Nu putem judeca integral ființa omenească în prezent dacă nu cuprindem cu privirea o porțiune mai mare de timp, de-a-lungul căreia au evoluat oamenii. Căci trebuie să ne gândim la faptul – ce rezultă din restul expunerilor antroposofiei, rezultă și din expunerile pe care le-am prezentat eu aici zilele acestea – că sufletele noastre parcurg vieți pământești repetate, între care se află mereu viața dintre moarte și o nouă naștere, astfel încât noi am străbătut cu sufletele noastre cele mai diferite epoci de evoluție ale omenirii. Dacă reflectăm la aceasta, trebuie să ne fie clar că ființa omenească poate fi cuprinsă în întregime numai dacă luăm în considerare intervale temporale mai ample, în care sufletele noastre au trecut în repetate rânduri prin vieți pământești.
Eu am vorbit și aici, la conferințele din Kristiania, despre perioadele succesive de evoluție, atât despre cele care au precedat Misteriul de pe Golgota cât și despre cele care l-au succedat. Trebuie să fac din nou acest lucru astăzi, dintr-un anumit punct de vedere. Omenirea a parcurs mari schimbări de-a-lungul evoluției sale. Acest lucru este de obicei prea puțin luat în considerare. Oamenii gândesc cu ușurință că dacă omul este acum într-un fel anume, în trecut trebuie că a fost, în esență, la fel. – Se știe că a existat o epocă greacă, o epocă egipteană, și că anterior au existat alte epoci. Se crede că în epocile despre care se vorbește în felul acesta, ființa omenească ar fi fost aproximativ la fel ca astăzi. Se au în vedere impulsurile de evoluție a culturii, dar în ceea ce privește aspectele principale ale vieții sufletești se consideră că măcar din timpurile istorice încoace oamenii ar fi fost mereu tot așa cum sunt în ziua de azi. În orice caz, apoi se face o pauză îndelungată în considerarea retrospectivă și se ajunge la un stadiu care este descris în ziua de azi cu o anumită predilecție, la stadiul în care omul ar fi fost un fel de maimuță.
Dar evoluția omenirii nu a fost deloc așa cum este ea reprezentată în această concepție. Pentru a înțelege ce anume s-a schimbat, vrem să ne actualizăm faptul că în epoca noastră există, în prima parte a vieții unui om, o dependență relativ mare între spiritual-sufletesc, cel care se dezvoltă în noi, și corporalitatea fizică.
Gândiți-vă numai la prima parte a copilăriei unui om, până la schimbarea dentiției, și la marea schimbare, care trebuie să-l frapeze pe observatorul nepărtinitor, și pe care eu am caracterizat-o adesea aici, marea transformare ce se petrece cu un om după ce trece prin schimbarea dentiției.Trupul parcurge schimbarea dentiției și întreaga constituție sufletească a copilului devine o alta. Apoi urmează o altă epocă de viață, până la pubertate. Știm cu toții că odată cu dezvoltarea corporală apar la această vârstă și procese spiritual-sufletești care depind de ea. Și noi observăm, dacă suntem suficient de nepărtinitori, și în perioada ulterioară a vieții, până într-al treilea deceniu de viață, dependența ființei sufletesc-spirituale de corporalitate, chiar dacă în ziua de azi, în cadrul mișcării de tineret, nu se mai vorbește despre această dependență cu suficientă intensitate. Desigur că atunci când ajungi la șaisprezece, șaptesprezece ani și consideri că ești o domnișoară, un tânăr, pe deplin dezvoltat, și îți atribui capacități spirituale deosebite, la vârsta de douăzeci și unu de ani scrii foiletoane. Dar în orice caz, s-ar dori să se estompeze faptul că la această vârstă mai există încă o puternică dependență a spiritual-sufletescului de corporalitate. În orice caz, pentru omul actual această dependență încetează, mai mult sau mai puțin, la o anumită vârstă. După douăzeci de ani, omul devine adult. Și atunci el nu se mai simte dependent de corporalitate, așa cum ar trebui să se simtă copilul dacă ar parcurge cu o conștiență deplină starea de schimbare a dentiției și cea de maturizare de la schimbarea dentiției până la pubertate, ș.a.m.d. Într-un timp care nu este chiar atât de îndepărtat, mai exista încă un sentiment în privința maturizării omului, prin aceea că s-a diferențiat cu claritate faptul că omul trebuie tratat altfel când își parcurge perioada de așa-numită ucenicie, de cea cât este calfă; iar la gradul de maistru se ajungea relativ târziu.
