Astăzi aș vrea să vă propun mai întâi câteva puncte de vedere generale privind evoluția karmei, pentru a putea aborda apoi mai îndeaproape, în mod treptat, elementele care pot fi făcute perceptibile abia prin niște considerații speciale, ca să spunem așa. Dacă vrem să ajungem să înțelegem mersul karmei trebuie să ne reprezentăm cum își constituie de fapt omul întreaga sa organizare, atunci când coboară din lumile spirituale în lumea fizică.
Dumneavoastră veți înțelege desigur că limbajul modern nu dispune de termenii adecvați pentru a exprima niște procese pe care civilizația actuală nu le cunoaște deloc, și că, din acest motiv, expresiile folosite pentru a le descrie nu pot fi decât imprecise. Când coborâm din lumea spirituală spre lumea fizică pentru a trăi o existență pământească, noi ne-am pregătit mai întâi corpul fizic prin curentul ereditar. Vom vedea totuși că, în anumite privințe, acest corp fizic depinde de ceea ce am trăit între moarte și o nouă naștere. Pentru astăzi, să ne limităm la a stabili în mod clar că, de fapt, el ne este dat de Pământ. Dimpotrivă, părțile constitutive ale entității umane pe care le putem numi superioare: corpul eteric, corpul astral și Eul, coboară din lumea spirituală.
Omul își extrage corpul eteric, într-un fel, din ansamblul eterului universal, înainte de a se uni cu acel corp fizic care îi este dat prin linia ereditară. Unirea ființei sufletesc-spirituale a omului, adică a Eului, a corpului astral și a corpului eteric, cu embrionul fizic, nu se poate realiza decât datorită retragerii treptate a corpului eteric matern din germenul fizic uman.
Așadar omul nu se unește cu embrionul fizic uman decât după ce și-a scos din eterul universal corpul eteric. Studierea mai exactă a acestui proces o vom prezenta ulterior. Pentru moment, pe primul plan al interesului nostru se află originea diferitelor părți constitutive ale entității umane de care dispune omul în timpul vieții pe Pământ între naștere și moarte.
Așadar organismul fizic provine din curentul ereditar, iar organismul eteric provine din eterul cosmic, din care el este scos. Organismul astral – care în timpul vieții pe Pământ rămâne, aș putea spune, în toate privințele, inconștient sau subconștient pentru ființa umană – conține toate rezultatele vieții dintre moarte și o nouă naștere.
Între moarte și o nouă naștere, omul, în funcție de ceea ce a devenit prin viețile sale pământești precedente, intră în diverse raporturi cu alte suflete umane, care se află, de asemenea, între moarte și o nouă naștere, sau cu alte entități spirituale de un rang cosmic superior și care nu coboară pe Pământ într-un corp uman, ci își continuă existența în lumea spirituală.
Tot ce aduce omul din viețile sale anterioare, în funcție de ceea ce a fost el, de ceea ce a făcut, trezește simpatia sau antipatia entităților pe care el învață să le cunoască în lumea prin care trece între moarte și o nouă naștere. Pentru karmă, sunt de o mare importanță nu numai aceste simpatii și antipatii ale înaltelor entități față om, în funcție de ceea ce a făcut el în viața sa pământească precedentă, ci, înainte de toate, este important că omul se află în legătură cu sufletele umane cu care el era legat și pe Pământ, că a avut loc un fenomen propriu-zis de oglindire între ființa sa și cea a sufletelor cu care omul a avut o legătură pe Pământ. Să presupunem că cineva a avut relații bune cu un suflet, pe care el îl întâlnește din nou între moarte și o nouă naștere. În timpul existenței anterioare, în el a trăit tot ceea ce însoțește aceste bune relații. Aceste relații bune se reflectă în sufletul său, când întâlnește din nou acel suflet între moarte și o nouă naștere. Și, în această privință, lucrurile stau în așa fel încât, în timpul acestei treceri prin viața între moarte și o nouă naștere, omul se vede pretutindeni reflectat în sufletele cu care el este acum în relație fiindcă a trăit cu ele pe Pământ. Dacă am făcut bine unui om, din acest suflet emană ceva; dacă i-am făcut rău, din suflet emană, de asemenea, ceva. Și atunci avem sentimentul – dacă pot întrebuința aici termenul „sentiment”, ținând seama de rezervele formulate la începutul acestor considerații -: tu ai ajutat acest suflet să progreseze. Ceea ce ai trăit datorită faptului că l-ai ajutat, ceea ce ai simțit față de acest suflet, sentimentele care ți-au determinat atitudinea, propriile trăiri interioare pe care le-ai avut în timp ce îl ajutai să progreseze, acestea se întorc spre tine. Sunt reflectate de sufletul respectiv. Dacă am prejudiciat unui alt suflet, ceea ce a trăit în noi în timp ce i-am făcut rău este reflectat, de asemenea, de acest suflet.
