Pentru a continua considerațiile asupra karmei este necesar să aruncăm mai întâi o privire asupra modului în care intervine karma în evoluția umană, să vedem cum destinul, în urzeala căruia se întrețes faptele umane libere, este plăsmuit, propriu-zis, reflectându-se în fizic, din lumea spirituală.
Astfel, vă voi vorbi astăzi despre câteva lucruri cu privire la om, așa cum trăiește el pe Pământ. Desigur, noi l-am studiat în aceste conferințe pe omul pământesc, în ceea ce privește alcătuirea sa. Am distins, în alcătuirea lui, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și organizarea Eului. Dar, îndreptându-ne privirea asupra omului așa cum ni se prezintă el pur și simplu în lumea fizică, putem vedea această alcătuire și din alt unghi de vedere.
Vom aborda astăzi alcătuirea omului fără a ține seama de ceea ce am spus deja în această privință și vom încerca apoi să stabilim o legătură între ceea ce spunem astăzi și ceea ce cunoaștem deja.
Când îl observăm pe om, așa cum ne apare el pe Pământ, ținând seama numai de forma sa fizică, atunci această formă fizică are trei părți foarte clar distincte una de alta. În mod obișnuit, nu se face această împărțire, pentru că știința oficială din zilele noastre îndreaptă asupra lucrurilor și asupra faptelor doar o privire superficială, ea nu are nici un fel de simț pentru a ține seama de ceea ce ni se revelează când examinăm lucrurile și faptele cu o privire pe care o luminează o lumină interioară.
Noi, ca oameni, avem, în primul rând, un cap. Acest cap, deja prin aspectul său exterior, ni se poate înfățișa ca fiind absolut diferit de restul formei umane. Este suficient să urmărim nașterea omului, pentru a vedea această deosebire. Vedem atunci că primul lucru care se formează ca germene în corpul mamei este, propriu-zis, numai capul, organizarea capului.
Organizarea umană în ansamblul ei se plăsmuiește începând de la cap, și tot restul, tot ce apare ulterior ca forme, este, în realitate, un organ-anexă, atașat germenului uman. La început omul este, ca formă fizică, de fapt, capul; restul este organ-anexă. Iar ceea ce vor prelua aceste organe mai târziu: nutriția, respirația ș.a.m.d., în prima perioadă embrionară a omului nu este asigurat din interiorul germenului uman, sub formă de proces de respirație sau de circulație ș.a.m.d., ci din exterior, pornind din corpul mamei, cu ajutorul unor organe care mai târziu dispar, care nu mai sunt prezente la om mai târziu.
La început ființa umană este în întregime cap. Restul nu este decât organ-anexă. Nu est exagerat să spunem: Omul este la început cap, restul este, în fond, organ-anexă. Iar mai târziu, ceea ce este la început organ-anexă se dezvoltă, dobândește importanță pentru om și, în viața de mai târziu, capul poate fi distins mai clar de restul organismului.
Dar cu aceasta nu am oferit despre om decât o caracteristică superficială. În realitate, omul, tocmai ca formă fizică, este o ființă tripartită. Iar tot ceea ce este de fapt prima sa formă, capul, rămâne o parte mai mult sau mai puțin individuală, pe durata întregii vieți pământești. Acest lucru nu este observat, dar așa stau lucrurile.
Dumneavoastră veți spune: Dar nu ar trebui să împărțim în acest fel omul, decapitându-l oarecum, tăindu-i capul. – Că antroposofia ar face acest lucru, asta nu este decât opinia unui profesor care reproșa într-o zi antroposofiei că ea împarte omul în cap, piept și membre. Dar așa ceva nu este adevărat, nu este așa; ceea ce este în mod exterior formațiune a capului nu reprezintă decât expresia esențială a formațiunii capului. Omul rămâne pe parcursul vieții sale în întregime cap. Organele de simț cele mai importante: ochii, urechile, organul mirosului, organul gustului, se află, desigur în cap; dar simțul căldurii, de exemplu, cel al presiunii, al pipăitului, sunt repartizate pe suprafața întregului om. Lucrurile sunt de-așa natură încât nu trebuie să distingem trei părți componente ale ființei din punct de vedere spațial, ci numai în sensul că formațiunea capului apare, în principal, în forma exterioară a capului, dar, în realitate, această formațiune pătrunde întregul om. Și la fel este și cu celelalte părți componente ale omului. Capul este prezent, pe toată durata vieții pământești, chiar și în degetul mare de la picior, în măsura în care acest deget mare are o sensibilitate tactilă sau este sensibil la căldură.
