Sunt aproape treisprezece ani de când am tratat aceeaşi temă ca aceea a conferinţelor actuale, la Stuttgart, într-un ciclu de conferinţe [ Nota 5 ] ţinut între Crăciun şi Anul Nou. Numai că acum voi schimba puţin punctul de vedere pe care l-am adoptat atunci.
În cele două conferinţe de introducere, am adus în faţa sufletului nostru înţelegerea faptului că în decursul evoluţiei istorice – şi mai ales al evoluţiei preistorice –, starea sufletească a omenirii s-a modificat profund. De această dată, nu vom mai avea nevoie – cel puţin la început – să ne întoarcem în urmă cu mai mult de câteva milenii. Dumneavoastră ştiţi că ştiinţa noastră spirituală consideră perioada care se numeşte în mod obişnuit epoca glaciară cea mai recentă a Pământului, drept conjunctura cea mai importantă pentru istorie şi preistorie, care a avut loc pe Pământ de la catastrofa atlanteană. Atunci s-a desfăşurat şi ultimul act al scufundării continentului care formează astăzi fundul Oceanului Atlantic. După această catastrofă, aşa cum am arătat adeseori, se derulează până în timpul nostru cinci mari epoci de cultură [ Nota 6 ] succesive, dintre care primele sunt complet trecute cu vederea în documentele istorice. Căci scrierile care ne-au rămas din Orient, chiar sublimele Vede, chiar filosofia Vedanta, cea atât de profundă, nu sunt decât ecouri a ceea ce trebuie să evocăm atunci când vrem să expunem aceste civilizaţii pe care eu le-am indicat şi în lucrarea mea Geheimwissenschaft (Ştiinţa ocultă) drept protohinduse şi protopersane.
Astăzi nu ne vom întoarce înapoi până acolo, ci vom avea în vedere acea epocă pe care am indicat-o adesea drept cea a civilizaţiei chaldeo-egiptene, care a precedat civilizaţia greacă. În răstimpul care separă catastrofa atlanteană de civilizaţia greacă, s-au produs mari transformări în ceea ce priveşte facultatea de amintire, capacitatea omenească de a memora şi, de asemenea, în ceea ce priveşte viaţa socială. O memorie cum e aceea de care dispunem noi astăzi, mulţumită căreia ne putem reprezenta ceva întorcându-ne în urmă în timp, o astfel de memorie legată de timp nu exista încă în această perioadă a treia postatlanteană; dimpotrivă, exista o memorie legată de experienţa ritmului, aşa cum v-am arătat. Iar aceasta, la rândul ei, provenea din ceea ce se manifesta deosebit de puternic în timpul perioadei atlanteene, şi anume memoria localizată, căci în timp ce omul nu purta în el decât o conştienţă a prezentului, el ridica – prin toate posibilităţile pe care i le oferea lumea exterioară sau pe care le crea el însuşi – mici monumente comemorative, datorită cărora se putea lega de trecut, nu numai de cel al propriei sale persoane, ci şi de trecutul omenirii.
Aceste semne comemorative nu erau numai cele care se găseau direct pe Pământ, căci în timpurile mai vechi şi constelaţiile cerului erau semne comemorative, şi în special constelaţiile planetare, a căror reîntoarcere, regulată sau neregulată, indica starea lucrurilor. Astfel că, pentru constituirea memoriei localizate exterior a omenirii colaborau Cerul şi Pământul.
Dar această omenire veche era altfel alcătuită – în întreaga sa constituţie omenească – decât omenirea ulterioară, şi cu atât mai mult decât omenirea epocii noastre. Omenirea actuală poartă în ea, în stare de veghe, Eul şi trupul astral ascunse în trupul fizic, şi cea mai mare parte a oamenilor nici nu remarcă faptul că acest trup fizic cuprinde în el, alături de trupul eteric, o organizaţie cu mult mai importantă decât a sa însuşi, anume pe cea a trupului astral şi a Eului. Dumneavoastră cunoaşteţi deja aceste relaţii. Dar o omenire mai veche presimţea cu totul altfel organizarea fiinţei sale. Şi o astfel de omenire găsim când ne întoarcem în urmă la a treia epoca de cultură postatlanteană, la civilizaţia egipteano-chaldeeană. Pe atunci, omul se mai vieţuia pe sine ca spirit şi suflet, aflate într-o mare măsură în afara trupurilor sale fizic şi eteric, chiar şi în starea de veghe. El ştia să distingă ceea ce era spirit şi suflet al său – noi le numim Eu şi trup astral –, de ceea ce era legat de trupurile fizic şi eteric. În acea lume, omul era o dualitate. El nu numea „Eu” trupul său fizic şi trupul său eteric mai ales, el numea Eu spiritul şi sufletul său, ceea ce era spiritual şi care se lega într-un fel în jos, într-un mod absolut perceptibil pentru el, cu trupurile sale fizic şi eteric. Şi în acest ansamblu spirit-suflet, în acest Eu şi trup astral, omul simţea pătrunzând în el ierarhiile spirituale divine, aşa cum simte astăzi substanţele naturale pătrunzând în trupul său fizic.