Toate aceste suflete cu care am avut întâlniri reflectă pentru noi, ca într-o oglindă imensă, viețile noastre pământești anterioare, și mai ales pe ultima. În acest interval avem, tocmai în ceea ce privește viața activă, acțiunile noastre, impresia: toate acestea ne părăsesc. Între moarte și o nouă naștere, noi ne pierdem – sau ne-am pierdut de fapt de mult timp – sentimentul Eului pe care îl posedam pe Pământ în viața în trup; dar primim din nou sentimentul Eului, datorită acestei reflectări. Trăim, cu reflectarea faptelor noastre, în acele suflete cu care am fost legați în timpul vieții pe Pământ.
Pe Pământ, Eul era întru câtva ca un punct. Aici, între moarte și o nouă naștere, el se reflectă în întregul mediu înconjurător. Suntem strâns uniți cu celelalte suflete, dar această legătură este în funcție de relațiile pe care le-am înnodat cu ele.
În lumea spirituală, toate acestea sunt realitate. Când traversăm o sală cu numeroase oglinzi, noi ne vedem reflectați în fiecare oglindă. Dar știm și că aceste imagini – în sensul obișnuit al cuvântului – nu există; când plecăm, nu mai rămâne nimic, noi nu ne mai oglindim. Dar ceea ce se reflectă în sufletele umane se menține, rămâne prezent. Iar în ultima treime a perioadei dintre moarte și o nouă naștere vine un moment în care, pornind de la aceste imagini reflectate, ne construim corpul astral. Noi le concentrăm, pentru a forma acest corp astral, astfel încât atunci când coborâm din lumea spirituală în lumea fizică, purtăm în corpul nostru astral ceea ce am primit înapoi, ca oglindiri în celelalte suflete, în perioada dintre moarte și o nouă naștere, a faptelor pe care le-am săvârșit în viața pământească precedentă.
De aici provin impulsurile care ne împing spre acele suflete umane, sau ne fac să ne îndepărtăm de acele suflete umane, în compania cărora ne vom naște din nou într-un corp fizic.
Și, în acest fel – voi descrie în viitor procesul cu mai multe detalii, prin faptul că voi ține seama mai târziu și de Eu –, în acest fel se formează, între moarte și o nouă naștere, impulsul karmei într-o nouă existență pământească.
Astfel putem urmări cum un impuls care însuflețește o viață își prelungește efectul în viețile următoare. Să luăm, de exemplu, impulsul iubirii. Noi putem să ne îndreptăm spre un alt om faptele izvorâte din ceea ce numim iubire. Faptele noastre sunt diferite, după cum ele sunt săvârșite din simplul sentiment al datoriei, din conveniență, în mod convențional, sau sunt izvorâte dintr-o iubire mai mare sau mai mică.
Să presupunem că un om ajunge să execute într-o viață pământească acțiuni inspirate de iubire, impregnate de căldura iubirii. Acestea rămân prezente ca forță în sufletul său. Iar rezultatul pe care îl duce din faptele sale, și care se reflectă în suflete, acest rezultat revine la el sub formă de imagini de oglindă. Și când omul își construiește corpul astral, cu care coboară pe Pământ, această iubire, care în viața precedentă emana de la omul respectiv, acum, întorcându-se înapoi la el prin ceilalți, se transformă în bucurie. Așadar atunci când un om săvârșește pentru semenii săi, într-o viață pământească, fapte inspirate de iubire, așadar, când de la el emană iubire și îi însoțește faptele care sunt o binefacere pentru alții, atunci, în perioada petrecută între moarte și o nouă naștere se realizează o metamorfoză și această iubire ce radiază se transformă în existența următoare în bucurie care vine spre omul respectiv.
Dacă într-o viață pământească, dragii mei prieteni, un om vă produce bucurie, dumneavoastră puteți fi siguri că această bucurie este rodul iubirii pe care ați manifestat-o față de el într-o existență precedentă. Această bucurie se revarsă acum, la rândul ei, în sufletul dumneavoastră, în timpul vieții pământești. Dumneavoastră cunoașteți această căldură interioară a bucuriei. Știți ce înseamnă bucuria în viață, mai ales cea care ne vine de la semenii noștri. Ea ne încălzește viața, ea o poartă, am putea spune că îi dă aripi. Ea este, din punct de vedere karmic, rezultatul iubirii pe care am dăruit-o.
