Dacă privim înapoi asupra considerațiilor pe care le-am realizat în zilele acestea, ele ne vor aduce în fața sufletelor raporturile care există între om pe de o parte și Univers pe de altă parte, dar și raporturile care există între viața omenească individuală dintr-o anumită epocă și întreaga evoluție a omenirii pe Pământ.
Acum aș dori să adaug încă ceva la aceste considerații, ceva care le va întregi oarecum. Din ceea ce mi-am permis să spun veți fi desprins că în timpurile vechi, de dinaintea Misteriului de pe Golgota, omul era de fapt cu mult mai aproape de natura exterioară și de lumea exterioară, decât se află în ziua de azi. În ziua de azi omul își imaginează că este foarte aproape de natură datorită științei sale. Dar nu este deloc așa. Omul își formează gânduri intelectuale despre natură, dar le formează din observații exterioare. El nu mai trăiește natura, nu mai viețuiește împreună cu natura. Căci dacă omul viețuiește împreună cu natura, așa cum am făcut-o noi toți în vieți pământene anterioare, în modul pe care l-am descris ieri, atunci el nu învață să cunoască din natură acele procese și entități moarte despre care vorbește știința actuală a naturii – pe deplin îndreptățită în ceea ce o privește – ci învață să cunoască întreaga natură ca însuflețită și vie. În vremurile vechi era de la sine-înțeles ca omul să zărească pretutindeni în natură entități și procese printre alte entități, deoarece prin trăirile pe care le-am descris ieri, pe care le avea omul datorită trupului său fizic, la o vârstă înaintată, el avea o legătură cu ceea ce trăiește spiritual-sufletește afară, în natură. Dacă omul ar fi rămas dependent – dacă-mi este îngăduit să spun așa, în acest mod de spiritualitatea din natură atunci el nu ar fi devenit niciodată ființa liberă care a devenit în ultima perioadă din evoluția istorică. El nu ar fi ajuns la deplina sa conștiență de Eu.
Căci dacă noi privim în ziua de azi – pe bună dreptate – în noi înșine, dacă privim și la ceea ce avem drept reprezentări din amintire, dacă privim la ceea ce am viețuit noi, ce anume găsim în noi? Noi ne găsim Eul, Eul nostru cu trăirile sale. Atunci când omul din vechime, anume cu mii de ani înainte de Misteriul de pe Golgota, privea în sine, el nu-și găsea Eul. El nu-și spunea: Eu am trăit una sau alta, cu zece, cu douăzeci de ani în urmă –, ci tocmai în amintire îi devenea limpede că trebuie să spună: Zeii mi-au îngăduit să trăiesc una sau alta. – Și omul nu-și spunea: Eu în mine –, ci el își spunea: Dumnezeu în mine. – Și tocmai prin faptul că el viețuia spiritual cu trupul său fizic, cu trupul său eteric, cu trupul său astral, împreună cu procesele de afară, din natură, tocmai prin aceea că el era mai înrudit și mai familiarizat cu natura, el spunea: Dumnezeul din mine viețuiește lumea.
În ziua de azi omul nu mai este apropiat de natură. El își procură cunoștințele despre natură prin intelectul său. Dar în felul acesta el dobândește cunoștințe doar despre natura moartă. El nu mai viețuiește natura, nu mai trăiește împreună cu natura. În felul acesta a devenit capabil să-și spună sieși de-a-dreptul intim Eu, să fie o ființă-Eu liberă.
Acest lucru a fost resimțit deosebit de intens de Sf. Apostol Pavel, când a trăit evenimentul de pe drumul Damascului. Căci înainte de a trăi evenimentul de pe drumul Damascului, Sf. Apostol Pavel a fost un inițiat în sensul vechii inițieri. El aflase, în școlile de inițiere semite de atunci, ceea ce se putea afla în școlile de inițiere din vremea aceea. Și el aflase acolo că Dumnezeul care poate fi numit în mod justificat Christos, poate fi văzut doar în existența pre-terestră. El știa acest lucru din școala sa de inițiere.
Dar discipolii și ucenicii lui Christos, pe care-i cunoștea el, afirmau: Christos a trăit printre noi în omul Iisus din Nazaret. El a fost pe Pământ. În timpul cât noi am fost contemporanii Lui, noi nu L-am viețuit numai amintindu-ne de existența pre-terestră, ci și aici pe Pământ. – Atunci Saul a spus din inițierea lui: Asta nu se poate, căci Christos poate fi văzut doar în existența pre-terestră. – Și el nu a crezut acest lucru, și a persecutat creștinismul până când a aflat el însuși, prin viziunea, prin imaginațiunea de pe drumul Damascului: Christos trăiește în legătură cu Pământul. Atunci a creat el expresia care a devenit atât de importantă de atunci încoace pentru creștinism, pentru creștinismul lăuntric: „Nu eu, ci Christos în mine”.
Da, omul ajunge la Eu în mod firesc, de la sine. Atunci când omul privește pur și simplu în sine însuși, el ajunge, în perioada actuală, de la sine în Eu. Pentru a ajunge din nou la Dumnezeu, el trebuie să se unească într-o conștiență deplină cu Misteriul de pe Golgota, și să-și spună: Christos în mine. Oamenii din vechime spuneau: Noi am fost împreună cu Christos și cu Dumnezeul-Tată, înainte de a coborî pe Pământ. – Omul ar trebui să învețe acum să spună: Christos este pe Pământ. El a fost fizic pe Pământ în timpul Misteriului de pe Golgota. De la Misteriul de pe Golgota încoace, El a rămas mereu unit cu oamenii de pe Pământ. Acest lucru este conținut în creștinism, atunci când se spune că Iisus Christos a revelat oamenilor că Împărăția Cerurilor s-a apropiat. Și tocmai în conceperea acestor cuvinte se arată că de fapt oamenii sunt necredincioși lăuntric chiar și atunci când sunt credincioși în exterior. Căci gândiți-vă numai la ceea ce spun mulți teologi moderni despre această apropiere a Împărăției Cerurilor. Ei spun: Păi, Christos a fost dependent de părerile din timpul Lui. Oamenii au crezut că într-un anumit moment Pământul va deveni cu mult mai spiritual, dar aceasta este o greșeală a lui Christos. – Însă aceasta nu este o greșeală a lui Christos, ci este o greșeală a oamenilor.
Oamenii și-au imaginat că dacă Împărăția Cerurilor coboară pe Pământ, strugurii trebuie să crească de zece ori mai mari, fructele să crească de zece ori mai multe și pe tot Pământul să curgă lapte și miere. Dar Christos nu a avut asta în vedere, ci El a vorbit despre o Împărăție spirituală, care s-a apropiat tocmai prin El. Nu ne este îngăduit să spunem: Ceea ce a spus Christos este o greșeală, și noi trebuie să gândim altfel în ziua de azi – ci trebuie să ne spunem: Cum înțeleg eu ceea ce a spus Christos?
