii vieți. Dacă urmăriți omul de la vârsta de treizeci și cinci de ani până în prima sa copilărie și realizați căile prin care a trecut el pentru a ajunge în cele din urmă să-l întâlnească pe celălalt om, aceasta este o strădanie întrutotul planificată a subconștientului. Și uneori, dacă urmărești în acest mod destinul unui om, este întrutotul admirabil ce strategii dezvoltă un om pentru a ajunge într-un anumit an într-un anumit loc, pentru a-l întâlni acolo pe celălalt om. Cel care străvede într-adevăr viața omenească nu-și poate spune altceva decât următoarele: Cel care viețuiește ceva a căutat acea trăire de-a-lungul întregii sale vieți pământene cu toată intensitatea cu care se poate căuta ceva. – Și de ce căutăm să avem o anumită trăire? Pentru că această căutare s-a revărsat în sufletul nostru din viețile pământești anterioare. Dar aceste vieți pământene anterioare nu apar în efectele lor în conștiența gândurilor, în care noi veghem, ci ele apar în efectele lor în conștiența în care procesul de ardere, de combustie lăuntrică, ne învăluie necontenit într-un somn. Noi ne străduim inconștient, dar ne străduim să avem trăirile din existența noastră pământeană.
Atunci când sunt formulate astfel de afirmații se pot ridica diferite obiecții, diferite gânduri. Pentru început, omul poate spune: Păi atunci întreaga noastră viață este determinată de destin, și noi nu avem nicio libertate. – Dar oare este prejudiciată libertatea noastră atunci când avem părul blond și nu brunet? Căci și acest fapt este predestinat. Și cu toate acestea, suntem liberi chiar dacă avem părul blond și nu negru, chiar dacă ne-am dori probabil să fim bruneți; noi suntem totuși liberi, chiar dacă nu putem coborî Luna pe Pământ, așa cum ne-am dorit probabil pe când eram copii. Suntem cu toate acestea liberi, chiar dacă noi căutăm de la începutul vieții noastre pământene anumite trăiri, pentru că viața omenească nu este în întregime alcătuită din astfel de trăiri de destin, ci întotdeauna la trăirile de destin se adaugă și trăirile libere. Iar știința spirituală găsește într-un alt loc aceste trăiri libere care se adaugă.
Eu am vorbit adesea despre trei trepte ale cunoașterii spirituale: Despre imaginație, treapta pe care vedem mai întâi o lume de imagini, despre inspirație, când la lumea de imagini se adaugă realitatea și ființialitatea spirituală, și apoi despre intuiție, când ne situăm înlăuntrul realității și ființialității spirituale.
Dacă omul, în calitate de cercetător spiritual, ajunge la imaginație și are, datorită acestui fapt, cum am indicat deja în conferința publică [Nota 8], tabloul vieții în fața sa, atunci devine simultan vizibil și altceva. De fapt nu se poate una fără cealaltă. Nu se poate ajunge la imaginație, la adevărata cunoaștere spirituală a vieții pământene actuale, fără ca să apară într-un mod remarcabil, ca o amintire, acele trăiri pe care le-am avut în timpul somnului, de la adormire până la trezire. Eu v-am povestit cum sunt aceste trăiri. Atunci când omul ajunge, pe de-o parte, la imaginație, dacă intervine tăcerea sufletului el ajunge, pe de altă parte, să aibă cu o mare intensitate o contemplare a ceea ce viețuiește omul în starea de somn.
Eu v-am descris câte ceva din ceea ce viețuiește omul în starea de somn. Dar ceea ce apare în primul rând ca trăire în fața privirii sufletești în timpul somnului, este destinul nou care se formează. Dacă noi aducem lumină în somnul nostru privitor la voința din starea de veghe, ajungem la karma care acționează din viețile pământești anterioare. Dacă începem să străvedem trăirile dintre adormire și trezire, atunci vedem cum se țese karma noastră, care se va înfăptui în următoarea viață pământeană, din acțiunile libere pe care le îndeplinim noi în prezent.