Dar pentru omul actual, după cum am spus, este întrutotul valabil faptul că de la o anumită vârstă el nu-și mai simte spiritual-sufletescul atât de puternic dependent de corporalitate. Desigur că atunci când omul atinge o vârstă considerabilă, el redevine dependent de corporalitate. Atunci observă că picioarele nu mai prea vor să-l poarte, că îi apar riduri, că părul albește și că intervine și aici o anumită dependență de corporalitate. Dar acesteia nu îi atribuim un adevărat paralelism între corporalitate și sufletesc. Omul simte pur și simplu că trupul său își reduce forțele, dar simte și că sufletesc-spiritualul rămâne mai mult sau mai puțin independent de corporalul-fizic, căci în epoca noastră el ar trebui să rămână independent de acest corporal-fizic. Lucrurile nu au fost întotdeauna așa, căci dacă ne întoarcem în epocile timpurii ale evoluției omenirii, aflăm că oamenii rămâneau într-un mod viu dependenți de corporalitatea lor până la o vârstă înaintată, la fel cum este dependent copilul în ziua de azi în privința sufletescului său de schimbarea dentiției și de pubertate. Și dacă ne întoarcem înapoi până în cea dintâi epocă, pe care nu o putem urmări din punct de vedere istoric exterior, dar o putem urmări spiritual-științific drept epoca evoluției omenirii de după marea catastrofă atlanteană, prin care s-au deplasat continentele pe suprafața Pământului, dacă ne întoarcem în această primă epocă pe care eu am numit-o proto-hindusă în cartea mea Știința ocultă în schiță, acolo omul se simțea dependent de corporalitatea sa fizică până pe la vârsta de cincizeci de ani, la fel cum se simte copilul dependent de schimbarea dentiției și cum se simt tinerii dependenți de pubertate. Asta înseamnă că așa cum se viețuiește în ziua de azi în copilărie perioada ascendentă a evoluției, tot așa se viețuia atunci în sufletesc-spiritual perioada descendentă a evoluției corporale. Și pe atunci era așa că atunci când oamenii ajungeau la vârsta de cincizeci de ani ei se maturizau lăuntric pur și simplul prin faptul că deveniseră mai în vârstă, la fel cum se maturizează tinerii întrucâtva în ziua de azi, când ajung la vârsta pubertății. Și așa era în epoca aceea, cu șapte-opt mii de ani înainte de Misteriul de pe Golgota, când omul privea plin de așteptare de-a-lungul întregii sale vieți înspre această îmbătrânire a sa, căci el își spunea: Atunci mi se revelează pur și simplu din însușirile mele corporale ceva pe care efectiv nu-l pot afla la o vârstă anterioară, înainte de a împlini vârsta de patruzeci și nouă, cincizeci de ani. – Aceasta era situația în civilizația de atunci, și ea este desigur cumplit de șocantă pentru oamenii actuali. Imaginați-vă în ziua de azi un om care este convins că dacă a ajuns la vârsta de douăzeci de ani este pur și simplu un om împlinit. Imaginați-vă cum ar fi să i se spună că trebuie să aștepte pentru că numai cu timpul, când va fi mai în vârstă, i se va dezvălui ceva pe care nu îl poate ști mai înainte, pe care nu îl poate simți mai înainte!
Prin structura corporală se putea simți pe la vârsta de cincizeci de ani ceea ce se poate numi o desprindere a trupului fizic de sufletesc-spiritual. Omul simțea oarecum tot mai mult cum se apropia corporalitatea sa de starea de cadavru. Iar în această înstrăinare a sa de trupul fizic, în această înaintare a trupului fizic înspre elementele Pământului, omul simțea eliberarea sufletesc-spiritualului său. Și tocmai prin faptul că el își simțea trupul ca pe un veșmânt, el resimțea înrudirea trupului cu elementul pământesc, cu ceea ce va aparține cândva Pământului prin moarte. Omul era oarecum mai puțin uimit decât în ziua de azi că trebuie să-și depună cândva trupul și să-l predea puterilor Pământului, pentru că el parcurgea lent și treptat acest proces de depunere a trupului său. Pentru omul actual, asta sună paradoxal, pentru că el își reprezintă că este înspăimântător să-și poarte trupul fizic ca pe un cadavru în devenire. Dar nu era așa că oamenii îl simțeau ca pe ceva incomod, ceva care trece oarecum într-o stare de putrezire. Nu, el era simțit ca un înveliș de sine-stătător, ca o coajă, care, în ciuda faptului că urma să devină pământ, era resimțită ca plină de viață, însă ca o coajă, ca un înveliș; așa devenea trupul fizic omenesc al omului aflat la vârsta de cincizeci de ani. Dar în felul acesta el afla ceva, pur și simplu datorită naturii trupului său, datorită acestei deveniri a trupului asemănătoare cu elementul pământesc, el afla ceva care poate fi aflat în ziua de azi doar prin știința abstractă. El afla, de exemplu, ceva despre natura interioară a metalelor. Un om în vârstă de cincizeci de ani avea un instinct pentru diferențierea cuprului de argint și de aur. El simțea aspectul asemănător al acestor metale cu organismul său ce urma să devină pământ. El simțea altceva în raport cu un cristal de cuarț decât cu pământul arabil. Un om devenea înțelept în privința raporturilor pământești datorită faptului că îmbătrânea. Iar aceasta a influențat întreaga civilizație. Un copil care privea la un astfel de om înaintat în vârstă, își spunea: Când voi fi la fel de bătrân ca el, voi fi înțelept; căci el este înțelept. – Aceasta a întemeiat o profundă venerație și un respect imens față de bătrânețe.
Acea venerare a bătrânilor și respectul față de bătrâni au existat în acele timpuri vechi ale evoluției omenirii pe anumite porțiuni din suprafața Pământului, în niciun caz pe acele părți ale Pământului unde trăiau pe atunci oamenii cu fruntea teșită, care sunt dezgropați în zilele noastre de antropologi, ci acolo unde au trăit oamenii care aveau deja o civilizație înaltă. În acele ținuturi ale Pământului, întreaga civilizație era unită cu o minunată venerare a bătrânilor și o respectare a lor. Și noi trebuie să ne întrebăm: De unde provine faptul că omul a trecut prin așa ceva? – De acolo că omul trăia mai puțin pe atunci în trupul său fizic, decât trăiește în ziua de azi. În ziua de azi un om care este în vârstă de douăzeci de ani pătrunde sau a pătruns deja total în trupul său fizic și parcurge toate trăirile acestui trup fizic. De aceea el se simte identic cu trupul său fizic, el se simte una cu el. Dar omul trăiește destinul celui cu care se simte unit. Și pentru că în acele timpuri vechi oamenii se simțeau cu mult mai independenți în trupurile lor fizice, gândirea lor era cu mult mai imaginativă, simțirea lor era ca o urzire lăuntrică și o viață în realitate, pentru ei trupul fizic era din capul locului ceva în interiorul căruia stăteau ca într-un înveliș. Iar acest înveliș se durifica spre sfârșitul vieții, prin anii cincizeci, și omul simțea, pe măsură ce acest trup se dezvolta tot mai mult în conformitate cu lumea exterioară, că acest trup devenea un intermediar al conținuturilor de înțelepciune despre lumea exterioară.