Într-adevăr, omul simte că prin hrană, prin respiraţie, el preia în sine substanţele regnurilor naturale exterioare: înainte ele erau în exterior, apoi sunt în el; ele trec în trupul său şi devin o parte componentă a sa. În acea epocă, omul care resimţea o anumită separaţie între spiritual-sufletescul său şi fizic-etericul său, ştia că îngerii, arhanghelii şi până la cele mai înalte ierarhii formau o substanţă spirituală care pătrundea în spiritual-sufletescul său şi deveneau, dacă mă pot exprima astfel, parte componentă a lui însuşi. Astfel încât omul putea spune, în fiecare moment al vieţii sale: În mine trăiesc zeii. Şi el nu-şi concepea Eul ca fiind edificat de jos, din substanţele fizice şi eterice, ci îl concepea ca pe un har, pe care i-l trimiteau ierarhiile de sus. Fizicul şi etericul său, dimpotrivă, le concepea ca pe o povară, ca pe un vehicul, un mijloc de transport în lumea fizică. Atunci când nu sesizăm cum trebuie aceste lucruri cu vederea sufletească, nu înţelegem de fapt cursul istoric al evoluţiei omeneşti.
Putem urmări acest curs al evoluţiei omeneşti, cu ajutorul câtorva exemple caracteristice. Astăzi vom aborda, ca să zicem aşa, un fir pe care l-am atins deja acum treisprezece ani, când m-am referit la acel document istoric legendar [ Nota 7 ] ce descrie faza cea mai veche a acestei evoluţii pe care vreau să v-o expun, şi care este Epopeea lui Ghilgameş. Dar Epopeea lui Ghilgameş este în parte legendară, şi de aceea voi prezenta astăzi episoadele pe care le-am expus acum treisprezece ani, aşa cum se revelează ele direct viziunii spirituale.
Într-un oraş din Asia Mică, numit Erek [ Nota 8 ] în epopee, aflăm una dintre acele naturi de cuceritori despre care am vorbit ieri, şi care se năşteau din acele dispoziţii sufleteşti şi sociale ale omenirii pe care le-am caracterizat ieri. Epopeea îl numeşte Ghilgameş. Avem aici de-a face cu o personalitate care, în epoca de care vorbim, era constituită tocmai aşa cum v-am expus eu: au fost păstrate în ea, din timpurile precedente, numeroase trăsături ale omenirii trecute. Dar pe cât de clar era în acea epocă, pentru această personalitate, faptul că ea era oarecum o dualitate între sufletesc-spiritualul în care pătrundeau zeii şi fizic-etericul în care pătrundeau substanţele pământului şi ale cosmosului, substanţele fizice şi eterice, tot atât de real este faptul că în timpul în care trăia această personalitate despre care vorbeşte Epopeea lui Ghilgameş, oamenii pe care i-am caracterizat, oamenii reprezentativi, se aflau tocmai într-o epocă de tranziţie înspre evoluţia ulterioară a omenirii. Şi această tranziţie constă în aceea că tocmai conştienţa de Eu care, cu relativ puţin timp în urmă, se afla, dacă pot spune aşa, sus, în spiritual-sufletesc, se cufundase în trupesc-eteric. Ghilgameş era deci printre cei care începeau a desemna prin cuvântul Eu nu spiritual-sufletescul său, în care erau resimţiţi zeii, ci ceea ce în el era terestru şi eteric. Aceasta era noua predispoziţie a sufletului.
Dar în această stare sufletească, despre care putem spune că Eul a coborât din spiritual-sufletesc în mod conştient în trupescul-eteric, în predispoziţia sufletească a acestei personalităţi se mai găseau încă şi vechile obişnuinţe, şi în primul rând aceea de a nu reţine în memorie decât ceea ce fusese resimţit în ritm. Şi mai exista acea trăire lăuntrică ce se putea traduce prin sentimentul că trebuie cunoscute puterile morţii, fiindcă numai acestea dau ceea ce conduce omul la reflecţie. Şi tocmai prin faptul că în această personalitate a lui Ghilgameş avem de-a face cu un suflet trecut deja prin multe încarnări terestre, dar care pătrundea în această nouă formă de existenţă omenească pe care tocmai v-am descris-o, chiar pentru acest motiv, această personalitate se afla într-o existenţă fizică ce purta în sine o anumită nesiguranţă. Justificarea obiceiurilor de cucerire şi memoria ritmică începeau a-şi pierde valoarea pentru Pământ. Experienţele acestei personalităţi erau deci în mod evident cele ale unei epoci de tranziţie.