Să nu credeți că atunci când privim în această viață de somn este deosebit de neliniștitor faptul că acum trebuie să spunem: Tu ți-ai pregătit această karmă prin atitudinea ta morală din actuala viață pământească. – Căci acest fapt nu trebuie să ne neliniștească mai mult decât acela că știm că Soarele a răsărit astăzi, s-a înălțat pe cer până la amiază, apoi a coborât, iar în ziua următoare va parcurge aceeași cale. Această legitate ce răzbate din profunzimile somnului nu trebuie să ne neliniștească, deoarece în următoarea viață pământeană poate ajunge să se manifeste în cele mai variate moduri, din nou prin libertate, ceea ce este depus ca predispoziție în stările de somn ale actualei vieți pământene. Dar noi putem cuprinde întrutotul cu privirea karma care se manifestă în stările subconștiente ale voinței și putem cuprinde clar cu privirea karma care se țese din nou, dacă privim în ceea ce începe să se urzească inconștient pentru conștiența obișnuită în somn, drept karmă incipientă. Și mai vedem cum se împletește trecutul cu viitorul mereu în om, cum se împletesc tainele lăuntrice ale voinței sale, față de care omul se raportează în timpul zilei ca în somn cu tainele lăuntrice ale Eului său și ale trupului său astral – la care se raportează el în timpul nopții ca în somn – atunci când acestea s-au separat de trupul fizic și cel eteric și încep să urzească în continuare la karma viitorului.
Atunci când gândim în starea de veghe obișnuită, noi gândim în majoritatea cazurilor asupra lucrurilor exterioare. Aceste lucruri exterioare pe care noi le gândim rămân apoi în amintirea noastră prin conținutul obișnuit al vieții noastre sufletești. Dar aceasta este doar suprafața vieții sufletești. Dincolo de acest nivel al gândirii se află o viață sufletească cu mult mai profundă. Ceea ce viețuim în timpul stării noastre de veghe cotidiană drept gândire a noastră, îl viețuim în trupul nostru eteric, în trupul forțelor formatoare. Dar ceea ce se petrece în trupul astral și în Eu poate fi viețuit numai dacă pătrundem conștient în ceea ce se petrece în Eu și trupul astral atunci când acestea sunt separate de trupul fizic și de trupul eteric în timpul somnului. Atunci se țese karma viitorului. Aceasta ne este ascunsă în timpul zilei prin gândurile exterioare care se află în trupul eteric. Dar în adâncurile sufletului aceasta se întrețese și în timpul zilei cu ceea ce este karma din stările inconștiente ale voinței, care se manifestă din trecut. Și așa se poate privi cu o foarte mare exactitate în karma unui om.
Dar aici intervine o particularitate. Pentru observarea karmei este deosebit de interesantă perioada primei părți a copilăriei unui om. Deciziile copilului ne apar nouă ca fiind arbitrare, însă cu toate acestea, ele nu sunt deloc arbitrare. Aceste decizii ale copilului imită ceea ce se desfășoară în mediul înconjurător al copilului. Și eu am indicat în conferința publică faptul că un copil este în întregime organ de simț, că el viețuiește lăuntric fiecare gest și fiecare mișcare a oamenilor din mediul său înconjurător. Dar el viețuiește fiecare gest și fiecare mișcare împreună cu semnificația lor morală, astfel încât un copil viețuiește în cazul unui tată irascibil elementul imoral care poate fi legat de acea irascibilitate. Și copilul viețuiește în cele mai subtile mișcări pe care le face omul din preajma sa, gândurile pe care le are omul. De aceea, nu ar trebui niciodată să ne permitem să avem gânduri impure, imorale în preajma unui copil și să ne spunem: Putem să ni le permitem pe acestea în gândire, căci copilul nu știe nimic despre ele. – Acest lucru nu este adevărat. Atunci când gândim se pun în mișcare, într-un anumit mod, cel puțin fasciculele noastre nervoase. Copilul le percepe pe acestea, în special în primii săi ani de viață. Copilul este un observator fin, și un imitator a ceea ce se petrece în preajma sa. Dar remarcabil, aș spune, interesant la modul extrem, este faptul că un copil nu imită totul, ci selectează. Iar această selecție se petrece de fapt într-un mod foarte complicat. Gândiți-vă că în preajma unui copil acționează, să zicem, un părinte irascibil nechibzuit, care face tot felul de lucruri care de fapt nu sunt corecte. Și deoarece copilul este întrutotul organ de simț, el trebuie să preia toate aceste lucruri, la fel cum ochiul nu se poate apăra, și trebuie să vadă ceea ce este în preajma lui. Dar copilul preia ceea ce preia doar în stare de veghe. Apoi copilul doarme. Copiii dorm mult. Iar copilul face selecția în timpul somnului. El trimite ceea ce vrea să preia din sufletul său, în trupul său, în corpul său. Ceea ce nu vrea să preia, împinge afară în timpul somnului, în lumea eterică, astfel încât copilul preia în corporalitatea sa numai ceea ce îi este predestinat prin karma sa prin destinul său. Lucrarea destinului se vede în mod deosebit de viu în cei dintâi ani de viață ai copilului.
