Desigur că înţelegeţi cu câtă mulţumire m-am reîntors la dumneavoastră, pentru a discuta în faţa dumneavoastră şi cu dumneavoastră chestiuni antroposofice. Fireşte, poate că acest lucru se întâmplă destul de rar, totuşi se întâmplă să se spună în asemenea ocazii multe lucruri care pot da ocazia să se prelucreze mai departe cele spuse. Acest lucru este, de fapt, întotdeauna baza unei întâlniri, chiar şi atunci când ea nu poate fi realizată şi în mod spaţial.
De data aceasta ne-am întâlnit şi pentru a forma, cu această ocazie, Societatea antroposofică olandeză. Formarea acestor societăţi, în diferite ţări, este necesară în împrejurările actuale, dacă vrem să creăm o cât mai bună bază individuală, solidă, pentru ceea ce avem nevoie în prezent. Societatea antroposofică generală, care va lua fiinţă de Crăciun, la Dornach, nu va putea fi întemeiată decât atunci când fiecare societate, din diferite ţări, va fi reprezentată în aşa fel, încât reprezentanţii ei să exprime realmente – aş vrea să spun – lăuntricul substanţial al fiecărei individualităţi antroposofice în parte. În acest caz, vom putea realiza ceva foarte necesar, ceva foarte însemnat şi important când vom întemeia Societatea antroposofică generală. Dacă puteţi să simţiţi, împreună cu mine, cât de importante sunt aceste lucruri, pentru ziua de azi, atunci vom putea crea cu toţii ambianţa necesară acestor câteva zile*. Şi, pornind din această ambianţă, aş dori să vă mulţumesc din suflet pentru cuvintele dumneavoastră şi să vă transmit tuturor cele mai cordiale salutări pentru aceste zile.
* Într-o cuvântare introductivă se indicase însemnătatea acestei sesiuni pentru întemeierea unei societăti antroposofice a Olandei. (Nota trad.)
Pentru aceste conferinţe interne s-a ales tema: Omul suprasensibil aşa cum poate fi înţeles în mod antroposofic. Vom încerca să exprimăm această cunoaştere suprasensibilă şi această înţelegere a omului din cele mai diferite perspective. Deoarece nu putem avea decât un mic număr de conferinţe, aş dori să pătrund chiar de acum în miezul consideraţiunilor.
Când vorbim despre omul suprasensibil, noi ne punem de la început în opoziţie cu felul cum se vorbeşte în prezent despre om. De fapt, de mult timp nu se mai vorbeşte despre omul „suprasensibil”, chiar şi atunci când cineva are concepţii idealiste; în cultura şi în cunoaşterea curente ale prezentului nu se vorbeşte despre omul care trece prin naşteri şi morţi succesive. Căci, de-a lungul veacurilor, a devenit ceva firesc să se spună copiilor deja, în şcoală, cum concepţia modernă despre lume ar fi dovedit că Pământul este ca un grăunte de praf în Univers; pe acest grăunte de praf se mişcă prin lume, cu o iuţeală nebună, omul, un grăunte de praf încă şi mai mic care, fireşte, nu are nici o însemnătate pentru sensul cosmic. Dar, în timp ce această concepţie despre grăuntele pământesc de praf a pătruns în toate minţile şi în acelaşi timp în toate inimile, s-a pierdut azi cu totul posibilitatea de a face o legătură între om şi ceea ce se află în afara a ceea ce este pământesc. Şi chiar dacă oamenii nu sunt dumiriţi, chiar dacă aceste lucruri rămân în inconştient, vorbeşte în ziua de azi, într-o limpezime incontentestabilă, către sufletul omenesc ceva ce invită în mod energic pe om să-şi îndrepte din nou privirea către partea suprasensibilă a fiinţei sale şi – în acelaşi timp – a fiinţei Cosmosului. Căci în ultimele veacuri noi am primit materialismul şi în ceea ce priveşte cunoaşterea oamenilor. Ce este oare acest materialism?
Materialismul este acea concepţie despre lume care ia în considerare omul în măsura în care a rezultat din substanţele şi forţele acestui Pământ. Şi chiar dacă unii subliniază că omul nu se compune numai din substanţele şi forţele Pământului, noi totuşi nu posedăm nici o ştiinţă care să se ocupe cu acea parte din om care nu vine din substanţele şi forţele acestui Pământ. De aceea, afirmaţia multora dintre cei care, din punctul lor de vedere, sunt bine intenţionaţi, cum că totuşi partea eternă din om ar putea să fie înţeleasă nu este cu totul cinstită. Acest materialism nu există numai pentru a contrazice; azi a devenit un dilentantism această contrazicere a materialismului. Concepţiile teoretice care se bazează pe materialism fie pun la îndoială o lume spirituală, fie o neagă cu desăvârşire, sau cel puţin se îndoiesc că ar putea fi cunoscută, sau neagă această cunoaştere; nu aceste puncte de vedere sunt ceea ce trebuie luat în considerare în primul rând. Ceea ce este însă de luat în considerare în primul rând este partea covârşitor de impunătoare a materialismului. La ce foloseşte, în definitiv, când, dintr-o anumită stare sufletească sau prin tradiţie religioasă, oamenii spun: Gândirea omului, simţirea omului, voinţa omului trebuie totuşi să fie ceva independent de creier, iar ştiinţa actuală vine apoi şi dărâmă, printr-un mijloc oarecare, de cele mai multe ori făcând cercetări cerebrale în stările patologice, bucată cu bucată din creierul omului şi dărâmă, în acelaşi timp, în mod aparent, şi bucată cu bucată din sufletul omului? La ce foloseşte dacă, dintr-o anumită stare sufletească, sau din tradiţie religioasă, vorbim despre nemurirea vieţii sufleteşti dacă atunci când această viaţă sufletească se îmbolnăveşte, de pildă, nu ne vine nimic altceva în minte decât să ne gândim la vindecarea creierului sau a sistemului nervos în genere? Dar toate acestea ni le-a adus materialismul. Mulţi din cei care, în ziua de azi, vor să combată materialismul nu ştiu de fapt ce fac; căci ei nici nu bănuiesc marea importanţă pe care o au cunoştinţele de detaliu pe care le-a adus materialismul. Ei nu bănuiesc ce consecinţe a adus materialismul pentru întreaga cunoaştere umană.