De aici provine faptul că în timp ce această personalitate, sub influenţa vechii obişnuinţe, şi-a însuşit prin cucerire acest oraş pe care Epopeea lui Ghilgameş îl numeşte Erek, în oraş s-au produs anumite conflicte. La început, această personalitate a fost destul de rău văzută în oraş, el a fost considerat un străin, şi nu ar fi putut face faţă singur tuturor dificultăţilor ce apăruseră în oraş. Acolo se mai afla, fiindcă destinul o condusese acolo, o altă personalitate – pe care Epopeea lui Ghilgameş o numeşte Eabani [ Nota 9 ] –, o personalitate ce coborâse relativ târziu pe Pământ, din acea existenţă planetară care condusese omenirea pământească un anumit timp, în sensul pe care l-am descris în Ştiinţa ocultă. Dumneavoastră ştiţi că în timpul epocii atlanteene, încetul cu încetul, sufletele au revenit, unele mai devreme, altele mai târziu, după ce, într-o epocă anterioară, s-au retras din evoluţia pământească în cosmos, pe diferite planete.
În Ghilgameş avem de-a face cu o personalitate, cu o individualitate revenită relativ devreme pe Pământ şi care, în consecinţă, în epoca de care vorbesc, parcursese numeroase încarnări pământeşti. Cealaltă personalitate, care acum se găsea de asemenea în acest oraş, rămăsese relativ multă vreme în existenţa planetară, şi nu revenise pe Pământ decât mai târziu. Aceasta este puţin deosebită, sub aspect istoric, faţă ciclul de conferinţe ţinut acum treisprezece ani la Stuttgart asupra istoriei înţeleasă din punctul de vedere al ştiinţei spirituale.
Această personalitate s-a legat printr-o prietenie strânsă de Ghilgameş, şi ei au putut instaura împreună o situaţie socială stabilă în oraşul Erek din Asia Mică. Acest fapt a fost posibil mai ales că, datorită numărului limitat al încarnărilor sale, această a doua personalitate păstrase multe din cunoştinţele dobândite în răstimpul zăbovirii sale în cosmos. Ea avea un fel de clarvedere, de clarauzire, de cunoaştere superioară. Şi prin punerea în comun a ceea ce în prima personalitate provenea din vechile obişnuinţe de cucerire şi memorie orientată spre ritm, cu ceea ce, în cealaltă personalitate, se referea la vederea în secretele lumii, s-a organizat în acest oraş din Asia Mică ordinea socială aşa cum se proceda în general în timpurile mai vechi. În oraş s-a restabilit pacea, fericirea locuitorilor se consolidează şi totul ar fi fost curând în ordine dacă nu intervenea un anumit eveniment, care a orientat altfel întregul curs al lucrurilor.
Exista în acel oraş un centru de misterii, misteriile unei zeiţe, şi acest misteriu păstra extraordinar de multe taine ale lumii. Era, în sensul de altădată, aş spune, un fel de sinteză de mistere. Cu alte cuvinte, acolo erau reunite revelaţiile misteriilor cele mai diverse ale Asiei, şi aceste conţinuturi ale misteriilor erau cultivate şi predate în diferite perioade, într-o formă deosebită, metamorfozată. Iar personalitatea care în epopee poartă numele de Ghilgameş nu le-a înţeles la început, şi ea a reproşat acestui centru de misterii faptul că predă tot felul de contradicţii. Şi fiindcă reproşurile adresate misteriilor veneau de la conducători – căci cele două personalităţi despre care vorbesc erau cele care asigurau ordinea şi administrarea oraşului –, fiindcă veneau dintr-o direcţie atât de importantă, s-au creat dificultăţi care au condus preoţii misteriilor la îndreptarea înspre acele puteri spirituale cărora li se puteau adresa în vecinie misterii. Dumneavoastră nu vă veţi mira că cei din vechile misterii se puteau realmente adresa entităţilor spirituale ale ierarhiilor superioare, pentru că v-am spus ieri că Asia era, în vechea perioadă orientală, cerul cel mai de jos, şi în acest cer cel mai de jos se ştia că entităţile spiritual-divine erau prezente şi că se putea intra în relaţie cu ele. În misterii se cultiva în mod cu totul deosebit acest schimb de relaţii. Colegiul preoţesc al misteriilor lui Ishtar s-a adresat deci acelor puteri spirituale cărora se adresaseră întotdeauna când voiau iluminare, şi consecinţa a fost că puterile spirituale au atras o anumită pedeapsă asupra oraşului.
