Sarcina mea a fost ieri să vă arăt, cu ajutorul anumitor personalităţi, cum se desfăşoară evoluţia istorică a lumii. Când vrem să avansăm în direcţia spiritual-știinţifică, nu se poate proceda altfel decât arătând cum se reflectă urmarea evenimentelor în oameni, în epoca noastră, pentru motive despre care vom mai vorbi în cursul acestor conferinţe, omul se resimte ca fiinţă izolată de restul lumii. Toate epocile anterioare şi de asemenea cele următoare – acest lucru trebuie accentuat – sunt de aşa natură, că oamenii s-au simţit şi se vor simţi membri ai lumii întregi, integraţi în lumea întreagă. Am spus adeseori: Aşa cum degetul unui om nu poate exista prin el însuşi, ci există prin om, iar când este separat de om el nu mai este deget, fiind cu totul altceva şi ascultând de alte legi, deci aşa cum degetul nu este într-adevăr deget decât când este ataşat organismului, la fel omul, sub orice formă ar fi el – fie cea a vieţii pământeşti, fie cea a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere –, nu este într-adevăr o fiinţă decât în unire cu lumea întreagă. Dar conştienţa acestei legături, care exista în vremurile de odinioară şi va reveni mai târziu, este astăzi atenuată şi întunecată fiindcă, după cum veţi auzi, omul avea nevoie de această atenuare şi întunecare pentru a face în sine experienţa deplină a libertăţii. Şi cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în timpurile vechi, cu atât constatăm mai mult că oamenii au conștiența unirii lor cu cosmosul.
V-am prezentat două personalități, dintre care pe una epopeea o numește Ghilgameș, iar pe cealaltă Eabani, și v-am arătat cum trăiesc aceste două personalități în epoca chaldeeano-egipteană în modul în care se putea trăi în acel timp, și cum și-au aprofundat după aceea cunoașterea datorită Misteriilor din Efes. Ieri v-am spus că aceste doua fiinţe omeneşti au luat apoi parte la evoluţia istorică a lumii sub numele de Aristotel şi Alexandru. Dar pentru a putea înţelege pe deplin care a fost cursul evoluţiei pământeşti în aceste epoci, când aceste personalităţi au parcurs cele descrise, să încercăm să ne cufundăm și mai profund privirea în ceea ce au putut primi aceste suflete în decursul acestor trei încarnări succesive.
V-am arătat deja cum personalitatea care se ascunde sub numele de Ghilgameș a întreprins o călătorie spre vest și a trecut printr-un fel de inițiere postatlanteană occidentală. Pentru a înțelege ceea ce se întâmplă mai târziu, să ne reprezentăm clar ce e era o inițiere de acest gen. Evident, va trebui să căutăm în locurile unde s-au menținut mult timp ecourile vechii inițieri atlanteene, și aceasta a fost cazul Misteriilor din Hibernia [ Nota 17 ], despre care am vorbit recent prietenilor prezenți la Dornach. Dar acum trebuie să repet anumite lucruri, pentru a putea ajunge la deplina înțelegere a celor despre care este vorba.
Misteriile din Hibernia, misteriile irlandeze, au dăinuit multă vreme. Ele au dăinuit până în epoca de întemeiere a creștinismului. Pe de o parte, ele sunt misteriile care au păstrat cel mai fidel vechea înțelepciune a populațiilor atlanteene. Aș vrea să vă dau mai întâi o imagine a experiențelor prin care trecea cel care era inițiat în aceste misterii. Cel care urma să primească inițierea trebuia să fie pregătit într-o manieră riguroasă, căci în timpurile de demult inițierile din misterii erau extrem de severe. Omul era transformat lăuntric în întreaga sa constituție sufletească, deoarece în Misteriile din Hibernia era vorba în primul rând de a pregăti omul, printr-o trăire lăuntrică intensă, să remarce caracterul amăgitor a tot ceea ce-l înconjoară, a tot ceea ce i se prezintă, al tuturor lucrurilor cărora omul le atestă existenţa prin percepţia sa senzorială.. În continuare, candidatului la iniţiere i se arătau toate dificultăţile, toate obstacolele care se ridică în faţa celui care se străduieşte să găsească adevărul, adevărul real. I se arăta că în fond tot ceea ce ne înconjoară în lumea sensibilă este iluzoriu, că simţurile nu oferă decât iluzii, şi că adevărul se ascunde în spatele iluziei în aşa fel, că fiinţa adevărată a omului nu poate fi atinsă cu ajutorul percepţiei sensibile.