Căci realmente, începând de la Misteriul de pe Golgota, pentru om a devenit tot mai necesar să găsească și spiritualul din cadrul celor pământești, și să perceapă corectitudinea afirmației: Lumile spirituale au coborât pe Pământ. – Ele au coborât pe Pământ. Numai că omul trebuie să caute calea de a le găsi. Pentru a găsi câte ceva care duce la această cale aș dori să mai intercalez astăzi o considerație, ce urmează să ducă la înțelegerea acestor lucruri.
În acele timpuri vechi, în care omul își simțea uscarea, lignificarea trupului fizic începând de la vârsta de cincizeci de ani, a fost totodată și vremea în care se vedea în stele destinul omenesc individual. De atunci încoace, astrologia a devenit un calcul diletant. Dar în acele vremuri vechi, când oamenii ajungeau la vârsta de cincizeci de ani, ei știau ceva, prin ființa trupului lor fizic, despre destinul înscris în stele. Ei se simțeau înrudiți cu devenirea pământeană a trupului fizic. Dar această devenire pământeană a trupului fizic, această cunoaștere a Pământului prin trupul fizic i-a condus la cunoașterea din mersul stelelor a spiritualului din destin, astfel încât cu milenii înainte de Misteriul de pe Golgota astrologiei i se acorda multă, foarte multă importanță.
Apoi a venit vremea despre care v-am spus ieri că în răstimpul acesteia omul și-a simțit mai mult mediul înconjurător, că el și-a simțit și limbajul în așa fel încât, când ajungea la vârsta de patruzeci de ani, el spunea: În mine vorbește spiritul poporului, geniul poporului vorbește în mine. – Omul a simțit limbajul ca pe ceva obiectiv. Dar de aceasta se mai lega și altceva. Se lega faptul că omul viețuia ceea ce se desfășura în jurul său pe parcursul anului. Mai târziu omul a mai viețuit doar parcursul zilnic al Soarelui: răsăritul său, apusul său. El își orânduia viața după răsăritul și apusul Soarelui. Dar mai târziu oamenii nu au mai avut prea multă înțelegere pentru parcursul anului.
A existat un timp, prin mileniile VI, V, IV înainte de Misteriul de pe Golgota, când oamenii nu viețuiau numai împreună cu ziua și cu noaptea, ci și împreună cu anul. Despre această viețuire împreună cu anul au rămas unele lucruri pentru timpurile următoare. Dar această viețuire împreună cu parcursul anului și-a aflat deplina înflorire în perioada pe care v-am indicat-o eu, în Orient. Și tocmai aici, în nord, au rămas unele lucruri pentru posteritate. Iar ceea ce a rămas poate fi, de exemplu, simțit, în Cântecul lui Olaf [Nota 13], în care Olaf viețuiește parcursul anului într-atât încât de Crăciun și după Crăciun el viețuiește și lumea spirituală. Căci Cântecul lui Olaf conținea, în realitate, viețuirea lumii spirituale din perioada de după Crăciun pe parcursul anului. Aș spune că aceasta este o amintire a acelei perioade de înflorire a viețuirii parcursului anului, așa cum a existat ea în timpuri foarte vechi, în vechiul Orient, unde și-a aflat înflorirea cea mai înaltă civilizație a omenirii. Și oamenii au înțeles pe atunci ceea ce mai târziu s-a înțeles doar din tradiții, anume; să se stabilească sărbători de-a-lungul anului. Ei viețuiau parcursul anului. Cum anume?
În ziua de azi nu se știe prin viețuire nemijlocită, ci datorită științei, că omul inspiră și expiră aer. Aerul este când afară, când înlăuntrul nostru, iar apoi aerul care se află acum în noi este afară după ce am expirat. Omul actual abia dacă știe aceste lucruri altfel decât prin știință. El nu mai viețuiește inspirația și expirația cum se făcea în vechile timpuri, când omul trăia în mod viu inspirarea aerului și expirarea lui.
Dar nu respiră numai omul, ci și Pământul nostru respiră, chiar dacă într-un alt mod. La fel cum are omul un element sufletesc, are și Pământul un element sufletesc. Dar Pământul își inspiră și își expiră de-a-lungul anului sufletescul său. Și când se apropie perioada iernii în care se află sărbătoarea Crăciunului, acesta este timpul în care Pământul a inspirat la maxim, timpul în care sufletul Pământului se află întrutotul în Pământ. Atunci Pământul are cea mai intensă viață sufletească în sine. Și de aceea, în această perioadă este vizibil și spiritual-sufletescul Pământului.
Iar omul viețuiește și el faptul că Pământul și-a inspirat sufletescul, că Pământul are întregul său suflet în sine și că ființele elementare pot ieși din elementul pământesc și trăi împreună cu copacii – care desigur sunt atunci acoperiți cu zăpadă –, pot trăi cu suprafața pământului, pe care îngheață apa; căci tocmai atunci când Pământul se acoperă cu un înveliș rece devin active ființele spirituale din pământ. Omul de știință naturalist, spune: Agricultorul sădește sămânța în pământ, care iernează acolo și răsare primăvara. – Dar toate acestea nu s-ar întâmpla dacă spiritele elementare nu ar purta forța însămânțării peste iarnă. Entitățile spirituale, spiritele naturii, sunt cele mai treze atunci când Pământul și-a inspirat întregul suflet în timpul iernii, în timpul Crăciunului. De aceea a fost nașterea lui Iisus mai bine înțeleasă, pentru că ea a avut loc în perioada Crăciunului, când Pământul își are întregul suflet în sine. Dar chiar pe vremea Misteriului de pe Golgota numai puțini oameni mai aveau o înțelegere față de acest spiritual-sufletesc din Pământ din timpul iernii.
Tot așa, se știa în acel timp că în perioada opusă din an, în timpul miezului de vară, în perioada de Sânziene, de la sfârșitul lui iunie, Pământul a expirat la maxim. Atunci Pământul și-a dăruit sufletul Cosmosului din afara Pământului. Între Crăciun și Sânziene se poate percepe mereu expirarea sufletescului Pământului în spațiile cosmice îndepărtate. Sufletul Pământului tinde spre stele. Sufletul Pământului vrea să cunoască viața stelelor. Și în felul acesta sufletul Pământului este cel mai strâns legat prin lumina Soarelui de vară, cu mișcările stelelor din perioada Sânzienelor. Acest lucru a putut fi perceput în anumite ținuturi din timpurile vechi, cu mii de ani înaintea Misteriului de pe Golgota. Acest lucru a putut fi recunoscut. Și din această cunoaștere a provenit cultivarea misteriilor verii.