Atunci când omul este un intelectual, el are adesea impresia că este extrem de deștept, iar copilul ar fi extrem de prost. Dacă omul învață să privească treptat în lume, atunci el nu ajunge la această opinie, pentru că atunci el are opinia contrară, anume că a devenit mai prost decât era în copilărie. Deșteptăciunea pe care și-a însușit-o omul, comparativ cu perioada copilăriei, este o deșteptăciune conștientă. Dar înțelepciunea cu care copilul selectează, în modul descris, între ceea ce vrea să-și încorporeze, de fapt, ceea ce trebuie să-și incorporeze în conformitate cu destinul său din viețile pământești anterioare și ceea ce respinge el în lumea eterică generală, este o înțelepciune cu mult mai mare decât cea pe care o avem ulterior în viață. Iar ceea ce aduce omul din viața sa anterioară în viața sa pământeană prezentă, este adus în primul rând în primii ani ai copilăriei, când de fapt nici nu se pune problema libertății. La vârsta la care apare conștiența libertății noi am adus de fapt în această viață pământeană cea mai mare parte din ceea ce trebuia adus în această viață pământeană din viețile anterioare. Și atunci când cineva are o trăire absolut precisă la vârsta de treizeci și cinci de ani, el și-a netezit căile înspre această trăire din primii ani ai copilăriei. Primii pași din viață sunt cei mai importanți și mai esențiali pentru cele determinate prin destin.
Eu am încercat odată să indic cât de înțelept este copilul și că de fapt, pe parcursul vieții, el devine tot mai puțin înțelept. Omul devine mai conștient, și el prețuiește această raționalitate conștientă a sa, și nu prețuiește înțelepciunea inconștientă a copilului. Aceasta este de fapt apreciată și prețuită doar prin știința inițiatică. Eu am atras cândva atenția asupra acestui fapt. Dar am fost întâmpinat cu o critică acerba din partea filosofiei oficiale [Nota 9]. Eu am atras atenția asupra acestui fapt în cărțulia mea Conducerea spirituală a omului și a omenirii, chiar din primul capitol. Este așadar important ca noi să privim în acest mod la prima perioadă a copilăriei. Dacă oamenii vor vedea cândva acest lucru, atunci vor dobândi din nou o judecată sănătoasă în privința a ceea ce este mereu menționat în ziua de azi, dar deloc înțeles, anume însușirile ereditare. În ziua de azi se vrea să se explice totul – în special în poezie și știință – prin însușirile ereditare, prin însușirile ereditare moștenite de la părinți. Dacă oamenii vor înțelege cândva cum copilul își aduce din viețile pământești anterioare ceea ce el selectează într-un mod foarte înțelept, atunci vor găsi raportul corect între ceea ce se află la baza determinării prin destin și ceea ce este îmbrăcăminte exterioară și ereditară. Căci această ereditate este doar o schimbare de veșminte. Iar faptul că este așa, nu îl miră pe acela care înțelege în mod corect ceea ce am spus eu în aceste conferințe, anume că la un anumit moment dintre moarte și o nouă naștere noi ne îndreptăm înspre succesiunea generațiilor. Noi ne îndreptăm privirea din lumea de dincolo în lumea de dincoace, pentru a vedea cu un timp îndelungat înainte ce fel de părinți vom avea. Noi co-determinăm de dincolo însușirile pe care le vor avea părinții noștri; și nu este nicio mirare că le moștenim apoi. Dar în această moștenire noi aplicăm din nou selecția, alegerea, în modul descris.