Dumneavoastră veţi spune că aceasta este o convingere pe care aţi cucerit-o în cursul îndelungatei dumneavoastră munci antroposofice. Dumneavoastră o ştiţi foarte bine, veţi spune. Dar convingerea privind caracterul iluzoriu al lumii exterioare sensibile, pe care o poate avea omul cu conştienţa sa actuală, nu reprezintă absolut nimic pe lângă zguduirea lăuntrică, tragismul lăuntric resimţit de oamenii care erau pregătiţi în acea epocă pentru iniţiere, în Hibernia. Căci în mod teoretic se afirmă cu uşurinţă că totul este Maya, totul este iluzie, dar în realitate acestea se iau într-un mod foarte lejer. Însă pregătirea discipolilor din Hibernia era împinsă atât de departe, încât ei ajungeau să-şi spună că nu există nici o posibilitate omenească de a trece dincolo de iluzie şi de a ajunge la fiinţa reală, la fiinţa adevărată.
Discipolii erau pregătiţi să se mulţumească în sufletul lor – într-o anumită măsură din disperare – cu această iluzie. Ei ajungeau la un sentiment de disperare completă, având impresia că acest caracter iluzoriu este atât de pătrunzător şi atât de puternic, încât nu se poate trece dincolo de el, nu se poate trece de iluzie. Şi în viaţa discipolilor revenea mereu această dispoziţie sufletească, trebuie să rămânem cu această iluzie. Dar aceasta însemna pierderea pământului de sub picioare, căci iluzia nu oferă o baza solida. Da, despre severitatea pregătirii din misteriile antice, astăzi de-abia ne putem face o idee. Oamenii dau înapoi de spaimă în faţa a ceea ce le cere realmente dezvoltarea lăuntrică.
Şi ceea ce se producea referitor la existenţa caracterului său iluzoriu, se repeta pentru discipoli în efortul lor spre adevăr. Ei învăţau să cunoască toate emoţiile, sentimentele confuze care subjugă şi împiedică omul să ajungă la adevăr, tot ceea ce tulbură lumina limpede a cunoaşterii. Astfel încât ei ajungeau, de asemenea, a-şi spune: Aşadar, dacă nu putem trăi în adevăr, trebuie să trăim în eroare, în falsitate! Or, aceasta înseamnă exact să smulgi umanitatea din sine, dacă la un moment al vieţii se ajunge la deznădejde în privinţa existenţei şi adevărului.
Toate aveau drept scop ca omul, experimentând contrarul a ceea ce trebuie să atingă în final, să vină în întâmpinarea ţelului său cu sentimentul profund omenesc corect. Căci cel ce n-a învăţat ce înseamnă să trăieşti în eroare şi iluzie, nu ştie aprecia existenţa şi adevărul! Iar discipolii din Hibernia trebuiau să înveţe să aprecieze existenţa şi adevărul.
Şi după ce discipolii trecuseră prin această experienţă, după ce absolviseră, ca să spunem aşa, trecerea prin polul opus a ceea ce trebuiau să atingă – eu trebuie să descriu acum ceea ce se întâmpla, cu ajutorul imaginilor, care în Misteriile din Hibernia erau realităţi ei erau conduşi într-un fel de sanctuar unde se aflau două statui cu o putere sugestivă extraordinară. Una din aceste statui, de o mărime gigantică, nu avea nimic în interior; partea de suprafaţă care înconjura spaţiul gol, deci substanţa din care se compunea statuia, era un material perfect elastic. Peste tot unde se apăsa, degetul se adâncea în statuie; dar în momentul în care înceta presiunea, forma se restabilea. Statuia întreagă era făcută în aşa fel că avea capul îngrijit modelat; ajungând în faţa statuii, aveai impresia că din cap radiază forţele în restul corpului ei colosal; căci, desigur, nu se vedea golul interior, acesta nu era perceput şi nu se remarca decât în momentul în care se apăsa cu degetul. Şi discipolii trebuiau să apese statuia. Ea crea sentimentul că tot restul corpului era inundat de forţele ce proveneau de la cap, şi că acesta era totul la această statuie.
Recunosc că omul cufundat în viaţa prozaică actuală nu ar avea, dacă l-am conduce în faţa unei astfel de statui, decât o impresie abstractă. Dar desigur că este cu totul altfel – când resimţi cu întreaga fiinţă lăuntrică, cu spiritul, cu sufletul, cu sângele şi nervii tăi, puterea iluziei, puterea erorii – să vieţuieşti puterea sugestivă a unei asemenea forme gigantice.