În misteriile verii, misteriile de Ioan, care sunt practicate în special în nord, în misteriile miezului de vară, discipolii căutau – prin sfaturile inițiaților – să urmeze sufletul Pământului în depărtările stelare, pentru a citi din stele ce procese spirituale, ce realități spirituale sunt legate de Pământ. Iar în răstimpul de la Crăciun până la Sânziene se urmărea această ieșire a sufletului Pământului și pătrundere a sa în lumile stelare, această strădanie după stele a sufletului Pământului. Și un ecou, dar un ecou tradițional al acestei strădanii a sufletului Pământului după stele mai există încă în stabilirea sărbătorii Paștelui. Sărbătoarea Paștelui este stabilită în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară, așadar în conformitate cu o măsură care este luată din stele, pentru că în vremurile vechi se spunea: Sufletul omului vrea să urmeze sufletul Pământului pe calea sa către stele, și el vrea să considere înțelepciunea stelară drept ceva după care trebuie să se orienteze. – De aceea urma să fie stabilită această sărbătoare de primăvară, sărbătoarea Paștelui, după un calcul ceresc, un calcul referitor la stele și nu după indicații pământești și calcule pământești. Lucrurile concordă între ele dacă pot fi observate în modul corect.
Și așa se întâmpla că de fiecare dată când venea primăvara – în perioada în care nu mai exista o cunoaștere a lumii ca în timpurile vechi dar exista dorul după ceea ce avusese sufletul omenesc din această cunoaștere – ca oamenii să devină deosebit de triști primăvara. Aceasta s-a întâmplat din secolul VIII înainte de Christos până în secolul IV înainte de Christos cu atâta intensitate în sufletele popoarelor din ținuturile civilizate, încât oamenii deveneau triști primăvara în privința destinului omenirii, destinului cosmic al omenirii, căci mai exista încă dorul de a urma sufletul Pământului atunci când acesta voia să meargă primăvara către stele. Numai că sufletele omenești care erau legate de trupuri nu mai puteau înfăptui asta. De la natură nu se mai putea dobândi posibilitatea de a avea acel elan înspre lumea stelară care existase în timpurile vechi. De aceea a fost, pe de altă parte, atât de inteligibil faptul că sărbătoarea Paștelui, o sărbătoare în care urma să fie celebrate moartea și învierea lui Christos, trebuia să aibă loc tocmai în perioada primăverii; a fost de la sine-înțeles faptul că această sărbătoare trebuia să fie primăvara.
Și Dumnezeirea le-a venit în întâmpinare prin aceea că moartea lui Christos Iisus a avut loc realmente primăvara. Dar faptul că aici nu ne este îngăduit să calculăm lucrurile în mod pământesc s-a exprimat tocmai în această stabilire a sărbătorii Paștelui. Stabilirea sărbătorii Crăciunului s-a orientat în funcție de calcule terestre, căci atunci sufletul Pământului se află cu totul în pământ. Sărbătoarea Crăciunului trebuia stabilită într-o anumită zi. La baza sărbătorii Paștelui se afla altceva, sărbătoarea Paștelui nu trebuia stabilită în funcție de calcule terestre, ci în funcție de calcule cerești. Pentru aceasta nu se putea stabili o dată anume, ci trebuia calculată în fiecare an constelația stelară. Căci atunci când noi stabilim ceva pe Pământ, pe care-l calculăm pe cât posibil de exact cu instrumente de precizie, dacă privim lucrurile din punct de vedere ceresc timpul stabilit este întotdeauna incorect cu câteva zile, deoarece timpul ceresc se desfășoară altfel decât timpul pământesc. Noi încercăm să lăsăm timpul pământesc să se desfășoare pe cât posibil de uniform. Dar lucrurile nu stau la fel cu timpul ceresc, care se desfășoară mai repede și mai încet, pentru că este viu în sine. Oamenii ucid timpul Pământului, și de aceea el se desfășoară uniform. Timpul ceresc este viu, el nu se desfășoară uniform. Și există un dor de orientare după timpul ceresc, după constelațiile stelare în stabilirea sărbătorii Paștelui, deși pentru raporturile pământești ziua morții lui Christos Iisus a avut loc într-un anumit moment, și trebuie celebrată în fiecare an într-o anumită zi.
Noi nu vrem să ne orientăm primăvara după timpul Pământului, ci după timpul Cerului. În această stabilire a sărbătorii Paștelui există o profundă înțelepciune. Dar timpurile moderne gândesc altfel. În urmă cu aproape douăzeci și patru de ani aveam întâlniri săptămânale cu un renumit astronom [Nota 14]. Acest astronom putea înțelege doar faptul că toate registrele contabile de pe Pământ ajung în dezordine dacă sărbătoarea Paștelui cade în fiecare an într-o altă zi. După părerea lui, sărbătoarea Paștelui ar trebui fixată în prima duminică din aprilie, sau într-un alt mod abstract. Dumneavoastră știți că există chiar o Mișcare pentru stabilirea abstractă a sărbătorii Paștelui. Oamenii vor să aibă ordine în registrele lor contabile, care contează cel mai mult pentru ei în ziua de azi. Iar sărbătoarea Paștelui, care necesită mai multe zile, aduce în fiecare an dezordine în aceste registre. Ar fi mai multă ordine dacă s-ar stabili o anumită zi, în mod abstract. Acesta este un simbol exterior pentru faptul că oamenii vor să excludă pe deplin din lume orientarea după spiritual. În astfel de lucruri se arată cel mai bine cât de materialiști am devenit și cum vrem să excludem tot mai mult spiritualul.
Dar înainte de toate, omul trăia cursul anului în așa fel încât atunci când urmărea sufletul Pământului în Cosmos în perioada primăverii, și până la Sânziene, prin această urmărire el învăța să urmărească și entitățile spirituale ale Ierarhiilor superioare, și sufletele oamenilor care muriseră deja în lumea de pe Pământ. În timpurile vechi, oamenii erau conștienți că dacă viețuiesc parcursul anului ei învață să urmărească și sufletele morților, învață oarecum să vadă cum le merge morților lor. Și oamenii simțeau că primăvara nu le aduce numai primele flori, ci și posibilitatea să vadă cum le merge morților lor. – De viețuirea parcursului anului era legat ceva spiritual într-un mod absolut concret. Datorită evoluției omenirii de pe Pământ lucrurile s-au schimbat. Oamenii nu mai pot viețui acum parcursul anului. De ce? O considerație foarte simplă vă va arăta de ce anume.