Situația s-a schimbat atunci când omenirea civilizată din vremea aceea a trecut în următoarea epocă de cultură, pe care eu am numit-o în cartea mea Știința ocultă, epoca proto-persană. Pe atunci oamenii nu mai puteau resimți, la vârsta de cincizeci de ani, dependența trupurilor lor fizice de elementul pământesc. În schimb, ei mai resimțeau, începând de la vârsta de patruzeci de ani, cam de pe la patruzeci și doi de ani, patruzeci și trei de ani, până la patruzeci și nouă de ani, cincizeci de ani, o altă influențare a trupului lor fizic datorită îmbătrânirii. Anume, în această perioadă ei participau în mod intens la circuitul anului. Ei simțeau în trupul lor primăvara, vara, toamna și iarna. Trupul lor dobândea o esență de înmugurire și creștere primăvara și vara, și o influență de declin toamna și iarna. Omul trăia circuitul anului, schimbările aerice. Iar de perceperea schimbărilor aerice și a parcursului anului, era legat altceva. Omul simțea că vorbirea sa devenea ceva care de fapt nu-i mai aparținea lui. Așa cum mai înainte omul aflat la vârsta de cincizeci de ani simțea că de fapt trupul său fizic nu-i mai aparține, că acesta aparține mai mult sau mai puțin Pământului, tot așa în epocă de civilizație proto-persană omul simțea că trupul aparține de fapt, prin aceea că emite limbajul, poporului dimprejur, mediului său înconjurător. Omul care aparținea culturii proto-persane și care ajungea la vârsta de cincizeci de ani, nu mai spunea deloc: Eu merg –, atunci când își exprima senzația, ci spunea: Trupul meu merge. – El nu spunea: Eu intru pe ușă –, ci spunea: Trupul meu mă poartă înăuntru, prin ușă. Căci el își simțea trupul fizic ca înrudit cu lumea exterioară, înrudit cu pământul. Iar cel ce aparținea civilizației persane târzii, din mileniul cinci, șase înainte de Misteriul de pe Golgota, simțea că limbajul se exprimă singur, că acesta este ceva pe care el îl are în comun cu întreg mediul său înconjurător. Pe atunci nu se trăia la nivel atât de internațional, ci mai mult în structura națională, și asta pe întreaga suprafață a Pământului. Omul simțea cum limbajul îi devenea străin și cum putea spune oarecum: El vorbește în tine – dacă era să-și exprime adevăratele sentimente.
Și atunci când oamenii atingeau vârsta de patruzeci de ani, era realmente așa că ei exprimau într-un anumit sens, aș spune, foarte respectuos: Puterile divin-spirituale vorbesc prin mine. – El simțea și ca și cum respirația sa nu-i mai aparținea lui însuși, ca și cum ea era întrutotul dăruită mediului înconjurător. Și într-un mod asemănător simțea omul când se apropia vârsta sa de patruzeci de ani, în epoca egipto-caldeeană, care a durat din mileniul trei, patru, până în mileniile opt, nouă înainte de Christos, în privința gândurilor sale și a reprezentărilor sale. Numai că atunci când omul se apropia de vârsta de treizeci și cinci de ani el simțea aceste reprezentări ca și cum erau unite cu puterile cerești și parcursurile stelare.
Așa cum își simțea proto-hindusul trupul legat de Pământ la sfârșitul vieții sale, cum își simțea proto-persanul limbajul și respirația unite cu parcursul anului și mediul său înconjurător, tot așa simțea cel ce făcea parte din vechea cultură egipteană sau din vechea cultură caldeeană, cum era dirijată gândirea sa de mersul stelelor. Și el simțea cum în gândurile sale intervin puterile divine ale stelelor.
În cultura egipto-caldeeană omul simțea până la vârsta de patruzeci și doi, patruzeci și trei de ani, această dependență a gândurilor sale de puterile cerești. Apoi pentru el nu mai intervenea ceva care să fie nou pe parcursul vieții sale. Dar asta s-a întâmplat și cu proto-persanul, anume că el își simțea gândirea ca inspirată de stele; de aceea ajungea el la vârsta de patruzeci de ani la acea relație cu limbajul pe care am descris-o. Și tot așa avea proto-hindusul, începând de la vârsta de treizeci și cinci de ani, relația sa cu puterile stelare. De aceea, astrologia era pentru el ceva de la sine-înțeles. La acestea se adăuga, după vârsta de patruzeci de ani, dependența limbajului de mediul înconjurător. Și el primea în plus, după vârsta de cincizeci de ani, întreaga devenire obiectivă a trupului fizic, sentimentul existenței ireale, ca de umbră, a trupului său fizic. El se obișnuia oarecum cu moartea, deoarece moartea se apropia de el deja după vârsta de cinzeci de ani. Sufletul nu era atât de unit cu trupul. De aceea apăreau aceste modificări ale trupului datorită raporturilor exterioare. Și sufletul devenea conștient de ele, le percepea, le viețuia. În felul acesta, omul se contopea tot mai mult cu lumea, pe măsură ce îmbătrânea.