Această statuie avea o înfăţişare masculină. Lângă ea se afla alta, cu înfăţişare feminină: aceasta nu era goală pe dinăuntru. Ea nu era făcută dintr-un material elastic, ci dintr-unul plastic. Şi când era apăsată cu degetul – şi discipolii erau solicitaţi să o facă – forma se distrugea. Se crea acolo o adâncitură în corp. Dar când discipolul experimentase pe prima statuie faptul că datorită elasticităţii materiei, forma se restabilea, pe când pe cealaltă statuie el făcuse experienţa că aceasta se deforma sub apăsare – după încă câteva lucruri despre care vă voi vorbi imediat – el părăsea sala şi nu era readus acolo decât atunci când toate deformaţiile suferite de statuia neelastică, cu aspect feminin, erau reparate. El nu era readus decât atunci când statuia era din nou intactă. Şi după toate aceste pregătiri impuse discipolului – eu nu pot decât schiţa lucrurile –, el ajungea să aibă în faţa statuii cu aspect feminin, în toată fiinţa sa omenească, în spirit, suflet şi trup, o trăire foarte vie. Această trăire lăuntrică fusese deja pregătită de mai înainte, dar ea se impunea acum cu putere prin acţiunea sugestivă a statuii: El avea sentimentul unei rigidităţi lăuntrice, unei încremeniri ca de gheaţă. Şi aceasta acţiona asupra lui în aşa fel încât sufletul i se umplea de imaginaţiuni, şi aceste imaginaţiuni erau imagini de iarnă pământească, peisaje de iarnă pământească. Discipolul era astfel condus să contemple lăuntric iarna.
În faţa celeilalte statui, cea masculină, discipolul simţea cum întreaga viaţă din el, în mod obişnuit dispersată în tot trupul, se concentra în sânge, şi că sângele era pătruns de forţele care îl împingeau spre piele. Deci, dacă în faţa unei statui el se simţea devenind un schelet îngheţat, în faţa celeilalte viaţa sa interioară părea să piară în căldură, şi el se simţea trăind în învelişul său încordat. Această vieţuire a omului întreg împins spre suprafaţă conducea discipolul să ajungă la înţelegerea a ceea ce a devenit, zicând că: se resimte, se simte, se vieţuieşte pe sine cu această impresie că din tot ceea ce există în cosmos, numai Soarele ar acţiona asupra lui. Şi discipolul învăţa în acest fel să cunoască acţiunea cosmică solară; el ajungea să vadă legătura care uneşte omul cu Soarele. El învăţă să cunoască legătura omului cu Soarele. El învăţa că în realitate omul nu devine ceea ce-i sugerase puternica acţiune a statuii solare, numai fiindcă alte forţe venind dintr-o altă parte a lumii îi modifică efectele. În felul acesta învăţa discipolul să se vieţuiască pe sine în cosmos. Şi când discipolul resimţea acţiunea sugestivă a statuii lunare, deci când resimţea lăuntric această rigiditate glaciară şi vieţuia un peisaj hibernal – în faţa statuii solare el vieţuia în spirit un peisaj estival, ca şi cum l-ar fi creat el însuşi –, el resimţea atunci ceea ce ar fi omul dacă Luna ar acţiona singură.
Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, ce se ştie cu adevărat astăzi despre lume? Se ştie că floarea de cicoare este albastră, trandafirul este roşu, cerul este albastru ş.a.m.d., ş.a.m.d. Dar acestea nu sunt impresii care să zguduie fiinţa, ele nu ne informează decât despre lucrurile cele mai apropiate de noi. Entitatea întreagă a omului trebuie să devină organ sensibil în măsură mult mai mare dacă vrea să cunoască secretele universului. Şi tocmai asta se realiza prin acţiunea sugestivă a statuii solare: omul îşi concentra întreaga sa fiinţă în circulaţia sângelui. Omul învăţa a se cunoaşte pe sine, ca fiinţă solară prin această acţiune sugestivă. Şi omul învăţa, pe de altă parte, a se cunoaşte pe sine ca fiinţă lunară, atunci când vieţuia acţiunea sugestivă a statuii Lunii. Aceste experienţe lăuntrice îi permiteau să afle cum acţionau Soarele şi Luna asupra omului, la fel cum astăzi indicaţiile pe care i le furnizează ochiul sau urechea îi permit omului să recunoască acţiunea trandafirului, a sunetelor ş.a.m.d. Discipolii acestor misterii vieţuiau deci şi în epoca postatlanteană această integrare a omului în cosmos. Aceasta era pentru ei o experienţă directă.
Ceea ce v-am expus este o scurtă schiţă a trăirilor cosmice grandioase pe care le-au avut discipolii Misteriilor din Hibernia până în primele secole ale evoluţiei creştine, când ei puteau vieţui acţiunea Soarelui şi a Lunii.
Cu totul altele erau trăirile avute de discipolii Misteriilor din Efes, misteriile din Asia Mică. În aceste misterii din Efes se vieţuia cu întreaga fiinţă, într-un mod deosebit de intens, ceea ce şi-a găsit mai târziu expresia paradigmatică la începutul Evangheliei lui Ioan: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu. Şi un Dumnezeu era Cuvântul”.