Observarea omului în cei dintâi ani ai copilăriei sale este extrem de interesantă. Eu trebuie să folosesc mereu această expresie. Eu v-am atras atenția asupra a ceea ce este învățat de copil în primii ani de viață: mersul, prin care noi cuprindem atât de multe, după cum v-am spus ieri, vorbirea, gândirea. Copilul și le însușește pe toate acestea. Cel care poate observa corect cum face copilul primii pași, dacă-și pune piciorușele pe pământ cu fermitate sau ușor, dacă înaintează curajos sau temător, dacă-și îndoaie genunchii mai mult sau mai puțin viguros, dacă-și folosește degetul arătător mai mult decât degetul mic, etc., cel care poate privi în mod corect la tot ceea ce are legătură cu mersul și, în general, cu simțul echilibrului prin care omul se orientează pe cele trei direcții spațiale, cel care privește corect toate aceste legături vede tocmai cum în învățarea mersului se exprimă în mod simbolic karma copilului.
Putem vedea cum un copil își pune cu fermitate piciorușele pe pământ din capul locului, de când învață să meargă. Noi privim înapoi și vedem că aceasta are legătură cu o viață pământeană anterioară. Găsim că acel copil s-a comportat cu vitejie și curaj în diverse situații de viață din viața pământeană anterioară. Vitejia și curajul din viața pământeană anterioară se exprimă simbolic în imaginea modului în care-și pune el piciorușele pe pământ. Și putem observa tocmai în învățarea mersului o minunată imagine a karmei copilului. Karma individuală, karma personală pe care o are omul individual, se exprimă în special în învățarea mersului.
În al doilea rând, noi învățăm să vorbim. Atunci imităm ceea ce se vorbește în mediul nostru înconjurător. Fiecare copil o face în modul său specific, dar toți oamenii care își învață limba maternă în cadrul unui anumit domeniu lingvistic, imită un limbaj. În modul în care se deprinde un copil cu imitarea sunetelor se vede cum se manifestă în om destinul poporului său. În învățarea mersului la un om se manifestă destinul său individual; în învățarea vorbirii: destinul poporului; iar în învățarea gândirii: destinul întregii omeniri la un anumit moment dat de pe suprafața Pământului. De fapt, într-un om se întrețes trei destine.
E drept că gândurile noastre se înveșmântează în limbaje diferite, dar dacă pătrundem prin limbaj la gânduri avem pretenția că gândurile pot fi înțelese în toată lumea, de orice om. Există o limbă chineză și o limbă norvegiană dar nu există nicio deosebire între gândurile chineze și gândurile norvegiene, decât ceea ce este individual în ele. Dar gândurile ca atare, adevărul sau neadevărul lor, nu diferă între ele. Faptul că gândirea primește o altă nuanță provine de acolo că omul trăiește în limbaj trăsăturile sale individuale, dar în ceea ce privește conținutul gândurilor – și nu forma lor –, acesta este același pentru toți oamenii.
Prin aceea că un copil se încadrează pe cea de-a treia treaptă în viața de gândire, el se încadrează într-un anumit moment al întregii omeniri; prin limbaj se încadrează în destinul poporului său, prin încadrarea pe cele trei direcții spațiale, prin învățarea mersului, învățarea apucării ș.a.m.d., el se încadrează în destinul său personal, individual.