Apoi a venit epoca greco-latină, care a durat din secolul al XV-lea înainte de Christos până în secolul al XV-lea după Christos, căci în toate secolele de dinaintea secolului XV după Christos în ținuturile civilizate au existat ecouri ale culturii greco-latine. Atunci s-a apropiat timpul în care omul se mai simțea încă dependent de trupul său fizic, până la vârsta de treizeci de ani – noi nu ne facem nicio idee despre aceste modificări din evoluția omenirii din istoria curentă, pe care noi o preluăm ca istorie pe deplin insuficientă în școli. Dar dacă privim acum, de exemplu, la vechiul grec, acesta nu se mai simțea dependent de stele, nici de parcursul anului, nici de Pământ, ci se simțea ca fiind întrutotul în interiorul trupului său fizic. Grecul simțea un acord, o armonie între spiritual-sufletescul său și corporalitatea sa fizică, numai că această corporalitate fizică nu se mai detașa de el. Apoi a venit timpul în care omul a devenit atât de unit cu trupul său fizic încât el nu îi mai îngăduia acestuia să participe la parcursul cosmic cu legitățile sale spirituale, un timp în care omul a fost întrutotul unit cu trupul său fizic. Acest timp a venit pentru omenire abia în cel de-al optulea secol precreștin.
Dar aceasta a determinat o mare schimbare în întreaga evoluție a omenirii, în măsura în care considerăm omenirea civilizată. E drept că omul se simțea una cu trupul său fizic în apropierea vârstei de treizeci de ani, dar trupul fizic nu se mai detașa de el. Omul se simțea unit cu el. Trupul fizic nu îi mai dezvăluia nicio taină cosmică. Aceasta a avut drept consecință faptul că neamul omenesc a dobândit tocmai în această epocă un raport cu totul nou față de moarte. În perioada în care omul, prin detașarea de corpul său fizic, se pregătea de moarte, pentru el moartea era doar o simplă transformare din viață, căci el învăța să cunoască, după vârsta de cincizeci de ani, murirea treptată. El o resimțea ca pe ceva care se încadra într-un mod plin de înțelepciune în Univers. El resimțea moartea ca pe ceva care-l conducea în lumea cu care se familiarizase deja în timpul vieții sale pământene. Moartea era cu totul altceva decât a devenit ea ulterior. Aș spune că de om s-a apropiat tot mai mult sentimentul că spiritual-sufletescul parcurge și el moartea.
Să comparăm acum perioada greacă cu cea proto-hindusă. În perioada proto-hindusă, trupul devenea autonom. Omul știa: Eu sunt și altceva în afară de trupul meu-coajă, devenit independent. – El nu putea ajunge deloc la ideea că moartea ar constitui o încheiere a vieții. Acest gând nu a existat deloc în viața omului de pe Pământ din perioada proto-hindusă. Abia treptat – și această situație a fost cea mai intensă în al VIII-lea secol precreștin – omul și-a spus (el își spunea inconștient, în sentiment, căci el nu putea gândi rațional asupra lucrurilor, dar în viața sa de sentiment el își spunea): Corpul meu moare, iar spiritual-sufletescul meu este una cu trupul meu. – El nu mai observa nicio deosebire între corporalitate și spiritual-sufletesc.
Apoi a venit asupra oamenilor gândul – care a apărut, aș spune, din adâncurile spirituale întunecate, în omenire, în secolele IX, VIII înainte de Misteriul de pe Golgota –, care avea ceva înspăimântător. Anume, asupra oamenilor a venit gândul: Oare nu s-ar putea ca sufletul meu să parcurgă aceeași cale cu trupul, adică să moară atunci când moare trupul meu?
Acest gând întrutotul imposibil pentru epoca proto-hindusă apărea tot mai des, pe măsură ce se apropia ultimul mileniu din evoluția omenirii de dinainte de Misteriul de pe Golgota. Și din dispoziția lăuntrică ce s-a creat în legătură cu acesta, au provenit celebrele cuvinte grecești, cuvintele eroilor greci: Mai bine un cerșetor sub Soare decât rege în împărăția umbrelor. – Căci grecul simțea cel puțin că odată cu viața corporală se fortifică și viața sufletească. Aceasta a fost perioada în care s-a maturizat această dispoziție lăuntrică a omenirii, care creștea în mod corect în întâmpinarea Misteriului de pe Golgota. Căci de unde provenea acea forță care menținea proaspătă ființa sufletului, și care îi făcea imposibil omului din vechime gândul că sufletul ar putea parcurge aceeași cale a morții ca și trupul? Această prospețime a sufletului, acest sentiment de independență al sufletului făcea ca omul din vechime să știe că el avusese o viață, o viață pre-terestră, căci el privea în acea viață și știa că a parcurs-o spiritual-sufletește înainte de a coborî în lumea fizică pământeană. Și el știa că în acea lume în care se aflase, acolo sus, fusese unit cu înalta Ființă solară.
Iar vechile misterii își alcătuiau învățătura pornind de la faptul că în existența pre-terestră omul este unit cu spiritul Soarelui, la fel cum este unit trupul omului în viața pământeană cu lumina fizică a Soarelui. Iar Învățătorii din misterii le spuneau discipolilor lor, iar aceștia le-o spuneau la rândul lor celorlalți oameni – ei nu numeau încă înalta Ființă solară Christos, dar Christos era înalta Ființă solară și de aceea noi putem folosi în ziua de azi acest nume –: Christos este o ființă care nu a coborât niciodată pe Pământ. Dar înainte ca voi să fi coborât pe Pământ ați fost împreună cu Christos, acolo sus, în lumile spirituale, în existența pre-terestră. Și forța lui Christos v-a dat capacitatea de a vă menține sufletele independente de corporalitate.