La Efes, discipolul nu era condus înaintea a două statui, ci în faţa uneia singure, cea care este cunoscută ca fiind statuia Artemisei din Efes. Şi în timp ce el se identifica cu această statuie plină de viaţă, debordând de viaţă, discipolul se simţea trăind în eterul cosmic. El se ridica cu întreaga sa vieţuire lăuntrică, simţire deasupra vieţii pământeşti, şi se înălţa până la vieţuirea eterului cosmic. Şi pentru el devenea foarte clar ceea ce urmează: Ce este limbajul omenesc pur şi simplu. Şi de la acest limbaj omenesc, copia omenească a logosului uman ca imagine a Logosului Lumilor, a Logosului cosmic, el înţelegea limpede cum creează şi ţese Cuvântul Lumilor în cosmos.
Din nou nu pot să vă dau decât o schiţă despre ceea ce se întâmpla. Discipolului i se atrăgea în mod deosebit atenţia să vieţuiască cu adevărat ceea ce se întâmplă când vorbeşte omul, când acesta imprimă cuvântul în respiraţie. Discipolul era condus la vieţuirea a ceea ce face el să treacă în viaţă prin propria sa activitate interioară, a ceea ce se imprima în elementul aerian şi a faptului că de ceea ce se petrece în elementul aeric sunt legate alte două procese.
Să ne imaginăm că acesta ar fi expiraţia (vezi desenul 6.1, partea dreaptă, albastru deschis cu linie roşie), căruia i se imprimă anumite cuvinte pronunţate de om. În timp ce respiraţia modelată în cuvinte se revarsă în afară din pieptul nostru, oscilaţia ritmică străbate în jos întreg elementul fluid-apos, care parcurge organismul omenesc (luminos; apă). Astfel că atunci când omul vorbeşte, el are acest ritm al aerului în partea de sus, în laringele său, în organul său de vorbire, dar în paralel cu acest suflu vorbit se produce în el o ondulaţie, o oscilaţie a elementului lichid. Lichidul aflat sub nivelul regiunii cuvântului intră în oscilaţie, şi vibrează simultan în om. Aceasta este esenţa a ceea ce se întâmplă când alăturăm simţirea cuvintelor noastre. Dacă elementul lichid nu ar vibra în om în acord cu limbajul, acesta ar răsuna în afară neutru, indiferent, şi omul nu ar simţi ceea ce spune. Dar în sus, spre cap, urcă elementul căldură (roşu) şi cuvintele pe care le modelăm în suflu însoţesc undele de căldură ce se ridică în sus şi care pătrund în capul nostru şi acţionează în aşa fel, încât noi ne însoţim cuvintele de gânduri. Astfel că atunci când vorbim, avem de-a face cu trei elemente: cu aerul, căldura şi apa sau lichidul.
Tabla 6Acest proces, care nu ne oferă decât o imagine de ansamblu a ceea ce vibrează şi trăieşte în limbaj, acest proces era punct de plecare pentru discipolul din Efes. Apoi, lui îi devenea limpede cum ceea ce se întâmplă în om este un proces cosmic umanizat, şi că într-o epocă mai veche a Pământului el însuşi a procedat în aşa fel încât în el nu pătrundea elementul gazos şi elementul lichid (partea stângă a desenului, albastru), acel element lichid pe care l-am indicat ieri drept albumina semilichidă, semivolatilă, şi care se afla în această mişcare ondulatorie. Ceea ce este aerul expirat pentru omul care vorbeşte era albumina lichid-volatilă pentru Pământul pe care-l înconjura ca o atmosferă. Şi aşa cum aici aerul modelat trece în elementul căldură, albumina trecea într-un fel de element aer (stânga, albastru deschis) şi cobora aici jos într-un fel de element mai pământesc (luminos). Şi aşa cum în corpul nostru se nasc sentimentele datorită elementului fluid, în elementul pământ apar formaţiunile terestre, forţele terestre, toate forţele care acţionează şi străbat Pământul. Şi deasupra, în elementul aer, s-au format gândurile cosmice, care acţionează creator în lumea pământească.
Era o impresie maiestuoasă, covârşitoare, cea pe care o avea omul din Efes când era atenţionat că în limbajul său trăia ecoul microcosmic a ceea ce fusese cândva macrocosmic. Şi când vorbea, discipolul din Efes simţea, în trăirea vorbirii sale, acţiunea Cuvântului cosmic, şi cum deplasa acesta, plin de sens, elementul semivolatil, semifluid, delimitând în sus gândurile cosmice creatoare şi în jos forţele pământeşti în formare.