Dar bucuria este, pe de altă parte, o legătură cu cel care ne-a produs-o. Astfel că, în viețile precedente, noi aveam în interiorul nostru ceea ce a făcut să izvorască iubirea; în viețile următoare, noi avem deja ca rezultat trăirea interioară a bucuriei care ne încălzește. Și aceasta este din nou ceva ce emană din noi. Un om care poate trăi bucuria este, la rândul său, o sursă de căldură. Un om care are motive să treacă fără bucurie prin existență se comportă față de ceilalți oameni altfel decât cel care cunoaște bucuria.
Iar ceea ce este trăit ca bucurie între naștere și moarte, aceasta se reflectă din nou în diferitele suflete pe care le-am întâlnit pe Pământ, și care se află acum și ele între moarte și o nouă naștere. Această imagine reflectată pe care ne-o trimit, sub diverse forme, sufletele celor pe care i-am cunoscut exercită, la rândul ei, o influență. Noi o purtăm și pe aceasta în corpul nostru astral atunci când coborâm spre următoare existență pământească – așadar, noi suntem acum la a treia existență pământească. Și, la rândul ei, această influență este inserată, este imprimată în corpul nostru astral. Și ea devine acum, în ceea ce privește roadele pe care le poartă, impulsul care ne permite să înțelegem ușor oamenii și lumea. Ea devine baza acestei atitudini sufletești care ne duce la înțelegere față de lume. Când într-o încarnare pământească putem încerca bucurie față de comportamentele interesante ale oamenilor, când putem înțelege comportamentele interesante ale oamenilor, aceasta are legătură cu bucuria pe care am încercat-o în viața anterioară, apoi cu iubirea pe care noi am simțit-o în cea care a precedat-o. Oamenii care pot parcurge lumea cu un spirit liber, deschis, lasând ca lumea să pătrundă în ei, înțelegând lumea, sunt oamenii care și-au cucerit această atitudine față de lume prin iubire și prin bucurie.
Faptele izvorâte din iubire sunt cu totul altceva decât ceea ce săvârșim împinși de un sentiment rigid și sec al datoriei. Dumneavoastră știți, așa cum am arătat întotdeauna în scrierile mele, că faptele născute din iubire sunt singurele care se pot considera cu adevărat fapte etice, morale.
A trebuit să subliniez adesea marele contrast care există în această privință între Kant și Schiller. De fapt, în viață și în materie de cunoaștere, Kant a kantificat totul. Sub influența sa, orice cunoaștere a devenit ascuțită și tăioasă (germ. „eckig und kantig” – joc de cuvinte: die Kante = muchie, dungă; asocierea acestui cuvânt cu numele lui Kant – n. t.) și, tot așa, și activitatea umană: „Datorie, tu, nume mare și sublim [Nota 8], care nu admiți nici o plăcere și nici o lingușire...” ș.a.m.d. Eu am citat acest pasaj în Filosofia libertății [Nota 9], spre furia prefăcută a multor adversari – nu o furie autentică, o furie prefăcută a multor adversari –, și i-am opus ceea ce eu însumi trebuie să recunosc a fi concepția mea: Iubire, tu, impuls plin de căldură care vorbește sufletului – ș.a.m.d.
Noțiunii kantiene, rigide și seci, a datoriei, Schiller i s-a opus prin aceste cuvinte: „Eu bucuros le slujesc prietenilor [Nota 10], din nefericire eu o fac din plăcere, și mă macină adesea gândul că nu sunt virtuos.” Căci, după etica lui Kant, ceea ce se face din plăcere nu este virtute, ci numai ceea ce se face conform noțiunii rigide de datorie.
Acum, există oameni care, în primă instanță, nu ajung să iubească. Dar, fiindcă ei nu pot spune celuilalt om adevărul izvorât din iubire – când îl iubim pe celălalt, îi spunem adevărul, nu îl mințim – fiindcă nu pot iubi, ei spun adevărul din datorie; fiindcă ei nu pot iubi, evită, din datorie, să-l pălmuiască pe celălalt sau să-l tragă de urechi, să-l lovească și altele de acest fel, atunci când acesta face ceva ce lor nu le place. Există o deosebire între comportamentul pe care îl inspiră o noțiune rigidă a datoriei, dar care este absolut necesară în viața socială pentru multe lucruri, și faptele născute din iubire.