În vremurile vechi oamenii au fost realmente foarte preocupați de elementul pământesc, în măsura în care pământescul depinde de stele. Dar oamenii moderni s-au emancipat de aceasta. Gândiți-vă numai, că atunci când noi avem aici Sânzienele, când se pune așadar problema ca sufletele noastre să poată urmări care iese din Pământ pentru a se uni cu stelele, oamenii de pe emisfera sudică au Crăciunul. În acea perioadă sufletul Pământului se retrage în Pământ de cealaltă parte a lui. Trebuie să vă gândiți că în vechile timpuri spirituale se știa prea puțin despre oamenii situați pe cealaltă emisferă a Pământului, deoarece se considera că Pământul este plat, și nu s-a ajuns deloc la ideea că Pământul ar fi rotund și că există un raport cu oamenii de pe cealaltă emisferă. Omenirea înaintează în conștiența ei. Întregul raport cu Pământul s-a modificat prin aceea că Pământul a devenit rotund pentru conștiența omenirii Pământului. Acum simte și sufletul omului că în timp ce în nord sufletul Pământului se îndreaptă către stele, prezentându-se oarecum pentru contemplarea spirituală ca o coadă de cometă, care se întinde spre cer, de cealaltă parte a Pământului sufletul Pământului se retrage în Pământ, și este Crăciunul. Și tot așa, când aici sufletul Pământului se retrage în Pământ, de cealaltă parte a Pământului coada cometei se întinde înspre Cosmos. Acestea se petrec simultan.
Prin faptul că omul a ajuns să simtă că Pământul e rotund, el a devenit independent de anotimpuri. Atâta timp cât a trăit într-un ținut, într-o regiune restrânsă, parcursul anului era pentru el ceva absolut. În ziua de azi, în care omul nu este deloc împiedicat să călătorească pe suprafața Pământului și să ajungă mereu în alte zone ale acestuia, el reduce la minim influențele anotimpurilor și nu mai poate viețui parcursul anului prin ceea ce are în mod exterior. El nu mai are nici acea profundă înțelegere pentru sărbători. Gândiți-vă numai cât de puțin concrete și cât de abstracte sunt sărbătorile în ziua de azi. Se știe din tradiție că de Crăciun se fac daruri, și copiii se bucură că au câteva zile liber de la școală. Și poate că de Paști au loc tot felul de ceremonii legate de aspecte tradiționale, pe care eu le-am expus. Dar unde anume simt oamenii în ziua de azi în mod concret lumea spirituală de-a-lungul anului? Noi nu putem avea sărbători dintr-o deplină înțelegere a parcursului anului. Noi ar trebui să viețuim mereu inspirarea și expirarea sufletului Pământului pe o parte a Pământului, la fel cum simțim foamea și setea în trupurile noastre fizice; de cealaltă parte a Pământului situația este opusă. Nu numai omul personal a devenit o ființă-Eu pentru sine, o ființă liberă, ci și Pământul însuși s-a emancipat de spațiul cosmic. Pământul însuși nu se mai află în ultima vreme într-o relație atât de intimă cu spațiul cosmic cum era în timpurile vechi – sau cel puțin în ceea ce privește evoluția omenirii. Și așa a devenit dependent omul de a căuta înlăuntrul său ceea ce nu poate găsi în afară. În această privință îl ajută și știința. Și acum aș dori să adaug ceva – foarte puțin – despre știință, care probabil nu îi interesează pe unii, dar face parte din context.
De-a-lungul devenirii intelectuale a omenirii s-a constituit o știință a naturii care se preocupă de tot ceea ce se află în afara omului. Eu nu vreau deloc să vorbesc acum despre fizică sau chimie, care se ocupă într-un mod complet exterior de ceea ce se află în afara omului, ci vreau să vorbesc despre știința vieții, despre biologie. Aceasta se preocupă în mod intens de animalele inferioare, de animalele ceva mai evoluate și până la animalele superioare. Și noi avem o știință măreață, admirabilă, referitoare la forma animalelor, astfel încât ne putem face reprezentări în ziua de azi despre modul în care au evoluat anumite forme animale dintr-altele. De aceea a conchis teoria lui Darwin-Haeckel că forma omenească ar fi evoluat din forma animală. Dar în felul acesta omul află extraordinar de puțin despre sine însuși. El devine doar punctul final al seriei animale. Căci în seria animală se află animalele de la cele inferioare până la cele superioare, și ca punct final este omul. Dar în felul acesta omul nu învață să se cunoască pe sine ca om, ci ca animal superior. Aceasta este o mare cucerire a științei, numai că trebuie abordată corect. Noi trebuie să acceptăm realmente că știința nu ne poate învăța altceva, decât ceea ce nu este omul. Dacă aceasta devine cunoaștere, faptul că știința trebuie să se preocupe de ceea ce nu este omul, și nu de ceea ce este omul, atunci va veni lumină asupra științei și atunci vom putea studia toate formele care trăiesc, de exemplu, în regnul animal sau în regnul vegetal. Și atunci ce vom spune? Atunci vom spune: Acolo, afară, există toate formele animale. Noi a trebuit să le lăsăm în urma noastră în lume, căci dacă le-am fi avut în noi nu am fi fost oameni. Științele naturii ne învață despre ceea ce noi a trebuit să învingem, să depășim. Noi am evoluat prin aceea că ne-am dezbărat mereu de formele naturii, că le-am eliminat din noi și am păstrat în noi ceea ce nu este natură, ceea ce provine din spiritual-sufletesc.
Dacă vom ajunge cândva să spunem științei: Ești grandioasă, căci tu mă înveți despre tot ceea ce nu este omul. Așadar eu trebuie să caut omul în cu totul altă parte decât în știința exterioară. Eu trebuie să-mi însușesc știința tocmai prin faptul că nu îl caut pe om în vârful regnului animal, ci caut să cunosc animalele în sensul că formele lor au trebuit să fie eliminate de om, lăsate în urmă; atunci voi ajunge în raportul corect cu știința. – Dar în felul acesta omul este transpus în necesitatea de a nu putea cunoaște ceva prin observare exterioară, ci dinlăuntrul său, din spiritual-sufletesc. Și în momentul în care omul își va spune: Știința, în sensul ei actual, nu ne oferă nicio informație despre om, ci ne oferă doar o informație despre ceea ce nu este omul –, în clipa aceea el va recunoaște cât de necesară este știința spiritului. Căci numai ea dă posibilitatea cunoașterii omului. Altfel, învățăm să cunoaștem doar învelișul exterior al omului ca punct final al evoluției animale.