Această amintire instinctivă a unei existențe pre-pământene s-a pierdut pe măsură ce omul s-a simțit tot mai identic cu trupul său. Și de fapt, în epoca greacă pentru omul pământean mai exista doar priveliștea vieții terestre pentru puterile instinctive ale conștienței sale. Grecul trăia această existență pământeană armonioasă tocmai prin faptul că lui îi dispăruse perspectiva lumilor cerești ale spiritului. Grecul a dobândit atât de mult prin stăpânirea fizicului senzorial încât spiritualul i-a dispărut mai mult sau mai puțin din orizontul vieții. Pentru oamenii din ținuturile civilizate nu mai exista acea conștiență ce poate fi exprimată prin cuvintele: Înainte de a coborî pe Pământ noi ne-am aflat în prezența înaltei Ființe solare care a fost denumită ulterior Christos. – Atunci când oamenii priveau înspre starea lor prenatală, pre-terestră, întâlneau întuneric. Și așa a apărut enigma morții.
Iar ceea ce s-a petrecut apoi nu trebuie privit ca o simplă problemă a omenirii, ci noi trebuie să o privim ca pe o problemă a zeilor. Puterile divin-spirituale care l-au trimis pe om pe Pământ i-au conferit impulsurile necesare acestei evoluții, pe care eu tocmai le-am descris. Căci datorită faptului că omul concreștea tot mai mult cu trupul său fizic în privința spiritual-sufletescului său, prin faptul că el își identifica spiritual-sufletescul cu trupul fizic, astfel încât enigma morții se manifesta și pentru spiritual-sufletesc, exista pericolul, pentru puterile divin-spirituale care-l trimiseseră pe om pe Pământ, ca zeii să-l piardă pe om; ca el să poată muri treptat și sufletește, împreună cu trupul său.
Dar omul nu ar fi devenit niciodată o ființă liberă, o ființă independentă dacă el nu s-ar fi integrat în corpul său în acele timpuri. Omul putea deveni liber în evoluție numai prin faptul că privirea sa înspre viața pre-pământeană s-a întunecat, prin aceea că el a putut să se simtă oarecum pe deplin părăsit pe Pământ, în casa trupului său fizic. Căci în felul acesta a strălucit și a luminat Eul său autonom. Căci aprinderea și luminarea acestui Eu autonom poate interveni tocmai prin faptul că omul concrește întrutotul cu trupul său fizic. Atunci când omul se înalță în lumile spiritual-sufletești, Eul se retrage, căci atunci omul trece în spiritual-sufletescul obiectiv. Omul putea deveni o ființă Eu liberă numai dacă îi erau date impulsurile zeilor de a concrește tot mai mult cu trupul său fizic. Însă atunci trebuia să intervină cândva enigma morții, deoarece trupul fizic trebuia să cadă pradă morții. Și dacă oamenii nu ar fi dobândit într-un alt mod o perspectivă, atunci oamenii de pe Pământ ar fi ajuns tot mai mult la concluzia: Noi murim și ca suflete împreună cu trupurile noastre fizice. – Și dacă nu ar fi intervenit altceva, dacă s-ar fi împlinit doar parcursul liniar al istoriei, s-ar fi ajuns în ziua de azi la convingerea generală că odată cu trupul este pus în mormânt și sufletul.
Atunci puterile divin-spirituale au hotărât să trimită pe Pământ înalta Ființă solară, pe Christos, pentru ca oamenii care nu mai aveau nicio cunoaștere despre comunitatea lor cu Christos din existența pre-pământeană să poată avea o conștiență a comunității lor cu Christos, care a coborât acum pe Pământ, la ei, și a parcurs destinul lor omenesc pe Golgota, în trupul lui Iisus din Nazaret. Dumnezeu a coborât în lumea pământeană în momentul evoluției istorice a omenirii când oamenii și-au pierdut sentimentul de apartenență la Ființa solară de dincolo de lumea Pământului.
De ce a venit Christos pe Pământ? Pentru că oamenii aveau atunci nevoie de El, după ce își cuceriseră conștiență deplină de Eu, când trebuiau să afle pe Pământ că există un învingător asupra morții, că există un învingător care poate muri și reînvia. Acest misteriu trebuia pus dinaintea oamenilor într-o epocă în care oamenii nu mai puteau privi în existența lor pre-terestră, pentru a vedea acolo comunitatea lor cu dătătorul nemuririi pentru oameni, cu Christos.
Faptul că entitatea lui Christos a fost trimisă din lumile spirituale pe Pământ nu este o simplă problemă a omenirii, ci o problemă a zeilor. Căci pentru zei, neamul omenesc ar fi fost pierdut dacă ei nu ar fi trimis cea mai înaltă entitate pe Pământ pentru a întrețese cu destinul omenesc și existența omenească un eveniment divin în mijlocul evenimentelor omenești-terestre, în întreaga evoluție a omului și a lumii. Evenimentul de pe Golgota nu poate fi înțeles dacă este privit doar ca simplu eveniment omenesc. Evenimentul de pe Golgota poate fi înțeles abia atunci când el poate fi considerat și o problemă a zeilor, când se vede că ceea ce putea fi văzut anterior doar în lumile divine, a putut fi văzut și în lumea pământeană.