Vedeți dumneavoastră, prin cele prezentate, noi am caracterizat una dintre părțile componente ale entității umane, acea entitate umană care stă în fața noastră drept entitate perceptibilă simțurilor. În scrierile mele, am mai numit această parte componentă și organizare neuro-senzorială, pentru a o caracteriza dintr-un punct de vedere mai interior. Organizarea neuro-senzorială este una dintre părțile componente ale entității umane.
A doua parte componentă a acestei entități umane este tot ceea ce se manifestă printr-o activitate ritmică. Dumneavoastră nu veți putea spune despre organizarea neuro-senzorială că ea se manifestă printr-o activitate ritmică, altfel, în percepția vizuală, de exemplu, ar trebui să percepeți la un moment dat un lucru, apoi altul, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, și după aceea să reveniți la primul, și așa mai departe. Ar trebui ca percepția vizuală să se desfășoare conform unui ritm intern. Dar nu așa stau lucrurile. În schimb: dacă observați elementul esențial al organizării trunchiului, atunci găsiți aici ritmul respirator, ritmul circulator, ritmul digestiei ș.a.m.d. Aici, totul este ritm.
Ritmul, cu organele ritmice, este a doua parte componentă care se formează în entitatea umană, care se extinde, la rândul său, în întreaga ființă, dar își are manifestarea exterioară principală localizată în organele trunchiului. Omul întreg, este, iarăși, inimă, este, iarăși, plămâni; dar plămânii și inima sunt localizate, ca să spunem așa, în organele cărora li se dau în mod obișnuit aceste nume. Desigur, omul întreg respiră. Dumneavoastră respirați prin fiecare punct al organismului. Se vorbește de o respirație a pielii. Numai că respirația este concentrată, în principal, în activitatea plămânilor.
A treia parte componentă este organizarea-membre a omului. Membrele se termină în regiunea trunchiului. În stadiul embrionar, ele apar sub formă de organe-anexe. Ele se formează mai târziu. Dar ele sunt acele organe care au cele mai strânse legături cu sistemul metabolic. Prin faptul că ele se pun în mișcare, prin faptul că ele sunt, în principal, organele care îndeplinesc, la om, munca, sistemul metabolic este cel mai bine stimulat prin activitatea lor. Am caracterizat astfel cele trei părți componente care ne apar când privim forma umană.
Dar aceste trei părți componente sunt intim legate de viața sufletească a omului. Viața sufletească a omului se împarte în gândire, simțire și voință. Gândirea își găsește organizarea sa fizică mai ales în cap. Dar ea își găsește organizarea fizică și în întreaga ființă umană, deoarece capul, în sensul pe care vi l-am indicat, este prezent în omul întreg.
Simțirea este legată de organizarea ritmică. Este o prejudecată, și chiar o superstiție a științei noastre moderne, să se creadă că sistemul nervos are de-a face cu simțirea în mod direct. Acesta nu are de-a face în mod direct cu simțirea. Organele simțirii sunt organul ritmului respirator și organul ritmului circulator, iar nervii nu fac decât să slujească de intermediar, pentru ca noi să ne putem reprezenta că avem sentimente. Simțirea își are organizarea ei corespunzătoare în organismul ritmic, dar noi nu am ști nimic despre sentimentele noastre dacă nervii nu ne-ar furniza reprezentări despre aceste sentimente ale noastre. Și, din cauză că nervii ne furnizează reprezentări despre sentimentele noastre, intelectualismul actual își formează această superstiție, că nervii ar fi și organele simțirii. Însă nu așa stau lucrurile.
Dar, dacă observăm în mod conștient sentimentele, cum urcă ele în organismul nostru ritmic, și dacă le comparăm cu gândurile noastre, care sunt legate de organizarea capului, de sistemul nostru neuro-senzorial, atunci percepem între gândurile noastre și sentimentele noastre exact aceeași deosebire – numai să fim în stare să observăm – ca aceea dintre gândirea noastră cotidiană, pe care o avem în viața de veghe, și vis. Sentimentele nu au în conștiență o intensitate mai mare decât visul. Ele au doar o altă formă. Ele apar doar într-un alt mod. Când visați în imagini, conștiența dumneavoastră trăiește tocmai în imagini. Dar aceste imagini semnifică sub această formă a lor exact ceea ce semnifică, sub o altă formă, sentimentele. Astfel încât putem spune: conștiența cea mai clară, cea mai luminoasă, o avem în reprezentările noastre, în gândurile noastre. În ceea ce privește sentimentele, noi avem un fel de conștiență de vis. Noi credem numai că avem o conștiență clară a sentimentelor noastre. Dar noi nu avem despre sentimentele noastre o conștiență mai clară decât despre visele noastre. Când, în momentul trezirii, ne amintim de visele noastre și ne formăm despre ele niște reprezentări conștiente, prin aceasta noi nu am prins visul din zbor. Visul este mult mai bogat decât reprezentarea pe care ne-o formăm în legătură cu el. Și, tot astfel, lumea sentimentelor este în sine infinit mai bogată decât ceea ce putem actualiza, decât ceea ce putem evoca în noi drept reprezentări ale acestor sentimente.