Și tocmai înțelegerea corectă a științelor naturii, tocmai situarea corectă pe terenul științelor naturii ne oferă posibilitatea să recunoaștem științele naturii ca fiind întrutotul ceea ce este exterior omului și ne îndeamnă să abordăm cunoașterea omului pe o altă cale, inclusiv în privința particularităților sale fizice. Atunci va trebui să ne însușim, pentru om în general, o observare spirituală, chiar și în lumea pământeană. Antroposofia trebuie să tindă înspre această observare spirituală. Eu vă pot arăta aceasta în câteva cazuri concrete.
Sub influența spiritului materialist al timpului s-a răspândit tot mai mult tendința de a orienta în funcție de corporalitate inclusiv ceea ce ar trebui făcut în școală cu copiii. În ziua de azi se fac experimente asupra memoriei, ba chiar asupra voinței și a gândirii. Eu nu le contest, căci pentru știință ele sunt foarte interesante; numai că faptul de a voi să te orientezi din punct de vedere pedagogic după ele, este înspăimântător, căci el dovedește că noi ne-am înstrăinat cu totul de om în privința entității sale, dacă trebuie să facem experimente exterioare pentru a ne apropia, de exemplu, de copil. Dacă noi suntem uniți lăuntric cu copilul, nu avem nevoie să facem experimente exterioare. Dar vreau să subliniez încă o dată că eu nu mă ridic împotriva psihologiei experimentale, a cărei importanță vreau să o recunosc întrutotul ca fiind interesantă pentru știință. Dar ca bază a pedagogiei, psihologia experimentală dovedește doar cât de străini am devenit noi față de om dacă facem experimente exterioare în ceea ce-l privește, pentru a ști lăuntric ceva despre el, deoarece nu mai avem niciun acces lăuntric la el.
Noi trebuie să ne creăm posibilitatea de a dobândi un acces spiritual-sufletesc lăuntric la entitatea omului. Atunci aflăm, de exemplu, că pe la vârsta de nouă, zece ani a copilului se poate apela prea mult sau prea puțin la memoria lui, la capacitatea sa de amintire. Orice intenție de a nu suprasolicita memoria poate conduce și în direcția de a o solicita prea puțin. Noi trebuie să găsim calea corectă, de mijloc, de a nu solicita memoria nici prea mult nici prea puțin. Gândiți-vă că pe la vârsta de nouă, zece ani a copilului noi îi solicităm memoria prea mult, că pretindem de la memorie prea mult prin educație, prin învățământ. Consecințele se arată abia atunci când omul a ajuns la vârsta de treizeci de ani, patruzeci de ani, sau chiar mai târziu. Atunci omul devine fie reumatic, fie diabetic. Tocmai atunci când am suprasolicitat memoria la momentul nepotrivit, să spunem, de exemplu, între vârsta de nouă și zece ani, această suprasolicitare a memoriei se manifestă mai târziu în viața copilului într-o depunere exagerată a unor produse metabolice incorecte. Oamenii nu văd de obicei această legătură de-a-lungul vieții. Și, dimpotrivă, dacă am solicitat prea puțin memoria, așadar dacă nu am solicitat suficient forța de amintire a copilului, creăm pentru o perioadă următoare a vieții sale tendința de apariție a unor stări inflamatorii de diferite tipuri. Este important ca noi să știm să vedem cum stările corporale de la o vârstă sunt consecințele sufletesc-spirituale ale unei alte vârste.
Sau, vreau să spun și altceva. Noi facem experimente, la vârsta învățământului obligatoriu, pe la vârsta de opt, nouă, zece ani a copilului, cât de ușor obosesc copiii când citesc. Apoi se pot face tabele: La aritmetică obosesc în timpul cutare, la gimnastică în timpul cutare, și apoi oamenii se orientează în învățământ după aceste tabele. Aceste tabele sunt, desigur, foarte interesante pentru o știință pur obiectivă, față de care eu am tot respectul cuvenit. Eu nu le combat, dar pentru pedagogie acest mod de a considera lucrurile nu are nicio valabilitate. Căci între schimbarea dentiției și pubertate, așadar tocmai în perioada de obligativitate a învățământului elementar, educăm și predăm corect numai dacă nu ne adresăm prea intens nici capului, intelectului, nici mișcărilor executate cu membrele, ci mai mult sistemului respirator și al circulației sanguine, sistemului ritmic. Noi trebuie să aducem, de preferință, și în gimnastică un element ritmic, un tact, un element artistic.
De aceea este euritmia un mijloc de educație atât de bun deoarece în mișcările copilului pătrunde elementul artistic. De asemenea, trebuie să despovărăm capul prin aceea că nu îl lăsăm pe copil, la vârsta aceasta, să gândească prea mult, ci configurăm învățământul în imagini, aducem toate cele de predat copilului, în imagini. Atunci nu ne adresăm sistemului său neuro-senzorial, nici sistemului său locomotor, ci, în principal, sistemului său ritmic. Iar acesta nu obosește. Gândiți-vă numai că inima noastră trebuie să bată toată noaptea, chiar dacă noi suntem obosiți și trebuie să ne odihnim. Respirația noastră trebuie să se desfășoare neobosit între naștere și moarte. Despre oboseală poate fi vorba doar în cazul sistemului locomotor și al sistemului neuro-senzorial. Sistemul ritmic nu obosește niciodată. De aceea, în perioada în care copilul trebuie să preia cele mai importante lucruri pentru suflet, învățământul trebuie organizat în așa fel încât să se adreseze, în general, acelor forțe ale copilului care nu obosesc. Dar dacă se calculează cum obosește copilul într-un caz sau altul, nu se face decât să se dovedească științific cât de incorect au fost făcute lucrurile. Dacă ne orientăm în funcție de scală, atunci ne orientăm metodele de învățământ în mod incorect, și nu în funcție de ceea ce este corect. Trebuie să știm că prin psihologia elementară devine clar ceea ce nu este specific uman, și că specificul uman trebuie cunoscut lăuntric.
În acest mod va pătrunde din nou în medicină o considerare spiritual-științifică. Aceasta a existat în medicină și în timpurile vechi. Și anume a existat în așa fel încât a vindeca și a educa erau desemnate, în fond, prin același cuvânt. Omul era abordat, atunci când intra în lume, în așa fel încât să fie vindecat. Educarea era vindecare. Acest lucru va fi din nou posibil numai atunci când cunoașterea sufletesc-spirituală va fi atât de departe încât să vadă astfel de lucruri și în profunzime. Căci după cum am spus, o solicitare prea redusă a memoriei produce ulterior stări inflamatorii, iar o suprasolicitare a ei produce depuneri metabolice.