La acea epocă, acest fapt se exprima astfel: O putere spirituală de un ordin foarte înalt acţiona asupra Erekului ca putere cu caracter animal, ca un fel de spectru cu caracter animal. Asupra tuturor locuitorilor s-au abătut boli fizice, dar mai ales tulburări psihice. Personalitatea care luase partea lui Ghilgameş, cea care atunci se numea Eabani, a murit în urma acestor dificultăţi, dar, de fapt, ea a rămas spiritual şi după moarte alături de cealaltă personalitate, pentru ca aceasta să-şi poată continua misiunea. Astfel că noi trebuie să considerăm cursul vieţii ulterioare a acestui personaj, care în epocă poartă numele de Ghilgameş, drept o cooperare constantă a celor două personalităţi caracterizate, cooperare în sensul că în continuare inspiraţiile, iluminările lui Ghilgameş proveneau de la Eabani. Lăsat singur, Ghilgameş a continuat deci să acţioneze nu numai din voinţa sa proprie, ci prin voinţa comună, după impulsul comun al amândurora.
Prin aceasta, v-am revelat din nou ceva ce era întru totul posibil în acele timpuri vechi. Sufletul omenesc nu era pe atunci tot atât de personal pe cât este el astăzi. Sentimentul libertăţii nici nu exista în sensul pe care îl dăm noi astăzi. O fiinţă spirituală care nu se încorporase niciodată pe Pământ putea acţiona în voinţa unei personalităţi pământeşti sau, în cazul lui Ghilgameş, o personalitate trecută deja prin poarta morţii şi ducând o viaţă post-mortem, putea vorbi şi acţiona prin voinţa unei personalităţi ce trăia pe Pământ. Este ceea ce se întâlneşte în cazul lui Ghilgameş. Şi datorită acestui fluid comun al celor două voinţe s-a ridicat în Ghilgameş, înainte de toate, o cunoaştere destul de clară a situaţiei istorice în care se afla. El a început, sub influenţa spiritului care-l inspira, să ştie că Eul era coborât în trupul fizic muritor şi în trupul eteric, iar pentru el problema nemuririi a căpătat o importanţă extremă. Toate dorinţele lui tindeau la înţelegerea acestei probleme a nemuririi. Dar misteriile, care posedau ceea ce la acea epocă se putea spune pe Pământ relativ la subiectul nemuririi, nu s-au deschis la început lui Ghilgameş. Aceste misterii păstrau încă tradiţia şi, prin ea, ele posedau de asemenea în mare parte această cunoaştere vie a timpurilor atlanteene, când înţelepciunea primordială stăpânea pe Pământ.
Dar entităţile spirituale purtătoare ale acestei înţelepciuni primordiale şi care odinioară păşiseră pe Pământ, se retrăseseră de multă vreme şi întemeiaseră colonia cosmică a Lunii. Căci este pueril să crezi că Luna este acel corp solidificat încremenit pe care îl descrie fizica actuală. Luna este, înainte de toate, locul de rezidenţă cosmică a acelor entităţi spirituale care au fost primii mari instructori ai omenirii pe Pământ ce au adus cândva acestei omeniri înţelepciunea primordială şi care, la puţin timp după ce Luna a părăsit Pământul, luându-şi propriul său loc în sistemul planetar, s-au retras pe această Lună. Cel care, datorită cunoaşterii imaginative, are astăzi posibilitatea să afle ce este Luna în realitate, cunoaşte, de asemenea, în această colonie cosmică acele entităţi spirituale care au fost cândva învăţătorii înţelepciunii străvechi pe Pământ. Această înţelepciune primordială, ca şi impulsul prin care omul însuși putea ajunge într-o anumită relaţie cu ea erau păstrate în Misterii. Numai că o legătură corectă dintre aceste misterii din Asia Mică, de exemplu, şi personalitatea care în epopee este numită Ghilgameș nu exista. Însă, datorită influenţei suprasensibile a prietenului care rămăsese unit cu Ghilgameş şi în starea de după moarte, în Ghilgameş s-a născut puternicul impuls de a căuta căi în lume prin care el să devină capabil să afle ceva despre nemurirea sufletului.