Discipolul trăia astfel în cosmos învăţând să-şi înţeleagă propria fiinţă. El îşi putea spune: În tine este logosul omenesc. Logosul omenesc acţionează din tine în timpul vieţii tale pământeşti, şi ca om, tu eşti logosul omenesc. Căci, de fapt, prin ceea ce se răspândeşte în jos, în elementul fluid, suntem noi formaţi ca oameni, prin cuvânt, iar prin ceea ce urcă în sus, ne formăm noi gândurile noastre omeneşti, în timpul vieţii pământeşti. Dar la fel cum în tine se află logosul microcosmic omenesc, tot aşa a existat cândva, la început, Logosul, şi el era în Dumnezeu, şi el însuşi era un Dumnezeu.
Acestea se înţelegeau în toată profunzimea lor la Efes, fiindcă erau înţelese în om şi prin om.
Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, dacă veţi considera acum o spiritualitate ca aceea care se ascunde sub numele de Ghilgameş, trebuie să aveţi sentimentul că ea trăia în mediul, în ambianţa îmbibată de lumina radiind din misterii, căci întreaga cultură, întreaga civilizaţie era în epocile anterioare o radiere a misteriilor. Şi pe când el se mai afla încă în orăşelul său Erek, deşi nu era un iniţiat al misteriilor, Ghilgameş trăia totuşi în cadrul unei civilizaţii care era impregnată substanţial de ceea ce se putea resimţi graţie acestei relaţii cu cosmosul. După aceea, călătoria sa spre vest l-a făcut să cunoască în mod direct – nu chiar Misteriile din Hibernia, el nu a ajuns atât de departe –, ci într-o anumită măsură ceea ce era cultivat într-o colonie, o colonie a misteriilor din Hibernia (v-am spus că ea se afla în Burgenland – Styria actuală). Acestea trăiau în sufletul lui Ghilgameş. Şi ele au continuat să se clădească în timpul vieţii care s-a scurs după aceea între moartea sa şi o nouă naştere; iar apoi, în viaţa pământească următoare, a avut loc o aprofundare a sufletului chiar la Efes.
Această aprofundare s-a produs în sufletul ambelor personalităţi despre care am vorbit: asupra sufletelor omeneşti ale celor două personalităţi se revarsă, ca o realitate încă puternică şi intensă, valul de civilizaţie generală care se rostogolea din Orient, ceea ce în Grecia din timpurile homerice nu mai era în esenţă decât o frumoasă aparenţă.
Şi tocmai la Efes, unde trăise şi Heraklit, şi unde vechea realitate a fost încă cunoscută şi resimţită până în perioada târzie a culturii greceşti, până în secolele VI şi V înainte de Christos, tocmai la Efes se mai putea încă resimţi întreaga realitate în care trăise altădată omenirea – pe când se mai afla încă în legătură cu spiritualul divin –, pe când Asia mai era cerul cel mai de jos în care oamenii se mai aflau încă în legătură cu cerurile superioare cu care se învecinau, deoarece în Asia spiritele naturii, şi pe deasupra îngerii, arhanghelii ş.a.m.d., Exusiaii ş.a.m.d... Se poate deci spune că în timp ce în Grecia numai imaginile mai reaminteau de ceea ce fusese altădată realitate, în timp ce realitatea de odinioară se transformase în imagini de legendă pe care se mai putea vedea limpede faptul că proveneau dintr-o realitate originară, în timp ce în Grecia realitatea originară şi elementul dramatic se reflectau în dramele lui Eschil, la Efes, în întunericul profund al misteriilor, mai erau încă resimţite ecourile acelei vechi realităţi în care omul vieţuia în unire directă cu lumile spiritual-divine. Iar ceea ce caracterizează în mod esenţial civilizaţia greacă, este faptul că grecii au depus în miturile aflate la îndemâna oricui şi în artă, au depus deci în imagini, în copii, ceea ce altădată fusese trăit de om în unire cu cosmosul.
Şi când această civilizaţie greacă a atins punctul său culminant, atunci când ea refuză în mod orgolios ceea ce ar mai fi putut încă primi prin războaiele persane de la realitatea asiatică, atunci când pe de o parte îşi atinsese punctul culminant, dar pe de altă parte începuse totuşi să decadă, să ne reprezentăm cum au fost simţite toate acestea de către personalităţile în sufletele cărora mai răsunau clar ecourile a ceea ce fusese altădată realitate divin-spirituală şi terestră în spiritul, sufletul şi trupul omului.