Dacă privim ceea ce înfăptuiește spiritual-sufletescul în fizic, îl găsim activ și în fiecare boală în parte. Și atunci, invers, învățăm să cunoaștem Cosmosul, modul în care se comportă spiritual substanțele în Cosmos. Atunci găsim terapia patologiei. Aici ne umplem întrutotul de gândul că de la Misteriul de pe Golgota încoace noi trebuie să apelăm la lăuntricul sufletului. Noi nu mai putem extrage spiritual-sufletescul din mediul nostru înconjurător. Dacă vom conta pe mediul înconjurător, atunci mergem în sala de cursuri de anatomie și vom percepe ceea ce a apărut ca un strigăt de disperare la una dintre ultimele reuniuni medicale din lume. Din nevoile timpului, un medic a lansat chemarea: dați-ne cadavre, și atunci vom progresa în medicină. „Dați-ne cadavre”. – Desigur că acest lucru este întrutotul justificat în timpul actual, și eu nu mă opun acestei solicitări de cadavre. Dar el nu va avea consecința corectă decât dacă, pe de altă parte, răsună și strigătul: Dați-ne posibilitatea să privim în spiritual-sufletesc, cum clădește și descompune acesta mereu viața.
Dar acest fapt este legat de o înțelegere corectă a Misteriului de pe Golgota. Căci Christos a vrut ca noi să înțelegem să ajungem la vindecare pornind dinlăuntru. De aceea ne-a trimis El Spiritul vindecător. Cea ce a vrut El să transplanteze în omenire a fost totodată ceea ce aduce și știința fizică, dar știința fizică izvorâtă din spirit. Așadar Îl înțelegem pe Christos corect dacă înțelegem în mod corect și cuvintele din Evanghelie: Cel care are mereu pe buze cuvintele „Doamne, Doamne”, sau „Christos, Christos”, nu este cu necesitate un adevărat creștin. – Antroposofiei i se reproșează adesea că ea vorbește mai puțin despre Christos decât confesiunile religioase obișnuite. Eu spun adesea celor ce reproșează antroposofiei că vorbește mai puțin despre Christos: Dar există o veche poruncă, recunoscută și de creștini, care nu este însă luată în considerare când se vorbește la nesfârșit despre Christos: „Să nu iei numele Domnului-Dumnezeu în deșert.” Este una dintre cele zece porunci.
Cel care vorbește doar încontinuu despre Christos și are mereu numele Lui pe buze, păcătuiește împotriva sfințeniei numelui lui Christos. Antroposofia ar dori să fie creștină în tot ceea ce înfăptuiește și este ea. De aceea nu i se poate face reproșul că vorbește prea puțin despre Christos, căci în tot ceea ce aduce ea se află conștiența că entitatea lui Christos trăiește. Și Ea nu vrea să aibă mereu pe buze cuvintele „Doamne, Doamne”, ci vrea să fie cu atât mai creștină cu cât va vorbi mai puțin la nesfârșit despre Christos.
Noi trebuie să dobândim o înțelegere în sens autentic creștin pentru a prelua în viața socială ceea ce este spiritual. Noi trebuie să putem ajunge, pornind din lăuntru, la ceva spiritual, care, aș spune, trăiește și printre noi. Și pentru aceasta omenirea va avea ocazia, dacă lucrează în această direcție – asta nu se poate petrece într-o zi, căci lucrurile spirituale intime nu se pot petrece într-o zi –, să dezvolte din nou din spiritualitatea lăuntrică ceva în legătură cu conviețuirea oamenilor.
Să considerăm acum sărbătoarea Paștelui. Prin sărbătoarea Paștelui Christos Iisus s-a încadrat, plin de har, în evoluția omenirii, prin aceea că s-a dezvăluit omenirii în perioada în care enigma morții se apropiase deosebit de puternic de ea, ca fiind Cel nemuritor, oarecum prototipul omului, al omului nemuritor, care trece prin moarte și află învierea. Asta s-a înțeles din timpurile vechi. Oamenii înțelegeau viața prenatală. Moartea era văzută pe Pământ, învierea trebuia văzută prin Christos Iisus. Dar Christos Iisus a îngăduit oamenilor să trăiască apoi și taina Rusaliilor. El le-a trimis oamenilor Spiritul, Spiritul vindecător, indicând cu aceasta că omul urmează să aibă din sine însuși trăirea lui Christos. El o poate avea numai dacă poate merge pe calea inversă, de a viețui mai întâi Învierea, și apoi, după viețuirea Învierii, să parcurgă în mod corect moartea fizică, adică să facă să învie lăuntric sufletul. Să-și înalțe sufletul la o viață superioară între naștere și moarte prin deplina vivifiere a raportului cu Misteriul de pe Golgota, pentru ca sufletul să simtă în sine dintr-o înviere spirituală: Eu trec ca înviat prin moartea pământeană. – Faptul că zeii s-au îngrijit ca omul să nu-și piardă nemurirea este prezentat omenirii prin succesiunea moarte și înviere din cadrul sărbătorii de Paști.
Dar acum, reprezentați-vă: Dacă omul poate simți spiritual la fel de viu cum simte primăvara înmugurirea și lăstărirea plantelor tinere, apariția florilor, înverzirea copacilor, devenirea activă și vie a întregii naturi, dacă el poate simți cum poate învia cu fizicul său împreună cu întreaga natură, și dacă poate simți tot așa, după ce a trecut perioada miezului de vară și a venit toamna cum moare natura, dacă el poate simți frunzele care se îngălbenesc și devin maronii, mugurii de plante care se ofilesc, uscarea fructelor care trebuie păstrate – dacă omul le trăiește pe acestea dar trăiește și cum în această purtare la mormânt a naturii înmugurește spiritualul, care poarte fi cel mai mult legat cu elementul pământesc la miezul iernii, de Crăciun, dacă omul va putea întâmpina cândva apropierea toamnei la fel de festiv cum poate întâmpina primăvara sărbătoarea Paștelui, dacă el poate simți la fel de solemn – cum simte de Paști punerea în mormânt, moartea și Învierea – Învierea sufletului la punerea în mormânt a naturii, pentru a se apropia apoi corect de punerea terestră în mormânt, de moartea pământeană, dacă el învață toamna din natură să simtă succesiunea inversă: Înviere și moarte, dacă el creează din sufletul său sărbătoarea care se raportează la sărbătoarea Paștelui așa cum se raportează Soarele de toamnă la Soarele de primăvară, atunci omul va fi dobândit din spiritul actual puterea de a-și înființa o sărbătoare.