În Evul Mediu, când cineva voia să afle ceva despre lumea spirituală, exista obiceiul de a se cufunda în interiorul omenesc. În timpurile moderne, aş spune că există un procedeu şi mai lăuntric. Dar în acele timpuri vechi, despre care vorbesc eu acum, se ştia foarte bine că Pământul nu este această masă minerală pe care o descrie geologia actuală, că Pământul este o fiinţă vie, înzestrată cu un suflet şi un spirit. Şi aşa cum un animal mic, dacă aleargă peste om, percepe omul mergând pe fruntea sa, pe nasul său, prin părul său şi dobândeşte o cunoaştere datorită acestei călătorii, tot aşa, în timpurile de atunci, omul se deplasa pe suprafaţa Pământului şi învăţa să cunoască Pământul în diferitele sale configuraţii, diferitele sale regiuni, dobândind prin aceasta capacitatea de a privi în lumile spirituale. Şi el dobândea această viziune, indiferent de faptul că avea sau nu acces la misterii. Şi nu este un eveniment exterior faptul despre care vorbeşte Pitagora şi alţii [ Nota 10 ], că ei întreprindeau mari călătorii pentru a-şi dobândi cunoştinţele. Ei străbăteau Pământul, pentru a prelua din diversitatea configuraţiilor sale ceea ce putea fi observat drept configurare diferită a Pământului spiritual-sufletesc-fizic, în diferitele locuri ale sale. Astăzi oamenii pot călători în Africa, în Australia etc., dar lucrurile exterioare pe care le examinează acolo nu le aduc cu nimic mai mult decât ceea ce văd şi la ei acasă. Căci în ceea ce priveşte diferenţele radicale care există între diversele locuri de pe Pământ, receptivitatea omenească este moartă. În epoca despre care vorbesc eu ea nu era moartă. Şi dorinţa de a primi dintr-o călătorie pe Pământ ceea ce-i permitea să rezolve problema nemuririi, era pentru Ghilgameş ceva foarte important.
El a întreprins deci această călătorie. Şi această călătorie a avut pentru el un rezultat extrem de important. Într-o regiune situată aproximativ în acel ţinut despre care timpurile moderne au vorbit mult, dar care din punct de vedere social s-a schimbat desigur considerabil, în ţara care se numeşte Burgenland (Styria) şi relativ la care au fost controverse dacă aparţine de Cislethania sau de Ungaria, el a găsit un centru de vechi misterii. Preotul suprem al acestor misterii se numeşte în Epopeea lui Ghilgameş, Xisuthros [ Nota 11 ]. El a găsit deci acest centru de vechi misterii, care era o formă ulterioară, dar autentică a vechilor misterii atlanteene, desigur, metamorfozate, aşa cum puteau fi ele într-o epocă atât de târzie.
Şi cei care se aflau în acest centru de misterii au ştiut aprecia şi preţui facultatea de cunoaştere a lui Ghilgameş, şi au dorit să vină în ajutorul său. El a fost supus unei încercări impusă multor discipoli ai misteriilor în acea perioadă. Ea consta în a face anumite exerciţii, rămânând treaz timp de şapte zile şi şapte nopţi. Dar lui i-a fost imposibil acest lucru. El s-a mulţumit atunci cu un surogat al acestei probe. Şi acest surogat consta în pregătirea anumitor substanţe, pe care el le-a ingerat şi datorită cărora a primit realmente o oarecare iluminare, deşi, cum se întâmplă întotdeauna când nu sunt îndeplinite anumite condiţii de admitere, într-un anumit sens înclinaţia era discutabilă... Totuşi, Ghilgameş dispunea în acest fel de o oarecare iluminare şi dobândise o anumită înţelegere a corelaţiilor cosmice în structura spirituală a lumii. Astfel încât, călătoria fiind încheiată, Ghilgameş s-a întors înzestrat într-adevăr cu o vedere spirituală foarte înaltă.
El a urmat întrucâtva cursul Dunării, s-a îndreptat apoi spre sud şi s-a întors în ţara sa natală. Dar înainte de a ajunge acasă, pentru că nu obţinuse iniţierea în felul pe care l-am arătat, ci în acest alt mod, în misteriile postatlanteene, el a cedat la prima încercare la care a fost supus, căzând pradă unui violent acces de mânie faţă de ceea ce i s-a povestit că se întâmpla în oraş. El a auzit acele lucruri înainte de a ajunge în oraş. Un val uriaş de mânie l-a inundat, şi din cauza acestei mânii iluminarea sa a fost aproape complet întunecată, astfel încât a ajuns în oraş fără ea.