Noi trebuie deci să ne reprezentăm că de fapt Alexandru cel Mare şi Aristotel trăiau într-o lume care nu era întru totul conformă structurii lor şi care, pentru ei, a fost realmente tragică. Caracteristic era faptul că în Alexandru şi Aristotel trăiau entităţi care aveau o altă legătură cu spiritualul decât cei din preajma lor, şi deşi nu au fost prea preocupaţi de misteriile de la Samothrace, ei aveau totuşi în sufletele lor o mare legătură cu ceea ce se întâmpla în aceste misterii faţă de cabiri. Acestea au fost presimţite multă vreme în Evul Mediu, şi se poate chiar afirma – oamenii de astăzi îşi fac în acest sens idei cu totul greşite – că în Evul Mediu, până în secolele XIII – XIV se mai găsea încă la oamenii izolaţi, de orice condiţie, o concepţie spirituală clară în acest domeniu, cel puţin în privinţa faptului că vechiul Orient se numise cândva Asia. Cântecul lui Alexandru, scris la începutul Evului Mediu de un prelat, a rămas în continuare un document extraordinar de important relativ la Evul Mediu târziu. Comparativ cu ceea ce conţine istoria în legătură cu cele realizate de Alexandru şi Aristotel, poemul scris de prelatul Lamprecht, prin secolul al XII-lea, apare grandios prin faptul că ne oferă, într-adevăr, cele ce s-au petrecut prin Alexandru cel Mare.
Este suficient să evocăm ceea ce urmează în faţa sufletului nostru. În Cântecul lui Alexandru [ Nota 18 ] al preotului Lamprecht găsim o descriere minunată: În fiecare an, când vine primăvara şi mergem în pădure, când ajungem la liziera unde cresc flori, dacă Soarele se află în aşa fel încât umbra arborilor cade pe florile ce cresc la marginea pădurii, se vede cum în umbra copacilor pădurii ies primăvara din caliciile florale copiii-flori spirituali, care dansează la marginea pădurii. În această descriere a prelatului Lamprecht se recunoaşte reflectarea unei adevărate experienţe, o experienţă pe care oamenii de atunci o mai puteau încă face, deoarece ei nu mergeau la pădure pentru a spune, în mod prozaic: Aici e iarba, acolo flori, aici încep să crească arborii...,ci atunci când se apropiau de pădure, iar Soarele se afla dincolo de ea şi umbra cădea peste flori, în umbra arborilor pădurii ieşea întreaga lume a creaturilor florale care era percepută de ei înainte de a pătrunde în pădure, unde puteau percepe şi celelalte spirite elementare. Dar aceste hore ale florilor apăreau preotului Lamprecht drept ceva pe care el dorea în mod special să-l descrie. Şi este deosebit de semnificativ faptul că atunci când voia să descrie expediţiile lui Alexandru, preotul Lamprecht a inclus în povestirea sa de la sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII aceste descrieri de natură, care cuprindeau peste tot revelarea regnurilor elementale. Atunci când vrei să descrii ce s-a întâmplat cândva în Macedonia, pe când începeau expediţiile lui Alexandru spre Asia şi când îl instruia Aristotel pe elevul său, atunci când vrei să descrii toate acestea, nu te poţi limita numai la a descrie pământul prozaic dimprejur, ci trebuie să-i adaugi acestuia şi regnul entităţilor elementale.
Vedeţi dumneavoastră, când citiţi astăzi o lucrare de istorie – şi acestea sunt foarte justificate în prezent – găsiţi acolo ceva de genul: împotriva sfatului învăţătorului său Aristotel, pentru că nu era ascultător, Alexandru şi-a luat misiunea de a reconcilia barbarii cu popoarele civilizate şi de a instaura un fel de civilizaţie medie, care să constea din greci civilizaţi, eleni, macedoneni şi barbari. Această opinie se justifică în epoca actuală, dar în faţa adevărului, a adevărului real, este într-adevăr puerilă. Preotul Lamprecht descrie expediţiile lui Alexandru şi le atribuie un cu totul alt scop. Şi se poate ajunge la concluzia că intervenţia regnurilor naturii, aşa cum am indicat-o, a spiritelor naturii în aspectul fizic al naturii, trebuie să fie introducerea necesară a acestei istorii; căci care este scopul lui Alexandru în poemul lui Lamprecht?
Alexandru ajunge până la poarta Raiului! Aceasta este desigur transpusă în termenii creştinismului epocii, dar corespunde în mare parte – după cum voi expune în continuare – adevărului. Căci expediţiile lui Alexandru nu au fost întreprinse pentru simple cuceriri sau, în ciuda sfatului lui Aristotel, pentru reconcilierea barbarilor cu elenii; ele au fost întreprinse într-un scop spiritual foarte înalt, iar impulsul lor venea chiar din spirit. Şi în poemul lui Lamprecht, care a trăit la cincisprezece secole după Alexandru şi a descris aceste expediţii în felul său cu o mare dăruire, citim că Alexandru a ajuns până la poarta Raiului, dar nu a pătruns acolo, fiindcă – după cum spune preotul Lamprecht – nu intră în Paradis decât cel care are o reală umilinţă. Or, înainte de Christos, Alexandru nu putea avea umilinţa necesară, căci aceasta nu a fost adusă în omenire decât prin creştinism. Când nu înţelegem astfel de lucruri într-un sens îngust ci într-unul larg, vedem cum prelatul creştin Lamprecht a resimţit latura tragică a expediţiilor lui Alexandru.