Probabil că acum veți ridica obiecția: Da, dar nu toți oamenii au devenit adepții și mărturisitorii lui Christos, și mulți nu cred în Christos. Se află oare ei acum în situația de a crede că sufletele lor mor împreună cu trupurile în morminte? – Nu ne este îngăduit să concepem în felul acesta Evenimentul de pe Golgota. Pentru toate secolele care l-au precedat pe al nostru este valabil că Iisus Christos, în infinita Lui milă plină de har, nu a murit numai pentru aceia care îl mărturisesc, ci pentru toți oamenii Pământului. Soluționarea enigmei morții s-a săvârșit prin Christos pentru toți oamenii Pământului. Aceasta este o problemă care nu are, pentru început, nimic de a face cu conștiență omenească. Dar a fost firesc să se găsească oameni care să preia treptat și în conștiență lor măreția și importanța Misteriului de pe Golgota. Dar Christos a murit și a înviat și pentru chinezi, japonezi, hinduși, la fel ca pentru creștini.
Deoarece evoluția omenirii, începând din secolul XV, se îndreaptă tot mai mult înspre intelectualism, trebuind să-l considere drept cea mai înaltă forță sufletească a ei, deoarece impulsul intelectualist va deveni tot mai puternic în viitor, noi am ajuns acum într-o epocă în care se pune problema ca omenirea și oamenii de pe întreaga suprafață – pentru că depinde tot mai mult de conștiență lor – să învețe tot mai mult să înțeleagă ce s-a petrecut cu Misteriul de pe Golgota. În orice caz, pentru aceasta va fi necesar să apară un mod de cunoaștere a Misteriului de pe Golgota care să poată fi realmente înțeles de toți oamenii.
Modul în care s-a dezvoltat creștinismul în secolele de până acum a avut încă mult din particularitatea vechilor religii etnice. Evoluția creștină nu a avut încă o dezvoltare universală. Iar misionarii care au mers în lume pentru a aduce creștinismul la oamenii de altă religie, au fost prea puțin înțeleși, sau nu au fost deloc înțeleși, pentru că ei au vorbit despre Christos ca despre un zeu anume, care avea în descrierile lor, în caracteristica pe care i-au dat-o, însușiri asemănătoare vechilor zei ai popoarelor. La urma-urmelor, așa s-a răspândit creștinismul. De ce credeți că au acceptat Constantin [Nota 11] sau Chlodvig [Nota 12] creștinismul? Pentru că ei au crezut că zeul Christos îi poate ajuta mai mult decât îi ajutaseră zeii lor de până atunci. Ei și-au schimbat oarecum zeii de până atunci cu zeul Christos. În felul acesta, Christos a primit multe însușiri ale vechilor zei ai popoarelor. Aceste însușiri l-au însoțit pe Christos de-a-lungul secolelor.
Dar în felul acesta creștinismul nu a putut deveni o religie universală, ci a ajuns tot mai mult în situația, aș spune, de a se retrage în fața intelectualismului. Și vedem o dezvoltare teologică tocmai în secolul al XIX-lea care nu mai putea înțelege nimic din specificul suprasensibil al evenimentului Christos și care voia să mai vorbească doar despre omul Iisus, căruia i s-a atribuit în orice caz faptul că, în calitatea sa de om, era superior restului oamenilor. Căci se voia să se mai vorbească doar despre omul Iisus și nu despre zeul Christos. Despre Dumnezeul Christos trebuie să se poată vorbi din nou, pentru că acest Christos, prin destinul Său de trecere prin Misteriul de pe Golgota a viețuit pentru oamenii de pe Pământ ceea ce a fost El pentru ei anterior în înălțimile cerești, înainte de a coborî pe Pământ.
Și așa, trebuie să spunem: vechile religii ale popoarelor au fost pentru început religii locale. – Să spune că oamenii se rugau la zeul din Teba, sau se rugau la zeul din Olimp. Aceștia erau zeități locale, iar cei care se rugau lor trebuiau să se afle în vecinătatea locului respectiv. Cu aceasta, vechile confesiuni de credință erau din capul locului limitate la un anumit perimetru de pe Pământ. Ulterior, în locul zeilor locali, care-și aveau locuința într-un loc anume, au fost puși acei zei care erau mai mult legați de personalitatea oamenilor individuali, de eroii conducători ai popoarelor. Dar zeul unui popor continua să fie eroul acelui popor, care mai trăia încă, sau sufletul care dăinuia, sufletul strămoșului poporului. Confesiunea religioasă avea un caracter limitat.
Prin creștinism s-a dezvoltat o religie pe Pământ care este, ca element spiritual, pentru Pământ, ceea ce este pentru Pământ Soarele ca element fizic. Clima din ținutul situat în apropiere de Olimp este diferită de clima din apropiere de Teba, iar clima din apropiere de Teba este diferită de clima din apropiere de Bombay. Iar dacă o confesiune religioasă se adaptează la un ținut local, ea nu trece dincolo de acea localizare. Dar Soarele își răspândește lumina peste toate locurile Pământului, și tuturor oamenilor le luminează același soare.