Totuşi, şi în aceasta constă particularitatea unei asemenea personalităţi, datorită legăturii cu prietenul său mort, el a continuat să aibă posibilitatea de a privi, împreună cu spiritul prietenului său, în lumea spirituală, sau cel puţin de a primi comunicări din lumea spirituală. Desigur, nu este acelaşi lucru dacă priveşti nemijlocit în lumile spirituale datorită unei iniţieri, sau dacă primeşti comunicări de la o personalitate care a trecut deja Pragul. Dar putem totuşi spune că în Ghilgameş a supravieţuit ceva din înţelegerea esenţei nemuririi. Şi acum, eu fac abstracţie de ceea ce este trăit după moarte; aceste evenimente nu se reflectă în conştienţa încarnării următoare acum şi atunci, nici în interiorul său: în conştienţă! Ele se manifestă, desigur, foarte puternic în viaţă şi în constituţia lăuntrică, dar nu în conştienţă.
Vedeţi dumneavoastră, v-am descris două personalităţi care constituie împreună expresia configuraţiei spirituale omeneşti la jumătatea celei de-a treia epoci de cultură postatlanteene şi care vieţuiau încă în aşa fel încât din toată viaţa lor se putea observa foarte bine faptul că omul formează o dualitate. Căci una dintre ele, Ghilgameş, era conştient de această dualitate, deşi el a fost unul dintre primii oameni la care conştienţa Eului s-a cufundat, Eul s-a cufundat în fizic-eteric. Cealaltă personalitate, datorită faptului că nu adusese decât câteva încarnări pe Pământ, avea o conştienţă clarvăzătoare care îi permitea să vadă că de fapt nu există materie, substanţă, că totul este spiritual şi că ceea ce se numeşte materie nu reprezintă decât o altă formă a spiritualului.
Vă imaginaţi că el nu putea nici gândi şi nici resimţi tot ceea ce gândeşte şi resimte astăzi omul, câtă vreme fiinţa sa era cu totul altfel constituită. Gândirea sa şi percepţia sa erau cu totul altele. Cunoaşterea pe care o puteau dobândi aceste două personalităţi nu avea desigur nici o legătură cu cunoştinţele şcolare de astăzi, nu se asemăna deloc nici cu învăţământul nostru primar, nici cu învăţământul superior, ci toate conceptele spirituale, culturale, civilizatorii proveneau din misterii şi se răspândeau prin tot felul de canale în marea masă a oamenilor. Iar cei care le cultivau erau tocmai înţelepţii, preoţii din misterii.
Particularitatea celor două personalităţi de care vorbesc constă în faptul că în această încarnare pe care v-o descriu, din cauza caracterului specific al sufletului lor, ele nu se puteau apropia de misteriile din apropierea lor. Cel pe care Epopeea lui Ghilgameş îl numeşte Eabani era încă foarte aproape de misterii datorită zăbovirii sale în lumea exterioară Pământului; cel care este denumit Ghilgameş primise un fel de iniţiere într-un misteriu postatlantean, dar ea nu dăduse decât jumătate din roade în el. Toate acestea acţionau în aşa fel încât ei resimţeau în propria lor fiinţă ceva care îi identifica cu trecutul omenesc pământesc. Amândoi puteau să se întrebe: Ce am devenit noi? Ce am vieţuit noi din evoluţia Pământului? Ceea ce suntem, am devenit tocmai fiindcă Pământul a evoluat. La ce am luat deci noi parte?
Problema nemuririi, pentru care a suferit Ghilgameş, cu care s-a luptat el, era atunci legată – din cauza a ceea ce exista în sufletul omenesc – de necesitatea înţelegerii anumitor lucruri privitoare la evoluţia pământească anterioară. Şi, într-adevăr, nu se putea gândi sau simţi nemurirea sufletului, în sensul acelei epoci, dacă nu se avea în acelaşi timp o anumită viziune asupra modului în care sufletele oamenilor – ce existau deja în timpul fazelor de evoluţie ale Pământului, în răstimpul etapelor lunare şi solare – vedeau venind înspre ele ceea ce a devenit după aceea pământesc. Ele simţeau că aparţineau de Pământ şi că pentru a se cunoaşte pe sine trebuie cunoscută relaţia lor cu Pământul.
În toate misteriile asiatice, şi în primul rând în cele de natură cosmică, secretele cultivate şi care formau conţinutul înţelepciunii şi învăţăturii lor, se refereau în primul rând la evoluţia terestră în raport cu cosmosul. În aceste misterii, în faţa discipolilor apărea într-un mod foarte viu imaginea dezvoltării Pământului, în aşa fel încât ea să poată deveni idee în om, şi modalitatea în care prin întreţeserea substanţelor şi forţelor Pământului în perioadele solară, lunară şi terestră se dezvoltase omul însuşi din toate aceste substanţe. Acestea îi erau prezentate într-un mod pe deplin viu.