Astfel de lucruri trebuie stră-văzute multilateral, dacă vrem să înțelegem omul corect în întreaga sa ființă. Aș dori să vă explic și printr-un alt fapt cum stau lucrurile cu întreaga viață a omului. Să ne întoarcem încă o dată la starea de somn, la trăirile pe care le parcurge omul de la adormire până la trezire. Atunci omul pătrunde cu Eul său și trupul său astral în lumea spirituală, și el se întoarce de fapt la începutul vieții sale. Dar Eul și trupul astral urzesc destinul viitor. Atunci când Eul și trupul astral se reîntorc în trupul fizic, în fiecare noapte s-a mai țesut o porțiune de destin. Dar omul încă nu înțelege nimic în conștiența sa obișnuită referitor la acest destin. El pătrunde din nou înapoi, în trupul său eteric și în trupul său fizic. Gândurile au rămas în trupul eteric. Gândurile nu au plecat și ele în starea de somn nocturn. Omul crede doar că atunci când doarme în pat, nu gândește. El gândește încontinuu, numai că nu știe nimic despre aceasta, pentru că se află cu Eul său și trupul său astral în afara gândirii. Căci gândirea constă într-o activitate a trupului eteric. Puteți observa foarte ușor în viața obișnuită acest lucru în privința a ceea ce face o impresie mai puternică asupra dumneavoastră. Gândiți-vă, de exemplu, că ați fost pentru prima oară la o simfonie deosebit de impresionantă. Dacă aveți predispoziții deosebite în acest sens, vă veți putea trezi adesea în timpul opții, și vă veți trezi mereu în sunetele acestei simfonii, deoarece trupul dumneavoastră eteric continuă să vibreze întreaga noapte în această simfonie. Ea nu încetează să vibreze în dumneavoastră. Și nu este deloc necesar ca dumneavoastră să fiți de față, pentru ca simfonia să se desfășoare în dumneavoastră. Dacă sunteți de față, atunci percepeți doar vibrațiile din trupul dumneavoastră eteric. Și tot așa stau lucrurile și cu toate gândurile. Dumneavoastră gândiți toată noaptea, când vă aflați în pat și dormiți, numai că nu sunteți prezent cu Eul dumneavoastră și de aceea nu știți că gândiți.
Eu vă pot spune că prin Eu noi ne alterăm chiar, chiar foarte frecvent, gândurile. Căci în majoritatea cazurilor noi gândim cu mult mai inteligent când nu suntem prezenți noaptea în trup. Puteți să mă credeți sau nu, dar așa stau lucrurile. Majoritatea oamenilor au o judecată cu mult mai sănătoasă asupra lucrurilor vieții în timpul nopții, decât în timpul zilei. Atunci când trupul eteric – care se află în armonie cu legile Cosmosului – poate gândi singur, când omul nu alterează gândurile, atunci omul gândește, în majoritatea cazurilor, mai sănătos decât atunci când se amestecă în gânduri cu Eul său, ceea ce face foarte frecvent în timpul zilei.
Atunci când ne aflăm cu Eul și trupul astral afară din trupul fizic și cel eteric, noi ne urzim karma viitorului. Ceea ce urzește și trăiește ca Eu și trup astral afară, de la adormire și până la trezire, trebuie să treacă prin poarta morții, să pătrundă în lumea suprasensibilă. Chiar dacă astralicul se îmbină mai târziu în Eu și Eul parcurge atunci aceasta singur, cu o altă substanță, totuși ceea ce urzește acolo afară din trupul eteric și cel fizic în stare de somn, trebuie să treacă prin poarta morții și să parcurgă calea dintre moarte și o nouă naștere prin toate stările pe care vi le-am descris eu în zilele acestea. Și dumneavoastră știți din această descriere că Eul înfăptuiește munca pe care o desfășoară împreună cu alte ființe ale Ierarhiilor superioare, pentru a pregăti în viitor din nou un trup fizic omenesc, acum doar ca germen spiritual. Aceasta necesită o familiarizare cu o înțelepciune profundă între moarte și o nouă naștere, o înțelepciune în care omul poate trăi doar atunci când viețuiește împreună cu ființele Ierarhiilor superioare într-o activitate spirituală.
Trebuie să se mai aducă multe în ceea ce se urzește la karmă între adormire și trezire, pentru ca aceasta să se unească în mod corect în viitor cu un trup fizic. Căci gândiți-vă ce cale trebuie străbătută până acolo. Ceea ce se urzește drept karmă și se află în Eu și trupul astral trebuie să coboare în acea regiune pe care o vom avea în următoarea viață pământeană drept sferă inconștientă a voinței. Aceasta trebuie să coboare acolo. Și ea trebuie să se unească temeinic cu întreaga corporalitate a omului. Când se află în starea obișnuită de somn, Eul și trupul astral au încă prea puțin din ceea ce trebuie să-și însușească la trecerea dintre moarte și o nouă naștere.