Să punem în faţa sufletului nostru această chestiune ca punct de plecare. Noi privim omul aşa cum îl poate cunoaşte ştiinţa din ziua de azi, şi pornim în mod foarte cinstit la lucru. Atunci ni se va releva ceva. Din tot ce poate scoate la iveală fiziologia, biologia, chimia etc. pentru a explica pe om se va recunoaşte cum se distribuie diferitele substanţe şi forţe ale lumii şi ale Pământului, pentru a alcătui muşchii, sistemul nervos, sistemul sanguin, fiecare simţ în parte ete., în sfârşit omul întreg despre care vorbeşte ştiinţa de azi. Aici se află un fapt deosebit. Ne apropiem mai întâi de această ştiinţă în felul care, cu drept cuvânt, ne apare ca având cel mai deplin succes. Să luăm de pildă cunoaşterea aceea omenească care stă la baza cunoştinţelor pe care medicul trebuie să şi le însuşească la universitate ca bază a activităţii sale vindicătoare; luăm ceea ce află el despre om în primul rând în ştiinţele pregătitoare şi apoi în ştiinţele care sunt baza medicinii. Să ne închipuim toate acestea rezumate într-un manual care cuprinde tot ce trebuie să înveţe medicul despre om. Acolo se află rezumat tot ce trebuie să se ştie despre om, până la treapta când medicul trece, apoi, la cunoaşterile sale de specialist şi ne întrebăm: Ce este asta? Ce se cunoaşte despre om?
Se cunoaşte foarte mult; se cunoaşte tot ce se poate cunoaşte azi. Căci, dacă plecăm din acest domeniu, trecând într-altul, şi cercetăm pe psihologi, pe cunoscătorii sufletului, totul devine îndoielnic, incert. Căci descoperim îndată că în ştiinţa naturală, care stă la baza studiului serios, se află rezultate solide ale cercetării. Ele sunt atât de solide încât, de cele mai multe ori, cei care le expun în prelegeri nici nu sunt la înălţimea acestei solidităţi cu reale merite.
De cele mai multe ori studenţii se plictisesc îngrozitor la aceste cursuri de pregătire care li se fac; cauza nu trebuie însă căutată în ştiinţa naturală, ci în cei care o tratează. De aceea, nu ar trebui să se vorbească niciodată de plicticoasa ştiinţă naturală ci numai de plicticoşii profesori. Nu este vinovată ştiinţa naturală, ea oferă realmente lucruri de mare soliditate şi cu reale merite. Aş putea spune că atunci când, în ziua de azi, oamenii fac ştiinţa naturală, ei pot fi părăsiţi de toate spiritele bune, totuşi ştiinţa naturală ea însăşi lucrează cu spirite bune!
Dar, dacă apoi trecem de la ceea ce se poate oferi ca rezultat al unor cercetări extrem de solide, la psihologi şi la filosofi, şi dacă vedem cum vorbesc aceştia despre suflet sau chiar despre ceea ce este etern în om, atunci ne dăm în curând seama, dacă trecem dincolo de ceea ce ne-a fost transmis din vremuri trecute, că sunt doar vorbe, nimic decât vorbe cu care oamenii nu au ce face. Când, în ziua de azi, un om se apropie de o filosofie sau de o psihologie cu cele mai adânci nevoi ale sufletului său, el nu va constata numai că ceea ce i se spune este plicticos, dar nici nu va afla nimic referitor la întrebările puse.
De aceea se poate spune că numai ştiinţa naturală oferă o cunoaştere reală aceluia care o caută. Dar ce ne învaţă ştiinţa naturală despre om? Ea ne învaţă despre ceea ce, la om, ia fiinţă o dată cu naşterea sau cu concepţia şi se stinge o dată cu moartea. Nimic altceva! Dacă vrem să fim cinstiţi, asta este totul! De aceea nu este posibil pentru cel care vrea să fie corect decât să-şi îndrepte privirea către ceea ce nu poate fi atins, azi, cu mijloacele obişnuite ale ştiinţei naturale, adică să întemeieze o adevărată ştiinţă sufletească şi spirituală care, la rândul ei, se bazează pe o experienţă şi pe o observare a spiritului, ca vechea cunoaştere spirituală. Şi acest lucru nu poate să se facă altfel decât cu , mijloacele pe care le găsiţi indicate în cărţile mele Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, Ştiinţa ocultă şi altele, unde sunt descrise mijloacele prin care omul se transpune în posibilitatea de a vedea realmente spiritualul şi de a vorbi despre el aşa cum vorbeşte despre ceea ce se află în lumea materială, senzorială, pe care se bazează, în mod fundamental, ştiinţele naturii. Fireşte că studiul a ceea ce este accesibil simţurilor pe Pământ, a ceea ce poate fi experimentat, nu este încă încheiat, dar este pe calea cea bună. Însă toate acestea oferă numai cunoştinţe despre omul trecător, fizic, temporar. De aceea nici nu putem să privim dincolo de ce este pământesc, dacă vrem să înţelegem omul cu aceste mijloace. Căci dacă privim numai ceea ce este pământesc percepem numai partea trecătoare din om.