Cât despre voință, ea este în întregime scufundată în somn. Această voință este legată de sistemul metabolismului și al membrelor, de organismul mișcării. În legătură cu această voință, noi nu cunoaștem decât gândurile. Eu îmi formez reprezentarea: Vreau să iau în mână acest ceas. Străduiți-vă odată să vă mărturisiți în mod sincer că vă formați reprezentarea „eu vreau să iau în mână acest ceas”, și după aceea luați ceasul în mână: Ceea ce se întâmplă de când reprezentarea dumneavoastră coboară în mușchi și până când, în cele din urmă, duce, iarăși, la formarea unei reprezentări: apucarea ceasului, care continuă prima reprezentare –, ceea ce se întâmplă între reprezentarea intenției și cea a realizării, ceea ce se întâmplă în organismul dumneavoastră, aceasta rămâne atât de inconștient cum este numai viața din somnul cel mai profund, din somnul inconștient, fără vise.
Despre sentimentele noastre, noi cel puțin visăm. Despre impulsurile noastre de voință, noi nu știm nimic mai mult decât despre somnul nostru. Dumneavoastră puteți spune: De la somn, eu nu primesc absolut nimic. – Dar acum eu nu vorbesc din punct de vedere fizic. Este, firește, un nonsens deja din capul locului ca cineva să spună: eu nu primesc nimic de la somn; căci, sufletește, dumneavoastră primiți mult. Dacă nu ați dormi niciodată, nu ați putea ajunge la conștiența Eului.
Ar trebui doar să vă actualizați următoarele: Dacă vă reamintiți trăirile pe care le-ați avut, atunci dumneavoastră vă întoarceți în trecut, pornind de la momentul prezent. Și dumneavoastră credeți că se întâmplă așa: Dumneavoastră vă întoarceți în trecut. – Dar nu este așa. Dumneavoastră nu vă întoarceți decât până la momentul când v-ați fi trezit ultima dată (vezi desenul). Apoi, dumneavoastră ați dormit – și ceea ce a avut loc în acest interval, aceasta s-a șters –, și după aceea amintirea se reia, într-adevăr, de la ultima adormire până înainte de ultima trezire. Și vă întoarceți înapoi, tot așa, în continuare. Iar când vă îndreptați privirea în urmă, trebuie să intercalați întotdeauna momentele de inconștiență.
Tabla 10Când privim în urmă, trebuie să intercalăm intervalele de inconștiență, care reprezintă o treime din viața noastră. Noi nu ținem seama de acest lucru. Dar este ca și cum ați avea o suprafață albă și la mijloc o gaură neagră. Vedeți bine gaura neagră, deși acolo nu există nici o forță. Astfel, dumneavoastră vă rememorați trecutul, vedeți negrul, nopțile în timpul cărora ați dormit, dar aceste momente nu conțin nici o reminiscență de viață. Conștiența dumneavoastră se lovește întotdeauna de ele. Aceasta este ceea ce face ca dumneavoastră să spuneți „Eu” vorbind despre dumneavoastră înșivă (tabla 10 stanga jos).
Dacă, în realitate, ar fi mereu continuitate și nu v-ați lovi de nimic, atunci nu ați ajunge la conștiența Eului. Așadar deja putem spune că datorăm ceva somnului. Și, la fel cum datorăm ceva somnului în viața pământească obișnuită, îi datorăm ceva și somnului care stăpânește în domeniul voinței noastre.
Ceea ce se întâmplă propriu-zis în actul de voință este trăit de noi în stare de somn. Dar, la rândul său, tocmai de aceasta ține adevăratul Eu. Așa cum ajungem la conștiența Eului datorită negrului (vezi Tabla), tot așa Eul se află în ceea ce doarme în noi în timpul actului de voință, dar Eul care trece prin viețile pământești succesive.