Faptele care au fost săvârșite dintr-o conștiință rigidă a datoriei sau din supunere față de convenție, „pentru că așa se face”, nu determină în viața pământească următoare nici o bucurie; prin efectul acelui fenomen de reflectare pe care l-am descris, ele suscită în viața pământească următoare ceva despre care s-ar putea spune: Omul simte că este mai mult sau mai puțin indiferent celorlalți oameni. Și ceea ce suportă câte unul de-a lungul existenței prin faptul că el este indiferent celorlalți oameni și că suferă din această cauză – și el suferă pe bună dreptate, căci oamenii sunt aici unii pentru alții, și omul este educat să nu fie indiferent față de ceilalți oameni –, ceea ce suferă el aici, această suferință este rezultatul lipsei de iubire într-o existență precedentă, când s-a comportat ca o persoană corectă, fiindcă datoria rigidă era suspendată deasupra corpului său ca sabia lui Damocles, – nu vreau să spun ca o sabie de oțel, aceasta ar fi neliniștitor pentru majoritatea oamenilor datoriei, dar ca o sabie de lemn.
Suntem acum la a doua viață pământească. Așa cum am văzut, ceea ce apare ca bucurie, drept rod al iubirii, dă naștere în a treia viață pământească unei inimi deschise și libere care ne apropie de lume, care ne dăruiește un spirit liber, plin de înțelegere pentru tot ceea ce este frumos, adevărat și bun. Dar ceea ce se revarsă spre noi ca indiferență din partea celorlalți oameni, și ceea ce simțim din această cauză în timpul unei vieți pământești, aceasta face din noi în următoarea viață, deci, în a treia, un om care nu știe prea bine ce să facă din el însuși. Când merge la școală, el nu știe ce să facă cu ceea ce îl învață profesori săi. Când este mai mare, el nu știe dacă va deveni lăcătuș sau magistrat. El merge prin viață fără orientare, de fapt, fără o direcție. Față de ceea ce percepe din lumea exterioară, el nu este tocmai inert. El poate înțelege muzica, de exemplu, dar nu simte nici o bucurie. Lui îi este, la urma urmei, indiferent că această muzică este mai mult sau mai puțin bună sau mai mult sau mai puțin proastă. El simte frumusețea unei opere picturale sau a unei alte opere de artă, dar sufletul său este mereu frământat: La ce bun toate acestea? – și așa mai departe. Acestea sunt acum lucruri care intervin în a treia viață pământească, printr-o înlănțuire karmică.
Dar să presupunem că un om pricinuiește anumite prejudicii semenilor săi, din ură sau fiindcă el înclină spre antipatie. Aici se pot imagina toate gradele posibile. Cineva îl poate vătăma, să zicem, pe un altul, împins de o ură criminală. Dar el poate, de asemenea, eu las la o parte toate treptele intermediare, să fie un om cu spirit critic. Căci, pentru a fi critic, trebuie întotdeauna să urăști puțin, dacă nu ești un critic laudativ, dar aceștia sunt rari astăzi, căci nu este interesant să recunoști valoarea a ceea ce a făcut cineva. Interesant este, bineînțeles, să iei lucrurile în zeflemea. Există, așadar, toate nuanțele posibile. Dar aici este vorba de acțiunile comise dintr-o antipatie rece, dintr-o anumită antipatie de care adesea oamenii nu sunt conștienți, dar care poate ajunge până la ură. Tot ceea ce este astfel săvârșit față de semenul nostru și chiar față de entități inferioare omului, se traduce, la rândul său, prin stări sufletești care se reflectă și ele în viața dintre moarte și o nouă naștere. Iar în viața pământească următoare, ura dă naștere contrariului bucuriei: decepțiile, neplăcerile care ne sunt cauzate de lumea exterioară.