După cum vom vedea însă, acest lucru este ceea ce, de fapt, nu poate fi înţeles prin el însuşi. Prin această constatare suntem îndemnaţi să privim în sus, spre ambianţa cosmică. Dar atunci când ştiinţa de azi priveşte spre ambianţa cosmică ea calculează, cel mult, depărtarea stelelor, descrie drumul lor, îndreaptă spectroscopul înspre stele şi spune în ce măsură fenomenele luminoase ne permit să tragem concluzia că stelele sunt alcătuite din aceleaşi substanţe ca şi cele de pe Pământ. Această ştiinţă a spaţiului extraterestru nu poate trece nici ea dincolo de Pământ. Ca punct de plecare, aş dori să ridic azi în faţa dumneavoastră unele probleme care apoi, dezvoltate, vor fi tot mai mult confirmate în diferitele conferinţe care urmează.
Dacă ne ridicăm privirea dincolo de ceea ce Pământul oferă simţurilor noastre, dacă în loc să facem acest lucru prin intermediul cunoştinţelor ştiinţei actuale ne ridicăm privirea în lumea stelelor, vom descoperi mai întâi sistemul planetar, corpurile cereşti care se află în oarecare raport cu Pământul, care fac mişcări despre care se crede azi că ar fi asemănătoare cu mişcarea acestuia; sunt mişcări în jurul Soarelui şi mişcări care au loc în spaţiul cosmic în acelaşi timp cu Soarele într-o anumită direcţie etc. Da, aceste lucruri se pot observa şi calcula azi, dar ele nu ne dau nici un rezultat care ar putea avea vreo legătură cu omul. S-ar putea spune că din aceste observaţii nu rezultă nimic pentru om.
În acelaşi timp, contemplarea suprasensibilă ne conduce la altceva. Privirea noastră se îndreaptă spre planetele situate dincolo de Pământ: Saturn, Jupiter, Marte, vedem apoi Pământul, Mercur, Venus, Luna; noi nu socotim Luna ca fiind o planetă secundară, ci o considerăm, sub aspect planetar, comparabilă cu Pământul. În ceea ce priveşte planetele, ştiinia de azi a calculat că, de pildă, Saturn, care străbate un drum lung, are nevoie de foarte mult timp, de treizeci de ani, pentru a face o rotaţie în jurul Soarelui, că Jupiter are nevoie de mult mai puţin timp şi Marte de şi mai puţin timp. Prin urmare, când privim cerul înstelat, noi vedem o stea, o planetă într-un anumit loc; într-un anumit punct; în alt punct vedem o altă planetă, pe Saturn, Jupiter şi aşa mai departe. Tot ce se arată în primul rând ochiului sufletesc – acolo Jupiter, aici Saturn – toate acestea au şi ele o sferă eterică, toate sunt cuprinse într-o fină substanţialitate, în eter. Dacă putem să vedem şi eterul, atunci constatăm cum, de pildă, Saturn – această planetă cu o formă atât de bizară: o sferă cu inele în jurul ei – se roteşte în jurul său în eter. Saturn nu este inactiv faţă de eterul care învăluie şi conţine întreaga sferă planetară; când cineva contemplă, în mod spiritual, planeta Saturn, vede cum radiază forţa, radiază ceva ce se poate percepe ca formă. Ceea ce ne apare în mod fizic la Saturn este numai o anumită parte, este chiar ceva care dispare, treptat, în faţa privirii spirituale. Contemplarea spirituală ne face să avem sentimentul că spiritele lumii vor să aşeze, pentru noi, pe Saturn la locul lui, ca să avem un reper după care să ne putem ghida. Dar, dacă privim la el cu ochiul spiritului, este ca şi cum cineva schiţează ceva pe o tablă numai pentru a avea un punct de sprijin, apoi desenează ceva de jur împrejur şi apoi şterge din nou aceste puncte de sprijin. Lucrul acesta se întâmplă de la sine în lumea spirituală: Saturn se stinge, dar ceea ce este în jurul său devine din ce în ce mai clar. Vorbeşte o limbă minunată! Dacă am reuşit să-l stingem pe Saturn şi să vedem ceea ce se ţese în eter, atunci constatăm că acest lucru se extinde până la Jupiter. Şi tot aşa face şi Jupiter. Se stinge şi el; ceea ce se ţese în eter se extinde chiar foarte departe şi se formează o nouă formă în eter, care împreună cu forma lui Saturn alcătuiesc o imagine. Şi apoi ajungem la Marte; şi aici lucrurile se repetă. Ajungem la Soare; şi, în timp ce Soarele exterior, fizic, te orbeşte, Soarele spiritual nu te orbeşte; tot ce este orbitor se stinge repede când este vorba de Soarele spiritual. Şi atunci avem un tablou extrem de viu a tot ce se desenează în eter, până la Mercur, la Venus, la Lună.