Ei bine, vedeți, dumneavoastră, aici domnește karma. Karma domnește în voință. În voință domnesc toate impulsurile care își au originea în viața pământească precedentă. Numai că la omul treaz ele sunt scufundate în somn.
Așadar dacă ni-l reprezentăm pe om așa cum ne apare el în viața pământească, constatăm că el este alcătuit din trei părți: organizarea capului, organizarea ritmică și organizarea mișcării. Această împărțire este schematică; fiecare din aceste părți componente se extinde asupra întregului om. De organizarea capului este legată reprezentarea, de organizarea ritmică este legată simțirea, de organizarea mișcării este legată voința. Starea în care avem reprezentări este starea de veghe. Starea în care se manifestă sentimentele este o stare de vis. Starea în care se manifestă voința, impulsurile de voință, este o stare de somn, chiar și în timpul stării de veghe.
Acum trebuie să distingem două lucruri cu privire la cap sau, mai precis, cu privire la reprezentare. Trebuie să facem încă o distincție, mai subtilă, aș zice, în ceea ce privește capul. Această diferențiere subtilă ne conduce la a distinge între reprezentarea instantanee, pe care o produce în noi lumea din jur, și ceea ce avem drept amintire.
Dumneavoastră mergeți prin lume. Vă formați în permanență reprezentări, în funcție de impresiile pe care le primiți de la lume. Dar vă rămâne posibilitatea să scoateți mai târziu aceste impresii din memorie. Din punct de vedere interior, reprezentările actuale pe care vi le faceți în contact cu lumea nu diferă de reprezentările care apar atunci când vă reamintiți. Prima dată, reprezentările vin din exterior; a doua oară, ele vin din interior. Dar este o concepție cu totul naivă aceea care ne face să credem că memoria funcționează în felul următor: Eu mă aflu în prezența unui obiect sau a unui eveniment, îmi formez despre el o reprezentare, care coboară în mine pe o cale oarecare, într-un fel de scrin, iar când îmi reamintesc, eu voi lua iarăși de acolo această reprezentare. Există filosofii întregi care descriu cum reprezentările care coboară sub pragul conștienței sunt după aceea regăsite, atunci când ne amintim. Acestea sunt modalități naive de a vedea lucrurile.
Bineînțeles, nu există un asemenea scrin de unde să luăm reprezentările atunci când ni le amintim. Tot așa cum nu există în noi un loc unde ele ar merge să se plimbe, pentru a urca după aceea în capul nostru când ne amintim. Nu există nimic din toate acestea. De altfel aceasta nu este, în sine, o explicație. Realitatea este, mai curând, următoarea.
Gândiți-vă puțin, atunci când vreți să vă exersați memoria, lucrați adesea nu numai cu ajutorul reprezentărilor, ci chemând în ajutor cu totul altceva. Eu am observat adesea oameni memorizând ceva. Ei își reprezintă cât mai puține lucruri, dar ei execută fără încetare mișcări vehemente, însoțindu-și cuvintele cu mișcări de brațe: „und es wallet und woget und brauset und zischt”. Multe persoane memorizează în acest fel și, făcând aceasta, ele gândesc cât mai puțin posibil. Și ele mai fac aici ceva pentru a-și stimula memoria, la „und es wallet und woget und brauset und ziecht” [ Nota 14 ] ele se ajută lovindu-și fruntea cu pumnul. Se întâmplă și așa ceva. Reprezentările pe care ni le facem despre lume se volatilizează ca niște vise. Dimpotrivă, ceea ce scoatem din memorie, acestea nu sunt reprezentări care ar fi coborât în ea, ci altceva. Pentru a vă ajuta să vă formați o idee despre acest lucru, ar trebui să fac așa (vezi desenul). Aceasta nu este, desigur, decât o reprezentare simbolică. Reprezentați-vă un om care privește ceva. El vede ceva. Eu nu voi descrie procesul într-un mod mai exact, aș putea s-o fac, dar, pentru moment, acest lucru nu e necesar. Așadar omul vede ceva. Ceea ce vede trece prin ochiul său și ajunge prin nervul optic în organele unde duce acest nerv optic.