Dumneavoastră veți spune: Dar noi trecem prin atâtea experiențe dureroase – toate acestea trebuie să își aibă, într-adevăr, originea într-o ură mai mare sau mai mică în viața pământească anterioară? Eu nu pot să cred că am fost atât de rău – iată ce va zice omul ușor –, că eu trebuie să fiu atât de nefericit fiindcă am urât atât de mult! – Da, când vrem să gândim în acest domeniu renunțând la orice prejudecată, trebuie să ne fie clar cât de mare este iluzia care ne este foarte agreabilă și în prada căreia ne lăsăm atât de bucuroși când este vorba să ne ascundem sentimentele de antipatie față de ceilalți oameni. În realitate, oamenii trec prin lume cu mult mai multă ură, sau, cel puțin, cu mult mai multă antipatie decât cred ei. Și iată ce se întâmplă: Ura, la început, deoarece ea produce sufletului o anumită satisfacție, de obicei nu este percepută absolut deloc. Ea este ascunsă de satisfacție. O remarcăm abia atunci când ea se întoarce înapoi sub forma suferinței care se revarsă spre noi din exterior.
Gândiți-vă numai, dragii mei prieteni, și imaginați-vă, să spunem, într-un mod absolut banal, ce se poate întâmpla aici, gândiți-vă, de exemplu, la un mic grup reunit în jurul unei cești de cafea, unde o semiduzină – e deja suficient! – de doamne și domni – pot fi și domni – stau împreună și îi bârfesc pe semenii lor! Gândiți-vă la antipatia care se revarsă într-o oră și jumătate – iar uneori aceste bârfe pot dura și mai mult – asupra unor oameni! În momentul în care bârfele se revarsă, oamenii nu remarcă această antipatie; dar atunci când revin în viața pământească următoare, atunci ei o remarcă foarte bine. Dar ea se întoarce asupra lor în mod inevitabil.
Așa încât, efectiv, o parte – nu totul, noi vom învăța să cunoaștem și alte înlănțuiri karmice –, astfel încât o parte a mizeriilor care ne vin din exterior într-o viață pământească pot proveni, în realitate, din sentimentele de antipatie pe care le-am avut în încarnări anterioare.
În toate acestea, bineînțeles, trebuie să ne fie întotdeauna clar faptul că o anumită karmă, un anumit curent karmic trebuie să-și aibă începutul undeva. Așa încât, dacă presupuneți că aveți aici, de exemplu, o succesiune de vieți pământești:
Tabla 6și că acest d este viața prezentă, nu este obligatoriu ca toată durerea care ne este cauzată din exterior să-și aibă originea în viața precedentă. Aceasta poate fi o primă durere care își va avea consecințele karmice în următoarea existență. Dar de aceea eu spun: O mare parte a acestei suferințe care ne vine din exterior este consecința urii cultivate în vieți anterioare.
Când trecem acum la a treia viață pământească, atunci rezultatul acestei suferințe care ne afectează – dar numai dacă ea este datorată urii pe care am înmagazinat-o într-un fel oarecare –, atunci rezultatul acestei suferințe care invadează sufletul este mai întâi un fel de apatie a spiritului, un fel de apatie a facultății de înțelegere față de lume. Când cineva rămâne indiferent și flegmatic față de lume, când nu abordează lucrurile, nici oamenii, cu o inimă deschisă, atunci adesea această apatie a fost întrețesută în propria lui karmă printr-o suferință cauzată într-o viață anterioară; dar când se exprimă în acest fel printr-o apatie a sufletului, aceasta trebuie să ne conducă înapoi, la sentimentele de ură din cel puțin a treia dintre existențele trecute. Poți fi într-adevăr întotdeauna sigur: A avea un comportament prostesc într-o anumită viață este întotdeauna consecința urii dintr-o viață anterioară.
Dar, vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, înțelegerea karmei nu trebuie să se bazeze numai pe înțelegerea noțională a vieții, ci trebuie să o concepem și ca impuls al vieții, să fim conștienți de faptul că viața nu comportă numai un „a, b, c, d” (vezi schema)(Tabla 6), ci și un „e, f, g, h”, că există, de asemenea, vieți pământești viitoare, și că ceea ce cultivăm în existența actuală drept conținut al sufletului nostru va avea efecte, roade, în următoarea existență. Dacă cineva ar vrea să fie deosebit de nechibzuit în a treia viață din viitor, îi este suficient, pur și simplu, să urască foarte mult în această viață. Dar dacă cineva vrea să aibă în a treia viață din viitor un spirit liber și deschis, îi este suficient să iubească mult în timpul prezentei vieți. Iar înțelegerea lucidă, cunoașterea karmei, are valoare abia atunci când ea pătrunde în voința noastră pentru a curge în direcția viitorului, abia atunci când, în această voință, ea joacă un rol pentru viitor. În această privință, lucrurile stau într-adevăr astfel: în prezent, ne aflăm în acel moment din evoluția omenirii când inconștientul nu mai poate acționa mai departe în același fel în care acționa în trecut, când sufletele noastre au trecut prin viețile anterioare, ci oamenii devin tot mai liberi și mai conștienți. Începând din secolul al 15-lea, noi suntem în epoca în care oamenii devin tot mai liberi și mai conștienți. Cei din epoca prezentă vor avea în următoarea viață pământească un sentiment obscur al existenței precedente. Așa cum omul de astăzi care își dă seama că nu este deosebit de inteligent nu pune această situație pe seama lui însuși, ci pe seama unei predispoziții – de obicei, el o atribuie naturii sale fizice, conform concepției materialiste actuale –, tot astfel oamenii care vor fi reîncarnarea oamenilor actuali vor avea cel puțin un sentiment obscur care îi va neliniști: Dacă ei nu sunt deosebit de inteligenți, atunci aceasta trebuie să aibă legătură cu sentimentele de ură și de antipatie.