În felul acesta obţinem diverse imagini parţiale şi putem spune că aceste imagini sunt în aşa fel alcătuite, încât Saturn, de pildă, se află, uneori într-un anumit punct, în care nu se poate întâlni cu imaginea lui Jupiter. Dar în mod uimitor este prevenit şi acest lucru, căci ceea ce se vede atunci se formează, de fapt, împreună. Există o linie pe care, dacă o trasăm dintr-un anumit punct, care se află în est, în Asia, prin mijlocul Pământului, şi apoi o prelungim în Univers, ea devine extrem de importantă pentru privitor. Dacă Saturn se găseşte în afara acestei linii, atunci ni se oferă prilejul să ducem imaginea pe care am primit-o de la el până la această linie; şi ea se fixează acolo. Aceste imagini se fixează întotdeauna pentru vederea spirituală prin această linie. (Se desenează.) Deci, dacă vedem undeva imaginea lui Jupiter sau a lui Saturn, desigur ele trebuie căutate, apoi însă ele se fixează prin această linie. Pe această cale se obţine o imagine unitară. Sistemul nostru planetar, atunci când îl privim astfel, ne oferă o imagine coerentă. Ştiţi dumneavoastră ce este această imagine unitară? O putem descifra şi descoperim că ea ne oferă în linii mari o copie a pielii omeneşti, cuprinzând organele de simţ. Dacă aveţi în vedere organele de simţ care se găsesc în pielea omului şi încercaţi să constituiţi cu ajutorul lor imaginea bolţii cereşti, atunci obţineţi ce am descris mai înainte: sistemul planetar desenează în eterul cosmic ceea ce există în omul specializat prin condiţiile de pe Pământ, în imaginea spaţială a suprafeţei pielii, cu organele de simţ pe care le include. În felul acesta noi legăm omul de pe Pământ cu forma sa, care îi este dată prin învelişul pielii sale, de sistemul planetar, care plăsmuieşte în eter prototipul ceresc al omului pământean.
Un al doilea aspect rezultă dacă analizăm planetele în mişcare. Dacă urmărim o planetă, sistemul lui Ptolemeu ne furnizează o anumită imagine a mersului său, pe când sistemul lui Copernic ne oferă o altă imagine. Se poate şi aşa. Diversele imagini ale mişcării luate în parte pot fi interpretate în mod diferit, dar în primul rând este important să avem capacitatea de a le privi în ansamblu. Saturn, care străbate drumul cel mai lung şi care are nevoie de mai mult timp pentru a realiza o rotaţie completă, ne oferă împreună cu mişcarea lui Jupiter o anumită imagine. Dacă privim lucrurile în acest fel, din mişcările tuturor planetelor ia naştere un întreg. Şi această imagine care ia fiinţă, în acest fel, din mişcările planetelor nu se prezintă la fel cu punctul de vedere exprimat de astronomie. De pildă, pentru contemplarea spirituală nu rezultă imagini de elipse – cum ne spune astronomia; dacă urmărim, de exemplu, pe Saturn el ne dezvăluie o mişcare care se asociază cu alte mişcări, formând un opt, un fel de „lemniscată”, în care se desfăşoară toate celelalte mişcări ale planetelor. Această imagine, care rezultă din mişcările planetelor, ni se arată ca fiind imaginea cerească pe care o putem pune la baza a ceea ce se exprimă, la om, prin intermediul nervilor şi glandelor învecinate.
Prin urmare, dacă facem tranziţia de la pielea omenească şi de la organele de simţ pe care le include, pe care le găsim, într-o formă primordială, în orânduirea planetelor, aşa cum se arată contemplării spirituale, la mişcările planetelor şi le privim în ansamblu, atunci, desenând conturul formei omeneşti, putem avea simţământul că acest contur redă aspectul sistemului planetar. Dacă desenăm înăuntru sistemul nervos şi glandele cu secreţie internă, făcând acest lucru în mod obiectiv, pe baza observaţiilor în suprasensibil, avem, la fiecare linie, sentimentul că reprezentăm copia fizică a mişcărilor întregului sistem planetar.
Şi acum omul însuşi poate înainta în contemplarea sa, în contemplarea spirituală a lumii. El a ajuns să-şi facă o imagine, în felul descris acum de mine, despre mişcarea planetelor, desenând nervii omeneşti şi glandele învecinate; acum el poate merge însă mai departe cu cunoaşterea şi atunci fiecare mişcare separată dispare. Dacă de la imaginaţie ne urcăm la inspiraţie, atunci diferitele mişcări izolate dispar. Lucrul acesta este deosebit de important. Ceea ce, într-un sens mai îngust, se poate numi vedere dispare din tabloul întreg, deodată nu mai există. Dar acum începem să auzim spiritualiceşte. Ceea ce mai înainte a fost mişcare devine neclar, se confundă şi în cele din urmă avem în faţa noastră numai o imagine înceţoşată. Dar din această imagine încetosată se formează muzica cosmică şi ritmurile cosmice devin spiritualiceşte audibile. Cu privire la aceste ritmuri cosmice ne putem atunci întreba: Ce trebuie să adăugăm la contururile desenate de noi mai înainte?