Și apoi, Eul și trupul astral trebuie să se întoarcă din nou în trupul fizic și ele nu înțeleg prea bine la trezire cum este cu acest trup fizic. Căci acesta provine din viața precedentă. Iar Eul și trupul astral nu știu să se raporteze corect la această cufundare. Și deoarece acest trup astral și Eul pot forma trupul fizic și trupul eteric abia în următoarea viață pământeană, începând din copilărie, de-a-lungul primului septenal și celui de-al doilea septenal de viață, pentru că abia atunci se află în Eu și trupul astral tot ceea ce poate lucra în mod corect la un trup fizic – de aceea se întâmplă ca după adormire, când Eul abia a preluat comportamentul moral al omului, și abia a început să urzească la karmă, el de fapt nu înțelege prea bine la trezire ce anume este conținut în acest trup fizic.
Acum, cufundarea în trupul fizic se poate face doar întrutotul inconștient. Trebuie să se ajungă din nou în inconștient. Dar dacă se ajunge în conștiență, dacă se trece prin regiunea reprezentărilor, atunci se înalță la suprafață imaginile confuze ale visului. Ce înseamnă aceste imagini? De ce concordă adesea ele atât de puțin cu viața? Deoarece Eul și trupul astral încearcă doar să se cufunde în trupul fizic și cel eteric, și nu o pot face prea bine. Această neconcordanță dintre ceea ce Eul nu poate face încă, dar ar trebui să facă în conformitate cu organizarea înțeleaptă a trupului fizic și a celui eteric, se exprimă în aspectul confuz al viselor de la trezire. În visul de la trezire noi avem o imagine a modului în care încearcă Eul să aducă într-un anumit acord cu trupul fizic și cu cel eteric ceea ce el nu este încă. Și numai atunci când el își suprimă conștiența cu privire la voință și se cufundă în regiunea subconștientă, așadar atunci când nu se bazează pe propria sa înțelepciune, el pătrunde din nou în trupul fizic fără să se formeze reprezentări confuze.
Dacă Eul s-ar cufunda la trezire în trupul fizic pe deplin conștient, sau semi-conștient ca în vis, atunci, din întregul trup fizic al omului s-ar înălța cele mai îngrozitoare vise. Numai faptul că noi ne cufundăm la momentul potrivit în voința inconștientă atenuează imaginile trecătoare ale viselor și ne permite să ne cufundăm în regiunea voinței inconștiente ca Eu normal și trup astral normal. Pentru cel care privește nepărtinitor aceste lucruri este foarte clar că orice vis îi poate arăta omului ce dizarmonie există în viața actuală între Eu și trupul astral în privința a ceea ce și-au însușit acestea în viața actuală și trupurile fizic și eteric pe deplin dezvoltate. Căci ceea ce s-a urzit din punct de vedere moral trebuie să se unească, pe parcursul dintre moarte și o nouă naștere, cu germenul spiritual al trupului fizic. Atunci, ceea ce urzim noi în viața actuală între adormire și trezire devine atât de puternic încât se poate realmente cufunda în următoarea viață de copil, în această viață visătoare de copil, pe jumătate dormitândă, în trupurile fizic și eteric al copilului, putându-le folosi apoi pe acestea ca instrumente în viața pământeană.
Astfel încât, dacă vom considera întregul om, vom deveni tot mai conștienți că în acest om se află ceea ce a urzit el în odihna nocturnă și întunericul nocturn din viața precedentă, și cum s-a adăugat la aceasta, între moarte și o nouă naștere, minunata țesătură a trupului fizic și apoi, aș spune, în ultima clipă a vieții dintre moarte și o nouă naștere, cea a trupului eteric. Dar noi purtăm în noi rezultatul vieților pământești anterioare. Numai că ceea ce purtăm în noi ca forțe din viața pământeană precedentă în partea de jos a organismului, în organismul voinței, este necontenit ascuns de un foc interior care consumă substanțele și produsele noastre fizice. Cu toate acestea, aceste forțe, deși sunt consumate de foc, sunt totuși active. Noi ne urmăm calea prin lume prin intermediul karmei noastre. Există o cale anume pentru trăirile individuale. Alegând din copilărie ceea ce imităm din mediul nostru înconjurător, facem primii pași înspre un eveniment care se va înfăptui poate abia când vom ajunge la vârsta de cincizeci de ani; în timp ce noi ne încordăm voința de a merge direct pe calea dinspre acea trăire, în noi este necontenit ars ceea ce reprezintă substanțele corporale.