Când vorbim astăzi despre o pedagogie Waldorf trebuie, bineînțeles, să ținem seama de civilizația modernă de pe Pământ. Nu putem practica în mod deschis o educație care să corespundă conștienței vieților pământești succesive, căci oamenii de astăzi nu au nici măcar un sentiment obscur al acestor vieți pământești succesive. Dar începutul care s-a făcut tocmai prin pedagogia Waldorf va putea, dacă este acceptat, să fie dezvoltat în următoarele secole într-un astfel de sens încât se va putea ține seama de el în educația etică, în educația morală. Dacă un copil este puțin înzestrat, aceasta se raportează la vieți anterioare în timpul cărora el a urât mult și, sprijinindu-ne pe știința spirituală, vom afla astfel pe cine a putut urî. Căci trebuie ca pe undeva, în ambianță, să se regăsească acele ființe care au fost urâte și față de care s-au comis acte determinate de ură. Iar educația trebuie să ajungă, încetul cu încetul, în secolele următoare, să pătrundă mult mai mult în viața umană. Ar trebui să putem discerne la un copil de unde se reflectă sau se reflecta, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, ceea ce s-a metamorfozat într-o lipsă de inteligență în existența pământească. Se va putea atunci face în așa fel încât, în timpul copilăriei, el să dezvolte iubire față de oamenii cărora, în viețile precedente, le purta o ură deosebită. Se va remarca atunci că, datorită acestei iubiri efective, inteligența și, în general, întreaga atitudine interioară se va ilumina. În ajutorul educației vor veni nu niște teorii generale despre karmă, ci viziunea concretă asupra vieții care permite să fie observate raporturile karmice. Se va remarca faptul că dacă niște copii sunt reuniți în cele din urmă, prin destin, în aceeași clasă, acest lucru nu este deloc indiferent. Și dacă ne ridicăm deasupra acelei groaznice iresponsabilități care domnește față de aceste lucruri, când o clasă este considerată „material uman” – este întrebuințată adesea această expresie –, ca și cum copiii s-ar fi reunit la întâmplare, și nu prin destin, atunci când vom depăși această groaznică iresponsabilitate, tocmai educatorul va putea întrezări ce legături karmice stranii au fost țesute de la un copil la altul în cursul vieților anterioare. Se va putea atunci introduce în evoluția copiilor ceea ce va putea acționa compensator. Căci, într-o anumită privință, karma este supusă unei necesități imuabile. Putem stabili în mod riguros, pe baza unei necesități imuabile, următoarele înlănțuiri:
Acestea sunt niște legături inevitabile. Totuși, lucrurile sunt de-așa natură încât, așa cum în fața unei necesități inevitabile care stăpânește cursul unui fluviu noi putem totuși să reglăm cursul fluviului, modificându-l, tot astfel este posibil să reglăm curentul karmic, ca să spunem așa, să acționăm asupra lui (Tabla 6 jos). Acest lucru este posibil.
Așadar dacă remarcați la un copil predispoziția spre stupiditate, și dacă îl puteți îndruma în așa fel încât el să cultive în inima lui iubire, și dacă descoperiți – și acest lucru le este astăzi deja posibil oamenilor înzestrați cu un simț subtil al observației –, dacă descoperiți cu ce alți copii este el legat karmic, și dacă îl îndrumați în așa fel încât să-i iubească tocmai pe acești copii, să se comporte față de ei cu iubire, atunci veți vedea că această iubire va deveni o contrapondere pentru antipatie, și dumneavoastră ameliorați astfel pentru viitoarea încarnare tendința lui spre stupiditate.