Noi nu trebuie să ne străduim numai să nu pierdem tot mai mult conștiența referitoare la conținuturile sărbătorilor, astfel încât să nu mai știm deloc de ce trebuie să sărbătorim Paștele în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară. Nouă nu ne este îngăduit să spunem: Avem sărbătoarea Paștelui; aceasta a existat dintotdeauna. Ca să fie cât mai comod, să o stabilim în prima duminică din luna aprilie, întrutotul abstract! – Noi trebuie să simțim din nou că avem nevoie de o legătură a omului cu Cosmosul. – Așa cum avem Soarele care răsare și Soarele care apune, avem nevoie, atunci când sărbătorim de Paște moartea și Învierea iar toamna Învierea și moartea, de o înviere a omului în cadrul naturii care moare.
Vom învăța să simțim din străfundurile noastre sufletesc spirituale în mod corect acest lucru față de parcursul anului, numai dacă vom aduce în fața sufletelor o realitate a lumii spirituale, pe care eu am discutat-o aici adesea în anii trecuți. Noi știm că în Vechiul Testament, atunci când se vorbește despre Jahve sau Iehova, tocmai cei care cunoșteau tainele lumii spirituale spuneau: Jahve se află în fundal, dar cel care împlinește, execută faptele sale pe Pământ este Arhanghelul Michael. – Acum, în evoluția omenirii, lucrurile stau realmente așa că în ultima treime a secolului al XIX-lea această entitate spirituală care este desemnată în mod tradițional cu numele de Arhanghelul Michael a aflat o vivifiere deosebită a activității sale. Ca să spunem așa, acest Arhanghel Michael este activ în sfera Pământului începând din anii șaptezeci ai secolului trecut. Sufletul omenesc se străduiește în primăvară să urmărească sufletul pe care Pământul l-a expirat și care se îndreaptă spre Cosmos, dar nu reușește să o facă. Sub influența sentimentului libertății și al conștienței de Eu, sufletul omenesc a devenit neputincios față de înălțimile Cerului. Dar când se apropie toamna, sufletul omenesc poate simți – dacă el simte corect – cum coboară Michael în sfera Pământului și cum devine Michael toamna, reprezentându-L pe Christos, un colaborator al omului.
Când frunzele se usucă și devin maronii, când cad din copaci și natura moare, atunci oamenii simt, în această natură de toamnă, cum coboară Michael din înalturile care nu mai pot fi atinse de sufletul omenesc, pentru a deveni, în calitate de reprezentant al lui Christos, pe care el ni-L va aduce de Crăciun, ajutător al omului în dificultățile toamnei. Atunci oamenii simt posibilitatea de a încadra pe parcursul anului o sărbătoare care să-i unească pe oameni pornind de la voința lor, o sărbătoare pe care să o stabilească oamenii din conștiența lor spirituală. În calendar este înscrisă o indicație, ca o profeție: La sfârșitul lui septembrie, sărbătoarea lui Michael. Corect înțelese aceste cuvinte, înseamnă: Oamenilor, înțelegeți să trăiți sărbătorile! Înțelegeți să opuneți sărbătorii de Paște, ca sărbătoare a răsăritului, sărbătoarea lui Michael de la sfârșitul lui septembrie ca sărbătoare a apusului! – Și, realmente, dacă oamenii ar ajunge la astfel de decizii spirituale de a stabili ceva în viața socială pornind din lumile spirituale, atunci pentru această viață socială ar însemna infinit de mult.
Eu știu că o conștiență materialistă va considera fantezii ca un grup de oameni oarecum sectanți, după cum se afirmă, să se străduiască să organizeze o sărbătoare de toamnă, o sărbătoare a lui Michael. Însă acela care vede realmente realitățile lumii, știe că asupra echilibrului social, asupra progresului social va acționa mai mult decât orice agitație socială care trece astăzi prin lume, faptul, realitatea acestei decizii volitive că oamenii vor să stabilească, ca orânduire pur spirituală, o sărbătoare de toamnă ca semn că ei vor să tindă între naștere și moarte la o trezire a sufletului, la o înviere a sufletului, care poate fi apoi urmată de o moarte fizică în mod corect. Important este ca oamenii să voiască din nou spiritualul în lumea fizică. Și acest fapt este realmente cel mai ușor de înțeles în aceste ținuturi.
Cred că-mi este îngăduit să amintesc cuvintele cu care am încheiat ultima mea prezență de aici din Norvegia [Nota 15]. Eu am atras atunci atenția că raporturile cu natura, toate raporturile în care se află aici omul cu natura, prilejuiesc sufletului omenesc, după ce a trecut prin poarta morții, să dea învățătură despre natură pentru sufletele omenești, după moarte. Eu am spus că norvegienii devin învățători despre natură ai oamenilor din lumea spirituală. Cei care au fost atunci la acea conferință, își vor aminti cum am explicat eu această misiune spirituală natural-științifică pentru inimile oamenilor din Norvegia. Le-am recomandat să se gândească la faptul că prin raportul său cu stâncile și marea, cu natura absolut deosebită, întrucâtva sărăcăcioasă, norvegianul are în spirit un raport atât de intim cu natura încât el le poate spune tuturor oamenilor de pe Pământ, după moarte, ceva esențial despre natură. Acest lucru mi-a fost îngăduit să-l spun atunci.
În paralel cu aceasta, se mai desfășoară și altceva. În paralel cu aceasta se desfășoară aici ceva pe care l-am amintit cu mulți ani în urmă, pe când eram doar câțiva oameni, și când ne-am amintit că după Misteriul de pe Golgota trebuie să ia naștere tot mai mult, din deplina conștiență a oamenilor, un raport spiritual cu Universul, așa cum a existat el în timpurile vechi, când oamenii au simțit pretutindeni, în spatele fenomenelor naturii și ale înfățișărilor naturii, entități spirituale, de la ființele elementare până la entitățile spirituale cele mai înalte, când oamenii mai știau încă ce trebuie să simtă când privesc fulgerul. Oare știm noi asta în ziua de azi?
Fizica ne învață lucruri foarte exacte. Noi știm din fizică faptul că acolo electricitatea se descarcă în aer și trimite scânteile fulgerului prin aer. Noi știm acest lucru cu foarte multă exactitate din fizică, unde el a fost demonstrat cu instrumente fizice simple, în laboratoare. Acestea sunt frecate cu o pânză și apoi vedem cum sar mici scântei, ca niște fulgere. Apoi reflectăm asupra lucrurilor, și ne spunem: Acolo sus sar marile scântei ale fulgerului. – Păcat că în anumite circumstanțe ar putea veni un băiețel care să gândească în felul următor: Profesorul șterge cu grijă elementele când vrea să determine ca scânteile de fulger să se desprindă și să sară. Dacă tija de sticlă este udă și conductorul este ud, scânteia de fulger nu apare. Dar acolo sus, norii sunt complet uzi. Acolo merge foarte bine ceea ce în laborator nu merge deloc! De fapt nu pot să cred că scânteia mare sare acolo sus în mediul umed, în timp ce aici jos nu sare nici măcar o scânteie mică în mediul umed. Trebuie să fie altceva, și probabil că nu se explică lucrurile prin ceea ce viețuim noi la experimentele de fizică.