Noi avem în creier două părți net diferite: creierul mai exterior, materia cenușie, și, sub aceasta, materia albă. Materia albă se prelungește în organele de simț; materia cenușie este mult mai puțin elaborată decât materia albă. Albă și cenușie, ele sunt, de altfel, doar în mod aproximativ. Deja privind lucrurile în mare, din punct de vedere anatomic, situația este acesta: obiectele fac asupra noastră o impresie, care trece prin ochi și mai departe, provocând anumite procese în materia albă a creierului.
Dimpotrivă, reprezentările noastre au ca organ materia cenușie (vezi desenul), care are o cu totul altă structură celulară. Reprezentările licăresc aici, apoi dispar ca visele. Licăresc, pentru că dedesubt se desfășoară impresiile.
Tabla 10Dacă, pentru a vă aminti, ați fi obligat să mergeți să căutați reprezentările în profunzimile unde ele ar fi alunecat, nu v-ați aminti absolut nimic, nu ați avea, în general, nici o memorie. Iată ce se întâmplă: În acest moment, să zicem, eu văd ceva. Impresia pe care mi-o face acest ceva pătrunde în mine prin intermediul materiei albe a creierului meu. Materia cenușie acționează, la rândul ei, visând impresiile, formându-și despre ele imagini. Aceste imagini se șterg. Ceea ce rămâne din ele, noi nu ne reprezentăm deloc în acest moment, dar aceasta coboară în profunzimile organizării noastre. Iar atunci când ne amintim, noi privim în aceste adâncuri: acolo impresia persistă.
Așadar atunci când ați văzut ceva albastru, impresia acestui albastru coboară în dumneavoastră (vezi desenul, jos); aici (sus), dumneavoastră vă formați reprezentarea acestui albastru. Ea se șterge. După trei zile, percepeți în creierul dumneavoastră impresia care a dăinuit. Și, privind în interiorul dumneavoastră, vă reprezentați acum albastrul. Prima dată când l-ați văzut, ați fost stimulat din exterior, de obiectul albastru. A doua oară, atunci când vi-l amintiți, sunteți stimulat din interior, deoarece albastrul s-a oglindit în dumneavoastră Procesul este, în ambele cazuri, același. Este vorba întotdeauna de o percepție, amintirea este tot o percepție. Astfel că, propriu-zis, conștiența noastră diurnă se află în reprezentare; dar sub nivelul reprezentării se desfășoară anumite procese, care nu vor pătrunde în noi decât tot prin intermediul reprezentării, și anume, prin reprezentarea-amintire. Sub această reprezentare se află percepția, percepția propriu-zisă, și abia dedesubtul ei se află sentimentul. Astfel încât, în ceea ce privește organizarea capului, organizarea gândirii, noi putem face o diferențiere mai subtilă între reprezentare și percepție. Atunci, avem ceea ce am perceput, de care ne putem apoi aminti. Dar acest lucru rămâne de fapt absolut inconștient. Se ridică la suprafața conștienței numai prin amintire. Dar omul nu mai simte absolut deloc ce se petrece în realitate în el. Atunci când percepe, el trăiește reprezentarea. Efectul percepției pătrunde în el. Pe baza acestui efect, el poate trezi amintirea. Dar aici începe deja inconștientul.
Vedeți dumneavoastră: În conștiența de veghe, suntem într-adevăr noi înșine, ca oameni, numai atunci când ne formăm reprezentări. (Vezi Tabla 11) Acolo unde nu putem ajunge cu conștiența noastră – noi nu ajungem nici chiar până la cauzele amintirii –, acolo nu ne mai aparținem ca oameni, acolo suntem integrați lumii. Este exact ca în viața fizică: Inspirați aer, pe care îl aveți acum în dumneavoastră, acest aer se afla, cu puțin timp mai înainte în exterior, era aer al lumii; acum, acesta este aerul dumneavoastră După puțin timp îl redați iarăși lumii: sunteți una cu lumea. Aerul este când afară, când în interiorul dumneavoastră Nu ați fi deloc oameni dacă nu ați fi uniți cu lumea în așa fel încât să nu aveți numai ceea ce se află în interiorul pielii dumneavoastră, ci și ceea ce vă unește cu întreaga atmosferă. Exact așa cum sunteți uniți cu lumea în privința celor fizice, tot astfel, și în privința celor spirituale – în momentul în care coborâți în regiunea cea mai apropiată de subconștient, în acea regiune de unde se ridică amintirile –, sunteți uniți cu ceea ce se numește Ierarhia a treia: Îngeri, Arhangheli, Arhai. Așa cum prin respirație sunteți legați de aer, tot așa, prin organizarea capului dumneavoastră, și anume prin organizarea care se află dedesubt, doar aceea care este acoperită de lobii cervicali exteriori – aceștia aparțin numai și numai Pământului – prin aceasta, care se află aici, dedesubt, sunteți uniți cu Ierarhia a treia, cu Îngerii, Arhanghelii și Arhaii.