Există în realitate, aș putea spune, educatori din instinct, care adesea, din instinct, ajung să facă din niște copii cu tendințe rele copii iubitori și, prin aceasta, încetul cu încetul, acești copii devin niște ființe umane cu mai multă înțelegere față de lucruri. Abia aceste lucruri fac de fapt ca facultatea de a înțelege înlănțuirile karmice să fie de folos în viață.
Dar, înainte de a merge mai departe cu examinarea detaliilor karmei, trebuie să ne mai punem încă o întrebare. Să ne întrebăm: Ce este, așadar, omul despre care știm, cel puțin la modul general, că avem cu el o legătură karmică? Voi folosi aici o expresie care astăzi este luată adesea oarecum în sens ironic: Acest om este un contemporan. El trăiește pe Pământ exact în același timp cu noi.
Reflectând la aceasta, dumneavoastră vă veți spune: Dacă într-o anumită încarnare, sunteți în contact cu anumiți oameni, tot așa, și într-o încarnare precedentă – cel puțin la modul general, căci se poate ca lucrurile să se fi modificat puțin – erați împreună cu acei oameni și, la fel, într-o viață anterioară aceleia.
Tablele 6,7Dar, desigur, și cei care trăiesc la cincizeci de ani după dumneavoastră au fost, și ei, la rândul lor, legați de niște oameni în viața lor precedentă! În general, oamenii din seria B, conform acestei idei, nu se întâlnesc cu oamenii din seria A. Aceasta este o idee apăsătoare, dar o idee adevărată.
Voi vorbi mai târziu despre anumite probleme care se pun în legătură cu faptul că se spune adesea: omenirea se înmulțește pe Pământ ș.a.m.d. Acum aș vrea să vă atrag atenția asupra acestei idei: ea este poate apăsătoare, dar e adevărată: În realitate, cursul vieții oamenilor pe Pământ se desfășoară după anumite ritmuri. Eu voi spune că, în general, o serie de oameni trece dintr-o viață pământească în alta, o altă serie de oameni trece dintr-o viață pământească în alta, dar, într-un anumit sens, ele sunt separate și nu se întâlnesc. În lunga existență dintre moarte și o nouă naștere ele se întâlnesc, desigur; dar în viața pământească lucrurile stau într-adevăr în acest fel, întotdeauna noi coborâm pe Pământ împreună cu un cerc limitat de oameni. Faptul de a fi contemporani are o semnificație interioară tocmai pentru viețile pământești succesive.
Și de ce aceasta? Vă pot spune că această problemă, care poate fi pusă mai întâi la nivel rațional, mi-a pricinuit, în realitate, pe tărâmul științei spirituale, cele mai mari suferințe, căci e necesar să discernem adevărul în această problemă, conținutul intim al problemei. Și ne putem întreba – scuzați-mă că folosesc aici un exemplu care, în realitate, aș putea spune că joacă pentru mine un rol important, în ceea ce privește cercetările mele: De ce nu ai fost tu contemporan cu Goethe? Din faptul că nu ești contemporan cu Goethe, tu poți deduce, în conformitate cu acest adevăr, că, în general, tu nu ai trăit niciodată pe Pământ în același timp cu el. El face parte dintr-o altă serie de oameni.
Ce se află, în realitate, în dosul acestui fapt? Aici trebuie să inversăm întrebarea, iar pentru aceasta e nevoie să avem un simț liber și deschis pentru conviețuirea umană. Trebuie să ne putem întreba – și, în legătură cu această întrebare, eu voi mai avea multe de spus aici, în viitor: Ce înseamnă, în realitate, să fim contemporani cu un om, și ce înseamnă ca în cursul unei vieți pământești să nu aflăm despre el decât din istorie? Așadar, ce înseamnă aceasta?