Ştim că prin arta omenească se pot transforma unele lucruri. Dacă desenăm conturul omului şi înscriem în acest contur sistemul nervos, noi avem simţământul că pictăm sau desenăm în sensul corespunzător. Dar nu putem desena în mod direct ceea ce auzim în muzica cosmică; căci acestea sunt ritmuri, sunt melodii. Dacă am vrea să le introducem în desenul nostru schematic, atunci, bazându-ne pe aceasta şi urmărind sistemul nervos pe care l-am desenat, ar trebui să luăm o pensulă, să punem repede o culoare roşie într-un loc, apoi repede o culoare albastră; din nou, repede un roşu, iarăşi un albastru etc. şi tot aşa de-a lungul întregului sistem nervos. Apoi, în anumite locuri, tresărim: nu putem merge mai departe, trebuie să ne apucăm să desenăm ceva special: ceva ce exprimă ceea ce auzim în acel moment. Ceea ce auzim poate fi transpus în desen; dar, dacă vrem să fie pus în linia de contur, atunci suntem nevoiţi, în unele locuri, să ne extindem, să facem altă imagine, pentru că ceea ce mai înainte se scurgea ca într-un ritm: albastru-roşu, albastru-roşu, albastru-roşu etc... devine acum melodie şi atunci suntem nevoiţi să desenăm altceva, o imagine care să ne reprezinte melodia. Ritmuri cosmice – melodii cosmice! Atunci când toate acestea au fost transpuse în imagini, se conturează o muzică cosmică spaţial sesizabilă, ca şi aceea care rezultă atunci când mişcările planetelor se pierd în ceaţă, şi astfel muzica cosmică poate fi auzită de urechea spirituală. Şi ceea ce am desenat în felul acesta sunt căile sângelui. Apoi când ajungem la un organ, la inimă sau la plămâni, la organe care primesc ceva din afară sau care primesc şi dinăuntru, din corp, unele substanţe, dacă ajungem aici trebuie să desenăm ceva care, într-o anumită privinţă, se leagă de căile sângelui: atunci ies la iveală inima, plămânii, ficatul, rinichii, stomacul. Şi apoi desenăm organele care sunt în legătură cu căile sângelui, organele de excreţie – secreţia se poate adăuga şi ea – le desenăm acum în schiţa noastră conturată, în sistemul sanguin, ca venind din muzica cosmică.
Acum mergem mai departe, trecând de la inspiraţie la intuiţie. Aici din muzica cosmică ia fiinţă încă ceva cu totul special: sunetele se nasc laolaltă, se influenţează unele pe altele şi această muzică cosmică capătă un sens. Muzica cosmică devine graiul lumii întregi; ceea ce sintetizăm în expresiile vorbire cosmică, grai cosmic, este ceea ce devine acum audibil. În vremurile vechi toate acestea erau sintetizate prin noţiunea de cuvânt cosmic sau „Logos”. Cuvântul cosmic devine perceptibil. Şi deoarece el devine audibil suntem nevoiţi să introducem încă ceva în desenul prin care l-am reprezentat pe om. Devenim conştienţi de acest lucru. Trebuie să procedăm aşa cum, în mod curent, procedăm cu scrisul şi desenul omenesc, când exprimăm ceva sub forma cuvintelor, care sunt plăsmuite din litere: aşa trebuie să exprimăm sensul fiecărui cuvânt cosmic în parte. Şi noi găsim că atunci când exprimăm fiecare cuvânt cosmic în parte şi îl aşezăm în desen (ca şi atunci când cineva ne spune ceva şi ne notăm acest lucru, tot aşa vă spune şi graiul cosmic ceva şi voi îl introduceţi în desen) ia naştere în cadrul acestui desen sistemul muscular si sistemul osos.
Acum aţi obţinut omul întreg din ceea ce vă spune lumea extrapământească. Numai că în decursul acestei observaţii mai intervine ceva esenţialmente diferit.
Să ne reîntoarcem la originea acestui întreg, la ceea ce găsim ca o imagine desenată în eter; atunci, în timp ce noi exercităm această cunoaştere dispare ceea ce este pământesc, nu mai rămâne decât ca o amintire. Ca amintire trebuie să existe, căci altminteri nu avem nici un punct de reazem; trebuie să ne rămână amintirea dacă vrem să ajungem la cunoaştere spirituală. Trebuie să ne spunem că nu este bine ca cineva să ajungă la cunoaştere spirituală excluzând cunoaşterea fizică. După cum atunci când facem ceva în lumea fizică trebuie să ne putem aminti despre ce am făcut, deoarece dacă nu ne amintim de trăirile fizice nu suntem sănătoşi, tot astfel, în timpul cunoaşterii ştiinţei spirituale, trebuie să ne putem mereu aminti de ceea ce există în lumea fizică. Prin urmare, dacă ne reîntoarcem la ceea ce este dătător de formă în sistemul planetar, atunci, într-o oarecare măsură, ceea ce a fost pe Pământ, ceea ce noi înşine am recunoscut ca fiind cele mai frumoase rezultate ale ştiinţei fizice, se uită cu desăvârşire pentru o clipă. Oricât de bine am cunoaşte noi, aici, ştiinţa naturală, totuşi, în momentele de cunoaştere spirituală ar trebui întotdeauna, mai întâi, să reflectăm, să căutăm să ne aducem aminte ce am învăţat în domeniul fizic. Ar trebui să ne spunem mereu: Trebuie să stăm în mod ferm pe această bază. Dar ea se pierde, devine numai o amintire.
În schimb, acum apare ceva excepţional de viu în comparaţie cu cunoaşterea fizică – apare tot aşa de viu ca şi un eveniment actual faţă de ceva ce trăieşte doar în amintire, apare acum ceva pe care îl considerăm ca fiind forţa plăsmuitoare din sistemul planetar. În clipa acaea ne vom afla în cu totul altă ambianţă. În clipa aceea apare ceea ce în cartea mea Ştiinţa ocultă este indicat sub numele de ierarhia a treia, ierarhia Arhailor, a Arhanghelilor şi a Îngerilor. Vedem că în această imagine trăieşte ierarhia a treia. În faţa noastră răsare o lume nouă. Acum noi nu spunem numai că avem în faţă făptura omenească în prototipul ei cosmic primordial ieşit din sistemul planetar, ci spunem că asupra acestei imagini primordiale cosmice a omului acţionează, că o urzesc, Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii, entităţile ierarhiei a treia.
Prin cunoaşterea suprasensibilă putem să avem viziunea unei asemenea lumi, chiar aici în existenţa pământească. După moarte, fiecare om trebuie să treacă printr-o astfel de cunoaştere; cu atât mai uşor va trece prin ea cu cât s-a pregătit mai bine în existenţa pământească. Dar, oricum, trebuie să treacă prin ea.