Deoarece focul ne face inconștienți în privința acestei căi a vieții noastre, pentru percepția noastră interioară, ceea ce este cale continuă a destinului este permanent transpusă în așa fel încât să ne apară drept pofte, instincte, impulsuri momentane, temperamente ș.a.m.d. Acolo jos, înlăuntru, se desfășoară calea predestinată a vieții. Mereu se înalță focurile. Noi vedem doar suprafața lor. Și la suprafața focului, oarecum pe flăcările care ard, se manifestă ceea ce purtăm în sufletele noastre ca pasiuni, impulsuri, instincte. Acestea sunt doar manifestarea exterioară, revelarea în exterior a ceea ce există în adâncuri ca destin omenesc. Oamenii observă pasiunile individuale, manifestările de instincte și de imbolduri, ceea ce îi place sau îi displace omului pe moment, ceea ce înfăptuiește sau neglijează el să facă pe moment, din simpatie sau antipatie. Dar este exact la fel ca și cum am avea în fața noastră ceva, iar eu spun: d-u-m-n-e-z-e-u-c-o-n-d-u-c-e-l-u-m-e-a. – Asta în cazul în care pot doar să silabisesc. Un altul poate veni, și spune: Ceea ce ai spus tu sunt litere, care înseamnă: Dumnezeu conduce lumea. – Cam așa sunt diferențele dintre psihologia obișnuită și știința spirituală. Psihologia obișnuită știe să silabisească. Ea privește viața omului, găsește în copilăria lui anumite instincte și imbolduri, și le înregistrează la fel ca acela care silabisește literele pentru că știe doar să silabisească, și așa merg lucrurile de-a-lungul întregii vieți. Cel care înțelege știința spirituală, acela citește literele, el vede prin suprafața flăcărilor ceea ce se află dedesubtul lor, și vede căile predeterminate de destin ale omului.
Între psihologia obișnuită, care este curentă în mod oficial în ziua de azi, și adevărata cunoaștere a vieții sufletului omenesc există o diferență ca între silabisire și citire. Dar tocmai de aceea suntem atât de greu înțeleși, pentru că nu poți să-i spui celuilalt că ceea ce afirmă el ar fi incorect. Nu poți să-i spui celui care silabisește doar: d-u-m-n-e-z-e-u – că ceea ce citește el este incorect. – Căci este întrutotul corect. Și el spune: Tu ești nebun, eu văd aici doar d-u-m ș.a.m.d. doar pentru că el nu știe că acel cuvânt poate fi citit integral. După părerea lui, a lua literele laolaltă, este o nebunie. El nu poate înțelege că literele pot fi și citite, nu numai silabisite.
Astfel că trebuie să-i spunem celui care practică psihologia recunoscută în ziua de azi: Ai întrutotul dreptate. – Ca antroposofi, îi spunem cercetătorului naturii, îi spunem psihologului: Aveți întrutotul dreptate. – Noi nu îi contrazicem, noi le dăm dreptate. Dar ei spun: Dacă tu vorbești despre instincte, imbolduri și pasiuni ca despre niște litere pe care tu le poți citi, atunci ești nebun. – Aceasta este dificultatea. Antroposoful se poate înțelege bine cu ceilalți, el nu trebuie să-i contrazică. El nici nu polemizează împotriva științei exterioare. Numai atunci când știința începe să spună despre el că e nebun, atunci trebuie desigur să afirme că acest lucru nu este real, și că el recunoaște ca valabil și ceea ce vor ceilalți să recunoască drept valabil. Numai că el nu poate recunoaște principiul că ceea ce alții nu văd, nu există. Căci acesta nu este deloc un criteriu al adevărului, că ceea ce unii nu văd, nu ar exista. El trebuie să se convingă mai întâi că celălalt vede și el.