Vedeți dumneavoastră, trebuie să ai un spirit liber și deschis pentru a răspunde la întrebarea delicată: Cum stau lucrurile cu tot ceea ce se întâmplă în sufletul tău atunci când un contemporan stă de vorbă cu tine, când el face niște acțiuni care te privesc – cum stau lucrurile în acest caz? Putem face apoi o comparație – după ce am dobândit cunoștințele necesare – cu ce s-ar întâmpla dacă am întâlni o personalitate care nu face parte dintre contemporanii noștri, care poate nu a fost contemporan cu noi în nici o viață pământească – personalitate pe care o putem totuși admira și venera mai mult decât pe toți contemporanii –, ce s-ar întâmpla dacă am trăi în același timp cu această personalitate? Așadar ce ar fi dacă – scuzați-mă că reiau acest exemplu personal – ce ar fi dacă aș fi contemporan cu Goethe? Desigur, dacă nu ești un om indiferent – bineînțeles, dacă un om este indiferent și chiar lipsit de înțelegere pentru cea ce poate fi un contemporan, el nu poate găsi nici răspunsul adecvat la această întrebare –, dar, dacă nu ești indiferent, atunci te poți întreba: Cum ar fi fost dacă eu, coborând pe strada Schiller din Weimar în direcția Frauenplan, l-aș fi văzut pe „consilierul aulic cel gras” venind în întâmpinarea mea, să spunem, în 1826 sau în 1827? – Ei bine, se poate ști perfect că eu nu l-aș fi suportat! „Contemporanii” l-au suportat. Pe cel cu care nu putem fi contemporani nu l-am suporta; într-un anumit fel, el ar acționa ca o otravă asupra vieții sufletești. Nu îl suporți fiindcă nu ești contemporanul său, ci ai trăit înainte sau după el. Desigur, atunci când nu ești sensibil la acest gen de lucruri, ele rămân în subconștient. Dar ne putem imagina un om înzestrat cu o sensibilitate fină a spiritului, care să știe: Dacă ar fi coborât pe strada Schiller din Weimar în direcția Frauenplan și dacă el l-ar fi întâlnit, de exemplu, pe consilierul aulic cel gras Goethe, cu dubla sa bărbie, el s-ar fi simțit interior într-o situație imposibilă. Dar cel care nu are nici un simț pentru aceste lucruri, poate că l-ar fi salutat.
Ei bine, vedeți dumneavoastră, aceste lucruri nu sunt de natură pământească, fiindcă motivele pentru care nu putem fi contemporani cu un om nu se află în viața pământească; fiindcă trebuie să putem privi înlănțuirile spirituale; de aceea lucrurile iau uneori, din punctul de vedere al vieții pământești, un aspect paradoxal. Dar așa stau lucrurile, ele stau indiscutabil așa.
Vă pot asigura că am scris cu adevărat din inimă o introducere la operele lui Jean Paul [Nota 11], care au apărut în colecția «Biblioteca Literaturii universale» a Editurii Cotta. Dar dacă ar fi trebuit să mă găsesc vreodată la Bayreuth în compania lui Jean Paul însuși aș fi avut, desigur, crampe la stomac. Asta nu mă împiedică să simt cea mai mare venerație față de el. Dar acest lucru i se întâmplă oricărui om, numai că la majoritatea oamenilor rămâne îngropat în subconștient, rămâne în corpul astral sau în corpul eteric, nu atinge corpul fizic. Căci trăirea sufletului care trebuie să atingă corpul fizic trebuie să devină conștientă. Dar trebuie, de asemenea, dragii mei prieteni, să ne fie clar acest lucru: Când vrem să dobândim cunoștințe asupra lumii spirituale trebuie să știm că, în mod inevitabil, trebuie să auzim lucruri care par grotești, paradoxale, pentru că lumea spirituală este diferită de lumea fizică.
Bineînțeles, cineva poate fi ușor ridiculizat atunci când spune: Dacă aș fi devenit contemporan cu Jean Paul aș fi avut crampe de stomac când aș fi fost în compania lui. Desigur, pentru lumea obișnuită, banală, filistină, viața pământească este absolut firească, absolut adevărată; dar legile acestei lumi banale și filistine nu sunt valabile pentru înlănțuirile spirituale. Trebuie să ne obișnuim să gândim cu totul altfel de gânduri atunci când vrem să înțelegem lumea spirituală. Trebuie să ne obișnuim să trăim chiar niște lucruri surprinzătoare. Când conștiența obișnuită citește despre Goethe, ea se poate simți îndemnată, firește, să spună: Eu aș fi făcut bucuros cunoștință cu el; personal, i-aș fi strâns mâna, și așa mai departe. Dar aceasta înseamnă a vorbi fără a reflecta, căci există legi în virtutea cărora suntem destinați a trăi într-o anumită epocă, și putem trăi numai în această epocă. Exact așa cum suntem destinați, în ceea ce privește corpul nostru fizic, să trăim la o anumită presiune atmosferică și putem să ne ridicăm în sus până la nivelul unde presiunea aerului ne convine, omul care este destinat pentru secolul 20 nu poate trăi în epoca lui Goethe.
Iată ce voiam să vă spun, în primă instanță, despre karmă.