Când omul aici pe Pământ vrea să-şi cunoască înfăţişarea, el se priveşte sau se fotografiază. După moarte nu există nici un mijloc ca el să cunoască forma sa proprie sau a celorlalţi oameni; dar după moarte omul trebuie să privească conformaţia sa planetară. Ceea ce îi arată planetele se dovedeşte a fi propria sa conformaţie; şi atunci recunoaştem drept făptură omenească ceea ce am descris mai înainte. Dar vedem întreţesută în toate acestea acţiunea ierarhiei a treia, a Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor (în l. română: Începătorilor – nota trad.).
Acum ne urcăm şi mai sus. O dată ce am recunoscut că viaţa şi lucrarea Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor are o legătură cu forma pielii omeneşti şi cu organele sale senzoriale, putem să mergem mai departe în această cunoaştere a omului, în legătură cu lumea extrapământeană. Dar trebuie mai întâi să precizăm un lucru: aici pe Pământ spunem că omul are o anumită înfăţişare; unul are o frunte mai aparte, altul un nas deosebit, un al treilea are ochii trişti, altul îi are râzători etc. Şi ne oprim aici. Prin cunoaşterea cosmică ajungem să vedem în tot ce formează făptura omenească lucrarea ierarhiei a treia. De fapt omul nu este o făptură a Pământului; pământescul dă doar substanţa, în starea embrionară. Dar cei ce lucrează asupra făpturii omeneşti, venind din Cosmos, sunt Arhaii, Arhanghelii şi Îngerii.
Urcându-ne mai sus, ajungem la confluenţa mişcărilor, pe care o aflăm reprodusă în sistemul nervos al omului şi în glandele cu secreţie internă; atunci descoperim că mişcările planetelor se întrepătrund cu ierarhia a doua: Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. Şi deoarece aceste fiinţe din ierarhia a doua sunt legate de imaginea primordială cosmică a sistemului nervos şi glandular al omului şi lucrează asupra lor, la un anumit timp după moarte, atunci când am ajuns să înţelegem cum se desprinde făptura omenească de prototipul ei cosmic, trebuie să ne înălţăm până la ierarhia a doua şi să înţelegem cum sunt alcătuite la omul pământesc, de care acum ne aducem aminte, sistemul nervos şi sistemul glandular, de către entităţile ierarhiei a doua: Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. Acum nu mai privim omul ca şi cum ar fi fost alcătuit prin electricitate, magnetism sau altceva de felul acesta, ci îl recunoaştem ca fiind construit, ca om fizic, de către entităţile ierarhiei a doua.
Mergem apoi mai departe şi găsim, ridicându-ne la muzica cosmică, la melodia cosmică şi la ritmul cosmic, că şi aici există o imagine primordială cosmică a omului. V-am arătat cum se desenează aceasta în forma conturată a omului. Dar nu ajungem mai departe în ceea ce priveşte ierarhiile. Tot ierarhia a doua, a Exusiai-lor, Kyriotetesi-lor şi a Dynamis-ilor lucrează la ceea ce găsim acum. Însă acum este vorba de un alt fel de activitate. Este greu de exprimat prin ce se deosebeşte prima formă de muncă, asupra sistemului nervos, de a doua, asupra sistemului sanguin, a sistemului ritmic al sângelui. Dacă, totuşi, vrem să exprimăm această deosebire, atunci trebuie să spunem că în ceea ce priveşte prima activitate ierarhia a doua se uită în jos, spre ceea ce este pământesc, iar în ceea ce priveşte cealaltă activitate, ea se uită în sus. Aşa încât atât sistemul nervos, cât şi cel circulator, cu organele corespunzătoare, sunt făcute de aceeaşi ierarhie, numai că o dată ea priveşte în jos, spre Pământ, şi a doua oară în sus, către lumea spirituală, către cer.
Dacă pătrundem apoi până la intuiţie şi contemplăm cum din acţiunea formativă a Cosmosului, a cuvântului cosmic, a graiului cosmic se urzeşte sistemul muscular şi sistemul osos al omului, atunci ajungem la ierarhia întâi, la Heruvimi, Serafimi şi Tronuri. Atunci am ajuns aproximativ la acel moment dintre moarte şi o nouă naştere, care se află la mijloc şi pe care, în Dramele-Mistere, l-am descris ca fiind „miezul-nopţii al existenţei”. De aceea trebuie să considerăm că ceea ce dă omului posibilitatea de a se mişca în lume este urzit, zămislit, creat de către entităţile ierarhiei întâi.
În felul acesta, îl percepem pe om prin cunoaşterea suprasensibilă şi vedem că o lume de entităţi spirituale stă în spatele tuturor lucrurilor. Azi noi ne-am obişnuit să-l analizăm pe om cercetând, mai întâi, sistemul său osos. De cele mai multe ori, se începe cu scheletul, deşi acest lucru este ceva lipsit de sens, aş putea spune, pentru o observare uzuală; căci scheletul este clădit din lichidul omului. Nu este partea iniţială, este numai ceea ce rămâne din lichid, ca rest, şi nu poate fi înţeles decât aşa. Cum se procedează de obicei? Trebuie învăţate: braţele, mâinile, oasele braţelor, cele două oase ale antebraţelor, primele oase ale mâinii, oasele degetelor etc.; aşa se enumeră sistemul osos şi totul se învaţă pe de rost. Ştiţi despre ce este vorba, cei mai mulţi aţi învăţat doar pe de rost aceste lucruri. Şi tot aşa se procedează apoi cu muşchii; dar aici lucrurile devin mai dificile; şi când se ajunge la celelalte organe se învaţă şi ele, dar aici reprezentările încep să se încâlcească într-un grad mult mai mare. Pentru un suflet sănătos nu avem a face decât cu dorinţa de a afla mai mult, şi anume: de cine depind toate acestea şi câte taine mai sunt dependente de Cosmos? Pentru a studia cu adevărat omul sunt necesare următoarele: la om trebuie început cu pielea şi cu simţurile care sunt cuprinse în ea; şi atunci ne urcăm la ierarhia Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor. Apoi se pătrunde mai adânc în om, se ajunge la sistemul nervos şi la cel glandular şi, prin ele, la ierarhia următoare, la Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. Tot la această ierarhie rămânem când ajungem la sistemul circulator, cu organizarea lui caracteristică. Iar când ne ocupăm de ceea ce este construit de către sistemul circulator şi de celelalte organe, ceea ce face pe om să fie mobil, sistemul muscular şi osos, trebuie să ne ridicărn la ierarhia întâi; atunci noi aflăm că ceea ce constituie sistemul muscular şi sistemul osos ale omului este lucrarea Heruvimilor, a Serafimilor şi a Tronurilor.