Să coborâm acum spre regiunea care este, din punct de vedere sufletesc, cea a simțirii, iar din punct de vedere corporal, cea a organizării ritmice, și de unde nu urcă decât visele sentimentului; acolo nu ne mai aparținem deloc, ca oameni. Aici depindem de Ierarhia a doua, de entitățile spirituale care nu se încarnează în nici un corp pământesc, ci rămân în lumea spirituală, și care își trimit neîncetat curenții, impulsurile, ceea ce emană de la ele drept forțe, în organizarea ritmică a omului. Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, acestea sunt entitățile pe care noi le purtăm în pieptul nostru.
Așa cum, în realitate, noi ne purtăm omul-Eu numai în lobii exteriori ai creierului, așa îi purtăm pe Îngeri, Arhangheli, Arhai ș.a.m.d., imediat dedesubt, tot în organizarea capului. Acesta este teatrul acțiunii lor pe Pământ. Aici se află punctele de inserare a activității lor.
În pieptul nostru, noi purtăm Ierarhia a doua: Exusiai ș.a.m.d. Punctele de inserare a activității lor se află în pieptul nostru. Dacă trecem la sfera motricității noastre, la organismul nostru locomotor, aici sunt active entitățile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri.
În membrele noastre circulă substanțele transformate ale alimentelor pe care le mâncăm; ele trec acolo printr-un proces viu de ardere. Căci atunci când facem un pas, în noi ia naștere un proces viu de ardere. Ceea ce există în exterior există și în noi. Noi suntem uniți cu aceasta. Cu cele mai de jos suntem uniți prin sistemul metabolic-locomotor, ca oameni fizici. Prin sistemul metabolic-locomotor suntem în legătură cu Ierarhiile cele mai înalte. Prin prima Ierarhie, Serafimii, Heruvimii, Tronurile, noi suntem uniți cu tot ceea ce ne spiritualizează.
Acum se pune întrebarea foarte importantă – ea pare banală, când o formulez în cuvinte pământești, dar trebuie totuși s-o formulez –, întrebarea: Cu ce se ocupă aceste entități ale celor trei Ierarhii, atunci când ele se află printre noi?
Tabla 11Ierarhia a treia: Îngerii, Arhanghelii ș.a.m.d., se ocupă de ceea ce își are organizarea sa fizică în capul omului, ea se ocupă de gândirea noastră. Dacă ea nu ar face acest lucru, dacă ea nu s-ar ocupa de ceea ce se întâmplă în capul nostru, noi nu am avea nici o amintire în viața noastră pământească obișnuită. Entitățile acestei Ierarhii mențin în noi impulsurile pe care le primim o dată cu percepțiile; ele se află la baza activității care se manifestă în amintirea noastră, în memorie. Ele ne conduc pe parcursul vieții pământești în primul domeniu pe care îl avem ca inconștient, în domeniul subconștientului.
Să trecem la entitățile Ierarhiei a doua: Exusiaii ș.a.m.d. Noi le întâlnim după ce am trecut prin poarta morții, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere. Acolo întâlnim sufletele defuncților care au trăit cu noi pe Pământ, dar întâlnim înainte de toate entitățile spirituale ale Ierarhiei a doua; desigur, și pe cele ale Ierarhiei a treia, dar a doua este mai importantă. În intervalul dintre moarte și o nouă naștere elaborăm împreună cu ele tot ceea ce am simțit în timpul vieții pe Pământ, tot ceea ce am introdus, prin aceasta, în organizarea noastră. Noi ne elaborăm, în unire cu entitățile Ierarhiei a doua, următoarea viață pământească.
Când suntem aici, pe Pământ, avem sentimentul că entitățile spirituale ale lumii divine se află deasupra noastră. Pe de altă parte, în sfera dintre moarte și o nouă naștere, avem reprezentarea inversă. Îngerii, Arhanghelii ș.a.m.d., care ne conduc prin existența pământească, așa cum am arătat, trăiesc într-un fel la același nivel cu noi, după moarte; entitățile Ierarhiei a doua se află imediat dedesubt. Noi lucrăm, împreună cu ele, la formarea, la plăsmuirea karmei noastre interne. Și eu v-am vorbit ieri despre acea karmă a sănătății și bolii, pe aceasta o prelucrăm noi împreună cu aceste entități, împreună cu entitățile Ierarhiei a doua.