Astfel, atunci când acel Dumnezeu care-și are reflexul fizic în Soare, a luat înfățișare omenească, neamului omenesc i s-a dat un Dumnezeu care poate fi considerat Dumnezeu pentru toți oamenii de pe Pământ. Trebuie doar să găsim posibilitatea să pătrundem în esența acestui Dumnezeu-Christos, și atunci Îl vom putea prezenta drept Dumnezeul care este valabil pentru întreaga omenire a Pământului. Cu învățătura antroposofică, noi ne aflăm abia la început. Noi bâiguim abia oarecum antroposofia. Dar antroposofia se va dezvolta tot mai mult, și o parte din dezvoltarea ei va consta în aceea că va găsi cuvinte pentru expunerea Misteriului de pe Golgota, cu care va putea merge la hinduși, la chinezi, în toate ținuturile Pământului, și ea va putea face Misteriul de pe Golgota atât de inteligibil încât nici hindușii, nici chinezii și nici japonezii nu vor mai putea respinge ceea ce li se spune despre Misteriul de pe Golgota.
Pentru aceasta este, însă, în orice caz, necesar ca tradiția creștină să fie luată pe deplin în serios. De-a-lungul secolelor ea s-a legat, mai mult sau mai puțin, de cuvintele din Evanghelie. Oamenii au studiat vechile cărți și au studiat și modul în care acestea trebuiau înțelese. Desigur că aici nu urmează să se spună nimic împotriva valabilității Evangheliilor. În ciclurile noastre de conferințe, referitoare la fiecare din Evanghelii, avem o interpretare antroposofică aparte, prin care se caută să se pătrundă sensul mai profund al Evangheliilor. Dar, cu toate acestea, trebuie să spunem: Dar de ce se iau de obicei atât de puțin în serios cuvintele de la sfârșitul uneia dintre Evanghelii, prin care se spune: „Eu mai aveam încă multe să vă spun, numai că voi nu le puteți încă înțelege acum”? Și de ce se iau atât de puțin în serios următoarele cuvinte din Evanghelie: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul timpurilor Pământului”? Căci Christos a spus adevărul. El nu avea de spus oamenilor numai ceea ce a fost consemnat în Evanghelii. În Evanghelii au fost consemnate, dintre cuvintele lui Christos, doar cele pentru care erau maturi oamenii din acel timp să le înțeleagă – sau cel puțin unii oameni. Dar omenirea trebuie să devină tot mai matură în evoluția Pământului. Christos a rămas, începând de la Misteriul de pe Golgota Christos cel viu, și nu cel mort. Și El este aici. Iar dacă Îi învățăm limbajul, atunci vom putea ști că este aici, căci cuvintele Sale sunt Adevăr: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul timpurilor Pământului”. Iar concepția spirituală despre lume ar vrea să vorbească tocmai limbajul Lui, limbajul Lui spiritual. Concepția antroposofică despre lume ar voi să vorbească despre natură, despre orice ființă de pe Pământ, despre cerul înstelat și despre Soare în așa fel încât prin acest limbaj să devină inteligibil și Misteriul de pe Golgota, iar Christos să poată fi resimțit drept cel mereu prezent.
Ne este îngăduit să considerăm drept Cuvânt al lui Christos și ceea ce am dobândit după Misteriul de pe Golgota din lumea spirituală cu ajutorul acelei puteri care a coborât din Cer pe Pământ prin Misteriul de pe Golgota. Ne este îngăduit să adeverim cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine.” Da, Christos în mine ca om, atunci când vorbim noi, ca oameni, despre lumile spirituale. Căci în ziua de azi noi am intrat deja într-o epocă în care nu ne mai simțim una cu trupurile noastre fizice, ca grecii, care simțeau acest trup fizic în mod clar, ca având o armonie autonomă. În ziua de azi noi pătrundem mai devreme decât în epoca greacă în fundalurile trupului nostru fizic, și ne separăm în felul acesta de spiritualul din mediul nostru înconjurător; iar dacă vom căuta legătura cu Dumnezeul care a coborât din ceruri la oameni, ne putem simți uniți numai cu Dumnezeul care a pășit pe Pământ, pentru că oamenii nu mai pot păși nemijlocit cu conștiența lor obișnuită în lăcașurile cerești în răstimpul existenței lor fizice. Dacă noi Îl găsim pe Christos, adică ni se deschide lumea spirituală, atunci regăsim și accesul la lumea suprasensibilă, dar de data aceasta nu prin trupul fizic, cum era situația în timpurile vechi, ci prin forța sporită a sufletului. Și noi dobândim această forță acum, când paralelismul dintre dezvoltarea corporală și cea sufletească durează doar până pe la vârsta de douăzeci de ani – mai târziu va dura și mai puțin – prin aceea că ne pătrundem de cunoașterea unui eveniment suprasensibil, anume a Misteriului de pe Golgota, desfășurat în mijlocul evenimentelor sensibile ale evoluției Pământului. Totul s-a desfășurat pe Pământ la modul sensibil. Numai în Misteriul de pe Golgota s-a amestecat printre evenimentele Pământului ceva suprasensibil. Acest ceva poate fi înțeles doar printr-o cunoaștere suprasensibilă. Astfel, noi, ca oameni, primim în sufletele noastre, prin unirea noastră cu Christos, puternica forță de a obține un raport cu lumea suprasensibilă, pe care oamenii îl dobândeau mai înainte prin aceea că ei se mai simțeau uniți cu trupurile lor fizice în sensul că trupul devenea pentru ei ca o coajă, prin aceea că ei simțeau apropierea morții înainte ca ea să intervină în mod fizic, și se contopeau datorită acestui fapt cu spiritul conținut în mediul înconjurător.