În felul acesta avem posibilitatea să descriem cum se ridică orânduirea ierarhică de la ierarhia a treia la a doua şi la întâia. Dacă descriem ceea ce acţionează aici, ceea ce este cuprins în extrapământesc acţionând asupra pământescului, atunci în faţa noastră apare o imagine remarcabilă privind acţiunile acestor ierarhii. Noi privim orânduirea ierarhică, vedem jos entităţile care lucrează, entităţile ierarhiei a treia a Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor; apoi observăm entităţile ierarhiei a doua, Exusiai, Kyriotetes, Dynamis, şi vedem cum toate acestea acţionează laolaltă, colaborează în Cosmos. Apoi, privim entităţile ierarhiei întâi, Heruvimii, Serafimii şi Tronurile; abia acum ni se înfăţişează imaginea inteligibilă a corpului omenesc: pe de o parte orânduirea ierarhiilor, pe care le urmărim până la acţiunile lor; lăsăm apoi să apară în faţa ochiului nostru spiritual faptele: şi ni se arată omul.
După cum vedeţi, aici se deschide un mod de abordare care începe tocmai acolo unde se termină celălalt. Dar acest fel de a-l concepe pe om ne duce dincolo de naştere şi moarte. Nici un alt mod de abordare nu poate spune omului ceva despre ceea ce trece dincolo de naştere şi moarte, numai felul de abordare pe care l-am descris acum aici poate face acest lucru. Căci ceea ce se poate spune astfel devine contemplare, devine o experienţă pentru om. Vom vorbi, în conferinţele următoare, despre felul cum se întâmplă acest lucru. După cum aici, pe Pământ, omul are în jurul său regnul mineral, vegetal, animal şi ceea ce rezultă din acţiunile de ordin pământesc, din domeniul fizic al omului, după cum vede aici ceea ce provine de la minerale, vegetale, animale şi de la oamenii fizici, tot astfel, după ce a trecut prin poarta morţii, între moarte şi o nouă naştere, el priveşte ceea ce, ieşind din activitatea cosmică spirituală, se îndreaptă către om - şi care îl reprezintă pe om ca fiind rezultatul activităţii, ca fiind rezultatul faptelor ierarhiilor superioare. Şi vom vedea cum toate acestea sunt în legătură cu formele celorlalte fiinţe pământeşti; căci abia atunci înţelegem şi alcătuirea celorlalte fiinţe pământeşti.
Aş dori să mai adaug – ca o pregătire pentru zilele următoare – şi alte lucruri. Dacă privim un animal, vedem că el aminteşte numai în sens limitat figura omenească. De unde provine aceasta? De la faptul că animalul nu poate reda figura planetară desenată în eter. Numai omul poate reda copia acestei figuri, pentru că el tinde către acea linie despre care am vorbit, unde se fixează, pentru el, această figură. Dacă omul ar rămâne veşnic un copil mic, nu ar învăţa niciodată să umble, ci s-ar târî întotdeauna, prin urmare, dacă ar avea această tendinţă (dar nu o are) atunci nici el nu ar putea copia, reda, formele planetare. Dar conform organizării sale ca om, el trebuie să le redea; el trebuie să crească în formele planetare. Animalul nu poate face acest lucru. Animalul poate doar să-şi conducă viaţa după mişcările planetelor; el nu poate reda decât o copie a acestor mişcări; lucrul acesta îl puteţi vedea la fiecare parte din corpul animal. Dacă priviţi, de exemplu, scheletul unui mamifer, găsiţi oasele şirei spinării în forma lor de vertebre; ele sunt copii după mişcările planetare. Oricât de multe vertebre ar avea şarpele, fiecare din ele este o copie pământească a mişcării planetelor. Pe de o parte Luna (ca fiind planeta cea mai apropiată de Pământ) exercită o influenţă deosebită asupra conformaţiei animale; influenţa ei este deosebit de puternică. Scheletul se dezvoltă, dând naştere diferitelor membre, toate acestea acţionează apoi împreună asupra formei vertebrelor. După Lună, luăm în considerare celelalte planete care se mişcă în formă de spirală: Venus şi Mercur. Apoi ajungem la Soare; el acţionează, încheind formarea scheletului. Există în coloana vertebrală un loc anume unde acţionează Soarele, căci aici coloana vertebrală începe să tindă către formarea craniului. Oasele care alcătuiesc craniul trebuie să le considerăm ca vertebre modificate. Acolo unde vertebrele „îşi dau importanţă” – potrivit expresiei lui Goethe-Gegenbauer – şi se transformă în oase ale craniului, găsim activitatea lui Saturn şi Jupiter. Prin urmare, când urmărim scheletul din spate spre faţă, atunci, pentru a înţelege oasele animale, trebuie să mergem de la Lună până la Saturn; referitor la figura animală, noi nu putem urmări acea conformaţie care este desenată în sistemul planetar, ci trebuie să ne referim la mişcările planetelor. Dar ceea ce omul introduce în sistemul său glandutar animalul introduce în întreaga sa alcătuire. Astfel încât noi putem spune despre animal că el nu are posibilitatea de a se lua după forma sistemului planetar, ci începe direct cu mişcarea.