Lucrurile stau așa, că acela care se situează pe teren antroposofic, trebuie să înțeleagă și acest raport dificil al antroposofiei cu celelalte concepții despre lume. Cel mult, la fel cum i se poate spune cuiva care vrea să accepte doar valabilitatea silabisirii, de exemplu a cuvântului d-u-m-n-e-z-e-u: Ești semianalfabet –, în anumite circumstanțe i se poate spune celui care nu vrea să se desprindă de simpla silabisire a instinctelor, impulsurilor și pasiunilor, temperamentelor ș.a.m.d.: Ești un om mărginit și ai un orizont redus, tu nu te poți înălța la a percepe mai mult. – Dar nu i se poate spune că nu are dreptate.
Astfel, situația dintre antroposofie și concepțiile exterioare despre lume este de așa natură încât o înțelegere între ele este posibilă doar atunci când din partea celui care silabisește este prezentă buna voință de a învăța să citească. Altfel, înțelegerea nu este deloc posibilă. De aceea se desfășoară dezbaterile obișnuite fără rezultate, și adversarii nu pot înțelege nimic. Acest lucru este resimțit prea puțin de cei care sunt adversarii antroposofiei. Și deoarece eu consider că așa stau lucrurile, a trebuit să vă vorbesc și dumneavoastră aici despre această realitate.
Adversarii antroposofiei se înmulțesc de la o lună la alta. Dar ei nu pot interveni de fapt nicăieri, pentru că antroposofia le dă întotdeauna dreptate dar ei nu pot să dea dreptate antroposofiei, ei nu pot ataca ceea ce spune antroposoful. De aceea ei atacă personalitatea antroposofului, o calomniază, răspândesc minciuni despre personalitatea respectivă. Aceasta este, din păcate, înfățișarea pe care o preiau tot mai mult polemicile. Este ceva care trebuie avut în vedere atunci când ne situăm pe teren antroposofic. Este extraordinar de important să avem acest lucru în vedere.
În ziua de azi există cărți adverse antroposofiei absolut ciudate. Mulți dintre dumneavoastră, care au citit literatură antroposofică, au realizat că eu însumi afirm mereu la pasajele corespunzătoare din cărțile mele, ce anume s-ar putea obiecta împotriva lor. Eu polemizez cu mine însumi pentru a arăta apoi cum se poate îndepărta obiecția, astfel încât contraargumentele împotriva antroposofiei pot fi deja găsite în propriile mele cărți. Numai că există adversari în ziua de azi care se preocupă cu faptul de a copia obiecțiile pe care le-am ridicat eu însumi în cărțile mele ca fiind posibile împotriva antroposofiei, și răspândesc apoi cele copiate ca scriere împotriva antroposofiei. Puteți găsi așadar în ziua de azi scrieri adverse, care sunt plagiate din cărțile mele, scrieri în care s-a copiat pur și simplu ceea ce spun eu. Iar prin faptul că antroposoful însuși revelează ceea ce i se poate obiecta, munca adversarilor devine în ziua de azi extrem de simplă.
Dar eu nu spun toate astea pentru a-i critica acum pe adversari, ci numai pentru a caracteriza cum trebuie să ne înălțăm pentru a ajunge de la silabisirea vieții, în privința impulsurilor de voință, la citirea vieții. Silabisirea oferă ceea ce se înalță pe moment ca impulsuri, aș spune, ca viață animalică, în dorințe, pofte, pasiuni. Dacă știm să le tratăm pe toate acestea ca pe niște litere și să citim ce semnifică ele împreună, atunci pătrundem până la destinul omenesc, până la destinul omenesc individual. Acest destin omenesc domnește în temeliile vieții, și cu acest destin se încadrează omul în mersul continuu al întregii evoluții a omenirii. Și numai când putem înțelege întreaga viață în acest mod, vom putea înțelege și istoria umană, pe care vrem să o considerăm în zilele următoare, ca viață a omenirii Pământului în destinul ei de dinainte și de după Misteriul de pe Golgota, și vom vedea de asemenea cum a influențat intervenția Misteriului de pe Golgota evoluția omenirii Pământului. Dar eu am vrut să dobândesc un suport pentru această expunere și să vă arăt ce anume domnește în om, pentru ca să vă pot arăta în mod corect cum domnesc în om și întregul destin omenesc zeii și Misteriul de pe Golgota.
Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.