Noi trebuie să obținem în mod sufletesc ceea ce era obținut în timpurile vechi într-un mod intermediat mai mult de trup. Și oricât de mult am admira ceea ce de fapt nu a ajuns până la noi din perioada proto-hindusă ci a rămas ulterior din această perioadă proto-hindusă în splendoarea Vedelor, în măreția filosofiei Vedante, în strălucirea lui Bhagavad Gita, noi trebuie să știm că acestea au putut fi cucerite în acele timpuri vechi doar prin faptul că pe măsură ce înainta în vârstă, omul primea reflectat în modul acesta de la trupul său, ceva spiritual.
În acele timpuri vechi în care viața fizică intra în declin începând de la vârsta de treizeci și cinci de ani, omul era despăgubit, ca să spunem așa, de acest declin al trupului său prin aceea că din trupul ce devenea mai dur, mai uscat și mai ridat, era presat în afară spiritul, pe care omul îl percepea. Marile poeme filosofice din timpurile vechi nu au fost compuse de tineri, ci de patriarhi care dobândiseră înțelepciune. Dar acesta a fost rezultatul celor primite de la trup. În această epocă a evoluției omenirii, care diferă de cele precedente, noi trebuie să dobândim de la sufletul fortificat ceea ce aveau oamenii din vechime de la trup. Trupurile noastre îmbătrânesc. Noi rămânem uniți cu ele. Noi nu lăsăm spiritul să iasă afară din trup, pentru că am luat trupul pretimpuriu în stăpânire.
Dacă nu am fi procedat așa, nu am fi devenit oameni liberi. Noi trebuie să acceptăm această situație ca destin pământesc ce ni se cuvine pe bună dreptate. Dar trebuie să ne fie limpede faptul că sufletul nostru trebuie să devină, în schimb, cu atât mai puternic. Noi trebuie să dobândim, prin propria fortificare a sufletelor noastre, ceea ce nu ne mai revine ca tărie spirituală ce corespundea trupurilor aflate în declin în timpurile vechi. Și această fortificare a sufletului rezultă dacă privim cu adevărat într-o contemplare vie mărețul, uriașul eveniment ceresc ce s-a desfășurat prin Misteriul de pe Golgota la mijlocul evoluției Pământului. Contemplând Misteriul de pe Golgota și având conștiența că efectul acestui Misteriu trăiește și printre noi, că este prezent în spiritualul suprasensibil, contemplarea acestui eveniment ne fortifică spiritual-sufletescul și noi ne apropiem din nou de lumea spirituală.
Da, Christos a coborât pe Pământ, pentru ca oamenii să-L poată vedea pe Pământ din cauză că nu-L mai puteau vedea, amintindu-și, în Ceruri. Este ceea ce pune de fapt Misteriul de pe Golgota în fața privirii noastre spirituale, din punct de vedere actual.
Ucenicii mai aveau încă un rest din vechea clarvedere, și de aceea L-au putut avea pe Christos ca învățător și după învierea Lui, când El trăia în trupul-spirit printre ei. Dar ei au pierdut treptat această forță. Iar dispariția completă a acestei forțe este reprezentată în mod simbolic prin sărbătoarea înălțării la Cer. Ucenicii au căzut într-o tristețe adâncă deoarece ei au crezut că entitatea lui Christos nu mai este aici. Ei au parcurs Evenimentul de pe Golgota. Dar când Christos le-a dispărut din conștiență – ei au văzut statura lui Christos dispărând în nori, ceea ce înseamnă dispărând din conștiența lor –, pentru ei a fost ca și cum totuși Christos nu ar mai fi acum pe Pământ. Atunci ei au căzut într-o tristețe profundă. Și orice cunoaștere adevărată s-a născut din tristețe, din durere, din suferință. Din plăcere nu se naște cunoașterea profundă. Adevărata cunoaștere, cunoașterea profundă, se naște din suferință. Și din suferința care s-a născut pentru ucenicii lui Christos la sărbătoarea Înălțării la Cer, din această suferință sufletească profundă s-a născut Misteriul de Rusalii. Pentru clarvederea exterioară, instinctivă a ucenicilor, a dispărut perceperea lui Christos. În schimb, puterea lui Christos a răsărit înlăuntrul lor. Christos le-a trimis spiritul care a făcut sufletelor lor posibil să simtă înlăuntrul lor existența lui Christos. Este ceea ce a dat conținutul primei sărbători de Rusalii din evoluția omenirii. După sărbătoarea de Înălțare la Cer, a urmat sărbătoarea de Rusalii. Christos, care dispăruse pentru privirea clarvăzătoare exterioară, ce rămăsese ucenicilor ca moștenire din vremurile vechi ale evoluției omenirii, a apărut, la sărbătoarea de Rusalii, în trăirea lăuntrică a ucenicilor. Limbile de foc nu sunt altceva decât învierea lui Christos lăuntric în sufletele discipolilor Săi, în sufletele ucenicilor Săi. Sărbătoarea de Rusalii trebuia cu necesitate să urmeze după sărbătoarea Înălțării la Cer.
Vedem astfel cum se încadrează Misteriul de pe Golgota în totalitatea sa, în evoluția omenirii. Și așa s-a încadrat el și așa a acționat el prin timp, până în vremurile noastre. Iar felul în care ne putem apropia în mod demn de ceea ce poate fi Misteriul de pe Golgota pentru noi în prezentul nemijlocit, aș spune, în zilele actuale ale evoluției istorice a omenirii, va fi elaborat din ceea ce am considerat zilele acestea, în conferința de mâine, ultima conferință pe care-mi este îngăduit să o țin în fața dumneavoastră. Vom aduce în fața sufletelor noastre Misteriul propriu-zis al Rusaliilor, însă în importanța sa pentru prezentul nemijlocit, și cu aceasta vom încheia ciclul nostru de conferințe.