Unul dintre misteriile în care erau expuse astfel de lucruri s-a menţinut până într-o epocă foarte târzie. Este vorba despre lăcaşurile misteriale din Efes [ Nota 12 ], lăcaşurile misteriilor Artemisei din Efes. Aceste lăcaşuri misteriale din Efes erau dispuse în aşa fel încât statuia zeiţei Artemis se afla în centrul lor. Când cineva priveşte astăzi reproduceri ale zeiţei Artemis din Efes, într-o formă feminină grotescă, cu sâni dezgoliţi ş.a.m.d., nu are nici cel mai mic presentiment despre modul în care erau resimţite aceste lucruri în timpurile de demult. Ceea ce conta pe atunci era vieţuirea discipolului. Discipolii misteriilor treceau prin diferite pregătiri care îi conduceau spre centrul propriu-zis al misteriului. Centrul acestui misteriu din Efes era această statuie a zeiţei Artemis. Şi când erau aduşi în faţa ei, discipolii se identificau cu această statuie. Omul care stătea în faţa acestei statui înceta să aibă conştienţa faptului că se afla în lăuntrul pielii sale. El devenea conştient de faptul ca el este ceea ce reprezintă statuia. El se identifica cu statuia. Şi această identificare de sine în conştienţă cu imaginea zeiţei din Efes avea efectul că de acum înainte omul nu mai privea regnurile pământeşti din afară, rocile, arborii, fluviile, norii ş.a.m.d., ci, simţindu-se una cu statuia zeiţei Artemis, el dobândea lăuntric viziunea legăturii sale cu lumile eterice. El se simţea unit cu lumea stelelor, cu ceea ce se desfăşura în lumea stelelor. Nu-şi mai simţea substanţialitatea pământească în lăuntrul pielii, ci existenţa sa cosmică. Omul se simţea pe sine în eteric.
Şi prin această trăire de sine în eteric, reînviau în om vieţile sale terestre anterioare, ca şi cele ale Pământului însuşi. Noi considerăm astăzi Pământul, după cum am mai spus, un conglomerat de stânci acoperit de apă pe o mare parte a suprafeţei sale, înconjurat de o centură de aer care conţin oxigen, azot şi alte substanţe de care are omul nevoie pentru a respira ş.a.m.d. Când oamenii încep să speculeze astăzi asupra cunoştinţelor lor despre natură, când încep să observe şi să explice, ceea ce rezultă pare foarte just! Căci ceea ce a precedat aceste stări actuale în timpurile primordiale nu poate fi atins decât prin privirea spirituală. La o astfel de viziune spirituală a stărilor primordiale ale Pământului [ Nota 13 ] şi omenirii ajungeau discipolii din Efes când se identificau cu imaginea divină, şi ei învăţau să recunoască faptul că atmosfera actuală a Pământului nu a fost altădată ceea ce este astăzi. Ci atunci, în acest înveliş al Pământului, în locul unde se află acum atmosfera, era o substanţă albuminoidă extrem de fină, fluidă şi volatilă. Iar tot ceea ce trăia pe Pământ folosea pentru a se naşte şi pentru a trăi forţele acestei substanţe albuminoide fluid-volatile. Se vedea cum ceea ce exista deja intr-un anumit sens în această substanţă albuminoidă fin divizat, dar cu o tendinţă foarte netă de a cristaliza (vezi desenul 5, roşiatic), acest acid silicic în stare de diluţie fină constituia un fel de organ senzorial al Pământului care prelua în sine imaginaţiunile şi influenţele de peste tot din cosmos. În acidul silicic pe care-l conţinea atmosfera albuminoidă terestră se puteau remarca peste tot imaginaţiuni exterioare reale.
Tabla 5Aceste imaginaţiuni aveau forma unor organisme vegetale uriaşe şi din aceste imaginaţiuni apărute astfel în domeniul Pământului s-a dezvoltat mai târziu, asimilând substanţa atmosferică, regnul vegetal, mai întâi într-o formă fluidă volatilă în jurul Pământului. Abia mai târziu a pătruns în sol şi a devenit regnul vegetal ulterior. În afară de acidul silicic, exista în atmosferă calcar în diluţie fină.