Iar dacă ne îndreptăm privirea și mai profund asupra timpului dintre moarte și o nouă naștere, dacă privim, oarecum, prin entitățile Ierarhiei a doua, atunci descoperim dedesubt entitățile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Atâta timp cât trăim pe Pământ, noi îi căutăm pe zeii superiori sus, deasupra noastră. Divinul suprem care ne poate fi mai întâi accesibil, noi îl căutăm, ca oameni care ne aflăm între moarte și o nouă naștere, în adâncurile cele mai de jos. Și în timp ce ne elaborăm, împreună cu entitățile Ierarhiei a doua, karma internă, care apare apoi oglindită în stările de sănătate și boală ale următoarei vieți pământești, în timp ce suntem absorbiți de această muncă, așadar, în timp ce, împreună cu alți oameni, ne pregătim corpurile care se vor naște în următoarea viață pământească, entitățile primei Ierarhii acționează aici jos într-un mod deosebit. Acest lucru se vede. Ele sunt supuse, în ceea ce privește o parte, o mică parte a activității lor, unei anumite necesități. Ele trebuie să reproducă – deoarece ele sunt puterile creatoare a ceea ce este pământesc –, trebuie să reproducă ceea ce a elaborat omul în viața sa pământească, dar s-o reproducă într-un mod absolut determinat.
Gândiți-vă la următoarele: În timpul vieții sale pe Pământ, omul efectuează anumite fapte prin voința sa – acest lucru ține de prima Ierarhie. Aceste fapte sunt bune sau rele, înțelepte sau prostești. Entitățile primei Ierarhii, Serafimi, Heruvimi, Tronuri, trebuie să-și formeze în propria lor sferă copiile acestor fapte.
Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, noi trăim împreună. Orice facem noi împreună, fie că este bun sau rău, pentru tot ceea ce este bun, pentru tot ceea ce este rău, entitățile primei Ierarhii trebuie să modeleze copiile. Totul stă în fața judecății primei Ierarhii, dar totul este, de asemenea, modelat. Și, în timp ce lucrăm la propria noastră karmă internă împreună cu Ierarhia a doua și cu sufletele defuncților, noi privim, între moarte și o nouă naștere, ceea ce au viețuit Serafimii, Heruvimii și Tronurile în contact cu acțiunile noastre pământești.
Da, dragii mei prieteni, aici jos, pe Pământ, cerul albastru se boltește deasupra noastră, cu formațiunile sale de nori, cu lumina sa, iar noaptea, cu stelele. Între moarte și o nouă naștere se boltește sub noi acțiunea Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor. Și noi, privind în sânul acestor Serafimi, Heruvimi, Tronuri, vedem cum ne îndreptăm privirea spre nori, spre cerul albastru, spre cerul înstelat. Vedem sub noi cerul, creat prin activitatea Heruvimilor, Serafimilor și Tronurilor. Dar care este această activitate? Când suntem între moarte și o nouă naștere vedem în sânul Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor acea activitate care apare ca o justă compensare a propriilor noastre fapte pământești și a celor trăite în legătură cu alți oameni. Zeii trebuie să exercite această activitate compensatoare, iar noi o contemplăm drept cer al nostru, care se află acum sub noi. În faptele zeilor, noi contemplăm consecințele faptelor noastre pământești, vedem dacă ele au fost bune sau rele, înțelepte sau prostești. Între moarte și o nouă naștere, ne orientăm după copiile faptelor noastre, contemplându-le, tot așa cum aici, pe durata vieții pământești, ne orientăm după cerul care se boltește deasupra noastră. Noi integrăm organismului nostru karma noastră internă. O aducem pe Pământ sub forma facultăților, a talentelor noastre, sub forma geniului nostru, a prostiei noastre. Ceea ce formează zeii aici sub noi, ceea ce trebuie să trăiască ei drept consecință a vieții noastre pământești, aceasta ne apare în viața următoare în faptele destinului care ne ating din exterior. Astfel, putem spune: Ceea ce trăim, propriu-zis, când dormim, aceasta ne poartă, în cadrul vieții pământești, spre destinul nostru. Dar în acesta urzește ceea ce au fost obligați să trăiască zeii primei Ierarhii drept consecințe ale faptelor noastre, în perioada pe care noi am petrecut-o între moarte și o nouă naștere.