Și realmente, pe când oamenii mai aveau încă o știință spirituală, chiar dacă într-un mod instinctiv, explicațiile sunau cu totul altfel. Atunci se spunea: La fel cum vorbește omul, se vorbește afară, în Cosmos, iar cuvintele se reunesc laolaltă într-o sinteză a cuvintelor. Cele ce răsună afară ca Logos, răsună uneori prin lume concentrate ca Tao. Când Thor a lovit cu ciocanul, Cuvântul cosmic s-a concentrat sintetic. Asta se arată când auzim tunetul. Dar aici ajută și celălalt zeu, care este zeul luminii.
Lucrurile erau cu totul altfel exprimate, exprimate spiritual într-un mod în care noi nu le mai putem exprima. Noi trebuie să vorbim antroposofic, dar să vorbim din nou spiritual. Pe atunci, oamenii știau: Când vedem fulgerul și auzim tunetul, nu ne este îngăduit să le explicăm din punct de vedere pământesc, căci atunci ni se arată ceva care acționează dincolo de pământesc și vrea să se reveleze în sfera Pământului, care se revelează așadar într-un mod opus celui în care înțelegem noi lucrurile aici pe Pământ. – Îngăduiți-mi acum încă o remarcă științifică. Orice om știe din fizică faptul că atunci când aprinzi o lumină, intensitatea luminii scade în toate direcțiile. Există și o formulă: Intensitatea luminii scade în funcție de pătratul distanței de la sursa de lumină. Se știe și că forța gravitațională scade la fel ca intensitatea luminii, cu pătratul distanței. Dar nu se știe că și corectitudinea legilor naturii scade odată cu distanța, că legile naturii pământești nu mai sunt valabile atunci când ieșim în spațiul cosmic. Numai că nu există curajul de a aplica legea luminii, legea gravitației, și asupra intelectului. Corectitudinea legilor noastre ale naturii, pe care le cercetăm aici pe Pământ, scade cu pătratul distanței cu care ne transpunem în spațiul cosmic. Eu știu că asta se consideră erezie, o erezie imensă. Dar în ziua de azi nu este erezie să se spună: Lumina scade în felul următor, forța gravitațională scade în felul următor. – Dar se consideră erezie să i se spună celui care cercetează în laborator și-și verifică legile fizice și chimice: Ceea ce cercetezi tu acolo scade cu distanța la fel cum scade lumina în intensitate, pe măsură ce se răspândește. – Afară, la o anumită îndepărtare, legile naturii de aici nu mai sunt valabile. Ceea ce ai tu în butelia ta de Leyda, acest salt de scântei, poate respecta pe Pământ legile naturii. Dar afară, în spațiul cosmic, nu mai este valabil, la fel cum scade intensitatea luminii cu distanța.
După Misteriul de pe Golgota, trebuie să regăsim din lăuntru posibilitatea de a ajunge la spiritual. Acest fapt este indicat uneori de vechii inițiați prin aceea că atrăgeau atenția oamenilor: Da, omenirea mai are acum o clarvedere instinctivă. Dar omenirea își va cuceri o conștiență liberă și nu va mai putea vedea în spirit. Atunci ea va trebui din nou să ajungă la spirit printr-o educare lăuntrică a spiritului, printr-o fortificare a spiritului, prin cunoașterea spirituală și știința spirituală. Atunci Dumnezeu va apărea din nou oamenilor.
După Misteriul de pe Golgota vor apărea din nou ca adepți ai lui Christos, zeii care au existat înainte de Misteriul de pe Golgota, fără Christos. Înainte de Misteriul de pe Golgota omenirea a văzut natura însuflețită, străbătută de spirit. După Misteriul de pe Golgota omenirea trebuie să se străduiască pentru ca natura însuflețită, străbătută de spirit să constituie adepți ai lui Christos, ca toate spiritele naturii să fie văzute în suita lui Christos, căci fără El, ele nu pot fi văzute. Dar acest lucru a fost indicat tocmai aici, prin aceea că s-a spus că din vechea ceată a ființelor spirituale Widar [Nota 16] va apărea din nou într-o nouă înfățișare, va apărea din nou din ceata vechilor ființe ale zeilor, după ce s-a convertit el însuși la creștinism. Am amintit asta cu mulți ani în urmă. Și prietenii noștri nordici de aici și-au denumit Ramura cu acest nume.
Ramura de aici a fost legată de o amintire comună. Fie ca astfel de amintiri comune, iubiții mei prieteni, să fie mereu vii, și la fel cum ceea ce a dus la numele Ramurii a izvorât dintr-o amintire comună, fie ca și ceea ce viețuim noi cu prilejul unor astfel de cicluri de conferințe să devină amintire comună, adică viață comună. Fie ca noi să viețuim laolaltă în cultivarea vieții antroposofice. Este ceea ce doresc să revărs în salutul de despărțire, pe care trebuie să-l exprim acum, anume ca o amintire vie să învie mereu în sufletele noastre, și în felul acesta aici să existe mereu o adevărat conștiență a Rusaliilor. Și fie ca noi să rămânem în spirit împreună, într-o acțiune comună la progresul spiritual, la dezvoltarea spirituală a omenirii. Pnntr-o astfel de comunitate omenirea va deveni treptat tot mai puternică, pentru a pregăti spiritului din nou un cămin pe Pământ. Fie ca și ceea ce am putut gândi împreună zilele acestea să contribuie cât de puțin, în mod germinativ, la a strânge forța, ca parte a acelei mari forțe care va fi necesară pentru a pregăti spiritului din nou un cămin pe Pământ. Este ceea ce aș dori să înscriu în inimile dumneavoastră la încheierea ciclului nostru de conferințe și să vă asigur că am o profundă mulțumire în privința faptului că ați vrut să primiți din nou cu drag ceea ce am avut să vă spun zilele acestea, când mi-a fost îngăduit din nou să zăbovesc câteva zile printre dumneavoastră, iubiți prieteni norvegieni, și că aceasta va constitui pentru mine din nou un punct de pornire de a mă gândi de-a-dreptul mult la ceea ce am putut discuta aici împreună și la ceea ce vom viețui și mai departe împreună. În felul acesta putem rămâne împreună în spirit, chiar dacă prin raporturile terestre spațiul ne va separa mereu.
În acest sens, cu o profundă satisfacție lăuntrică față de atenția cu care ați urmărit conferințele și în speranța că amintirea lor va dura, doresc să vă adresez în acest moment cele mai cordiale salutări.