Această mişcare a sistemului planetar şi-o reprezentau oamenii, în vremuri vechi, spunând: Mişcarea planetelor se face trecând prin zodiac. Ei ştiau să vorbească, de pildă despre mişcarea lui Saturn, cum trece Saturn prin zodiac, şi ştiau să spună acelaşi lucru despre fiecare planetă. De aici, ei au stabilit, prin ceea ce se cunoştea despre animal, o legătură între figura animalului şi cercul zodiacal. Numele pe care îl poartă acesta este astfel pe deplin îndreptăţit.* Dar partea esenţială este că animalul nu participă la formele modelate în eter, că numai omul ia parte la ele şi omul poate face aceasta deoarece el are mersul vertical. Prin faptul acesta configuraţia planetară devine un model, în timp ce animalul ajunge numai la o imitare a mişcărilor.
* În l. germană zodiacul este numit Tierkreis, ceea ce tradus ad litteram înseamnă „cercul animalelor”. (Nota trad.)
În felul acesta ni se înfăţişează o imagine spirituală, o imagine suprasensibilă a omului. Căci, în tot ce am descris până acum, învelişul pielii, sistemul nervos, sistemul sanguin, muşchi şi oase, în toate nu sunt decât forţe; aceasta este în primul rând o imagine a forţei, care, prin zămislire şi prin naştere, se uneşte prin embrionul fizic cu Pământul; acolo primeşte forţele şi substanţele pământeşti. Această imagine, care este pur spirituală, dar care, fiind ceva spiritual, este bine definită, se umple cu substanţe şi cu forţe pământeşti. Omul coboară pe Pământ aşa cum a fost alcătuit în cer. El este, mai întâi, o fiinţă cu totul suprasensibilă, până în măduva oaselor. Apoi el se uneşte cu embrionul, cu germenele omenesc fizic şi atunci germenele spiritual se umple de aceste forţe pământeşti, pe care, la moarte, le leapădă de pe el, rămânând, din nou, o făptură spirituală, când trece prin poarta morţii.
Acum, ca încheiere, vreau să vă mai spun următoarele:
Să zicem că omul trece prin poarta morţii. Chipul său fizie, pe care şi-l cunoscuse uitându-se în oglindă sau fotografiindu-se, nu mai există. Şi nici nu-l mai interesează. Dar atunci el priveşte imaginea primordială cosmică desenată în eter şi ştie că aceasta se găsea ancorată în propriul său corp eteric în timpul vieţii sale pe Pământ; pe atunci însă el nu o percepea. Pe Pământ, această imagine primordială cosmică se afla în fiinţa sa fizică, dar el nu o percepea. Acum el vede chipul său adevărat. Dar această imagine, pe care o percepe acum, este luminoasă, ea emite forţe şi acest lucru are urmări bine determinate. Căci radiaţia care porneşte de la această imagine acţionează aşa cum acţionează cea emisă de un corp luminos, numai că acum se petrece în domeniul eteric. Soarele străluceşte în mod fizic pe când această imagine a omului, văzută cosmic, străluceşte în mod spiritual, şi deoarece este o imagine spirituală, ea are forţa de a lumina şi alte lucruri. Aici, în viaţa pământească, puteţi aşeza la soare pe cineva care a făcut fapte bune sau rele oricât de mult aţi voi: părul său poate fi luminat, dar faptele sale bune sau rele nu sunt luminate ca însuşiri. Dar, din ceea ce omul trăieşte în lumea spirituală, după trecerea prin moarte, ca pe imaginea luminoasă a propriei sale forme, radiază o lumină spirituală care luminează acum faptele sale morale. Astfel încât, după moarte, apare în faţa omului, împreună cu imaginea cosmică, ceva ce luminează propriile sale fapte morale. Toate acestea se aflau ascunse în noi în timpul vieţii pe Pământ, le auzeam răsunând în surdină ca glas al conştienţei; acum, după moarte, le vedem în mod obiectiv. Ştim atunci că aşa suntem noi înşine şi aceasta trebuie să fie, în jurul nostru, după moarte. Atunci suntem necruţători cu noi înşine. Căci lumina aceea nu se îndreaptă acum atât de liniştitor către tot ce puteam găsi ca scuză pentru păcatele noastre şi ca relevare a faptelor noastre bune; ceea ce punem în lumină, în felul acesta, este un judecător neînduplecat care aruncă o lumină limpede asupra valorii acţiunii noastre. Conştienţa însăşi devine un impuls cosmic, care, după moarte, acţionează în afara noastră.
Iată lucrurile care ne duc de la omul pământean la omul suprasensibil. Şi se poate spune că omul pământean, care ia fiinţă o dată cu naşterea şi care se sfârşeşte o dată cu moartea, poate fi înţeles în mod antropologic, cum se obişnuieşte azi; omul suprasensibil care se îmbibă cu substanţele pământeşti numai pentru a se manifesta spre exterior, acest om suprasensibil, omul superior, trebuie să fie conceput în mod antroposofie!
Acest lucru îl vom face în decursul acestor conferinţe.