Prin descrierea acestui poem despre Alexandru am vrut doar să vă atrag atenţia că nu este surprinzător să folosim acest exemplu pentru a ilustra ceea ce în istoria lumii Occidentului precede şi succede legătura sa cu Orientul. Căci sentimentul care stă la baza acestora era încă, aşa cum vedeţi, până la o epocă relativ târzie a Evului Mediu, nu numai un sentiment general, ci un sentiment atât de concret încât s-a putut naşte acest Cântec al lui Alexandru, care descrie într-o manieră dramatică grandioasă ceea ce a fost realizat prin cele două suflete pe care vi le-am caracterizat. Acest moment din istoria Macedoniei indică pe de o parte spre trecut, şi pe de altă parte spre viitor. Şi trebuie să avem în vedere înainte de toate că peste ceea ce trăieşte în sufletele lui Aristotel şi Alexandru pluteşte tragismul istoriei lumii. Acest tragism se evidenţiază deja în mod exterior prin faptul că, datorită circumstanţelor deosebite ale destinului istoric, doar o mică parte din operele lui Aristotel a ajuns în Europa occidentală, unde au rămas în grija Bisericii. Este vorba, în principal, despre scrierile sale de logică, sau care tratează despre logică. Dar cel care se adânceşte astăzi în puţinul care a rămas din tratatele de ştiinţele naturii, va vedea cât de puternică era încă viziunea legăturii dintre cosmos şi oameni. Aş dori să vă atrag atenţia asupra unui singur punct în acest sens.
Tabla 7Vorbim astăzi despre elementul pământ, elementul apă, elementul aer şi elementul foc sau căldură, şi după aceea despre eter. Cum a expus Aristotel acest lucru? El descrie Pământul solid (vezi desenul 7, miezul luminos), pământul lichid, apa (roşu deschis), aerul (albastru), totul pătruns şi înconjurat de foc (roşu închis). În felul acesta, pentru Aristotel, Pământul ajungea până la Lună; şi venind din cosmos, venind din stele până la Lună – deci nu în sfera pământească, ci lângă Lună dinspre zodiac, din stele, se răspândeşte în spaţiul cosmic restul eterului (alb, în partea exterioară). Eterul ajunge până la Lună.
Astăzi încă, se poate citi asta în cărţile scrise despre Aristotel. Aristotel însuşi repeta în mod continuu elevului său Alexandru: acest eter care este dincolo de căldura pământească, deci eterul luminii, eterul chimic, eterul vieţii, a fost odinioară unit cu Pământul. Toate acestea coborau până pe Pământ; dar când Luna s-a retras în decursul evoluţiei, eterul s-a retras şi el de la Pământ. Deci – spunea Aristotel elevului său Alexandru – ceea ce în mod exterior pe Pământ este o lume moartă, nu este pătruns de eter; dar când vine primăvara, atunci spiritele elementelor conduc înapoi în interiorul fiinţelor care se nasc, plante, animale, oameni, eterul care vine din sfera lunară; astfel încât Luna este cea care modelează formele care iau viaţă.
Când te aflai în faţa statuii feminine din Hibernia, resimţeai într-un mod foarte viu că eterul nu aparţine Pământului, ci este adus în fiecare an de spiritele elementale în măsura în care este necesar pentru naşterea fiinţelor.
Aristotel privea adânc corelaţiile existente între om şi cosmos. Operele care vorbesc despre aceasta nu au fost transmise Occidentului de către elevul său Theofrast [ Nota 19 ]. Unele din aceste lucrări s-au reîntors în Orient, unde mai exista o înţelegere a acestor lucruri. Şi de acolo, evreii şi arabii au adus aceste concepte în Europa, prin Africa de Nord şi Spania, iar ele s-au ciocnit, după cum vă voi mai menţiona, de radierea civilizaţiei Misteriilor din Hibernia.