Avem mereu nevoie să exprimăm aceste lucruri în imagini. Noi ne aflăm undeva în lumea fizică. Cerul este acoperit de nori. Vedem cerul acoperit de nori. Ploaia începe în curând să curgă șiroaie. Ceea ce încă mai plana deasupra noastră vedem, imediat după aceea, pe câmpurile udate, în arborii udați, vedem apa curgând șiroaie. Dacă ne-am întoarce, cu privirea inițiatului, pornind de la viața umană actuală, până la perioada pe care am trăit-o între moartea precedentă și ultima naștere, atunci noi vedem acolo, în primul rând, formarea faptelor divine, consecința faptelor pe care noi le-am săvârșit în viața pământească precedentă; vedem toate acestea curgând în mod spiritual și devenind destinul nostru.
Când întâlnesc o ființă care are pentru mine o importanță în viață, care este un element determinant al destinului meu, ceea ce se întâmplă datorită acestei întâlniri cu celălalt om, acest lucru a fost trăit de zei mai înainte, drept consecință a ceea ce eu și această ființă am făcut împreună într-o viață pământească anterioară. Dacă în timpul acestei existențe pământești eu sunt trimis într-o regiune care este importantă pentru mine, dacă exercit o profesiune care este importantă pentru mine, toate aceste elemente exterioare ale destinului sunt reflectarea a ceea ce au trăit zeii, zeii primei Ierarhii, drept rezultat al vieții mele pământești anterioare, elaborat în timpul când eu mă găseam între moarte și o nouă naștere.
Da, vedeți dumneavoastră, când oamenii gândesc în mod abstract, ei spun: Au existat vieți trecute, faptele săvârșite în aceste vieți trecute au urmări; cauzele sunt situate în trecut, noi avem acum efectele. Nu ne putem reprezenta mare lucru cu asta; nu avem nimic altceva decât cuvinte, atunci când spunem aceste lucruri. Dar în dosul acestei legi a karmei pe care am descris-o se află fapte divine, experiențe trăite de zei. Iar în dosul acestora, tot restul.
Când noi, oamenii, ne abordăm destinul numai pe bază de sentiment, atunci ne ridicăm privirea, în funcție de confesiunea religioasă, spre zei sau spre o providență, și simțim cum cursul vieții noastre pământești depinde de aceasta. Dar zeii, tocmai aceia în care noi recunoaștem entitățile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi și Tronuri, ei au, într-un fel, o religie inversată. Ei simt obligația lor față de oamenii de pe Pământ, ai căror creatori, desigur, sunt. Complicațiile în care se angajează acești oameni, progresele pe care le fac, trebuie să fie compensate de zei. Iar destinul pe care zeii ni-l pregătesc pentru următoarea existență, mai întâi l-au trăit ei, înaintea noastră.
Aceste lucruri trebuie să fie redescoperite cu ajutorul antroposofiei. Ele erau dezvăluite oamenilor prin clarvederea instinctivă de odinioară, într-o conștiență mai puțin dezvoltată. Vechea înțelepciune conținea asemenea cunoștințe. Apoi, din acestea nu a mai rămas decât un sentiment obscur. Și acest sentiment obscur mai poate fi întâlnit în unele manifestări ale vieții spirituale a omenirii. Amintiți-vă strofa lui Angelus Silesius, pe care o găsiți menționată și în scrierile mele, această strofă, care pentru o conștiență religioasă limitată poate părea o insolență, este:
„Eu știu că fără mine Dumnezeu o clipă n-ar putea trăi,
El obligat ar fi să moară, dacă aș pieri.”
Angelus Silesius s-a convertit la catolicism și a scris aceste rânduri fiind catolic. El mai știa încă în mod clar că zeii depind de lume, așa cum lumea depinde de zei, că această dependență este reciprocă și că zeii trebuie să-și orienteze viața lor în funcție de viața oamenilor. Dar viața divină acționează în mod creator, ea acționează, la rândul ei, asupra destinului oamenilor. Dintr-un sentiment obscur, fără a ști precis despre ce este vorba, Angelus Silesius a spus [Nota 15]:
„Eu știu că fără mine Dumnezeu o clipă n-ar putea trăi,
El obligat ar fi să moară, dacă aș pieri.”
Lumea și divinul depind una de alta și acționează una asupra alteia.
Am văzut azi acest joc de influențe reciproce prin exemplul destinului uman, al karmei. Trebuia să inserez aceste considerații în expunerile despre karmă.