Din acest calcar apare din nou, datorită impulsului de coagulare al acestei albumine, regnul animal. Şi omul simţea că se afla în toate acestea. Omul simţea că în timpurile primordiale el nu era decât una cu Pământul. El trăia în ceea ce se forma ca regn vegetal pe Pământ, în aceste plante născute din imaginaţiuni, trăia în ceea ce se constituia ca animale, aşa cum v-am descris. Fiecare om se simţea în fond extins la dimensiunea Pământului, ca şi cum era una cu Pământul. Astfel că, aşa cum am arătat în Christentum als mystische Tatsache (Creștinismul ca fapt mistic) în legătură cu capacitatea de a percepe ideile în sens platonician, oamenii ajunşi la această dimensiune se întrepătrundeau unii cu alţii.
Vedeţi dumneavoastră, destinul a dus aceste două personalităţi despre care am vorbit cândva la Stuttgart şi vorbesc acum aici, la a se reîncarna în calitate de discipoli ai Misteriilor din Efes, unde ele au preluat adânc în sufletul lor cele pe care tocmai vi le-am descris. În acest fel, sufletele lor s-au consolidat lăuntric într-un anumit mod. Din misteriile efesiene, ele au primit sub formă de înţelepciune pământească ceea ce le fusese accesibil anterior doar ca trăire, dar în cea mai mare parte ca trăire inconştientă. Astfel că în decursul a două încarnări separate, cele două personalităţi au beneficiat de vieţuirea a ceea ce este omenesc; ele au devenit perfect conştiente de apartenenţa omului de lumea spirituală, dar resimţeau totodată intens tot ceea ce este terestru.
Căci, vedeţi dumneavoastră, atunci când se întrepătrund două lucruri, dacă ele nu pot fi menţinute separate, sfârşesc prin a se amesteca unul cu celălalt; dar dacă le diferenţiem clar, atunci putem aprecia pe unul în funcţie de celălalt. Astfel că aceste două personalităţi au putut aprecia pe de o parte, chiar din punctul de vedere al vieţii lor, urmărind cu privirea spiritualul lumii superioare, ecoul încarnărilor lor precedente, care trăia încă în ele. Şi acum, când învăţătura le parvenea în Misteriul din Efes prin inspiraţia zeiţei Artemis, ele au putut aprecia cum s-au născut lucrurile pe Pământ separându-se de om, şi cum ceea ce s-a separat astfel a provenit dintr-o substanţialitate originară, care conţinea şi omul. Prin aceasta, viaţa acestor personalităţi care a coincis parţial cu ultima perioadă de viaţă a lui Heraklit [ Nota 14 ] din Efes, dar care s-a prelungit dincolo de ea, viaţa acestor personalităţi a fost deosebit de bogată lăuntric şi străfulgerată de taine cosmice. De aici a rezultat şi o conştienţă clară a modului în care poate omul să se lege în sufletul său nu numai cu ceea ce se întinde orizontal pe Pământ, ci şi cu ceea ce se întinde în sus, când el îşi îndreaptă entitatea sa într-acolo. Şi această configuraţie sufletească a celor două personalităţi, care acţionaseră în comun în timpul perioadei egipteano-chaldeene, care s-au reîncarnat apoi împreună pe vremea lui Heraklit, dar puţin mai târziu decât el, această configuraţie a putut fi continuată şi mai târziu. Ea a trecut prin moarte, a trecut în lumea spirituală, şi s-a pregătit pentru o viaţă pământească ce trebuia să fie punctul de plecare al multor probleme. În modul în care trebuiau să se situeze aceste două personalităţi în desfăşurarea istorică a evoluţiei pământeşti, se vede cum trăirile avute de suflet în epoci anterioare şi continuate karmic în vieţile pământeşti următoare pregătesc ceea ce reapare apoi în cursul vieţilor ulterioare, în întregime metamorfozat, în evoluţia omenirii pământeşti.
V-am expus acest exemplu fiindcă aceste două personalităţi intervin după aceea într-o epocă extrem de importantă a dezvoltării istorice, despre care am vorbit de asemenea la Stuttgart acum treisprezece ani. Aceste personalităţi, care au dus o viaţă atât de extinsă în cosmos în etapa egipteano-chaldeeană, care au aprofundat apoi lăuntric această viaţă cosmică şi şi-au consolidat astfel sufletele într-un anumit mod, aceste două personalităţi au reapărut într-o reîncarnare următoare în Aristotel [ Nota 15 ] şi Alexandru cel Mare [ Nota 16 ]. Şi numai când se are în vedere acest arierplan al sufletelor lui Aristotel şi Alexandru cel Mare, se poate înţelege în ce constă realmente problema care s-a pus pentru aceste personalităţi în perioada de decadenţă a Greciei, şi în momentul de început al puterii romane. Vom vorbi despre aceasta mâine, în următoarea conferinţă.