Dar ceea ce v-am caracterizat până acum nu a fost decât punctul de plecare al învăţăturilor pe care Aristotel le-a dat elevului său Alexandru. Acestea erau mai ales referitoare la experienţa lăuntrică. Iar dacă eu trebuie să schiţez faptele, va trebui să le exprim astfel: Alexandru a învăţat de la Aristotel să cunoască bine maniera în care elementele – pământul, apa, aerul, focul – care trăiesc în exterior în lume, trăiesc de asemenea şi în interiorul omului; cum, sub acest raport, omul este un adevărat microcosmos; cum în oasele sale se află elementul pământ, în circulaţia sângelui şi în umorile sale se află elementul apă; cum acţionează aerul în respiraţia sa şi ritmul respiraţiei în limbaj, iar elementul foc în gândurile sale. Alexandru mai ştia că trăieşte în elementele lumii. Şi pe când se simţea trăind în elementele lumii, se simţea de asemenea strâns înrudit cu Pământul. Astăzi, în călătoriile sale, omul se îndreaptă spre vest, spre est, spre nord, spre sud, dar el nu mai resimte ceea ce pătrunde în el, căci el nu ţine cont decât de ceea ce percep simţurile sale; el vede numai ceea ce percep substanţele terestre în el, şi nu ceea ce percep elementele. Dar Aristotel îi putea spune lui Alexandru: Când te îndrepţi înspre est, pătrunzi tot mai mult într-un element care te usucă; pătrunzi în uscăciune (vezi desenul 6.2).
Tabla 6Nu trebuie să vă imaginaţi că atunci când ne deplasăm înspre Asia ne uscăm complet. Este desigur vorba despre efecte foarte subtile, dar efecte pe care Alexandru le resimţea în sine datorită îndrumărilor lui Aristotel. Astfel că în Macedonia, el îşi putea spune: Eu am un anumit grad de umiditate în mine, şi această umiditate scade când merg spre est. Astfel, în expediţiile sale pe Pământ, el resimţea configuraţia Pământului aşa cum simţim noi când atingem un om, când îi mângâiem o parte a trupului, care este, de exemplu, diferenţa dintre nas, ochi şi gură. Tot aşa percepea această personalitate pe care v-o descriu, diferenţa între ceea ce resimţea el avansând în uscăciune, şi ceea ce simţea când se deplasa spre cealaltă parte, spre vest.
Oamenii vieţuiesc alte diferenţe şi în ziua de astăzi, chiar dacă într-o manieră grosieră. Spre nord, ei simt frigul, spre sud, căldura; dar asocierea umezelii cu frigul, când se merge înspre nord-vest, nu mai este resimţită. Aristotel a făcut să retrăiască în Alexandru ceea ce simţise Ghilgameş când întreprinsese călătoria spre vest. Iar consecinţa acestui fapt a fost că printr-o vieţuire lăuntrică imediată, discipolul a putut percepe ceea ce se resimte în zona intermediară dintre umiditate şi frig, în direcţia nord-vest; adică apă. Şi nu este numai o manieră de a vorbi a lui Alexandru, ci o expresie întru totul conformă cu realitatea, când el nu afirmă că drumul ar merge spre nord-vest, ci spune că drumul se îndreaptă acolo unde domină elementul apă. În zona intermediară dintre umed şi cald, predomină elementul aer. Aceasta se învăţa în vechile misterii greco-htonice, ca şi în misteriile din Samothrace [ Nota 20 ], şi a fost predată de către Aristotel discipolului său Alexandru. Iar în zona intermediară dintre frig şi uscat, în direcţia Siberiei, plecând din Macedonia, era vieţuită acea regiune a Pământului unde predomina Pământul însuşi, elementul pământesc. Iar în regiunea intermediară dintre cald şi uscat, aşadar înspre India, era vieţuită acea regiune a Pământului unde predomina elementul foc. Astfel încât discipolul lui Aristotel, indicând direcţia nord-vest, spunea: Aici resimt acţionând pe Pământ spiritele apei. Indicând direcţia sud-vest, el spunea: Aici resimt spiritele aerului. În direcţia nord-est, el vedea planând spre el spiritele pământului, iar în direcţia sud-est, înspre India, vedea planând spiritele focului, în elementul lor.
Şi dumneavoastră o să resimţiţi acum profunda înrudire dintre domeniile natural şi moral, când vă voi spune, în încheiere, că în Alexandru s-a conturat următorul mod de vorbire: Eu trebuie să ies din elementul rece-umed şi să mă avânt în foc, să merg până în India! Aceasta era o concepţie care ţinea de fapt atât de domeniul naturii, cât şi de domeniul moral. Vom mai vorbi mâine, dar voiam astăzi să vă dau unele clarificări în legătură cu acest subiect, căci în ceea ce s-a petrecut astfel între Alexandru şi Aristotel, dumneavoastră vedeţi reflectându-se schimbarea completă care se producea în acelaşi timp în evoluţia istorică mondială. La această epocă, se putea încă vorbi, în cadrul unui învăţământ individual, de marile mistere ale trecutului; apoi omenirea a preluat din ce în ce mai mult elementele de logică, abstracţiunile, „categoriile”, respingând restul. Acesta este indiciul unei enorme schimbări în evoluţia istorică a omenirii şi, în acelaşi timp, un moment din cele mai importante în tot cursul civilizaţiei europene în raportul său cu Orientul.
Vom relua mâine această problemă.
